Istoricul Ilie Gliga, povestește cum regele Decebal a fost salvat de la moarte de un lup.
”Regele dac a găsit, într-o prăpastie, un pui de lup cu un picior rupt. Decebal a dus acel pui de lup în cetatea Sarmizegetusa şi s-a îngrijit de el. După ce s-a vindecat, regele dac l-a domesticit, lupul a devenit mare şi voinic. Atunci când se înfuria, animalul scotea un scheunat subţire, motiv pentru care Decebal i-a pus numele de Şuier.
Într-o iarnă, regele dac, împreună cu Şuier, au mers în pădure la vânătoare, însă din vânător Decebal a devenit vânat.
O haită de lupi l-a înconjurat pe regele dac şi pe lupul său domestic. Şuier a început să se lupte cu animalele sălbatice, dându-i răgaz lui Decebal să se urce într-un copac, de unde a putut să tragă cu arcul în haita de lupi, care s-a speriat şi a fugit în pădure.
Din nefericire, Şuier a murit sfâşiat de lupii sălbatici, însă a reuşit să-şi salveze stăpânul.
Când s-a întors în cetate, Decebal i-a cerut unui fierar să-i facă din metal un cap de lup, cu gura căscată, exact ca cel al lui Şuier, iar unui cojocar să coase pe acel cap pielicele de ied, sub forma unei pungi.
După ce a prins acel cap de lup într-o prăjină, la bătaia vântului acesta a început să şuiere şi astfel ar fi apărut steagul de luptă al dacilor”, descrie istoricul Ilie Gliga legenda capului de lup dacic.
În municipiul Orăştie din judeţul Hunedoara, pe drumul ce duce spre cetatea Sarmizegetusa se află monumentul ”Izvorul de Aur al Dacilor”. În partea superioară a acestui monument, la o înălţime de opt metri, se află capul de lup cu trup de şarpe, lungimea capului de lup fiind de 1,2 metri, iar cea a trupului de şarpe de 5,5 metri.
Domniţa Raţiu, cercetătoare din Brașov, ne spune următoarele :
”Scrierile multor autori antici au evocat iscusinţa călăreţilor geto-daci şi valoarea deosebită a cailor lor.
Geto-dacii aveau «cai învăţaţi» cu lupta, cai «care muşcă din duşmani» cum se aminteşte prin balade.
Ne putem mândri că strămoşii noştri au fost deosebit de viteji.
Se avântau în luptă crezându-se nemuritori”.
Chiar şi poetul Ovidiu a fost impresionat de ţăranul geto-dac care „cu o mână ară, cu cealaltă ţine arma”, vestita sicade, de care romanii se temeau cel mai mult pentru că putea despica un coif şi pe care au numit-o „Falx dacica”.
Sabia sicade - ”Falx Dacica”
Reprezentări ale şarpelui cu cap de lup apar pe Columna lui Traian. Aici pot fi văzute în scenele de luptă numeroase reprezentări ale dacilor purtători de stindard.
Mai mult, pe un fragment ceramic descoperit în 1980, în localitatea Budureasca, din judeţul Prahova, este incizat steagul tradiţional al geto-dacilor - un cap de lup cu trup de şarpe, care a fost datat în secolul al IV-lea î. Hr.
„Steagul, descris în literatura antică, a aparţinut tuturor neamurilor care au roit din Carpaţi. A fost purtat cu mândrie în luptă de ostaşii daci şi mai târziu de dacii înrolaţi de romani în legiuni trimise până în cele mai îndepărtate părţi ale imperiului.
Să fie oare întâmplător că în geografia sacră a neamului geto-dac coloana vertebrală a neamului nostru – munţii - este şarpele-balaur ? Acei ”capnobatai”, zburători prin nori, să fi fost cunoscători ai acestei geometrii. Acesta poate fi adevărul, dar nu se ştie despre ei decât că au existat şi nimic despre misiunea lor”, precizează Domniţa Raţiu.
Simbolurile steagului de luptă, Şarpele ieşit din apele primordiale, a fost hărăzit să ocrotească spiritul sacru al neamului, dar şi al locuinţei sedentarului (şarpele casei), duhul apărător.
Lupul apare ca totem în reprezentările strămoşilor noştri încă din neolitic, cum ar fi lupul de la Cârlomăneşti, judeţul Buzău.
