”Ba nu știe, ba nu este treaba lui, ba nu poate, ba este deranjat de întrebare...”

 

Președintele vorbește din ce în ce mai mult și spune din ce în ce mai puține lucruri interesante. Iese din ce în ce mai des, semn că se plictisește de moarte. Se umflă în pene să ne arate că el este președintele României dar se dă de gol cu fiecare apariție. Ba nu știe, ba nu este treaba lui, ba nu poate, ba este deranjat de întrebare, ba se laudă cu proiecte pe care le-a prins din zbor din promisiunile altora. Drept pentru care la ultima conferință de presă ne-a atras atenția că el:

”Am ținut să subliniez importanța deosebită din punct de vedere economic și strategic a liniei de cale ferată numită Rail2Sea, care leagă porturile Constanța și Gdansk, precum și a traseului rutier transeuropean Via Carpatia”

Care cale ferată Rail2Sea? Cai verzi pe pereți tocmai cînd se întrerupe și circulația automotoarelor între Brad și Ineu. Singura legătură de tren în Țara Zarandului se duce naibii din lipsă de mecanici. Exportăm pe nimic forță de muncă și nu suntem în stare să organizăm școli de pregătire. De ce? Nu se ocupă nimeni! Președintele habar nu are că toată rețeaua de cale ferată din România este la pămînt. Chiar și pe Valea Oltului, pe unde el circulă numai cu o coloană cu girofaruri și poliție. Gările se dărîmă, trenurile sunt vechi și hăcuite, iar vagoanele bagă frica în călători și circulă aproape goale. Trenurile vechi din România sunt bombe pe roți, iar tronsoanele pe care pot depăși 40-50 de kilometri la oră sunt din ce în ce mai puține. De obicei, circulă cu viteza convoaielor mortuare! În Romania, de trei ani, Autoritatea pentru Reformă Feroviară n-a mai achiziționat un vagon. Organizează licitații, cheltuie banii și anulează totul pentu că nu cîștigă cine vrea directorul Agenției. Marile firme străine, de regulă italiene, austriece și germane, cîștigă licitațiile de modernizarea pe bani europeni a tronsoanelor de cale ferată. Dar, numai la sume exorbitante pentru care realizează lucrări de mîntuială. Nu sunt decît trucuri grosolane de a returna banii de la Uniunea Europeană către firme din țările vestice dezvoltate, cu lobby la Bruxelles, România rămînînd cu lucrări de calitate îndoielnică sau proaste, pe care oricum nu are cum să le exploateze eficient. Toate trenurile românești vor încremeni de ruginite și de proaste, în speranța că peste cinci-șase decenii vor circula și trenurile de marfă dintre Gdansk și Constanța, călătorii români fiind obligați să-l călărească și pe dracul pentru a ajunge la neamuri sau la serviciu.

Marea veste de fraier dată de președintele Iohannis! Abia ne-a adus aminte că flota a fost înmormîntată de cel care l-a precedat și căruia i-a asigurat imunitatea și acum se termină și calea ferată. Transportul auto capotează și el în limitări și reglementări europene, așa că românii și camioanele lor nu vor mai trece de Nădlac și Borș. Sigur, dificultățile vor fi compensate de autostrada Gdansk-Constanța și de proiectul minunat între Pitești și Sibiu!

Pentru istoria veselă și satirică a regimului Klaus Iohannis, am mai reținut din această conferință de presă:

”În pofida dificultăților generate de pandemia de COVID-19, apreciez că am avut un Summit bun, în cadrul căruia au fost consemnate progrese importante, fiind totodată conturate liniile principale de acțiune pentru perioada următoare”

Ca noutate, putem semnala trecerea la diversiunea numită „răspunderea autorităților locale și pedepsirea acestora”:

-”Este de neînțeles că, deși am văzut zilnic o creștere importantă a numărului de cazuri de infectare, și era evident că această tendință va continua, la nivelul Capitalei nu a existat un plan coerent, comunicat în termeni clari, astfel încât populația să fie pregătită și să știe la ce să se aștepte. Atitudinea Prefectului Capitalei și modul în care acesta a reacționat sunt inacceptabile și nu trebuie să rămână fără urmări”.

Un jurnalist chiar s-a interesat de soarta banilor europeni. O fi uitat Iohannis de cele 80 de miliarde de euro cu care ne-a scos ochii? Și, ziaristul a întrebat:

-Când considerați că ar urma să primim primele fonduri europene, primii bani europeni din buget şi Fondul de relansare economică?

Președintele României i-a răspuns:

”Aceste chestiuni au fost discutate la Bruxelles şi, într-adevăr, în momentul de față negocierile între Consiliul şi Parlamentul European merg un pic mai greu. I-am încurajat pe toți să se reunească şi să caute soluții pentru deblocare“.

Am selectat alte răspunsuri antologice, răspunsuri care ne dovedesc că „împăratul este gol”. Nu știe, evită, pasează sau acuză sau reproșează lucruri pe care le-a comis cu nepăsare. Pe zi ce trece, și cu fiecare apariție, suntem puși în situația de a vedea cum gîndește președintele României, ce face, cum o scaldă și în ce situație fără ieșire ne aflăm.

”Da, din păcate situația în care s-a ajuns impune măsuri suplimentare la București și probabil ați urmărit, astăzi s-a decis în Comitetul local să se pună în aplicare măsurile prevăzute în metodologie. Deci, elevii nu vor mai merge la școală, se va trece la online, restaurantele, barurile, în interior vor fi închise, purtatul măștii în toate locurile publice va deveni obligatoriu. Sunt o serie de măsuri care au fost luate pentru a reduce numărul de infectări. Evident, că dacă nu se oprește pandemia, atunci experții vor veni cu recomandări suplimentare, dar după cum ne-au spus specialiștii, acum, aceste măsuri care au fost decise la nivelul Bucureștiului, sunt cele necesare”.

”Ooamenii au dreptul să fie preveniți, au dreptul să fie informați, au dreptul să fie luați în serios şi au tot dreptul să primească toate informaţiile în timp util, ca să se poată pregăti pentru scenariu. Nu cred că familiile din București care au copii la școală au fost foarte încântate să afle duminică seara ca până marți trebuie să-şi caute o soluție, fiindcă nu se va mai ține școală decât online. Deci, astfel de lucruri trebuie obligatoriu prevenite şi faptul că autoritățile locale au primit sarcina să implementeze măsurile atunci când se ajunge la un anumit nivel, aduce cu sine, evident, şi obligaţia de a informa în timp util populația şi despre ce se întâmplă şi despre ce este posibil să se întâmple peste câteva zile”.

” Da, întreaga societate a fost aruncată în haos de această pandemie şi, evident, şi școlile. Este o situație nemaiîntâlnită și este foarte clar că s-au luat măsuri bune, dar s-au făcut și erori.

Şi autoritățile, și eu și noi învățăm și din mers, însă nu cred că este cazul să exagerăm cu aceste evaluări că totul este haotic. Nu totul este haotic. În majoritatea școlilor lucrurile sunt ordonate, sunt bine planificate, dar există excepții și ele trebuie corectate”.

”În această perioadă, nu cred că este cazul să căutăm vinovați. Este cazul să căutăm soluții. Dar, dați-mi voie să vă spun un lucru care cred că de multe ori ne scapă. Noi aici vorbim de o catastrofă, nu de niște detalii administrative”

”Cu siguranță, aceste petreceri, în special nunțile mai mari, botezurile cu un număr important de persoane, unde nu s-au respectat purtatul măștii și distanțarea, au contribuit semnificativ la răspândirea bolii”.

” Cu siguranță, acum trebuie să ne ocupăm, dacă vorbim despre legislație, prima dată de legile justiției, care trebuie reparate. Asta este etapa în care ne aflăm acum..

”Mă voi informa la Guvern despre această situație și veți primi un răspuns prin colegii și colegele de la Biroul de presă”.

 ”Da, nu este vorba de câteva ore, este vorba de câteva zile. Fiindcă a fost foarte ușor de prevăzut că Bucureștiul va intra în scenariul trei”.

„Sigur, nu a fost ușor de prevăzut și nici nu s-a așteptat nimeni să spună dacă se întâmplă sâmbătă sau duminică, sau luni, sau marți. Deci, în detaliu, sigur, trebuie așteptat calculul. Însă a fost evident că numărul de infectări va crește, și nu va scădea, și atunci autoritățile locale au obligația din timp, când se prevede o astfel de evoluție, să meargă la o conferință de presă și să explice: Dragi oameni, vedeți că este posibil peste o săptămână să intrăm în scenariul trei. Atunci vom purta mască și elevii vor sta acasă, deci pregătiți-vă ca să țineți copii acasă” – cam ceva la modul acesta, nimic sofisticat, nimic ultraștiințific, ci comunicări de bun simț, fiindcă nu toată lumea stă în mod natural cu ochii în televizor să urmărească cu punct și virgulă care este rata în fiecare zi, dar au dreptul să fie informați din timp atunci când se pregătesc și este foarte probabil să se ia măsuri care efectiv le afectează viața”.

”Mesajul meu a fost mesajul politicianului Klaus Iohannis și al președintelui României și a rămas același, nu mi-am schimbat opinia. Și noi am discutat, cred că exact dumneavoastră ați pus întrebarea cu traseismul, acum vreo trei sau patru luni, și la un moment dat v-am promis că s-a cam terminat cu racolarea și s-a terminat, după cum am văzut cu toții. Deci, nu au mai existat racolări, nu au mai existat cooperări și asta este un fapt. Deci, am spus, am avertizat, lucrurile s-au oprit atunci când a fost nevoie. Mai departe, cu siguranță, veți putea să aflați de la PNL foarte în detaliu cum s-au făcut listele, fiindcă listele s-au făcut cu oameni din PNL și candidații sunt membri în PNL…..”Vă rog să luați datele de la sursa principală, de la PNL”.

” Da, nu cred că face parte dintr-un război hibrid dacă credincioșii au vrut să participe la un eveniment religios, dar trebuiau toți să participe în condițiile stabilite de Guvern, cu mască, păstrând distanța, iar autoritățile, evident, trebuie să impună respectarea măsurilor, iar cine nu respectă, va fi amendat. Asta este și așa trebuie să se întâmple. Dacă au fost punctual alte abordări, atunci, cu siguranță, sunt persoane care vor trebui trase la răspundere”.

”Despre infecțiile nosocomiale voi cere o informare la Ministerul Sănătății, după care putem să vedem de ce s-a raportat zero. Mi se pare cel puțin ciudat – în condițiile în care s-au luat măsuri de îmbunătățire a situației, dar de la ce am avut la zero cred că este cale lungă – și voi cere o explicație pentru asta”.

sursa:https://www.cotidianul.ro/iohannis-din-ce-in-ce-mai-gol/

De la STATUL DE DREPT la STATUL DREPT

 

Un articol al revistei Der Spiegel (14 august 2020) a pus întrebarea: stat de drept sau stat drept? O întrebare cum nu se poate mai actuală.

În ultimii ani, oricine a putut sesiza invocarea insistentă a statului de drept de la nivelul Comisiei Europene. Este chiar o preocupare de sancționare financiară pentru cine nu întruchipează statul de drept.

Opinia ar fi lăudabilă, dacă ar fi însoțită de înțelegerea statului de drept ca fapt juridic, ce constă în respectarea drepturilor și libertăților constituționale. Numai că unii înțeleg statul de drept mai curând ca politică a cuiva, nu aplicare a dreptului ce nu depinde de partide și persoane. De altfel, și acuzarea că unii nu ar fi în ordine cu statul de drept a plecat de la dezacorduri de politică (luarea sub control național a unor resurse, cooperarea internațională etc.). Ea nu s-a bazat până azi pe vreo analiză a funcționării statului, care ar fi, desigur, binevenită.

Efectul acestei înțelegeri este încălcarea sistematică din unele state – în ultimii ani în numele luat în deșert al independenței justiției, a drepturilor și libertăților cetățenilor. Mai nou, în pandemie, urgența sanitară unii o convertesc în urgență politică și militară și în restrângerea democrației. În loc să fie stat de drept, la propriu, statul a devenit astfel instrument de creare de poziții voievodale și de distrugere a alternativelor, străin de necazurile cetățenilor.

