La 20 martie 1820 în Bârlad, Moldova se năștea Alexandru Ioan Cuza, cel ce avea să devină primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România.
Cuza a aparținut clasei tradiționale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza și al Sultanei, membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Și-a făcut primele studii la un pension din Iași, apoi și-a luat diploma de bacalaureat la Paris.Apoi a devenit ofițer în armata moldovenească și ajunge la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.
A fost printre cei care au participat la revoluția de la 1848 din Moldova, împărtășind, ca și alți colegi de generație, Vasile Alecsandri sau Mihail Kogălniceanu, idealul de creare al unui stat românesc puternic. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenția înclinațiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.
Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, și a reprezentat Galațiul în divanul ad-hoc de la Iași. Cuza a fost un proeminent politician și a susținut cu tărie uniunea Moldovei și Țării Românești. A fost nominalizat în ambele țări de către Partida Națională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinț străin. Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).
După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mînăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățămîntului (1864) , care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării.
Legea secularizării averilor mănăstirești dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost una din cele mai dure din Europa. Rezultatul a fost că toate proprietățile și averile anumitor Biserici și mănăstiri au trecut în proprietatea statului, pentru „a spori avuția țării ”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri și schituri au fost desființate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistență socială etc. În fața acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocînd, mai tîrziu, însăși căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 și, pe lîngă cele enumerate mai sus, poate fi menționată și confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfîntul Munte Athos și pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alți domnitori Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.
În schimbul acceptării secularizării, Biserica primea din partea statului o contribuție la veniturile preoților, situație care a rămas până în zilele noastre.
Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfîrșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, importanta inițiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a țării, cea ieșeană.
La 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală, cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia și societatea de tip feudal. Potrivit acesteia claca este desființată, iar sătenii clăcași devin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Țăranii au fost împărțiți în: fruntași, mijlocași și pălmași și au primit pământ prin despăgubire, în funcție de această împărțire și în funcție de numărul de vite. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă și grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani și nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În total au fost împroprietăriți 406.429 țărani cu 1.654.964 hectare. Motivația principală, dar și principala consecință, pentru care a fost adoptată a fost aceea că prin statutul de proprietari, țăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Așadar, veniturile la bugetul statului creșteau considerabil. Treptat, țăranii au descoperit inconfortul de a fi contribuabili la bugetul statului. Dacă până la reformă, țăranii negociau cu boierii dările pe care trebuiau să le plătească lor, perceptorii statului erau intransigibili, iar metoda negocierii nu a mai putut fi aplicată.
În domeniul învățământului, rețeaua școlară a fost extinsă, au luat ființă noi instituții precum Universitatea din București, Școala Națională de Medicină Veterinară și cea de Arte Frumoase, condusă de Theodor Aman. Legea instrucțiunii publice, adoptate pe 25 noiembrie 1864, stabilea trei grade de învățământ: primar, secundar și superior, cel primar fiind obligatoriu și gratuit.
Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții (denumire promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866.
A fost instituită o locotenență domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I și aprobarea Consituției din 1866 s-au făcut printr-un plebiscit cu rezultate asemănătoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864.
Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că:
1. după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc.
2. la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a Mișcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat obscur la tronul Moldovei: Nunuță Roznovanu,
3. Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.
Cuza și-a petrecut restul vieții în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoana privată, dar nu a reușit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniștri, care a refuzat să acorde permis de intrare în țară.
A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.
sursa:https://www.activenews.ro/cultura/20-martie-201-de-ani-de-la-nasterea-lui-Alexandru-Ioan-Cuza-domnitorul-Unirii-Principatelor-si-omul-care-a-incercat-sa-puna-Biserica-sub-control-de-stat-101870
