Intelectuali, scriitori, profesori și publiciști simpatizanți ai ideilor social-democrate sau chiar socialiste, printre care se numără Francis Fukuyama, Malcolm Gladwell, J.K. Rowling, Salman Rushdie semnează o scrisoare (O scrisoare despre justiție dezbaterea deschisă) adresată reprezentanților stângii americane, pe care o roagă să renunțe la dogmatism și intoleranța manifestată față de pozițiile contrare ideologiei socialiste.
Printre semnatarii scrisorii publicate de Harper’s Magazine se numără Anne Applebaum, Noam Chomsky, Drucilla Cornell, Francis Fukuyama, Malcolm Gladwell, Garry Kasparov, J.K. Rowling și Salman Rushdie
Ei bine, acești intelectuali au primit o palmă tocmai de la stângiștii americani, acuzați fiind de văicăreală ipocrită în turnul lor de fildeș. Iată reacția jurnalistului de stânga Hamilton Nolan, publicată de In These Times.
”Scrisoarea nu este cu siguranță despre o definiție rezonabilă a ”justiției”. Iar despre ”dezbaterea deschisă” este doar în măsura în care acești oameni care câștigă salarii grase pentru dezbateri publice par să aibă o bizară aversiune față de criticile pe care le primesc. Mă tem că această aversiune atinge acum limitele patologicului. Am intrat într-o lume nouă, în care purtătorii stindardului ”libertății de expresie” își acuză oponenții că nu acceptă critici și duc o campanie histrionică împotriva oricui îndrăznește să-i critice. A-ți acuza oponenții că fac exact același lucru de care tu însuți ești vinovat este o tehnică clasică de propagandă. Și, din păcate, funcționează bine.
”Instituțiile noastre culturale au ajuns la momentul judecății”, începe scrisoarea. ” Proteste puternice pentru justiția rasială și socială duc la cereri pentru reforma poliției, alături de apeluri mai largi pentru o mai mare egalitate și incluziune în întreaga societate, printre care și în învățământul superior, jurnalism, filantropie și arte. Dar aceste cereri necesare au dus la intensificarea unui nou set de atitudini morale și angajamente politice care tind să slăbească normele noastre de dezbatere deschisă și de toleranță a diferențelor în favoarea conformității ideologice”. Oricine i-a citit în ultimii ani pe Bari Weiss (unul dintre semnatari) sau pe David Brooks (semnatar) sau pe Jesse Singal (semnatar) sau pe Mark Lilla (semnatar) ar putea să continue restul textului. Este argumentarea standard pentru ”libertatea de expresie” folosită doar de cei care au deja puterea. Puterea pe care o dețin acești oameni este complet invizibilă pentru ei, iar orice mică critică pe care ar primi-o devine pentru ei un atac împotriva nobilului ideal al libertății.
Întregul spectacol al scrisorii, publicată de una dintre cele mai prestigioase reviste americane, semnată de zeci și zeci de scriitori și jurnaliști celebri care ”refuză falsa alegere între justiție și libertate, care nu pot exista una fără cealaltă”, întreg acest spectacol este exasperant. Simpla existență a scrisorii este un contraargument devastator împotriva temei sale centrale. Faptul că acești apreciați gânditori au fost considerați suficient de prestigiosi pentru a fi invitați să semneze scrisoarea nu este oare o dovadă a faptului că nu li se ia dreptul la libera exprimare?
Oare această văicăreală colectivă despre cenzură din partea unor oameni angajați de Harvard, Princeton si M.I.T, și Brookongs Institution, și The Atlantic, și de The New York Times și o mulțime de alte instituții elitiste nu este o dovadă a faptului că ei protestează prea mult? Dacă a fi un autor miliardar precum J.K. Rowling sau decan al Columbia Journalism School precum Nick Lemann te supune riscului de ”a fi supus oprobriului public și ostracizat”, atunci eu mă ofer să fac schimb de locuri cu ei. Iar ei ar ajunge astfel să aibă o poziție cu mai puțină influență, mai puțini bani și mai puțină putere, așa cum sugerează că și-ar dori.
Există un domeniu în care cei care lucrează în jurnalism și universități se confrunta cu adevărat cu riscul opresiunii: dreptul muncii. În ultimul deceniu – aceeași perioadă în care s-au întețit strigătele elitei cum că este oprimată – mii de jurnaliști și freelanceri prost plătiți, mii de profesori, studenți și alți angajati din campusurile universitare au luptat, au protestat și s-au sacrificat pentru a înființa sindicate. Au făcut asta pentru că mulți dintre ei nu câștigau bani suficienti pentru a-și duce traiul de pe o zi pe alta; mulți au suferit discrimări rasiale și hărțuiri sexuale sau alte forme de injustiție instituționalizată; și niciunul nu avea puterea de a purta o negociere corectă. Acești oameni constituie clasa celor care creează. Ei sunt oamenii care lucrează în domeniul cunoașterii și care nu se pot exprima, pentru că nu au puterea economică, socială, culturală sau sindicală pentru a face asta.
Dintr-un motiv sau altul, nimic din toate astea nu apare în scrisoare. Poate că lunga luptă de a democratiza acest domeniu nu le-a atras atenția semnatarilor, pentru că ei și-au asigurat deja poziții proeminente și nu mai trebuie să-și facă griji pentru asemenea probleme mundane. Putem spune doar că scrisoarea nu doar că a fost publicată, dar a fost și semnată de John R. MacArthur, care a luptat împotriva sindicatului angajaților săi.
”În calitate de scriitori avem nevoie de o cultură care ne lasă loc experimentării, riscului și chiar greșelilor. Trebuie să păstrăm posibilitatea unui dezacord de bună-credință fără consecințe profesionale grave”, arată scrisoarea. Trebuie să fie de-a dreptul magic să trăiești într-o lume în care se consideră că nu este drept să judeci un scriitor după calitatea operei sale. Conservatorii spun că sindicatele vor duce la o lume în care este imposibil să-i concediezi pe incompetenți. De fapt, această lume există și în ea trăiesc elitele faimoase, sigure și liniștite care au semnat această scrisoare. Sunt de acord cu afirmația lor că ”modul de a învinge ideile greșite este prin demascare, argumentare și persuasiune”. Aceste elite tocmai au reușit să se demaște”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu