LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE ! ANUL NOU SĂ VĂ ADUCĂ CEEA CE VĂ DORIȚI !

Cei trei fii de împărat și Pasărea măiastră

A fost odată un împărat evlavios şi bun. El avea trei feciori. Pe lângă multe bunătăţi ce făcuse oamenilor din împărăţia lui, a ridicat şi o monastire de care să se ducă pomina. A împodobit-o cu aur, cu pietre nestemate şi cu tot ceea ce meşterii din acea ţară au socotit mai scump şi mai frumos. 
O mulţime de stâlpi de marmură şi poleiţi erau prin biserică şi pe dinaintea ei. Zugrăvelele cele mai preţioase, policandre de argint suflate cu aur, candele de argintul cel mai bun şi mari cât doniţa, cărţile cele mai alese erau zestrea monastirii aceleia. Cu cât se bucura împăratul de frumuseţea ei, cu atât se întrista că nu putea să o săvârşească pe deplin, căci turnul se surpa.

"Cum se poate, zise împăratul, să nu pot sfârşi astă sântă biserică ? Iată am cheltuit toată starea, şi ea nu este încă târnosită."

Şi dete sfară în ţară ca orice meşter se va găsi care să poată să-i ridice turnul, să ştie că va dobândi de la dânsul mari daruri şi boierie. Pe lângă acestea, poruncă dete ca în toate bisericile să se facă rugăciuni şi privegheri, ca să se îndure milostivul Dumnezeu a-i trimete un meşter bun.

Iară a treia noapte visă împăratul că dacă va aduce cineva pasărea măiastră de pe tărâmul celălalt şi să-i aşeze cuibul în turn, se va putea face monastirea desăvârşit.

Spuse fiilor acest vis, iară ei se întreceau care de care să plece mai-nainte, şi să se închine cu slujba la tată-său împăratul. 

Atunci împăratul le zise:

– Eu văz, feţii mei, că toţi aveţi dorinţă de a vă face datoria către Dumnezeu; însă nu vă puteţi duce toţi deodată. Acum să se ducă fiul meu cel mai mare; şi dacă nu va putea el să izbutească, să se ducă altul, şi tot aşa pe rând, până când Dumnezeu îşi va arăta mila lui către noi.

Copiii tăcură şi se supuseră; iară feciorul cel mare al împăratului se găti de drum. Merse ce merse şi dacă trecu de hotarele tatălui său, stete să conăcească într-o dumbravă frumoasă. După ce făcu focul, sta acolo până să se gătească mâncarea, când văzu deodată înaintea lui un vulpoi care îl rugă să-şi lege ogarul, să-i dea şi lui un codru de pâine, un pahar de vin şi să-l lase să se încălzească şi el la ăl foc. 

Fiul împăratului, în loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului, care se luă după dânsul. Atunci vulpoiul făcu un semn asupra lui şi îl schimbă în stană de piatră.

Văzând împăratul că fiul său cel mare nu se mai întoarce ascultă rugăciunea fiului celui mijlociu, şi îi dete voie să meargă şi dânsul. Acesta, după ce se găti şi îşi luă merinde de drum, porni şi dânsul. La locul unde se împietrise frate-său, păţi ca dânsul; fiindcă nu voi să dea ascultare rugăciunilor ce-i adusese vulpoiul, ci voia să-l prinză ca să-i ia pielea.

Împăratul se puse pe gânduri văzând că după atâta mare de timp nu se mai întoarse fiii săi nici cu pasărea măiastră, nici fără dânsa, când fiul cel mai mic îi zise:

– Tată, iată este acum destul timp de când fraţii mei cei mari au plecat să aducă pasărea măiastră şi nu s-au mai întors nici cu ispravă, nici fără ispravă.

Să-mi dai bani de cheltuială

Şi haine de primeneală,

ca să-mi cerc şi eu norocul. Şi de voi izbuti, te vei bucura, tată, că ţi se împlineşte dorinţa, iară de nu, eu nu voi suferi nici o umilinţă.

– Fraţii tăi cei mari, zise împăratul, după cum se vede, n-au putut să facă nimic spre a aduce acea pasăre măiastră, ba poate să-şi fi răpus capetele, deoarece sunt duşi de atâta timp şi nu se mai întoarce nici unul. Eu sunt bătrân de aci înainte; dacă vei lipsi şi tu, cine să-mi dea ajutor la greutăţile împărăţiei, şi dacă voi muri, cine să se suie pe scaunul meu, dacă nu tu, fiul meu ? Rămâi aci, dragul tatei, nu te mai duce.

– Domnia ta, tată, ştii prea bine că n-am ieşit din poruncile împărăţiei tale nici cât negru sub unghie; şi dacă acum cutez a stărui în rugăciunea mea, este numai că voiesc, dac-aş putea, să împlinesc o dorinţă care nu dă odihnă sufletului măriei tale, dorinţă pe care te sileşti de mulţi ani şi cu mari cheltuieli să o împlineşti.

După multe rugăciuni şi stăruinţă, împăratul se înduplecă şi-i dete voie. Îşi alese calul ce-i plăcu din grajdul împărătesc, un ogar să-l aibă de tovarăş, îşi luă merinde de ajuns şi plecă.

După trecere de oarecare timp, sosiră amândoi fiii cei mai mari ai împăratului, aducând cu sine-le pasărea măiastră şi o roabă pe care o făcură găinăreasă. 

Toată lumea se mira de frumuseţea acelei pasări, care era cu mii de mii de vopseli, penele ei străluceau ca oglinda la soare; iar turnul bisericii nu se mai surpă; pasărea se aşeză în acel turn cu cuibul ei. 

Un lucru se băgă de seamă; pasărea se părea a fi mută, căci nu da nici un viers, şi toţi câţi o vedea o căinea cum de o aşa pasăre frumoasă şi mândră să nu aibă viers, pentru care şi împăratul, cu toată bucuria ce avea pentru biserică şi turnul ei, se mâhnea că pasărea nu-i cânta.

Locuitorii începuseră a uita de fiul împăratului cel mic: atâta de multă bucurie aveau ei că li se adusese pasărea măiastră, ceea ce oprise turnul de a se surpa, şi astfel biserica se putuse face cu desăvârşire; numai împăratul se mâhnea în sufletul său că nu este faţă şi fiul său cel mic care să se împărtăşească de bucuria poporului său; când într-una din zile veni găinăreasa şi-i zise:

– Mărite împărate, să-ţi fie faţa luminată, toată cetatea se minunează de viersul pasării măiestre; un cioban, cum a intrat azi de dimineaţă în biserică, pasărea a început să cânte de să se spargă, şi este aşa de veselă, încât pare că nu o încape locul. Asta este a doua oară de când, cum intră acel cioban în biserică, pasărea nu mai conteneşte de a cânta; cum iese el, ea tace.

– Să se aducă acel cioban înaintea mea chiar acum.

– Măria ta, după cum se vede, ciobanul este străin, căci nimeni nu-l cunoaşte. Fiii măriei tale, precum mi s-a spus, ar fi pus paznici să-l prinză.

– Taci ! zise împăratul, nu vorbi de fiii mei, căci nu ţi se cuvine ţie să te atingi de ei.

Împăratul puse şi el câţiva slujbaşi să pândească pe sub ascuns şi, cum va vedea pe ciobanul care, când va intra în biserică, pasărea va cânta, să pună mâna pe dânsul şi să-l aducă înaintea lui.

Nu s-a mulţumit pe atât, ci şi însuşi s-a dus la biserică în sărbătoarea cea mai apropiată ca să auză cu urechile sale cântecul cel minunat al pasărei, şi să vază cu ochii săi pe acel păstor tânăr; şi, de n-ar fi fost de faţă, s-ar fi întâmplat o luptă crâncenă între slujitorii săi şi oamenii puşi de fiii lui, carii voiau cu dinadinsul să pună mâna pe cioban. Atunci porunci împăratul să aducă pe acel păstor cu omenie la palatul său, pentru că nu ştiu ce simţi împăratul în inimă când îl văzu aşa de tânăr, blând, smerit şi cu boiul de voinic.

După ce ieşi de la biserică, împăratul se duse drept la palat, pentru că inima îi zicea că trebuie să fie ceva de ciobanul acela. Cum îl văzu împăratul, îi zise:

– Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc eşti ? Ai părinţi, şi cum s-a întâmplat de ai venit p-aci ?

– Istoria mea, luminate împărate, este lungă. Părinţi am, asemenea şi fraţi. Ca să-ţi povestesc cum am venit p-aici şi din ce parte de loc sunt, îmi trebuie mai mult timp. Dară dacă voinţa măriei tale este să ştii, sunt gata a mă supune. Chiar mâine până în ziuă voi veni la măria ta pentru aceasta. Acum este târziu.

– Bine, voinice; mâine în revărsat de ziori te aştept.

A doua zi dis-de-dimineaţă, ciobanul veni şi aşteptă porunca împăratului; iară împăratul, cum auzi că a venit păstorul cu pricina, îl chemă înaintea lui.

– Ia spune-mi, flăcăule, ce este cauza de cântă pasărea măiastră, cum pui tu piciorul în biserică, şi tace, dacă ieşi ?

– Ca să ştii aceasta şi altele, luminate împărate, lasă-mă să-ţi povestesc toată istoria mea.

– Iacă te ascult, povesteşte-mi tot ce vei voi.

Atunci ciobanul începu:

– Am tată şi fraţi. Am plecat din casa părintească ca să fac o faptă care să veselească pe tata, căci el era trist că nu putea să-şi împlinească dorinţa. După o călătorie de câteva zile, am ajuns la o câmpie frumoasă, de unde de deschidea mai multe drumuri. Acolo am voit să conăcesc. Mi-am făcut un focşor bun, am scos merindele ce aveam şi, când era să mă pui la masă, mă trezesc cu un vulpoi lângă mine. Nu ştiu nici de unde, nici pe unde veni, că eu nu l-am văzut. Pare că ieşi din pământ.

"Fă bine, mă rog, îmi zise, şi lasă-mă să mă încălzesc şi eu la focul tău, că uite, tremur de-mi clănţănesc dinţii în gură. Dă-mi şi o bucată de pâine şi un pahar de vin să-mi potolesc a foame şi sete care mă chinuiesc. Şi ca să mănânc în linişte şi să mă pot încălzi fără frică, leagă-ţi ogarul."

"Prea bine, îi zisei, poftim de te încălzeşte; iată merindetele mele, şi plosca mea, mănâncă şi bea cât vei pofti."

Apoi am legat ogarul şi am şezut amândoi lângă foc, povestind. Din una din alta, îi spusei unde mă duc; ba încă îl şi rugai dacă ştie ceva să-mi spuie cum să fac, cum să dreg, să-mi împlinesc slujba cu care m-am însărcinat de bună-voia mea.

"Cât pentru asta, îmi zise vulpoiul, fii pe pace. Mâine de dimineaţă plecăm amândoi, şi dacă nu te-ai face eu să izbuteşti, să nu-mi mai zici pe nume."

Şezurăm la foc, ne ospătarăm ca nişte prieteni; apoi vulpoiul îşi luă noapte bună şi pieri ca o nălucă. Mă ciudeam în mine cum de să nu-l văz încotro a apucat, şi tot frământându-mi mintea să ştiu cum a venit şi cum s-a dus fără să bag de seamă, am adormit.

Când a venit a doua zi în faptul zilei, m-a găsit minunându-mă de nişte stane de piatră ce închipuiau doi oameni, doi cai şi doi ogari. De cum îl văzui, ne gătirăm de ducă.

Vulpoiul, se dete de trei ori peste cap şi se făcu un voinic, ştii colea, cum ţi-e drag să te uiţi la el. Pe cale îmi spuse că locul unde am mas noaptea trecută era moşia lui, că este însurat, că are copii, că el era blestemat să poarte corpul de vulpoi până când un om va avea milă de el, îi va primi să se încălzească cu dânsul la un foc, îi va da un codru de pâine şi un pahar cu vin; că eu am fost acel om, că acum este dezlegat de blestem şi că de aceea va merge cu mine, şi nu mă va lăsa singur până ce nu voi ajunge la izbândă.

Îmi păru bine de astă întâmplare, şi aşa noi merserăm,

zi de vară

până-n seară

şi ajunserăm la o poiană, unde maserăm peste noapte. Tovarăşul meu de călătorie îmi spuse că a doua zi avem să trecem pe hotarul unor zmei, că acolo credea el că voi găsi ceea ce căutam.

A doua zi am înaintat pe moşia zmeilor, dar tot cam cu teamă, când, pe la chindii, am ajuns la palaturile zmeilor. Mândreţe ce am văzut acolo nu se poate povesti. 

Grădina cu fel de fel de flori şi de pomi; casele învălite cu argint care strălucea la soare ca oglinda, păreţii erau împodobiţi cu chipuri şi flori săpate, iară ciubucele erau poleite; fântâni care aruncau apă în sus. 

Avurăm parte că zmeii nu erau acasă când am ajuns acolo. Furăm întâmpinaţi în pragul porţii de o fată frumoasă, frumoasă, de pare că era făcută din zahăr, care ne zise să nu călcăm în curte, în lipsa zmeilor, că nu e bine de noi; apoi lăcrămă de bucurie că a mai văzut oameni de pe tărâmul de unde a furat-o zmeii.

Întrebând-o despre lucrul ce căutam, ne-a spus că se află la alţi zmei, rude ale zmeilor pe moşia cărora eram.

"Duceţi-vă, ne zise ea, că cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc să izbândiţi, şi întorcându-vă, luaţi-mă şi pe mine."

După ce ne învăţă cum să facem să intrăm în curtea zmeilor şi cum să lucrăm, mă jură pe ce am mai scump pe lume, pe tata, ca să nu o las la zmei, ci să o iau; iară noi ne-am dus. Ce e drept, şi mie îmi plăcu fata, de cum o văzui.

Şi ajungând la hotarul celorlalţi zmei, am stat de ne-am odihnit. Iară în revărsat de ziori, am pornit pe tărâmul zmeilor, şi am ajuns cam aproape de nămiezi la palaturile lor, care erau şi mai frumoase decât ale celor dintâi. Cum am descălecat, m-am dus la grajd, iară tovarăşul meu s-a întors; fiindcă aşa ne învăţase fata.

Caii erau la iesle. Unul din ei a întors capul şi s-a uitat la mine. Eu l-am frecat la ochi, l-am tras de urechi, i-am sumuţat şi i-am pus frâul în cap. Apoi încălecând, d-a-ncălarele am luat colivia cu pasărea măiastră care era în pridvor.

– Tu ai luat pasărea măiastră ? zise împăratul; tu eşti fiul meu pe care toată lumea îl ţine de pierdut ?

– Aşa, tată.

Şi după ce sărută mâna împăratului, îl rugă să poruncească a se aduce de faţă găinăreasa.

Dacă veni găinăreasa, ciobanul zise:

– Asta este fata de care îţi spusei.

– Cum se poate ? răspunse împăratul. Dară cum a ajuns găinăreasă?

– Asta ţi-o va spune ea; căci eu nu ştiu. Şi aşa cum zisei, începu el a povesti, după ce înhăţai colivia şi o luai la sănătoasă cu bidiviul luat de la zmei, începură să nincheze caii ceilalţi şi să facă un zgomot de ţi se făcea părul măciucă; iară eu îmi ţineam firea. 

Unde se luară zmeii după mine, şi fugi, şi fugi, până ce ajunsei la tovarăşul care mă aştepta la hotar; şi dacă nu era el, puneau zmeii mâna pe mine şi cine ştie ce se alegea de capul meu. Tovarăşul meu însă întinse mâna şi răcni o dată la dânşii: staţi ! Iară ei pare că fură de piatră de când lumea; nici un pas nu mai făcură înainte. După ce mă luă în braţe şi mă sărută, se miră şi el de frumuseţea pasărei. 

Zmeii însă umblau cu şoşele, cu momele, să-mi ia pasărea, făgăduindu-mi câte în lună şi în soare; dacă văzură că nu mă poate îndupleca, mă ruga ca barim calul să li-l dau; în sfârşit, văzui eu că nu e bine să-i las tocmai de tot mâhniţi, le-am dat calul, şi eu am plecat cu tovarăşul meu şi cu pasărea; iară zmeilor li se scurgeau ochii după dânsa.

Ajungând la palaturile celorlalţi zmei, fata ne aştepta în poartă; plesni de trei ori cu un bici şi tot palatul se făcu un măr, pe care ea îl luă; iară eu o înhăţai de mijloc şi pe ici ţi-e drumul.

Aoleu ! dară zmeii când simţiră ! unde veneau cu o falcă în cer şi cu una în pământ, şi unde răcneau de-ţi îngheţa sângele în vine. 

Eu îmi făcui curagi, detei pinteni calului şi împreună cu tovarăşul meu fugeam ca vântul; zmeii însă veneau ca gândul. Dacă văzu tovarăşul meu aşa şi că nu este chip a scăpa cu faţă curată, se opri în loc, ameninţă asupra lor şi se făcură stane de piatră. Iară noi ne urmarăm călătoria venind până iarăşi în câmpia de unde plecasem, adică pe moşia vulpoiului. 

După ce ne-am odihnit şi am dat mulţumită Domnului că am terminat cu bine astă treabă, l-am întrebat ce însemna acele stane de piatră. Atunci el îmi zise:

"De vei şti, te vei căi; de nu vei şti, iarăşi te vei căi."

"Spune-mi, te rog", îi zisei.

"Aceştia sunt fraţii tăi, îmi răspunse. Ei, în loc să facă ca tine, să primească cu dragoste rugăciunea mea, asmuţară ogarii după mine, ceea ce îmi prelungi scârbosul blestem de a purta leşul vulpoiului; iară eu îi împietrii".

"Pentru dragostea mea, rogu-te, îi zisei eu, şi pentru prietenia ce am legat, fă-i iară oameni cum au fost."

"Mult mi-e dragă prietenia ta, răspunse el, şi de aceea fie după voia ta; dară o să te căieşti."

Şi într-un minut nu ştiu ce făcu din mână, că deodată pietrele acele se scuturară şi fraţii mei rămaseră în mirare văzându-se faţă cu noi.

Ne luarăm ziua bună de la tovarăşul meu şi plecarăm să ne întoarcem acasă.

Pasămite, fraţii mei îmi cocea turta.