Statul de drept este o achiziție esențială a umanității, rezultat al unei îndelungate lupte. Pentru cetățean a fost totdeauna reconfortant să știe că poate apela la libertăți și drepturi în fața abuzurilor. S-au dat bătălii grele pentru stat de drept și în țările Europei Centrale și Răsăritene, cu sacrificii, chiar în generațiile active astăzi.

Oriucum, de la importanța statului de drept pentru o viață demnă de om și de la această istorie ar fi de plecat în a evalua situația din timpul nostru. De aceea, mă opresc aici asupra disjuncției la care s-a ajuns – „statul de drept sau statul drept?” – din perspectiva identificării statului de drept cu statul drept. Am în vedere trei șiruri de fapte.

Primul este acela că, odată cu intervențiile Curții de la Karlsruhe și ale altor juriști europeni, a devenit clar că, luat în serios, statul de drept nu este instrument al cuiva ajuns să decidă în stat. Nici o persoană juridică, indiferent de poziție, nu este mai „îndreptățită” decât alta să facă evaluări în materie de drept. Statului de drept îi sunt inerente, de altfel, de la origine, o componentă culturală și o latură morală. El nu se lasă redus la politica unei persoane și nici să fie „luat în proprietate”, cum vor decidenți de astăzi.

De aceea, nu Carl Schmitt, care, știm bine, a subordonat statul de drept decidenților de circumstanță, ci John Rawls, care l-a conceput ca expresie a contractului democratic, ar trebui să conteze. Pe terenul european de azi, magistrați cultivați și integri, precum Ernst W. Böckenförde sau Gustavo Zagrebelski, ar trebui luați în seamă. Altfel, nu se ajunge la democrație, ci la forme pervertite de „democrații cu conducător (Führer)”, cum se vede în țări în care au înviat „șeful de stat” sau „postdemocrația”.

Al doilea șir de fapte ține de împrejurarea că în Uniunea Europeană se simte nevoia de soluții noi. Se poate discuta starea justiției dintr-o țară sau alta, dar ne facem iluzii considerând că optica actuală a Comisiei Europene este ultimul cuvânt. Pe bună dreptate, jurnaliști germani, britanici, polonezi și maghiari, dar și români, au pus întrebări dificile birocrației comunitare. Acestei optici îi lipsesc buna informare asupra țărilor, obiectivitatea și clarificarea, care este inevitabil conceptuală. Pe bună dreptate, Jürgen Habermas, care a făcut din drept temelia viziunii asupra Europei, observa că “politica se face de râs dacă ea moralizează, în loc să se bizuie pe dreptul legiuitorului democratic, care este obligatoriu” (Zur Verfassung Europas. Ein Essay, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2011, p.99). Doar acest drept este de fapt legitim.

Orice om cu capul pe umeri este pentru desăvârșita independență a justiției. Numai că până la independența judecării mai este un drum lung. În fapt, nu se ajunge la independența judecării cu justițiari desemnați nu de instanțe publice, ci de actori politici (guverne, președinți, etc.), și obedienți față de politici. Or, Uniunea Europeană și-a asumat prin proiect să fie integrativă, respectând drepturile și libertățile fiecăruia. Nu se ajunge nici cu justițari pregătiți sumar, care rezultă azi din abundentele programe de studii lacunare.

Sunt, firește, și justițiari care știu măsura lucrurilor, dar mulți nu o știu. Aceștia din urmă – cum spune unul dintre juriștii cei mai calificați din țară – dacă ajung cumva să fie numiți procurori sau judecători, cred că-l pot înlocui pe Dumnezeu! Se și vede iarăși în zilele noastre că unii au dat sentințe la ordin, iar peste ani mărturisesc că au fost forțați. Mulți tratează instanța de judecată ca pe o proprietate, iar decizia ca pe ceva la latitudinea lor. Nu se înțelege că decizia în justiție poate fi justă numai împreună cu calea pe care s-a obținut.

Al treilea șir de fapte îl oferă situația din România actuală. Aici statul de drept cunoaște o degradare extinsă. Ea pleacă de la „președinte”, care se ia pe sine, în pofida Constituției, ca „șef al statului”. Acesta desfigurează apoi statul, în numele unor meschinării gen „guvernul meu”, în locul “guvernului țării”, și al înțelegerii rudimentare a Europei ca un fel de târg de mobilă. Acesta ia de bună înțelegerea primitivă a politicii, ca delimitare „amic”-„inamic”, și scindează societatea. El fructifică „discursul urii (hate speech)” până la a deveni el însuși caz patologic. Neavând realizări în interes public, el forțează numirea de inși la fel de nepregătiți în răspunderi majore, face mai mulți generali decât țările mari, dă bugete la serviciile secrete mai mari decât cele ale unor puteri europene și instrumentează procuratura și noua Securitate. Cu maxime gen „voi mă alegeți, eu vă dau funcții și o ducem așa!”, s-a creat un stat care, în fapt, rămâne legat mai mult istoric cu dreptul.

Efectul general este acela că pe tot ce a pus mâna „președintele” s-a stricat. „Proiectul de țară” este, în viața curentă, devalizarea – mai nou, se ajunge la fraudarea sau vânzarea de unități indispensabile unui stat. Conectarea la magistralele continentale de energie și transport România actuală a ratat-o. Adusă pe butuci, economia ei nu poate plăti alocații, salarii și pensii conform legilor, în condițiile celui mai redus nivel al veniturilor din Europa. Țara se îndatorează peste puteri, încât generațiile viitoare vor plăti din greu! Instituții majore și politici publice sunt deturnate de la rostul lor. Răspunsurile cu „nu sunt informat” sau „nu mă interesează” la întrebări grave nu sunt nici măcar cele ale unui politruc, cum singur s-a caracterizat, decum cele ale unui decident responsabil.

Lipsa pregătirii și trecerea la prostocrație, ce ies tot mai limpede la iveală în mulțimea inșilor fără calificare cățărați la decizii, costă. Un indicator sugestiv: în 2016, s-a reușit cea mai slabă performanță din istorie la Olimpiadă, iar fotbalul este acum, în fine, pus și el la pământ. Este limpede – o pacoste nu rămâne singură. Cronica faptelor atestă că infectarea masivă cu coronavirus-19 a unei țări care nici nu are beneficiile unei sugative turistice și nu este circulată, precum alte țări, este efect al aberațiilor regimului.