O etapă şi o probă în iniţierea unui tânăr dac era să meargă în pădure printre lupi, să reziste acolo şi să-şi aleagă un lup cu care să se întovărăşească. De aceea purtau cu ei în luptă spiritul lupului prieten însufleţitor. Acesta este şi motivul petru care dacii au fost numiţi de către neamurile străine daoi, dahi, oameni lup „Steagul de luptă, mândria oastei, era încredinţat unui tânăr cu calităţi deosebite care-l păstra cu străşnicie cât timp era apt de luptă.
Steagul nu avea lungimea mai mare decât a prăjinii care îl purta. Acesta era constituit dintr-un cap de lup, realizat din bronz sau argint, fixat pe o prăjină, continuat de un material textil, cu forma unui corp de balaur sau şarpe, care, în bătaia vântului, se umfla producând un şuierat ce avea ca scop intimidarea adversarilor, dar mai ales inducerea unei stări de nervozitate cailor armatei inamice. Steagul indica, de asemenea, direcţia vântului, aspect deloc de neglijat în luptă”, ne explică cercetătoarea braşoveană.
Începând din secolul al II-lea d.Hr., steagul de luptă dacic a fost preluat de o serie de unităţi de cavalerie ale armatei romane formate din războinici daci şi folosit apoi vreme îndelungată. Steagul, purtat în luptă de „draconari”.
Steagul dacic era vopsit chiar în culorile roşu, galben şi albastru, culori care au trecut apoi pe stema noii provincii Dacia, înfiinţată de împăratul Iustinian la nordul Dunării în anul 535.
Steagul Daciei Felix
Aceste culori reprezentative pentru heraldica geto-dacilor au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română în miniaturile cărţilor religioase şi de voievozii români ca în final să apară pe steagul şi stema României.
Ipoteza conform căreia steagul României se trage din stindardul de luptă al dacilor este susţinută de mai mulţi specialişti, printre care Aurel David şi dr. Marius Bizerea.
Stindardul de luptă al daco-geţilor a fost numit de romani „draco”, iar purtătorii acestuia erau numiţi „draconari”.
Evoluţia „draco-nului” în timp.
Trecerea de la vechiul cult la religia creştină aruncă anatema asupra cuvântului ”drac”, în încercarea de a schimba mentalitatea de luptător a geto-dacului, de a-l îmblânzi, de a-l supune.
Simbolul călăreţului get-dac care poartă spre biruinţă steagul-balaur este transformat în iconografia creştină în Sfântul Gheorghe, şi el sfânt militar, care de data asta nu mai flutură balaurul steag spre a înspăimânta pe duşmani, ci străpunge cu suliţa balaurul aflat la picioarele calului. Semn că noua religie a învins.
„La noi dracul nu e chiar atât de negru, are o mamă şi fraţi, te poţi face chiar frate cu el ca să treci puntea, ca să reuşeşti faci pe dracu în patru.
Se spune, deseori cu admiraţie «un drac de fată» sau «un drac de copil».
Oamenii îi pot trimite prin înjurătură obiecte sau vietăţi.
Este invocat de vrăjitoare şi alungat de descântătoare. Poate fi deci mai mult sau mai puţin negru.
În legendele noastre Dracul a fost la început frate cu Dumnezeu, contribuind la zidirea Pământului şi la Facerea Lumii.
Este puternic, dar mai puţin inteligent decât Dumnezeu.
Face mereu lucrurile anapoda.
Creaţiile lui realizate greşit sunt uneori preluate de Dumnezeu care le dă întrebuinţarea cuvenită sau dracul chiar îi dă idei lui Dumnezeu.
Dracul construieşte cârciuma, Dumnezeu construieşte Biserica. Dracul face capra, Dumnezeu, oaia.
Dracul inventează tutunul şi ţuica. Dumnezeu, tămâia şi smirna.
Zicalele noastre vechi de când lumea mai păstrează încă amintirea steagului sub care au luptat strămoşii, cum ar fi: «A făcut pe dracul ghem». Asta înseamnă că draconianului îi era ruşine să se întoarcă acasă învins dintr-o bătălie şi de aceea rula steagul şi-l băga în sân.
Sau «E dracul gol», putând să însemne că omul reuşeşte să treacă peste orice obstacol şi învinge mereu, ca steagul strămoşesc fluturând biruitor”, îşi încheie Domniţa Raţiu explicaţiile privind istoria steagului de luptă al dacilor.
Capul de lup este sculptat şi la baza Columnei lui Traian reprezentând pradă de război a romanilor.
„Avem la Daci un animal sacru ca Mistrețul la Celţi.