"Frate, îmi ziseră ei, după ce călătorirăm câtva, am obosit de atâta drum; căldura este mare; aide ici la un eleşteu pe care îl ştim noi, să bem câte niţică apă, să ne răcorim."

Am ascultat şi am mers. Bău cel mare, bău şi cel mijlociu; iară când era să beau şi eu, cum eram pus pe brânci pe marginea eleşteului ca să ajung cu gura la apă, cum făcuseră şi ei, mă trezii cu o usturime grozavă la amândouă picioarele; când să mă întorc să văz ce este pricina, nu mă mai putui scula în picioare; mi le tăiaseră fraţii mei, şi-şi cătau de drum, fără a mai asculta la rugăciunile şi vaietele mele.

Trei zile şi trei nopţi am mas acolo prinprejurul eleşteului. Calul meu, biet, când vedea că vine câte un balaur la mine, mă lua cu dinţii de pe la spate, de haine, şi fugea încotro vedea cu ochii, şi azvârlea din picioare de nu se putea apropia de noi nici o fiară sălbatică.

În sfârşit a patra zi am dat peste un orb care orbăcăia şi el pe dibuite.

"Cine este acolo ?" întrebai eu.

"Un biet neputincios", răspunse el.

Şi după ce îmi spuse cum fraţii i-a scos ochii, din pizmă, i-am povestit şi eu cum mi-a tăiat fraţii picioarele. 

Atunci el îmi zise:

"Ştii ce ? Aide să ne prindem fraţi de cruce. Eu am picioare, tu ai ochi; să te port în spinare. Eu să umblu pentru tine; tu să vezi pentru mine. Eu ştiu că p-aci prin vecinătate este o scorpie mare. Cu sângele ei se poate vindeca orice boală ar fi".

M-am învoit cu dânsul la aceasta şi am mers până am dat de locuinţa scorpiei. Ea nu era acasă. Orbul mă aşeză după uşe şi îmi zise ca să dau cu sabia să o tai, cum va intra; iară el se ascunse după sobă. Nu aşteptarăm mult şi iată scorpia venea supărată, fiindcă simţise că-i călcase cineva casa. Cum o văzui, inima se făcuse cât un purice în mine, iară când intră pe uşă, aşteptai până să-mi vie bine, şi unde dedei o dată cu sete, încât dintr-o lovitură îi tăiai câtetrele capetele.

Mă unsei numaidecât cu sângele ei cald, şi cum atinsei picioarele la loc, se lipiră de parcă fusese acolo de când lumea. Unsei şi pe orb, şi îi veni vederile ca mai-nainte. După ce mulţumirăm lui Dumnezeu, plecarăm fiecare la ale noastre.

N-am voit să viu d-a dreptul acasă, ci am socotit mai bine să mă bag cioban şi să las ca Dumnezeu să aducă lucrurile aşa încât să se dovedească vinovatul. Nu m-am înşelat în credinţa mea, că iată puterea lui mare este şi judecata lui dreaptă.

– Spune şi tu, zise împăratul găinăresei, cum de ai ajuns găinăreasă şi roabă ?

– După ce a tăiat picioarele fratelui celui mic, fiii cei mari ai împărăţiei tale mă luară unul pe mine şi altul pasărea măiastră. Eu plângeam de mă topeam, că mă despărţea de fiul cel mic al măriei tale, pe care îmi era drag să-l privesc, fiindcă-l văzusem că e un pui de românaş. 

Ei mă siliră să mă iubesc cu unul din ei, îmi făgădui că mă va lua de soţie cum voi ajunge la curtea împărătească. 

După ce m-am împotrivit la toate siluirile ce amândoi voiau să-mi facă, am priimit mai bine să fiu roabă şi găinăreasă la curtea împărăţiei tale, decât să mă duc aiurea, fiindcă ştiam că Dumnezeu nu va lăsa să se prăpădească acela care a umblat cu dreptatea în sân, şi acum, mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a arătat cum fapta bună nu moare niciodată.

– Poţi tu să-mi dovedeşti, întrebă împăratul, că tu eşti acea fată şi nu alta ?

– Acest măr, zise ea, pe care îl scoase din sân, poate să încredinţeze pe orişicine că eu sunt. Fiii d-tale cei mai mari n-au ştiut de dânsul, că mi l-ar fi luat, şi nu m-aş mai fi întâlnit cu dânsul.

Atunci, ieşind afară, plesni dintr-o biciuşcă de trei ori asupra mărului şi unde se ridică nişte palaturi, încât în toată împărăţia nu se găsea altele ca acelea.

Împăratul rămase şi el în mirare. Şi voind a sărbători venirea fiului celui mic, acesta zise:

– Tată, înainte de a mulţumi lui Dumnezeu că m-am întors sănătos, să mergem câteşitrei fraţii înaintea lui la judecată.

Împăratul n-avu ce zice. Se aduseră fraţii înaintea împăratului, carii deteră în genunchi şi cerură iertare de la fratele cel mai mic. 

El le zise:

– Dacă Dumnezeu vă va ierta, iertaţi să fiţi şi de la mine.

Neavând încotro, se duseră înaintea bisericii şi puseră trei uleie depărtate deopotrivă unul de altul. Intrară fiecare cu picioarele în câte unul, şi aruncară cu praştia în sus câte o piatră; pietrele fraţilor celor mari se întoarseră şi loviră pe fiecare în cap cu aşa tărie, încât rămaseră morţi. Piatra însă a fiului celui mic de împărat căzu dinaintea lui.

Lumea se adunase de se uita la astă judecată dumnezeiască, iar împăratul, după ce făcu nuntă şi-şi însoţi copilul cu găinăreasa, se coborî de pe tron şi puse pe fiul său în locu-i, care, dacă o fi trăind, împărăţeşte şi până azi.

Eram şi eu faţă la acele întâmplări, pe care le povestesc acum celor ce mă ascultă.

autor: Petre Ispirescu

sursa: http://www.povesti-pentru-copii.com/petre-ispirescu/pasarea-maiastra.html

GET-BEGET ROMÂNESC - Trupa ”Dinamic” de la Palatul Național al Copiilor

GET-BEGET ROMÂNESC - TRUPA ”DINAMIC”

SEARĂ MAGICĂ DE CRĂCIUN

https://superimagini-album.blogspot.com/2018/12/seara-magica-de-craciun.html#links

🎈🎈🎈🎈🎈 CRĂCIUN FERICIT ! 🎈🎈🎈🎈🎈

IGNATUL - tradiție românească de CRĂCIUN

Sărbătoarea din 20 decembrie, cunoscută în popor sub denumirea de ”Ignatul porcilor” sau ”Inătoarea”, este închinată Sfântului Ignaţie al Antiohiei şi demonstrează îmbinarea practicilor păgâne cu cele creştine.

Sfântul Ignaţie Teoforul, episcop de Antiohia şi martir al Bisericii este unul din cei mai de seamă părinţi apostolici. El ar fi fost pruncul luat în braţe de Hristos şi dat ca exemplu de smerenie ucenicilor Săi. Pentru că nu a lepădat credinţa în Hristos, a fost aruncat în arenă şi sfâşiat de lei, în jurul anului 110, în timpul domniei împăratului Traian. O parte din moaştele sale se află în Catedrala episcopală din Galaţi, la Schitul Darvari din Bucureşti şi la Mânăstirea Tismana.

Peste sărbătoarea Sfântului Ignaţie s-a suprapus, însă, un cult precreştin. Ziua de 20 decembrie este caracterizată de un demonism pronunțat, fiind patronată de o pereche de reprezentări mitice: Ignatul și Inătoarea.

"Ca reprezentare mitică, Ignatul reunește mai multe atribute, el este un spirit al belșugului și un vestitor al sărbătorii mari care urmează, figura sa fiind probabil contopită cu o divinitatea precreștină solară. De altfel această legătură este sugerată și de semantica numelui (ignis = foc) și cu practicile care au loc în această zi: sacrificiul animalului și trecerea acestuia prin foc", spune etnologul Ania Moldoveanu.

În legende și povestiri populare, Ignatul apare în calitatea de sfânt făcător de minuni sau de condiție umilă din care iese cu ajutor divin sau chiar ca erou civilizator care îi învață pe oameni să se pregătească cum se cuvine pentru Crăciun.

Figura Sfântului este astfel adaptată la tradițiile românilor iar animalul sacrificat, porcul, simbol vechi al norocului, belșugului și fertilității, devine o emblemă a sărbătorii și chiar a patronului ei creștin.

Potrivit religiozităţii populare, sângele porcului, adică tocmai ceea ce, în timpul postului, se crede că ne spurcă, în timpul acestei sărbători ne purifică, fiind un paradox al purificării prin post şi sânge.

Ignatul apare femeilor care torc, perie cânepa sau spală în această zi și le chinuie sau chiar ucide pe cele care fac treabă. În această zi se lucrează numai până când femeile aud țipând porcii.

Ziua de Ignat are și un patron feminin, conform tradiţiilor, nevasta lui Ignat, denumită Inătoare. Aceasta este reprezentată ca o femeie mostruoasă care opărește mâinile femeilor care torc sau le mutilează și le ia vlaga.

Ziua de 20 decembrie reprezenta în calendarul ocupațiilor tradiționale termenul limită al prelucrării firelor naturale.