Marea „realizare” a acestuia este însă securismul și, în prelungire, expansiunea poliției, mai ales la orașe. Niciodată acestea nu au înflorit după 1989 ca astăzi. „Vă dau grade, bravilor, și știți ce aveți de făcut!” pare a fi găselnița „președinției africane” a României de azi. Numai că nici în Africa așa ceva nu ține!

Nepriceperea și reaua credință afectează statul ca stat. Bunăoară, „președintele” s-a pus în fruntea liberalismului, dar, de atunci, singura idee a „liberalilor” este cum să împileze cetățenii și să fure. Locul dezvoltării l-a luat lovirea cu justiția injustă. „Alegerile prezidențiale” i-au adus o treime din voturile electoratului, dar asta după ce au fost eliminați, cu procurori și noua Securitate, contracandidații cu șanse mai mari și s-a ales contracandidatul dorit – o doamnă pe care nici nu a avut curajul să o înfrunte în dezbatere publică. Nefiind în stare de rezolvări, „președintele” îi atacă pe cei care care-l depășesc – ca realizări și civic. Place-nu-place, în statul român actual, la infracțiuni similare cu cele din alte țări, s-au dat condamnări de fapt politice. Pe unele „președintele” le-a și clamat, înainte ca „justiția” să se pronunțe. El încalcă prevederea statului de drept democratic din Constituție, în vreme ce parlamentul are membri care sar la nevoie din rând, iar opoziției i se pun lideri din pozele cu noua Securitate. Toate acestea după ce s-au semnat protocoale de „cooperare” între noua Securitate-procurori-judecători, unice în Europa actuală și nici astăzi interzise printr-un act al statului.

Se fac „alegeri” cu falsificarea rezultatelor prin disfuncționalități regizate și numărarea securistică a voturilor, după ce nu se știe nici acum efectivul celor cu drept de vot. Cetățeanul este redus practic la un animal de casă, în fustă sau pantaloni, ce poate pune o șampilă.Or, „alegeri” de acestea s-au făcut și în anii treizeci și după Al Doilea Război Mondial și au trebuit blamate.

Nicio țară din Europa nu cunoaște în zilele noastre o asemenea degradare – a funcției, a deciziilor, a statului! Nu miră faptul că România are cea mai mare emigrare de cetățeni în timp de pace, că au dispărut stimulente la profesionalizare și cinste, că se citește cel mai puțin, că mai nou fug și elevii de educația din țară. Nu miră că țara a ajuns campioană la infracțiuni, la infectarea cu coronavirus-19 în Europa și la neperformanțe. Nu miră că deunăzi, un palavragiu fără serviciu, ajuns unde nu este cazul, admonesta Curtea Constituțională pentru decizii legitime.

Pandemia nu este scuză pentru amatorism – cum se insinuează pe diverse canale. Se vede bine că funcții ocupate cu neaveniți, cangrenează instituțiile și vieților oamenilor. În definitiv, se vrea din nou ca, în locul dezbaterii cetățenilor calificați, soluțiile să vină din capul unor inși nepregătiți, care nu înțeleg statul și abuzează.

Cum spuneam și în altă parte, pledoaria mea a fost și este pentru o Românie cu stat de drept, pluralizată politic, plină de competiții argumentative, democratică și meritocratică. O Românie care-i lasă fiecărui cetățean spațiu să fie el însuși și care contează prin civilizație! O Românie în stare să inoveze pentru a-și depăși dificultățile!

Cu realismul cunoscut, Der Spiegel ne spune că suntem într-o situație inconfortabilă. Și are dreptate. Doar că statul de drept existent nu are cum să fie finalul istoriei, căci este doar al unor grupuri cu interese și vederi particulare. Interesul public a rămas departe.

Acest stat este în fața unei trileme. Prin aceasta înțeleg, la propriu, împrejurarea că o entitate are în față, la un moment dat, trei alternative, care duc, fiecare, dacă rațiunea prevalează, la abrogarea stării ei actuale.

Prima alternativă este aceea ca statul de drept existent să se perpetueze trecând sub tăcere faptul că este o abordare politizată și ruptă de interesul public. În această situație, el este ruinat ca stat de drept, iar indiciile sunt multe. De exemplu, destui judecători confundă independența judecării cu arbitrarul personal și dau achitări sau condamnări de fapt exterioare cauzelor. Procurorii vor să facă legi sau sunt folosiți pentru a tria competitorii la funcții în stat. Și judecătorii și procurorii sunt sub controlul unor persoane cu funcții, mai curând decât sub cel al legilor statului. Controlul public al exercitării justiției este practic stins, cu bună știință.

Așa stând lucrurile, apar, inevitabil reacții. În unele țări, s-a recurs la inițiative ale executivului de a schimba judecători – ceea ce nu este o soluție. Unii “președinți” atacă parlamentul, care este întruchiparea suveranității poporului, pentru a o slăbi, ceea ce este antidemocratic.

A doua alternativă este ca statul de drept să intre în relativizare de sine. Aceasta înseamnă trecerea lui în subordinea unui decident (“președinte”, “șef de stat”, “conducător”, etc.), care aplică, așa cum faptele arată, politici în interes mai degrabă personal. Cum se vede și la noi, “președintele” intervine în justiție, începând cu desemnările personale de “șefi” ai acesteia și încheind cu efortul de a împiedica trecerea justiției sub control public.

Adepți ai relativizării nu lipsesc. Apelul Vigano a avut meritul de a atrage atenția asupra unei tendințe funeste de distrugere de drepturi și libertăți, după ce alții au atras atenția că regimuri decrepite vor profita de pandemie pentru a guverna cu stări excepționale. “Democrația cu conducător (Führer)” și “postdemocrația” – acea democrație în care se reproduc, dincolo de rezultate, aceleași conduceri – au revenit pe scenă. Statul de drept încetează astfel să mai fie de drept.