«Balaurul» dacic e reprezentat pe Columna Traiană cu un cap de lup, prelungit în chip de şarpe prin nişte fâşii de stofă, care la bătaia vântului se umflau şi alcătuiau o flamură serpentiformă orizontală. Lupul e un animal bine cunoscut de pe mănuşile de oglinzi scythice. Totuşi nu de acest tip de lup poate fi vorba, cu aspectul său realist şi pacific. Ci de fiarele fantastice cu gura căscată şi limba atârnând afară”, scria istoricul Vasile Pârvan, în volumul Getica (1926).
„Dacii înşişi s-ar fi numit, mai de mult, lupi sau «cei care sunt asemeni lupilor», ipoteză sprijinită pe textul lui Strabon şi pe numeroase exemple de popoare sau triburi indo-europene cu nume de lup.
Derivarea numelui unui popor de la un animal are o semnificaţie religioasă, reflectând o concepţie arhaică”, a arătat istoricul Ion Horaţiu Crişan, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor”.
Luptătorii daci se avântau în luptă fără teama de moarte.
Unii istorici afirmau că îşi spuneau „lupi” şi făceau parte dintr-o frăţie a războinicilor care venera acest animal.
Potrivit unor legende, ritualic dacii se transformau în lupi.
”Esenţialul iniţierii militare consta în transformarea rituală a tânărului războinic în fiară. Nu era vorba numai de bravură, de forţă fizică sau de putere de a îndura, ci de o experienţă magico-religioasă care modifica felul de a fi al tânărului războinic.
Acesta trebuia să-şi transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate”, preciza Mircea Eliade, în lucrarea sa ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.
Nu se ştie ce conţineau şi cum se desfăşurau acele ritualuri magico-religioase de transformare a tinerilor războinici, însă mai mulţi istorici au ajuns la concluzia că lupul era un animal sacru al dacilor, venerat de popor.
Singurul lucru de care se temeau strămoşii noştri era să nu cadă cerul pe ei.
Mitul a ajuns foarte cunoscut şi datorită scriitorului Alexandru Vlahuţă, care afirma următoarele: „nici mânia cerului nu domina trufia lor, ci când tuna şi fulgera, ei, încălecând pe cai, făceau gălăgie mare şi, furioşi, trăgeau cu săgeţile-n nori.
Solii lor, care cântau din chitară înainte de a-şi spune solia, întrebaţi de Alexandru cel Mare dacă se tem de el, i-au răspuns cu mândrie: ”Geţii nu se tem decât de cer, să nu cadă pe ei”.
Despre geţi, Herodot afirma următoarele: „Când tună şi fulgeră, tracii trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afară de al lor”.
Cei din triburile tracice aveau un dispreţ pentru viaţă şi erau gata oricând să se jertfească, scriau autorii antici.
Ion Horaţiu Crişan prezenta în volumul “Spiritualitatea geto-dacilor”, publicat în 1986, o relatare a istoricului Herodot, despre comportamentul emoţional al strămoşilor faţă de viaţă şi moarte.
“Vorbind despre trausi, traci care locuiau în Munţii Rodope, ne spune că: rudele stau în jurul nou-născutului şi plâng nenorocirile ce va trebui să le îndure acesta, o dată ce a venit pe lume.
Sunt pomenite atunci toate suferinţele omeneşti.
Când moare cineva, trausii îl îngroapă glumind şi bucurându-se.
Cu acest prilej ei amintesc nenorocirile de care scapă omul şi arată cât este el de fericit în toate privinţele”, informa autorul Ion Horaţiu Crişan.
Se plângea la naşterea unui copil, iar moartea unui om era petrecută cu bucurie.
Unii autori afirmau că, dovada pentru modul în care dacii se raportau la moarte este şi faptul că femeile geto-dace voiau să fie ucise deasupra cadavrelor soţilor lor şi să fie înmormântate împreună cu aceştia, potrivit cercetătorului Ion Horaţiu Crişan.
SE PARE CĂ STRĂMOȘII ROMÂNILOR NU AVEAU FRICĂ DE DUȘMANI ȘI NICI NU SE ÎNCHINAU LA STRĂINI, AȘA CUM O FAC, ASTĂZI, CEI CE CONDUC ROMÂNIA PRIN MINCIUNĂ ȘI TRĂDARE, ÎN URMA UNEI LOVITURI DE STAT !
(n.m.)
sursa : http://adevarul.ro