În ziua de Ignat, pe 20 decembrie, are loc tradiţionala tăiere a porcilor. "Tăiatul porcului, activitate la care participa întreaga familie, era supus unor restricții rituale complexe: porcii se tăiau în zorii zilei sau dimineața; animalul era stropit cu apă sfințită și așezat cu capul spre răsărit; pe frunte sau pe ceafă se cresta cu cuțitul o cruce pe care se presăra sare; din carne se păstra câte o bucată de carne care se dăruia Sf. Ignat", mai spune etnologul.

"Femeile aveau o grijă deosebită pentru capul și picioarele porcului, folosite la piftii (aituri sau răcituri), preperat tradițional care asigura sporul și sănătatea animalelor în gospodărie și se împărțea ca ofrandă pentru cei morți", arată Ania Moldoveanu.

Sfântul Ignat e zis şi Crăciunul ţiganilor, ei fiind cei care taie porcii.Acum are loc tăierea porcilor negri, de la care se opreşte sânge şi fiere, pentru vindecarea bolilor şi a frigurilor.

În popor se spune că „dacă nu tai porcul la Ignat, nu-i mai merge bine", „după Ignat, porcul slăbeşte". Există, însă, sate în care porcul este tăiat a doua zi de Crăciun - precum în Vâlcea, Bacău, Prahova - sau a treia zi - Dâmboviţa, conform unor interdicţii privind consumul cărnii de porc în post şi în prima zi de Crăciun.

Ansamblul ritual al tăierii porcului este încheiat prin masa comună, numită "pomana porcului".

În ziua de Ignat nu se lucrează, se taie porcul şi se crede că cine nu are porc gras de Crăciun şi cuţit în vremea pepenilor nu a cunoscut fericirea, potrivit expertului în folclor Irina Nicolau. Dar, potrivit tradiţiei, la tăierea porcului nu trebuie să fie de faţă oameni miloşi, întrucât porcul va muri greu şi carnea lui nu va mai fi bună.

În această zi din fiecare porc tăiat i se dăruiește o bucată lui Ignat.
Femeile pisează grâu ca sa aibă de împărțit la Crăciun. Se fac un fel de turte, "Cârpele Domnului", cu miere și nuci care se mănâncă în ajunul Crăciunului.

Ignat vindecă porcii de boală rea și tot el este cel care vine să le anunțe moartea și să le ia sufletele.
Porcul care nu e tăiat până în această zi nu se mai îngrașă pentru că în această noapte își visează cuțitul.

În ziua lui Ignat e bine să vezi sânge, ca să fii ferit de boli. Cine nu are porc trebuie să taie măcar o găină.

Copii se mânjesc cu sânge de porc pe frunte ca să fie rumeni și sănătoși tot anul.

Femeile nu lipesc, nu cos, nu taie cu foarfeca pentru ca porcii să nu râme în bătătură sau să rupă rufele peste an.

Cine nu taie porcul în această zi, i-l mânâncă lupul în cocină.

sursa: https://www.romaniatv.net/traditii-si-obiceiuri-de-ignat-de-ce-se-taie-porcul-in-aceasta-zi_115190.html

MOȘ CRĂCIUN pregătește, cu mult drag, daruri multe pentru mici și pentru mari ...

DORIN - OMUL DE ZĂPADĂ FERICIT - poveste cu tâlc

Numele meu este Dorin și sunt cel mai fericit om de zăpadă. 

Creatorul meu a vrut să semăn cât mai mult cu un om adevărat. 

Fiind creat din zăpadă viața mea este scurtă, dar atât cât trăiesc mă pot bucura de multe lucruri. 

Pentru că am picioare pot să merg în multe locuri, pot să mă joc cu copiii, pot să alerg împreună cu prietenul meu Max care este un câine prietenos și foarte credincios. 

Ochii mei pot vedea tot ce se întâmplă în jurul meu, hainele mele sunt atât de frumoase încât oamenii adevărați se opresc în drum să mă admire. 

Acum, nasul meu nu mai este veșnicul morcov pe care îl mâncau iepurașii sau căprioarele, ci este o inimioară roșie, asemănătoare cu cea a oamenilor adevărați. 

Palmele mele pot aduna fulgii de zăpadă cu care îmi răcoresc obrajii. 

Noaptea, când stăpânii casei merg la culcare, eu nu mai rămân singur, ci mă plimb prin curtea casei sau stau la povești lângă căsuța lui Max. 

Sunt un om de zăpadă foarte fericit, în fiecare zi îi mulțumesc creatorului meu pentru că m-a înzestrat cu atât de multe daruri. 

Oamenii adevărați au fost înzestrați, de către creatorul lor, cu mult mai multe daruri decât mine, cu o viață mult mai lungă decât a mea și totuși nu sunt mulțumiți. 

Zilnic eu văd pe drum oameni care gesticulează supărați, vorbesc răstindu-se la alți oameni sau văd oameni care se bat și se rănesc. 

Văd copii care plâng sau oameni triști care cer ceva de mâncare. 

Se pare că oamenii adevărați nu vor sau nu știu să se bucure de darurile creatorului lor, nu sunt mulțumiți chiar dacă acestea sunt atât de multe, atât de frumoase și atât de bune. 

Eu sunt mulțumit de darurile cu care am fost înzestrat și viața mea atât de scurtă o voi trăi din plin, bucuros și fericit. 

OAMENI BUNI, BUCURAȚI-VĂ DE VIAȚĂ ȘI TRĂIȚI-O DIN PLIN AȘA CUM SE CUVINE CU GÂNDURI BUNE, CU ÎNGĂDUINȚĂ, CU IUBIRE !


Autor, D.Roman

FRUMUSEȚE ROMÂNEASCĂ și SNOAVE ROMÂNEȘTI DIN TRECUT

Muierea ce ascultă de poveţele bărbatului său răposat :

„Două prietene stau de vorbă la o răspîntie:

 — Aşa este, lele, greu o duce muierea cînd lipseşte stîlpul casei. Ce să facem, de, omenire suntem. Lasă că ţi-o trimite Dumnezeu mîngîiere dintr-altă parte. 

— Dumnezeu poate mult, leiculiţă. Dară ce mai om era răposatul ! Pînă i-a ieşit sufleţelul m-a tot povăţuit ce să fac, cum să mă port. Alaltăieri i-am făcut de nouă zile, şi una din poveţele lui am împlinit-o tocmai pe tocmai. Am dat pentru sufletul lui o vacă şi zece oi. 

— Păcat că ţi-a luat Dumnezeu un aşa giuvaer de bărbat. Cum bag de seamă, nu era aşa burdios ca alţii. 

— Să ferească Dumnezeu ! Ce stai dumneata de vorbeşti ? Să dai mult cu multul şi nu mai găseşti altul ca dînsul, zise biata văduvă, şi o podidiră lăcrămile. Acum umblu să împlinesc încă una din poveţele lui. 

— Bine faci, lele. Şi ce te-a mai povăţuit să faci ? 

— Iaca, leică, m-a povăţuit ca numaidecît să mă mărit, ca să scap de clevetele lumei şi să nu văduvesc îndelung; pentru aceasta, din averea noastră mi-a lăsat cu limbă de moarte o altă vacă şi zece oi ca zestre. 

— Auzi, soro, omul lui Dumnezeu ! D-apoi să-l asculţi, leiculiţă. 

— Dară cum nu l-oi asculta, surioară, eu, care n-am ieşit din cuvinţelul lui niciodată. Şi mi-a mai zis că omul pe care voi vrea să-l iau de bărbat să fie ca de cincizeci de ani, căci atunci omul ştie şi la vale şi la deal, este hîrşit cu toate belelele şi ticnit, duce hăul casei fără să cîrtească. Oi să mă silesc să-i fac şi astă voie. Şi dacă nu voi putea găsi tocmai, tocmai un om de cincizeci de ani, cum a lăsat el cu sufletul, tot nu voi văduvi mai mult, ci voi lua doi de cîte douăzeci şi cinci de ani şi aşa nu-i voi călca cuvîntul. 

— Aşa să faci, leică” 

Snoavă culeasă din folclorul românesc de către scriitorul Petre Ispirescu.

IA ROMÂNEASCĂ - REDESCOPERITĂ ȘI APRECIATĂ DE ROMÂNI

Toate aceste Ii, din imagini, sunt brodate de mână, pe pânză topită

Cine nu și-ar dori să poată urmări evoluția iei românești din prezent și până în acel moment îndepărtat al istoriei, în care un strămoș inspirat a dat, pentru prima dată, unui veșmânt de femeie, o formă care poate fi considerată modelul original de unde a pornit totul ? 

Desigur, fără vreo mașină a timpului, acest lucru nu este posibil. 

Ceea ce ne rămâne este să identificăm în artefactele antice descoperite un astfel de model; iar atunci când facem asta, să nu ne limităm doar la spațiul României de astăzi.

Și iată că, studiind artefactele descoperite în fostele cetăți ale geto-dacilor de acum peste 2 000 de ani, descoperim o piesă din argint cu un basorelief, în care este reprezentată o femeie cu păr lung și cozi împletite, îmbrăcată într-o cămașă care seamănă izbitor cu o ie din zilele noastre.

Falerul descoperit la Galice

Privind construcția iei antice, dar și modelele cu care este decorată, este aproape imposibil să nu o legăm de moștenirea noastră culturală, într-atât de asemănătoare este această imagine cu o țărancă româncă îmbrăcată în ia tradițională. 