A treia alternativă este aceea ca statul de drept existent să fie constrâns să accepte democratizarea. Înțeleg prin democratizare, în primă linie, instituirea de către stat a unor mecanisme, în mare măsură noi, de asigurare a acurateței alegerilor, a separării puterilor și a pluralismului politic, care să-l treacă în forma statului de drept democratic. Acesta din urmă este, de altfel, prevăzut în cele mai multe constituții europene de astăzi, dar și frecvent încălcat în unele țări.

Știm prea bine că societatea modernă exclude stagnarea. În conceptul modern al drepturilor și libertăților este conținut și efortul de continuă lărgire a acestora. Hegel și-a dat primul seama de aceasta și, oarecum șocat, a anticipat crize în lanț.

Există, totuși, o soluție. Anume, a asuma, tot prin mecanisme noi, că atacarea valorilor – de pildă, persoana umană sau familia tradițională sau pluralismul politic sau democrația sau cadrul național sau acestea vla un loc – ce are loc sub ochii noștri, din partea extremismelor de astăzi, nu este inclusă în acea lărgire.

Este clar că globalizarea, medicina bazată pe genetica actuală și digitalizarea antrenează schimbări. Dar, înțelese în profunzime, ele nu cer, în nici un fel, lichidarea persoanei, a familiei tradiționale, a pluralismului politic, a democrației, a cadrului național, în fond, a umanității din oameni. Bine înțeleasă, lărgirea drepturilor și libertăților oamenilor vizează de fapt cadre instituționale. Oricum, ea nu vizează tradiții de conviețuire a persoanelor de care umanitatea din oameni este legată.

Cum se poate face față presiunilor de azi la instrumentalizare? Opinia mea este aceea că numai prin scoaterea statului de drept din confruntarea politică și democratizarea acestuia. Nimeni nu este protector al statului de drept mai mult decât altul și fiecare are drepturi ca oricare altul.

Altfel, cum se observă și în România actuală, se dau apărători ai statului de drept tocmai cei care îl subminează. Este destul să vezi cum se numesc judecători la vârful ierarhiei dintre servitorii de casă, procurori dintre inși cu infracțiuni la activ, demnitari dintre cei slabi profesional și civic, generali dintre cei care susțin “statul paralel” și alții dintre prostofilii de ocazie.

Numai acolo unde este asumat ca fiind al fiecăruia și ca apărător al fiecăruia, pe bază de legi propriu-zise, adoptate cu proceduri valide, un stat devine stat drept.

Andrei Marga

sursa:https://www.cotidianul.ro/de-la-statul-de-drept-la-statul-drept/

Dracul-popă, Coldea-profesor

 

De îndată ce Ionuț Cristache a anunțat vestea la început de ”România 9” am început să înjur. Nu-i destul că au spurcat Universitatea din Cluj? Din delirurile lui Vasile Dâncu au scos de un doctor Honoris Causa, după care sociologul a tras toate sforile posibile să ajungă și academician.

Nu-i exclus ca sprijinul enorm de care s-a bucurat Ion Aurel Pop (tare drag băieților!) să vină și de la visul academic al lui Florian Coldea și din scenariile sociologului sforar. Probabil că Dâncu a confundat rectoratul și Academia Romană cu Liga profesionistă de fotbal și sprijinirea lui Ioan Aurel Pop cu susținerea și instalarea lui Burleanu la FRF.

Din nefericire, Vasile Dâncu și Florian Coldea au spurcat o universitate faimoasă, de primă mînă, născută din elanul patriotic care a cuprins țara după Unirea de la 1918. Şi care universitate, pentru că nu l-a aplaudat frenetic pe Nicolae Ceaușescu în vizita de la Cluj, a fost acuzată împreună cu locuitorii orașului de spirit intelectualist. Așa a apărut la Cluj-Napoca un Combinat de Utilaj Greu, așa s-au dezvoltat serviciile secrete, cu producția lor istorică, de la familia Maior (tata și fiul), la Helvig, Rareș Bogdan, Koveși, inclusiv Iohannis și ceilalți mai mărunți.

Vasile Dâncu este autorul cunoscutului sondaj comandat de SRI privitor la profilul viitorului președinte, cel care a stat la baza proiectului debarcării lui Crin Antonescu și a aducerii lui Klaus Iohannis la București. Toate se leagă și se explică unele prin altele.

Cînd Florian Coldea, ratatul într-ale agronomiei, a ajuns doctor și profesor la Timișoara, a simțit miros de proteste și de praf de pușcă, nu de știință și cultură. N-a putut să nu bage de seamă cum o nulitate intelectuală ca Laura Codruța Kovesi își ia doctoratul copleșită de flori și de aplauze și a înțeles că la o catedră în Banat îi cad și stelele de pe umeri și părul de pe creștet. Lui îi trebuiau galoane pentru putere și operă pentru a stropi cu parfum de bibliotecă o carieră de ofițer crud din noua securitate.

Şi a căutat pe hartă adresa Universității Babeș Bolyai din Cluj Napoca! Ardelenii n-aveau tupeul să-i caute și să-i ia la purecat teza de doctorat, necum să-l supună la teste intelectuale. La cît de speriați de bombe sunt unii clujeni, stelele lui Florian Coldea în sistemul autoritar din România făceau cît patru tratate academice și o jumătate de Premiul Nobel.

Cît a rezistat Florian Coldea să predea la universitatea din Cluj Napoca? Cît a rezistat diavolul să țină o slujbă într-o catedrală monument isotric! Cum să tot plimbi cu avionul atîta știință de carte cît încape în capul de tremurici al generalului? Se defectează și aparatele!

Aparița lui Florian Coldea pe la festivitățile de la SNSPA și impresionanta carieră a soției sale în aceeași instituție ne arată că este vorba de o structură mai mai mult politică decît academică. Mai mult unitate decît universitate! Asta a jucat și rolul de ispită. Gata! Tresărit-a gîndul!

Dacă România n-a luat foc la faptul că un asemenea personaj diabolic, cu o carte de vizită antidemocratică, amorală și non-intelectuală are tupeul să predea tinerilor din universități, de ce nu s-ar aciua în chiar familia sa de idei de la SNSPA?

Credeți că întîmplător Remus Pricopie a ajuns ministru și a fost propunerea de premier a lui Victor Ponta? Credeți că întîmplător rectorul SNSPA a fost primul și singurul profesor din România care a scris un articol elogios despre premiul
”Otto cel Mare” luat de președintele României în Germania pentru o operă de orice fel, inclusiv politică, inexistentă?

Citez din opera fundamentală a rectorului SNSPA, Remus Pricopie:

”Le sugerez celor care azi aruncă cu pietre şi încearcă să plaseze în derizoriu acest moment important, în primul rând pentru România, să se abţină, măcar în acest context, de la discursul contraproductiv al urii şi dezbinării. Un preşedinte poate şi trebuie să fie permanent sub lupa opiniei publice, inclusiv criticat, atunci când este cazul, dar oamenii care urmăresc interesul ţării ştiu să-şi aleagă cuvintele şi momentele potrivite.
Felicitări Preşedintelui României pentru premiul „Otto cel Mare”, acordat personalităţilor sau instituţiilor europene cu merite deosebite în procesul european de unificare şi în promovarea valorilor şi spiritului european!” (Remus Pricopie, Premiul „Otto cel Mare“, acordat unui român, site-ul ziarul Adevărul)

Este de mirare că rectorul SNSPA n-a semnat elogiul sărbătoresc (lipsit de orice argumentație) alături de prof. univ. dr. Mihaela Miroiu-împreună cu toată familia!?

Prezența simultană a lui Florian Coldea la trei universități românești fără a fi cercetat pentru abuzuri și doctorat fraudulos este un veritabil indicator al stării învățămîntului din țara noastră.

Cu Monica Anisie ministru, cu inși ca Florian Coldea profesori (numai Pleșiță mai lipsea pe post de profesor onorific), nu are rost să mai umblăm cu lumînarea sau cu lupa după contribuțiile științifice ale mediului universitar în plină pandemie! Putem muri liniștiți, putem fi arestați, putem închide facultățile! Ei sunt pe la Vama Veche! Spiritul liber al tinerimii a murit demult. Ea vrea destituiri, arestări, cătușe, vacanțe, emigrație și discoteci.

Celor care se miră de aceste cuvinte aspre le-aș aduce aminte că, în vara anului 1970, studenții de la Universitatea Babeș Bolyai s-au întors din vacanță care de pe unde era și au pornit în cete să ajute populația nenorocită de inundațiile dramatice din acel an.

Culmea ironiei, spre sfîrșitul emisiunii România 9, Ionuț Cristache a adus în discuție cazul exmatriculatului Adi Manciu, ”scuipat” de la SNSPA. Se mira și se agita că un exmatriculat (egal repetent) ajunge consilier de stat cu o asemenea responsabilitate într-o situație atît de dramatică.

Cam în același timp, la Digi 24 TV, subinginerul TCM Ludovic Orban (o viață întreagă vînător de muște!) îi lua apărarea ca unui mare expert sau demnitar în măsluit cifre și rapoarte.

Adevărul este că acest Andi Manciu nu arată a prost. De sub chelie te fulgeră o privire care îți ia gîtul. Chiar are o figură de ins diabolic. Doar că nu dă din cap, nu strîmbă gura și nu trage ochiade involuntare!

Abia atunci am început să-mi pun întrebări legate de exmatricularea personajului. Nu cumva băiatul a schimbat macazul. O fi fost preluat de SRI, școlit în sistem și avansat în grad. De ce să mai continue cursurile la SNSPA? Cele de la ”Mihai Viteazul” îi dădeau ce trebuie! Şi astfel o fi avînd grad, diplomă și contract legal de consilier de stat.

Numai asta poate explica nepăsarea aproape prostească a subinginerului Ludovic Orban în promovarea plutonului de repetenți, exmatriculați și falsificatori de diplome!

Ce dacă are și el un pricolici prin altar?

sursa:https://www.cotidianul.ro/dracul-popa-coldea-profesor/

Votul oferă doar legitimitate unui guvern deja ales. ”Generațiile tinere au fost învățate CE să gândească, nu CUM să gândească.

 

”Se poate ca justiția să fie coruptă, la fel ca și presa și instituțiile democratice, iar acțiunile juriștilor de a demonstra că pandemia este orchestrată pentru a sluji intereselor celor puternici să nu ducă nicăieri. Însă asta nu înseamnă că americanii sau alte nații trebuie să se comporte ca o turmă programată de ”autoritățile” care se gândesc la o mulțime de interese, mai puțin la sănătatea publică”, scrie Paul Craig Roberts, fost adjunct al secretarului Trezoreriei SUA în timpul președintelui Ronald Reagan.

Votul doar oferă legitimitate unui guvern deja ales

”Generațiile mai tinere nu au fost învățate cum să gândească. Au fost învățate ce să gândească. Rezultatul se vede în numărul majoritar al albilor din mișcarea Black Lives Matter.

În toată lumea occidentală, emoțiile contează mai mult decât faptele. Conceptul adevărului independent a dispărut. Acum, adevărul este ceea ce corespunde agendei. Puteți vedea asta în procesul lui Assange ce are loc la Londra. Judecătorul și procurorul nu sunt intreresați de probe, ci doar să ajungă la rezultatul care să ajute la punerea în practica a unei agendei.

Știința însăși este în pericol, câtă vreme adevărul ține acum doar de sex și de rasă. Presa ne oferă doar ideologie. Universitățile și școlile publice au devenit un pericol pentru societățile care le găzduiesc. Discursul public și dezbaterea au dispărut. În America, violența devine mijlocul preferat de rezolvare a neînțelegerilor.

Cei care spun adevărul sunt ostracizați în primă fază, iar apoi sunt incriminați cu ajutorul presei.Presa plătită nu mai are pretenția să fie liberă și se pregătește să-l distruga pe ultimul jurnalist – Julian Assange. Fără presă liberă nu există nici răspunderea guvernului și nici democrație. Votul este impotent. ca în Rusia stalinistă. Votul oferă doar legitimitate guvernului asupra căruia cad de acord cei ce conduc din umbră.

Donald Trump va fi ultimul președinte american care a încercat să pună interesul poporului înaintea interesului elitelor conducătoare. De acum înainte, toți candidații prezidențiali vor înțelege că succesul lor politic va depinde doar de cum se comportă pentru a fi cea mai bună marionetă a sistemului.”

Acesta este strigătul lui Paul Craig Roberts, o voce radicală din SUA, deseori acuzat ca este un pro-rus, un conspiraționist, dar criticii nu spun că asemeni lui gândește aproape o întreagă generație de foști demintari americani care au pus umărul nu la ”câștigarea”, ci la ”încheierea”,  Războiului Rece, așa cum insista deseori Paul Craig Roberts.

Despre Jean Quatremer, liberalii progresisti de astăzi nu pot spune că ar fi un ”conspiraționist” și nici un radical. Corespondentul Liberation la Bruxelles este un federalist convins, un jurnalist care crede în proiectul unei Europe unite, care le oferă deseori tribună eurodeputaților ecologiști și liberali și rareori ratează o ocazie de a-l critica pe ”iliberalul” Viktor Orban. Ei bine, liberalul Jean Quatremer, de partea cealaltă a Oceanului, împărtășește aceeași viziune, și el își pune aceleași întrebări ca și Paul Craig Roberts.

”Mai este posibil ca într-un stat democratic, definit nu numai prin alegeri regulate, ci și prin dezbaterea permanentă între cetățeni și partide pe marginea politicilor publice, să se dezbată și gestionarea crizei covid-19?”, se întreabă Quatremer pe blogul său găzduit de Liberation.

O asemenea dezbatere este legitimă, pentru că, de la izolarea decretată în martie, au apărut întrebări legate de politica guvernamentală și efectele ei în materie de libertăți publice, de economie, societate. Însă reacțiile la o asemenea dezbatere sunt violente: punerea sub semnul întrebării a politicii sanitare a guvernului va face să fii calificat fie drept un adept al eugeniei, dorindu-ți moartea celor slabi și bătrâni, fie să fii calificat drept bolnav sau complotist. Nu mai există loc de nuanțe: fie susții total guvernul și pe oamenii de știință care-l consiliază, fie ești bun de trimis la închisoare.

Spaima atavică împiedică dezbaterea rațională

Am observat această derivă îngrijorătoare încă din luna aprilie, odată cu starea de urgență sanitară de tipul celei chinezești care a fost decisă de o serie de guverne democratice din întreaga lume. Șase luni mai târziu, nu s-a schimbat nimic, iar teama pare să fi inundat spațiul dezbaterii democratice – care este o componentă esențială a oricărei democrații liberale.

Dezbaterea despre gestionarea pandemiei a devenit și mai dificilă pe măsură ce a intervenit spaima atavică de a muri sau a-i vedea murind pe cei dragi din cauza unui virus pe care încă îl ignorăm și depsre care unii au spus că este mai periculos decât cel al gripei spaniole.

Toți considerăm că este legitim să pună la îndoială politica economică, penală, reforma instituțiilor, construcția europeana, schimbările climatice, însă asta pentru că mizele sunt pe termen lung. Pe de altă parte, o boală transmisibilă cu o rată a mortalității încă necunoscută este un pericol imediat. De aici tendința de a da întâietate sănătății și nu economiei, deși niciuna nu poate exista fără cealaltă – rareori cetățenii unei țări sărace au acces la servicii medicale de calitate. Însă e greu să privim lucrurile în acest mod rațional în plină manifestare a spaimelor atavice.

Mai multă prudență și modestie în pozițiile medicilor

Aici intervine însă medicina, sfântul Graal care ne va salva pe toți. Problema este însă că medicina nu este o știință exactă, chiar dacă medicii care apar în presă vor să dea o impresie opusă. Argumentul suprem: medicii știu, iar cei care nu sunt medici trebuie să tacă. Dacă printre medici există voci care se opun majorității, atunci ei sunt considerați nebuni, incompetenți, criminali sau toate trei la un loc.

Iată, pe 17 august, medicul Gilles Pialoux a spus că ”a nega revenirea epidemiei înseamnă negaționism”, făcând o legătură între genocidul evreilor, un fapt istoric dovedit, și o analiză dezpre posibila evoluție a unei boli asupra căreia nu există un consens.

Puțin mai contează că medicii s-au înșelat de multe ori de la apariția virusului: să ne amintim că unii considerau că este o gripă banală, în timp ce alții vorbeau despre apocalipsă, că majoritatea spuneau că măștile nu au niciun rol, că nu erau de acord asupra modului de transmitere sau asupra segmentelor de populație mai vulnerabile. Este normal ca un medic să se înșele, istoria medicinii este plină de consensuri care s-au risipit imediat, însă este necesar un minimum de modestie și prudență în luările de cuvânt ale medicilor.

Expertiza nu este politică

Deseori uităm că cei care vorbesc nu sunt nici virusologi, nici epidemiologi, că unii dintre ei sunt în conflict de interese, că sunt plătiți de laboratoarele farmaceutice, că alții au o agendă politică, că râcile dintre medici sunt la fel de mari ca și orgoliul lor de multe ori nemăsurat. Pe scurt, uităm că sunt și ei oameni care pot greși. Însă atunci când suntem cuprinși de panică în fața necunoscutului, tentația umană este de a te îndrepta spre cei care te pot proteja: preoți, militari, medici. Și asta a făcut și puterea politică, care a creat un Consiliu Științific, după ce s-a panicat la ideea că va trebui să răspundă penal în cazul în care va greși cu abordarea pandemiei, căci principiul precauției este trecut în Constituție.

Să ne înțelegem bine: nu pun la îndoiala necesitatea de a recurge la expertiză. Însă nu experții trebuie să ne dicteze politica de urmat, ci o putere legitimă. Toate activitățile umane prezintă riscuri – și transportul, și tutunul, și energia nucleară, și industria – iar statul de drept impune limite ale acțiunii guvernamentale, care trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit. În momentul în care președintele Consiliului Științific, Jean-Francois Delfraissy, a spus că guvernul ”va fi obligat să ia măsuri dificile în opt sau maximum zece zile”, el și-a depășit rolul de expert. Sau, când doctorul Pialoux, a spus că poliția poate intra în casele francezilor pentru a vedea dacă au primit pe cineva (ceea ce, încă, nu este interzis), care este competența lui de a judeca libertățile publice? Doctorul Axel Kahn s-a arătat încântat de eficiența modelului chinez, vorbind la France Culture. Să ne imaginăm doar ce s-ar întâmpla daca un militar ar spune asta în vreme de război…

”Cancel culture” și pandemia

O parte a presei nu își îndeplinește rolul denmocratic, iar asta e cel mai rău. Unii se comportă ca niște câini de pază ai puterii, delegitimându-i pe toți cei care nu se mulează pe discursul oficial. Spre exemplu, pe 25 august, Le Monde a publicat un articol despre cei care sunt împotriva măștilor, despre care a spus că sunt o versiune a ”cancel culture” din America. Pentru Le Monde, cei care critică portul măștii în aer liber sunt puși laolaltă cu cei care sunt împotriva măștilor în orice moment, dar și cu cei împotriva vaccinării, iar apoi sunt asimilați cu ”complotiștii” și cu ”conspiraționiștii”. Ziarul însă nu mai spune că, luni de zile, oamenii de știință au negat eficiența măștii atât în interior, cât și în exterior. În momentul în care a apărut acet articol, masca nu era obligatorie în redacția Le Monde…

Treptat, vocabularul jurnalistic s-a adaptat: acum vorbim despre ”alarmiști” și despre ”cei care liniștesc”. Însă. atenție mare: când apare un articol alarmist despre ”nagaționiști”, despre cei antivaccin, despre ”complotiști”, ”conspiraționiști”, despre cei care critică guvernul, atunci acel articol este adevărul insusi. Pentru France Info și alte posturi, cei care nu se alătură unității naționale formează un bloc al ”sfidării” compulsive a autorității: adica criticii guvernului nu sunt raționali, rațiunea fiind o caracteristică rezervată doar ”alarmiștilor”; cei care ”sfidează” sunt prezentați mai mult din perspectivă psihiatrică. Ca și în «1984» al lui Orwell, cei care nu cred în adevărul zilei, care nu este altceva decat minciuna de ieri, sunt niște bolnavi mintali pe care trebuie să-i eliminăm din viața publică.

Întrebări neajunse în spațiul public

Este limpede că sunt necesare măsuri sanitare, în special gesturi barieră: nu se pune problema să lăsăm pe cineva să moară în mod deliberat. Iar dacă guvernul decide o măsură, trebuie să o respectăm. Însă asta nu trebuie în niciun caz să ne împiedice să dezbatem pe marginea acelor măsuri și a pertinenței lor. De exemplu, era necesar să închidem întreaga țară în primul val al pandemiei, câtă vreme nu au fost atinse decât estul și regiunea pariziană? Izolarea generală, care urmărea să evite supraaglomerarea spitalelor, nu risca oare să-i facă pe oameni să creadă că astfel va dispărea virusul (să-l cităm pe doctorul Kahn: «Arma absolută împotriva virsului, izolarea, izolarea completă, totală, prelungită»)? Costul unei izolări brutale nu risca să facă un rău mai mare decât o luptă mai bine proporționată cu virusul (gesturi barieră, teste, urmărirea contacților, carantine pe anumite zone)? Aceste pagube economice și sociale vor avea oare un efect asupra sănătății cetatenilor pe termen mediu și lung, sănătatea economiei mergând mână în mână cu cea fizică? De ce să nu protejăm grupurile de risc identificate și să lăsăm restul populației să trăiască normal, respectând gesturile barieră, la fel ca în Suedia? Trebuia oare să suspendăm libertățile publice cu riscul de a nu le mai putea recupera vreodată, așa cum este cu interzicerea prelungită a manisfestațiilor? Trebuie oare să introducem starea de urgență sanitară până la momentul în care ea va fi înscrisă în dreptul comun? De ce s-au închis micile magazine, în care nu puteau intra decât puțini oameni, dar au rămas deschise marile lanțuri de magazine?

Sfârșitul democrațiilor liberale?

În aceeași ordine de idei, care a fost sensul autorizării ieșirilor din casă? De ce să impui portul măștii afară, în vreme ce nicium medic nu cere lucrul acesta în cazul tereaselor și a restaurantelor în aer liber; portul măștii devine oare obligatoriu odată ce ne-am ridicat de la masă? De ce să impui portul măștii la copiii peste 11 ani? De ce nu 10 ani sau 12 ani? Dacă într-o clasă există un copil mai nare cu un an decât colegii, va purta doar el mască? De ce să impui portul măștii în mașină când ești singur, așa cum e cazul la Nisa? De ce să impui portul măștii pentru motocicliștii cu cască, cum a fost cazul la Paris, până să intervină prefectul? De ce s-au închis sălile de sport, când nu a fost semnalat niciun caz de contaminare în aceste săli? De ce să limitezi amploarea adunărilor fără a ține cont de capacitatea sălilor? De ce să închizi restaurantele la Marsilia și la Paris, pentru ca imediat să le redeschizi la Marsilia? De ce avem o politică de depistare atât de incoerentă, în loc să ne concentrăm pe teste în focarele identificate? De ce am schimbat de cinci ori indicatorii după care judecăm riscurile epidemiologice și de ce am făcut asta fără să explicăm? Se poate trăi normal într-o societate în care nu mai există securitate juridică și în care guvernul și prefecții pot interzice orice activitate? De ce vecinii noștri de la nord nu au adoptat toate aceste măsuri? Virusul se comporta diferit, în funcție de țară?

Este uimitor că nicio astfel de întrebare nu a ajuns în spațiul public. În cele din urmă, a trebuit să se ajungă la revolta unor regiuni cărora Parisul le-a impus niște măsuri considerate nejustificate și abia atunci a început o dezbatere. Însă dezbaterea este foarte prudentă, căci există teama de a fi acuzat că dorești moartea compatrioților… Din câte știu eu, nu a omorât pe nimeni exercitarea drepturilor democratice, în special a celui de a solicita guvernului și experților pe care sa bazează să justifice și să explice deciziile lor. Putem să ne punem întrebarea dacă nu cumva există o epuizare a democrației în rândul cetățenilor, care par să se resemneze cu dispariția democrațiilor liberale, pe care statele le consideră incapabile să gestioneze situații de criză”.