Mai mult decât atât, în condițiile în care pe câțiva centimetri pătrați, și aceia din metal, putem descoperi acele modele decorative, cred că nu exagerăm cu nimic dacă presupunem că o ie reală din acea vreme era cu mult mai bogată în decorațiuni decât ne-o prezintă artefactul, că era viu colorată.

Artefactul geto-dacic la care facem trimitere a fost descoperit pe teritoriul Bulgariei, la Galice (foarte aproape de Dunăre), și este datat ca aparținând perioadei secolelor al II-lea ‒ I î.e.n. Este vorba de o faleră din argint cu un diametru de 18,3 cm, în care este reprezentat în relief un bust de femeie.

Acum, desigur, cârcotașii sau ignoranții vor spune că dacă a fost descoperită în Bulgaria, nu are nicio legătură cu spațiul românesc de astăzi sau că, în orice caz, este o apropiere forțată. Așa să fie ? Evident că nu !

Izvoarele antice stabilesc clar niște adevăruri pe care nu le poate contesta nimeni:
În acele vremuri, neamurile tracice (din care făceau parte și geto-dacii) erau cele mai numeroase din Europa. Asta înseamnă că ocupau spații întinse din continentul European.

Regele Dromihete, care a trăit la intersecția secolelor al IV-lea şi al III-lea î.e.n., stăpânea teritorii consistente și la sudul Dunării, în Bulgaria de astăzi.
Regele Burebista, care a domnit între anii 82 ‒ 44 î.e.n., stăpânea un teritoriu de câteva ori cât România de astăzi, inclusiv o parte din Peninsula Balcanică (adică și toată Bulgaria de astăzi).

Pe vremea lui Decebal, la sfârșitul secolului I e.n., izvoarele istorice vorbesc despre neamuri geto-dacice atât la nord, cât și la sud de Dunăre.

Peste toate, este evident că cel mai numeros popor al Europei nu avea cum să dispară în neant. 

Cu nume diferite, descendenții traco-geto-dacilor din vechime formează astăzi o parte importantă din componenta etnică și culturală a câtorva popoare europene. O spun limba, tradițiile şi întreaga lor moștenire culturală.

Tocmai de aceea, ținând cont de faptul că ‒ dincolo de unele influențe genetice și culturale suferite de-a lungul istoriei ‒ românii de astăzi au și o consistentă moștenire geto-dacică, nu este deloc prea îndrăzneț să spunem că artefactul geto-dacic de la Galice, Bulgaria, ne prezintă cel mai vechi model de ie pe care îl cunoaștem și că poate fi considerat ca făcând parte din patrimoniul cultural al acestui neam !

❀¸¸¸.•´¯`❀ ✿ ✿ ❀¸¸•´¯`❀

De ceva vreme, produsul românesc incepe să fie ințeles in esența sa, iubit si respectat si la el acasa. 

Dupa o perioada lunga, in care orice avea etichetă străină era mai bun decat ce era de-al nostru, desi, in majoritatea cazurilor, era taman invers ! 

Stiti ce inseamnă, cu adevarat o ie romaneasca - camașa romanească ? Cu tot ce inseamna ea, cu simbolistica, estetica, rostul si randuiala ei ? Stiti sa faceti diferenta intre o ie autentica si una de duzina ? 

Haideti sa invatam impreuna de la o comunitate de 11 mii de femei, care asta fac toata ziua: cos si descos pe toate partile, ia romaneasca autentica !

Reintrată in trend de cativa ani, datorita eforturilor arhitectului Ioana Corduneanu si a comunitatii ”La Blouse Roumaine”, care vor să facă din aceasta piesă un simbol de țară, recunoscut la nivel mondial si facand parte din patrimoniul cultural al omenirii, camașa romaneasca se afla intr-un moment de rascruce.

Piesele vechi, autentice, valoroase, sunt din ce in ce mai rare. Asa că, femeia moderna, asemeni inaintaselor sale, care erau moderne si ele la vremea lor, a inceput iar să coasă – respectand simbolistica dar si inovând cu rost, respect si buna rânduiala. A pus deci mana pe ac, dupa zeci de ani de pauza care se resimte si in zestrea contemporana romaneasca si in spiritualitatea, dar si dulapurile romanecelor.

Stiati ca ne putem mandri, in acest moment, cu o comunitate de peste 11 mii de femei care cos ii ? Un proiect de Cartea Recordurilor. Probabil cea mai mare sezatoare din lume. Si aici nu se coase oricum. Aici IA e Artă, nu artizanat ! 

In grup sunt specialisti, arhitecti, femei pricepute. Se studiaza izvoade vechi, se intra in depozite ale muzeelor unde stau ascunse piese valoroase, se țese pânza de casa, se cauta ațele cele mai potrivite, se fac schite, se discuta si se executa impecabil. Grupul se numeste ”Semne Cusute in actiune”.

In acelasi timp, acest trend a scos la iveala o multime de artizani sau comercianti care se folosesc de el si au dat drumul pe piață unor adevarate “mutatii genetice”, care imbolnavesc si compromit notiunea de IE printre nestiutori dar amatori de „romanesc”. 

In standurile cu suveniruri din marile centre turistice din Romania, se vand ii aduse din China, cu dragoni stilizati pe post de simboluri romanesti. Si oamenii le cumpara pentru ca nu mai exista minima educatie nationala pe acest subiect si, mai ales, pentru că sunt ieftine. 

In Kaufland si alte supermarketuri, sub deviza produs romanesc, exista astfel de piese, insotite de bannere mari, inselatoare: “ii romanesti, ieftine”. 

E aproape un sacrilegiu, care ar trebui interzis prin lege. 

La fel cum ar trebui reglementata la nivel de Minister al Culturii, probabil, si prezenta in targuri nationale si internationale a Iei romanesti. 

Ia nu a fost niciodata ieftina – pentru că arta, in general, nu poate fi ieftina. 

Cinste artizanilor care nu isi vand produsele lucrate la masini, etichetandu-le si promovandu-le ca ii. 

Rusine celor care alatura cuvantul ie in orice context, langa o bluza care denigreaza simbolistica romaneasca. 

Atentie, tine de educatia noastra minimă să nu mai zicem ca purtam ie, cand purtam o bluza cu modele florale sau geometrice stilizate la intamplare ! 

Nu e complicat, doamnelor si domnilor. Un minim research pe Google e la indemana tuturor astazi. Mai ales cand mergem sa reprezentam Romania la un targ de turism international, de exemplu. De fapt haina si felul in care te imbraci este un act responsabil în orice moment si în orice loc te-ai afla.

Pentru a afla și a admira comorile românești, inclusiv date despre IA ROMÂNEASCĂ AUTENTICĂ vă rog să ”răsfoiți” blogul arhitectei Ioana Corduneanu http://semne-cusute.blogspot.com/

surse: http://www.cunoastelumea.ro/cum-arata-o-ie-dacica-in-urma-cu-2-000-de-ani-un-artefact-antic-lamureste-misterul/; http://blog.coltulromanesc.ro/; https://lupuldacicblogg.wordpress.com/2016/04/21/stiti-ce-inseamna-cu-adevarat-o-ie-autentica-romaneasca/

Noi oamenii și tot ceea ce ne înconjoară, existăm simultan intre doua lumi ...

Omul între două lumi.

Pentru a înțelege mai bine despre ce este vorba, mai întâi, vă voi relata o întâmplare care a avut loc cu adevărat.

O experienţă excepţională: între două lumi

”Mergeam spre serviciu. Era un traseu pe care îl fac rareori. Trebuia să iau un alt troleu doar pentru trei staţii şi pentru că zona îmi era foarte cunoscută am hotărât să merg pe jos. Din acel loc în care mă aflam drumul se bifurca. Înainte să aleg pe ce stradă voi merge mai departe am avut o senzaţie, de fapt o intuiţie mai specială. Ştiam că urmează ceva important şi că e bine să fiu cât se poate de atent. Intuiţia mi-a spus să aleg strada din dreapta.
Am păşit încrezător pe străduţa îngustă. Brusc mi se făcuse frig, mi-am ridicat gulerul. 

Mi s-a strecurat în minte şi gândul că a venit primăvara şi nu reuşisem să mă bucur prea mult de zăpadă. 

Melodia ce-mi curgea prin căşti mi-a absorbit toate gândurile. Eram pur şi simplu cu mintea şi cu sufletul într-un singur punct şi din acel punct se năştea melodia. Mintea parcă era absentă, niciun gând nu-mi traversa conştiinţa, eram cuprins de pace şi centrat în suflet. Doar trei cuvinte mi-au rămas suspendate în conştiinţă „Strada Sfinţii Voievozi”.
Îmi amintesc că timp de câteva minute am privit doar la pantofii mei, mă ghemuisem în hainele mele.

Când am ridicat ochii, casele îmi păreau necunoscute şi deosebit de pustii. Dar atunci nu m-am întrebat de ce, mergeam înainte. Urcam şi coboram străzi. Într-o intersecţie, m-am oprit. 

Şi ceea ce s-a petrecut în continuare, ar putea fi apreciat ca fiind ceva cel puţin ciudat. Imaginea caselor, a străzilor din faţa mea pur şi simplu s-a topit. Spaţiul devenise altfel, de parcă aş fi putut să-l mişc, să-l modelez. Spaţiul se mişca în valuri, în toate direcţiile. Iar epicentrul acelor valuri magice era chiar la 1-2 metri în faţa mea, iar eu nu eram afectat de unda acelor valuri. Fără să-mi pun măcar o întrebare am făcut „dreapta-mprejur” şi am coborât pe străduţă.
Paşii mi-au devenit mai grei şi mai rapizi. Mi-am văzut reflectarea într-una dintre vitrine. Şi imaginea mea am văzut-o în valuri. 

Am inspirat mai adânc şi mi-am continuat drumul. 

Am ajuns într-o altă intersecţie, aceleaşi valuri au „topit” arhitectura din jurul meu, chiar şi imaginea cerului a fost cutremurată de miraculoasa transformare. Dar de această dată am hotărât să merg mai departe şi după ce valurile au traversat întreg spaţiul din jurul meu am cercetat mai atent clădirile şi am păşit înainte. 

Doar intuiam că ceva se petrece, că ceva parcă nu ar fi în regulă. Mintea îmi stătea în loc, nu aveam, dar nici nu căutam vreo explicaţie pentru tot ce se petrecea. Pur şi simplu trăiam acel moment din plin.
Urcam o străduţă pavată, admiram casele cărămizii. În întâmpinarea mea venea o femeie. Era deosebit de frumoasă: blondă, buzele şi ochii mari, de statură mică, cu sâni generoşi şi forme foarte feminine. Avea o rochie bleu cu dantele, gulerul, mânecile şi poalele brodate în culori vii. Avea chipul luminos marcat de un zâmbet discret. Când între noi mai rămăseseră doar vreo câţiva paşi i-am dat de înţeles că aş vrea să o întreb ceva. M-am oprit, apoi s-a oprit şi ea. Am întrebat-o: „Strada Sfinţii Voievozi ?”. Ea s-a uitat la mine câteva secunde şi mi-a răspuns uimită: „Dar sunteţi foarte departe !”. 

Fizic eram doar la un pas de ea dar spaţiul dintre noi aş fi putut să-l tai felii. Puteam să disting cum străbate acel spaţiu chiar şi senzaţia ei de văz. Era aproape, dar în acelaşi timp, atât de departe. Am plecat fără să zic un cuvânt. 

Nu ştiam ce se petrece, nu ştiam cum să apreciez răspunsul ei, încercam să mă focalizez şi să analizez situaţia, dar nu reuşeam, parcă nu mai aveam minte. 

Toată fiinţa mea era concentrată în zona inimii. Melodia îşi continua cursul, eu căutam ieşirea din oraşul necunoscut. 

Mergeam pe străzi, toate se schimbau, nu ştiam ce să cred. Noi şi noi intersecţii, noi şi noi străzi şi case. Deja obosisem, deja îmi era cald. Căutam un semn, dar nu ştiam ce semn şi nu ştiam pentru ce am nevoie de un semn.
În stânga mea am văzut o clădire galbenă cu trei niveluri şi două intrări cu coloane. O admiram şi încercam să o memorez, ştiam că n-am s-o mai văd vreodată. 

Cu coada ochiului am observat ceva, am întors capul, am privit atent, simţeam că acolo s-ar putea să găsesc semnul pe care îl căutam. 

Era o altă clădire albă şi aceasta avea coloane. Căutam acel semn eliberator, dar nu-l găseam. M-am uitat iarăşi la casa galbenă. Dar brusc privirea mi-a revenit asupra casei albe, de parcă cineva îmi trăgea privirea în acea direcţie. 

M-am oprit, am inspirat adânc şi am început să cercetez clădirea albă amănunt cu amănunt. Pentru că mintea îmi era ca şi absentă mă uitam pur şi simplu fără a face vreo judecată despre ceea ce văd. Am făcut ochii mari, pe colţul casei, pe o plăcuţă albă era scris cu albastru „Strada Spiru Haret”. Acesta era semnul !

Următorul pas a însemnat trecerea dincolo, ştiam că am revenit, ştiam cine sunt, unde sunt, unde merg. 

Am privit la ceas, misterioasa mea călătorie a durat vreo 15-20 minute. 

În secundele, poate chiar în fracţiunile de secundă care au urmat mi-am dat seama ce s-a petrecut.

Când am intrat pe străduţa din dreapta, de fapt atunci intrasem într-o dimensiune spaţio-temporală diferită. 

Ceasul meu îmi spunea că au trecut 15-20 de minute, dar eu am perceput că ar fi trecut cel puţin trei-patru ore. 

După această experienţă am aflat că rezonez cu Marea Putere Cosmică BHUVANESHWARI. 

Printr-o graţie şi printr-un miracol divin mi-au fost oferite cheile de intrare şi de ieşire din acea dimensiune spaţio-temporală diferită şi acestea erau denumirile celor două străzi. 

Din momentul în care am pătruns în acea dimensiune am avut o stare a conştiinţei modificată caracterizată de suspendarea mentalului obişnuit şi „înlocuirea” acestuia prin activarea foarte intensă a lui VISHUDDHA CHAKRA şi o centrare în sine.

În primele clipe după ce am ieşit din acel spaţiu mi-am dat seama că pe acele străzi nu am văzut nicio maşină, că oamenii de pe stradă se uitau foarte miraţi la mine pentru că eram îmbrăcat foarte ciudat pentru acea epocă, toate vitrinele aveau valuri pentru că erau din sticlă turnată. 

Cu siguranţă că am ajuns tot într-un spaţiu românesc pentru că am vorbit româneşte. Femeia cu care am vorbit avea părul coafat mai deosebit, avea cârlionţii făcuţi ca la păpuşi aşa cum era moda cu vreo 200 de ani în urmă.

Mă tot întrebam după aceasta ce s-ar fi petrecut cu mine dacă nu găseam „portiţa” de ieşire. Mă întrebam dacă m-aş fi panicat sau cum aş fi reacţionat dacă nu ascultam muzică, sau dacă s-ar fi terminat bateriile.

Toată ziua de după această experienţă, trăiam aici şi-mi aminteam cum a fost acolo. 

Înţeleg că tot ce s-a petrecut atunci a fost o mare, mare graţie. Au existat cazuri când persoane care au pătruns într-o dimensiune spaţio-temporală diferită nu s-au mai întors. Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi Ghidului meu spiritual pentru această exemplificare excepţională. !” 

(despre BHUVANESHWARI, VISHUDDHA CHAKRA și despre Ghidului spiritual vă voi vorbi mai pe larg într-un alt articol)

oooOooo

Știm oare cu adevărat “pe ce lume trăim”? Cei mai mulți vor spune că da. Așa să fie însă ?

Prinși în nevoile lumii în care trăim, luptându-ne să facem carieră sau să avem un trai confortabil, cel mai adesea nu ne mai punem întrebări esențiale despre viață și legile ei. 

Fără să conștientizăm prea mult, trăim între bine și rău, între frumos și urât, între minte și suflet dar, mai ales, între legile fizicii relativiste și cele ale fizicii cuantice.

Misterul care ne învăluie existența este, pentru căutătorii adevărați, un imbold de a se afunda în cercetarea legităților care guvernează Universul.

Existăm simultan intre doua lumi, aceea a personajului nostru fizic si psihic, discontinuu, limitat in timp si spatiu si aceea a vietii universale, dincolo de timp si spatiu, la care participăm cu totii prin părticica noastră nemuritoare - sufletul. 

Legatura intre cele doua lumi este "trăitul" simultan al celor două lumi. 

Platon spunea: "Banchetul vietii se află in fata noastra; singura problema este a poftei pe care o avem. Pofta este lucrul cel mai important, nu festinul.” 

Pe parcusul existentei sale, omul va trebui să lupte pentru a descoperi adevarata sa lume interioară, care nu este psihismul său, pentru a incerca să armonizeze cele doua lumi intr-o singura unitate de expresie. 

In lumea personalitatii noastre, gandirea si sentimentul sunt deconectate si adesea se ignoră. Gandesti un lucru si faci altul, eterna dramă a contradictiei pe care Sf. Pavel o evidenția de acum două mii de ani.

Energia spirituală cere participarea constientă a omului care să neutralizeze intreaga activitate emotionala si mentală. 

Pentru trezirea functiilor superioare ale constiintei in om, se porneste de la acelasi lucru, in mod independent de părțile muritoare fizic sau psihic ale corpului sau. Se poate spune că este vorba de o formă a perceptiei, in afara oricarei reprezentari prin imagini si cuvinte, care trece mult dincolo de obisnuita constiință restrânsă. O stare in care constiinta omului este parte a constiintei universale. 

B.Pascal : "Ultimul demers al ratiunii este să inteleagă că există o infinitate de lucruri care o depasesc".

Trebuie sa intelegem că dincolo de cunasterea logica, exprimata de concepte, există un fel de spatiu-intelegere, generator al unei cunoasteri de neconceput pentru mintea umana, o cunoastere ce nu poate fi decat "trăită". Atunci vom intelege cu adevarat diferenta de natură intre a exista si a gandi că existi. 

Nu putem ajunge la aceasta stare de constiinta-cunoastere decat renuntand la ideea pe care o avem despre noi insine. 

Astfel, omul se va ”vedea”, isi va cunoaste originea, va intelege rolul si locul vietii sale de om in marele organism universal.

In omul treaz, energia vietii monopolizată de ”eul” psihologic si exprimata de frică, violență, angoasă, invidie va fi eliberată de aceste forme oarbe distructive. Se va intoarce la Sursa, de unde va radia in sfarsit trezită, unind interiorul cu exteriorul intr-o unitate de expresie.

Pentru a coborî in profunzimile ființei noastre, trebuie sa exersam in rugăciune, meditatie, contemplare. Clipa in care omul intelege intr-o strafulgerare că este ”Universal” reprezintă clipa intoarcerii, a conversiei in constiinta sa. Corpul său fizic locuit de suflet a devenit constient de aceasta, ceea ce-i insuflă o inteligența necunoscută până atunci. 

Viata noastra comună este primită constient de un numar mic de oameni. Mari curente de energie traversează oamenii fără ca ei sa fie constienti de acest lucru. Este incă foarte intuneric in lumea interioara umana !

Când ”constiența” este acolo, corpul exprimă acest lucru. S-o lăsăm să curgă in noi fără s-o oprim. Astfel se armonizeaza participarea noastra la cele doua lumi ale omului: temporalul, unde se naste si moare, si atemporalul ,,lumea infinită, nelimitată”, care ne emană si ne aspiră in suflul respiratiei cosmice.

Acest videoclip vă invită să descoperiți măcar o parte dintre tainele care ne înconjoară, în încercarea de a înțelege existența noastră, una care se desfășoară permanent între două lumi: între lumea relativistă și cea cuantică.

surse: http://www.cunoastelumea.ro/omul-intre-doua-lumi-patrunde-in-misterele-universului/; https://www.crestinortodox.ro/morala/omul-situat-intre-doua-lumi-123414.html; http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=6043

În zona Bucureștiului, de 2 ori pe zi, pământul se ridică și coboară cu 45 de cm ...

MAREE TERESTRĂ - De două ori pe zi, în zona Bucureștiului, pământul se ridică cu 45 de cm.


Terra este încă plină de surprize pentru noi.

Cu toate că, atunci când vorbim despre maree, gândul ne zboară obligatoriu la apele mărilor și ale oceanelor, realitatea este că și pământul produce un astfel de fenomen. 

Pare incredibil, dar acest lucru ne este împărtășit de prof. dr. Florin Munteanu, șeful catedrei Unesco de geofizică, de pe lângă Academia Română.  

Florin Munteanu, într-un interviu acordat D-lui Daniel Roxin, ne dezvăluie lucruri deosebit de interesante:


Florin Munteanu: 

”Chiar aici, la kilometrul zero al Bucureștiului, în spatele Teatrului Național, avem un laborator. Aici am văzut pentru prima dată ce înseamnă să măsori fluctuația mareei terestre. 

Apropo de maree terestră, trebuie să înțelegi că de fapt suntem într-un cuplaj foarte strâns între cel puțin soare, lună și pământ care introduc niște ritmuri în spațiul nostru de existență. Aceste forțe generează o maree nu doar în ocean, ci și asupra oricărui obiect solid, inclusiv asupra Pământului; iar mareea terestră în dreptul Bucureștiului ajunge cam la 45 de cm. Deci noi ne ridicăm și coborâm de 2 ori pe zi cu tot pământul pentru că e o undă care ne mișcă.
În gândirea clasică, alinierea planetelor sau alte fenomene astronomice creează o mică fluctuație. Efectul mecanic este așa de mic, încât problema respectivă n-ar avea cum să influențeze. Asta a fost o modalitate de a gândi aceste fenomene.
Acum când a apărut o nouă disciplină, aceasta pe care de fapt o reprezint și care se numește știința complexității și care modifică modul de gândire de la liniar la neliniar, de la complicat la complex, constați că în sistemele astea vii, în special, micile fluctuații capătă un rol fundamental pentru că nu mai poți să le discuți numai energetic sau intensiv prin cuvântul intensitate, ci și prin cuvântul informație.”


Daniel Roxin: 

”Deci evenimentele cosmice, planetare, chiar dacă din punctul de vedere al fenomenului detectabil la nivel fizic este la ordinul unei zecimale, nesemnificativ ca intensitate, la nivelul biologiei umane și a psihicului uman există influențe.”

Florin Munteanu: 

”Categoric ! Adică noi suntem o uzină chimică care poate fi organizată sau dezorganizată în funcționarea ei pe această variantă, pe aceasta mică sensibilitate.”

Daniel Roxin: 

”Pe baza cunoștințelor pe care le aveți dumneavoastră în domeniul științific, mai ales că sunteți un specialist în geodinamică, ați căutat să verificați câte din principiile astrologiei au un corespondent în realitate și pot fi luate în serios și ce anume nu se susține ?

În continuare puteți viziona videoclipul cu interviul, în întregime, dat de D-l Florin Munteanu :

sursa:http://www.cunoastelumea.ro/stiai-ca-exista-o-maree-terestra-de-doua-ori-pe-zi-in-zona-bucurestiului-pamantul-se-ridica-cu-45-de-cm-informatii-inedite/

În zadar ai faimă, bani mulți dacă nu ai și împlinire, liniște sufletească ...

Pagina 6 a New York Post, care a spart știrile, arată că Robert De Niro a apărut solo la evenimentele din ultimele luni, evenimente la care în mod normal el apărea cu soția sa.

Actorul Robert De Niro (75 de ani) şi soţia lui, actriţa americană Grace Hightower (63 de ani), au decis să se despartă după un mariaj de mai bine de 20 de ani.

Cuplul urmează să anunţe oficial divorţul în săptămânile următoare.  

Robert De Niro şi Grace Hightower au mai avut probleme în mariajul lor şi aceasta nu este prima despărţire dintre cei doi actori. 

Căsătoriţi din anul 1997, De Niro a depus actele de divorţ doi ani mai târziu, în 1999, însă divorțul nu a fost finalizat. Ulterior, Robert şi Grace s-au împăcat, iar cinci ani mai târziu, în 2004, şi-au reînnoit jurămintele. 

De Niro a vorbit despre sentimentele sale legate de căsătorie, într-un interviu din 2013, când spunea că secretul unei căsnicii fericite implică „o mulţime de lucruri de oferit, dar şi de primit, în acelaşi timp“.  

Din mariajul cu Grace, De Niro are un fiu, Eliot, în vârstă de 20 de ani, şi o fiică, Helen, în vârstă de şase ani. 

Actorul a mai fost căsătorit timp de 12 ani cu actriţa Diahnne Abbott (73 de ani), cu care are doi copii - Drena (47 de ani) şi Raphael (42 de ani). 

Şi Toukie Smith i-a dăruit lui De Niro o pereche de gemeni, pe Aaron şi Julian.  

Robert De Niro este unul dintre cei mai apreciaţi actori, fiind câştigătorul a două Oscaruri. 

Cele mai cunoscute filme în care a jucat sunt: „Naşul: Partea II“, „Taxi Driver“, „Raging Bull“, „Băieţi buni“, „Casino“, „Incoruptibilii“, „Promontoriul groazei“, „A fost odată în America“, „Vânătorul de cerbi“ şi „Heat“.


surse: https://www.msn.com/en-us/movies/celebrity/robert-de-niro-and-wife-grace-hightower-split-after-more-than-20-years-together/ar-BBPVRe0?ocid=spartandhp;
https://adevarul.ro/entertainment/celebritati/robert-niro-divorteaza-21-ani-casnicie-1_5bf52d9adf52022f75a9f8f9/index.html

CUVINTE ÎNȚELEPTE

”Viața omului pe pământ este o veșnică luptă: contra diavolului, contra lumii si contra lui însusi. Cel ce nu îngrijește de micile lucruri, va cădea încetul cu încetul.”

Învățătură Crestin-Ortodoxă a Sfinților Parinți

sursa: https://vorbeintelepte.wordpress.com/category/vorbe-intelepte-crestin-ortodoxe/

Pentru pasionații de fotografie - ”Drone 720X”

Selfie ”Quadcopter” cucerește România

Pentru pasionații de fotografie - ”Drone 720X”, este o modalitate de a obține imagini foarte frumoase.

Drone 720X , este un nou tip de dronă făcută astfel încât oricine să o poată folosi. Este perfectă pentru a face cele mai bune selfies.

Drone 720X a fost proiectată de doi ingineri germani.

Este ușor de controlat și poate transmite în direct imagini.


Cum functioneazã ?

În primul rând, trebuie să instalați o aplicație (doar scanați codul QR din manual). Totul este foarte simplu.

Odată ce ați făcut acest lucru, conectați bateria, conectați-vă la telefon și porniți aplicația. În mai puțin de 10 secunde puteți să lansați drona.

Controalele sunt foarte intuitive. Camera de filmat este încorporată. 

Puteți face cele mai uimitoare imagini și videoclipuri.


Iată cum acționează ”Drone 720X” :




Cum puteți cumpăra Drone 720X :

1) Puteți să-l cumpărați de pe site-ul oficial -

https://hyperstech.com/intl_2/order.php?prod=dronexpro&net=1173&sid=sale


Principalele beneficii ale lui Drone 720X sunt portabilitatea, prețul, camera și ușurința în utilizare.

Drona este puțin mai mare decât un ”smartphone”. Combinați asta cu rotoarele pliabile și probabil că aveți cea mai portabilă dronă din lume. Se va potrivi în orice buzunar sau geantă.

Drona este fabricată din plastic ABS. Acest lucru face ca drona să fie usoară dar si puternică. Prețul este de 99 de dolari.

2) Descărcați aplicația ”Drone” și conectați-o la telefonul smartphone (Android și iOS)

3) Începeți să realizați imagini uimitoare despre dvs. și prietenii sau familia dvs.

sursa: https://blogs.dailylifetech.com/vzra/drone-720x/d/selfie-quadcopter-conquers-the-idea-is-genius-1117

”COPACUL CARE A DĂRUIT IUBIRE” - poveste pentru minte și suflet

Se spune că a existat odata un arbore bătran si maiestuos, cu ramurile intinse ferm spre cer.

Cand inflorea, fluturi de toate culorile si formele veneau de peste tot si dansau maiestos in jurul lui. Cand facea fructe, pasari din țări indepartate veneau sa guste din ele. Ramurile sale aratau ca niste brate vanjoase. Era minunat. 

Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el in fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a inceput sa-l iubeasca. 

Ceea ce este mare si batran se poate indragosti de ceea ce este mic si tanar, cu o conditie, sa nu fie atasat de ideea ca el este mare, iar celalalt mic. 

Copacul nu avea aceasta idee, asa ca s-a indragostit de baiat. Ego-ul incearcă intotdeauna sa iubeasca ceea ce este mai mare decat el. Pentru adevarata iubire, nimic nu este insa mare sau mic. Ea îi imbratiseaza pe toti cei de care se apropie.

Asadar, copacul fără sa isi dea seama s-a indragostit de baietelul care venea in fiecare zi sa se joace sub el. Ramurile sale erau foarte inalte, dar el le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mângâia florile si pentru a-i culege fructele. 

Iubirea este intotdeauna gata sa se incline, ego-ul însă niciodată. 

Daca incerci sa te apropii de un ego, acesta se va inalta si mai mult, devenind atat de rigid incat sa nu-l poti atinge. 

Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care sta pe tronul puterii, este considerat a fi mare.

Asadar, ori de cate ori venea copilul, arborele isi pleca ramurile. Cand micutul îi mângâia florile, batranul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este intotdeauna fericită atunci cand poate dărui ceva fără sa ceara nimic, egoul nu poate sa fie fericit decat atunci cand poate lua ceva de la altcineva.

Baiatul a crescut si uneori, dormea la poalele copacului, alteori cand îi era foame, îi mânca fructele, sau purta o coroana impletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regele padurii. Florile iubirii te fac intotdeauna sa te simti ca un rege, in timp ce ghimpii egoului te fac sa te simti execrabil.

Vazand copacul, cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansand cu ea, se simtea foarte fericit. Il aproba cu ramurile sale, îi cânta in bataia vantului. 

Baiatul, in timp, a crescut si mai mult. A inceput sa se cațere in copac, leganandu-se pe ramurile sale. Ori de cate ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit. Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand altcineva se poate sprijini de ea, ego-ul nu este fericit decat atunci cand altcineva il sustine.

Timpul a trecut, iar baiatul a inceput sa fie apăsat de alte indatoriri, avea si el ambitiile lui.

Trebuia sa isi treaca examenele, sa isi faca prieteni… De aceea, a inceput sa vina din ce in ce mai rar pe la copac. 

Copacul insa il astepta cu o nerabdare din ce in ce mai mare, strigandu-l din adancurile sufletului său, „Vino, vino. Te astept”. Iubirea isi asteaptă intotdeauna obiectul afectiunii sale. Ea nu este altceva decat o continuă așteptare.

Cand baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu a putea dărui altcuiva. Atunci cand se poate darui in totalitate, iubirea este fericita.

Baiatul a crescut si mai mult, iar zilele in care trecea pe la copac au devenit din ce in ce mai rare. 

Toti cei care cresc in lumea ambitiilor isi gasesc din ce in ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul a devenit ambitios si prins in treburile sale lumesti. „Ce copac ? De ce ar trebui sa-l vizitez ?”

Intr-o zi, pe cand trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te astept in fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.

Baiatul i-a raspuns: „Ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad ? Eu imi doresc avere si faima”. 

Ego-ul este intotdeauna motivat: „Ce poti sa-mi oferi pentru ca sa vin la tine ? As putea veni, dar numai daca ai ceva de oferit. Altminteri, nu vad de ce as face-o”. 

Egoul are intotdeauna un scop personal egoist. Iubirea este intotdeauna altruistă. A putea iubi si darui reprezinta propria sa răsplată.

Uimit, copacul i-a spus baiatului: „Nu vei mai veni decat daca iti voi oferi ceva ? Iti ofer tot ceea ce am, si tot ceea ce voi avea, dragul meu prieten”. Iubirea nu tine niciodata nimic pentru ea. Ego-ul o face, dar iubirea se daruieste neconditionat, fara sa ezite.

„Din pacate, eu nu am bani. Banii sunt o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani, dar in schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra îi racoreste pe cei incinsi, cand bate vantul, dansam si cântam. 

Desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Daca ne-am implica si noi in afaceri financiare, am deveni la fel de egoisti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci traim tot timpul aceste stari, ele fac parte din fiinta noastra. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.

Baiatul i-a raspuns: “Atunci, de ce sa vin la tine ? Nu am de gand sa merg decat acolo unde pot obtine bani. Am nevoie de avere”. 

Egoul cere intotdeauna bani si avere, căci banii inseamna putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.

Copacul s-a gandit mult, dupa care a spus: „Atunci, te rog prietene, culege-mi fructele si vinde-le, si in felul acesta, vei obtine bani”.

Baiatul s-a luminat imediat la față. S-a urcat in copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. In graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit, era fericit ca putea dărui. 

Iubirea se bucură chiar si atunci cand este lovită. 

Ego-ul nu este cu adevarat fericit nici macar atunci cand obtine ceva. El nu poate simti decat nefericire.

Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui pentru dar, dar acestuia nu-i păsa. 

Adevarata sa multumire s-a produs atunci cand acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani in schimbul lor. 

Baiatul apoi nu s-a mai intors multa vreme la copac. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor inca si mai multi bani. A uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii.

Copacul era foarte trist. Tânjea dupa intoarcerea baiatului, la fel ca o mama cu sânii plini de lapte, dar care si-a pierdut copilul. Intreaga sa fiinta tanjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l strange la piept si a se usura. Cam la fel tanjea si copacul nostru, intreaga sa fiinta era in agonie.

Dupa multi ani, baiatul, devenit intre timp adult, s-a intors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino si imbratiseaza-ma”. 

Barbatul i-a raspuns: „Termina cu prostiile astea. Făceam asemenea lucruri pe vremea cand eram un copil fara minte”.

Egou-l considera iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilareasca.

Copacul a insistat: „Vino, mangaie-mi crengile. Danseaza cu mine”. 

Barbatul i-a raspuns: „Termina cu flecareala asta stupida ! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Imi poti oferi o casa ?”

Copacul a exclamat: „O casa ? Bine, dar eu traiesc faorte bine, fara sa stau intr-o casa”. Singurii care traiesc in case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi ale lui Dumnezeu traiesc liber, in natură. Cat despre oameni, cu cat casa in care traiesc este mai mare, cu atat mai mici par in interiorul ei.

„Noi nu traim in case, dar uite ce vreau sa iti daouiesc, imi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor”.

Fara sa stea pe ganduri si sa piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericita chiar si atunci cand îi sunt taiate membrele de catre cel iubit. Iubirea nu stie decat sa daruiasca. Ea este intotdeauna pregatita să se ofere in intregime.

Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce in urmă macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa il strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata canta in bataia vantului. Vanturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reusit să rosteasca o ultima chemare: „Vino, vino, dragul meu prieten”.

Timpul a trecut, iar barbatul a îmbătranit. Odata, se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub copac. Acesta l-a intrebat: „Ce mai pot face pentru tine ? Ai venit in sfarsit, dupa foarte, foarte mult timp”.

Batranul i-a raspuns: „Ce poti face pentru mine ? As vrea sa ajung intr-o tara indepartata, sa castig si mai multi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.

Fericit, dupa ce sa gandit doar o clipa, copacul i-a raspus: „Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel in țara aceea indepartata, pentru a castiga mai multi bani. Dar, te rog, ai grija de tine si intoarce-te cât mai repede. Voi astepta de-a pururi intoarcerea ta”.

Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat. 

Acum, din copac nu a mai ramas decat rădăcina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare intoarcerea prietenului iubit. A asteptat mereu si mereu, constient insa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai intoarce niciodata. 

Ego-ul nu se duce decat acolo unde are ceva de castigat.

Odata, m-am asezat lângă ciot. Acesta mi-a soptit: „Am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai intors. Ma tem sa nu se fi inecat, sau sa nu se fi ratacit. Poate ca s-a pierdut in tara aceea indepartata. Poate ca nici macar nu mai este in viata. O, cat mi-as dori sa aflu vesti de la el ! Ma apropii de sfarsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai dori ar fi sa aflu vesti despre el. Atunci as muri linistit. 

Dar stiu că nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu intelege decat acest limbaj.”

Poveste scrisă de OSHO 

Sursa: https://www.learn2b.ro/