Nulitatea de Dan Barna a considerat că un atac la Viorica Dăncilă ar scoate partidul său și figura lui de bufniță în văzul lumii

 

Nulitatea de Dan Barna (la un pas de a fi penal, dar departe de a se lumina cu adevărat!) a găsit că un atac la Viorica Dăncilă ar scoate partidul său și figura lui de bufniță în văzul lumii. Și a ieșit la rampă să-i ceară lui Mugur Isărescu revocarea Vioricăi Dăncilă din funcția de banal consilier la BNR.

Gestul face parte din paleta reacțiilor de bandă de cartier, pompată de strategii din intelligence-ul bietelor noastre servicii secrete. O ceată de mediocri înfometați de putere, un soi de bandă de cartier scăpată în politică, a sărit și la gîtul altor parlamentari și politicieni români. Afară nu latră de nici un fel. Se rezumă numai la gudurat. Copiile xerox ale lui Mălin Bot și Ceaușescu fac agenda televiziunilor românești cu atacurile lor imunde.

Viorica Dăncilă este o țintă mai veche. Cu o echipă incapabilă să-i propună o strategie de reacție, cu un partid care a trădat-o și n-a mișcat un deget să o apere, ea a fost transformată în modelul românesc de nepricepere și stupiditate. Emoțiile sale la microfon, bîlbele, improvizațiile lingvistice au fost reluate și persiflate pînă cînd au devenit loc comun. Și copiii mici, din clasele primare, au preluat numele Vioricăi Dăncilă ca un simbol al bîlbelor și greșelilor gramaticale. Unii au avut curajul și indecența să folosească prostia drept marcă. Și, culmea, asta a fost eticheta cu care au operat mai toți. De la miniștri la șefi de partide și pînă la tractoristul cu două clase, umflat cu două peturi de 2 litri de bere.

Din punctul de vedere al demolării unui om politic, putem considera campania dusă de PNL, USR-PLUS și presa păpușată de servicii drept cel mai mare succes în materie de comunicare negativă. Viorica Dăncilă a fost conturată ca o caricatură publică, deși Dacian Cioloș și Raluca Turcan, dincolo de fandoselile lor intelectuale, nu au datele unei pregătiri superioare. Aș zice, dimpotrivă! Lui Klaus Iohannis, această caricatură i-a servit de minune. A ocupat locul caricaturii care ar fi putut fi dînsul. După cum banditismul și hoțiile lui Liviu Dragnea (unele adevărate, altele închipuite) au ocupat locul banditismelor și abuzurilor, afacerilor și găinăriilor comise de toată ceata din preajma lui Traian Băsescu.

Să revenim la cazul Dăncilă. Exagerarea este grosolană și de neînghițit. Conducerea sereistă a PSD-ului nu o apără. Iar presa subordonată binomului jubilează. Culmea, în loc să-i fie recunoscători, toți, în orchestră, continuă să o terfelească. În fapt, ar putea să o aduleze. Viorica Dăncilă a făcut și lucruri bune și greșeli catastrofale. Candidatura ei la prezidențiale poate fi socotită o catastrofă benefică pentru cei care o înjură astăzi. Pentru această enormă greșeală ar putea să-i sărute mîna și cîte un picior. L-a ajutat pe chinuitul autor de propoziții și declarații publice Klaus Iohannis să câștige distanțat bătălia pentru Cotroceni. Fără confruntări, fără merite, fără proiecte, cu cel mult trei propoziții, cu „primul pas” (care s-a dovedit a fi unul înapoi!), cu ”România normală” (anormalizată violent în resentimente!), cu zero proiecte. Nici acum nu știu dacă Viorica Dăncilă n-a fost păcălită. Sau înșelată. Sau dacă nu cumva ambițiile sale feminine au împins-o în greșeala vieții sale. Probabil că echipa de consilieri care a anturat-o a fost fie o adunătură de ticăloși și de lepre, fie o ceată de amatori.

Nu vreau să inventariez greșelile de limbă și bîlbele de exprimare ale Vioricăi Dăncilă. Au fost cu nemiluita. Și din cauza emotivității sale exagerate, ele au arătat și mai strident. Te făceau să-i plîngi de milă. Dar nu pentru acestea poate fi îngropat un om. Dacă ne luăm după acestea, și Dan Barna și Cîțu și Bulai și Ludovic Orban și Costel Alexe și mulți alții ar trebui întorși în clasele mici. Plus la un supliment de program de curs care să completeze lipsurile din cei 7 ani de acasă. La urma urmelor, Viorica Dăncilă a fost un om decent în prestația publică. Nu știu cum o fi în particular sau în grupul său de prieteni și apropiați. N-o cunosc și nu m-am apropiat de dînsa.

Greșelile Vioricăi Dăncilă țin de ambițiile sale politice. Dar de călcat în picioare nu cred că merită. A greșit enorm că a candidat, că a stricat alianța cu ALDE, că s-a dat pe mîna unor șarlatani pe post de consilieri, că a vorbit mai mult decît trebuia, avînd probleme enorme cu vorbitul, că nu i-a denunțat public pe unii din partidul său. Dar prestația în fața Parlamentulu European rămîne un gest de mare demnitate a unui politician român. Poate unic. Felul în care a condus guvernul la președinția României la Consiliul Europei rămîne un succes. Și noutățile în agricultură, în favoarea fermierilor și a produselor românești, și segmentul de centură de la Brașov pînă la Rîșnov și multe altele, tot la capitolul prestațiior pozitive intră.

Și, atunci, de ce toată această campanie grosieră? Să facă foamea, să meargă la sonde, să stea acasă și țara să fie condusă de înțelepții Iohannis, Costel Alexa, Cîțu și Orban, de lepre ca Rareș Bogdan, de Coldea și Maior?

Ce să caute Viorica Dăncilă la BNR? Banca Națională a României este o biserică în care nu intră decît bandiți în papuci de mătase și culți în cap ca Eugen Nicolăescu, Bogdan Olteanu, Lucian Isar, Măriuca Vasile (Dumnezeu s-o odihnească în pace!) și mulți alții. „Nenea” Adrian Vasilescu a făcut Academia Română de la ziarul Scînteia și poate lua și pensie umflată și mega-sume de colaborator extern al guvernatorului. Nevasta lui Patapievici putea fi goangă la BNR și intelectualii patriei se regăseau în strălucirea inexistentă a cucoanei. Un europarlamentar, fost șef de comisie, fost premier al României, fost candidat (este drept, șters) la președinție, nu. Ea n-a fost atît de stupidă să-i propună lui Emeric Jenei să-i acorde un autograf, cum a făcut Dan Barna, acest doi metri cu trei neuroni în vîrf.

Caricaturi ca Rareș Bogdan, Dan Barna, Raluca Turcanu, Florin Cîțu, Cătălin Drulă și Claudiu Năsui fac tărăboi și impun subiecte după mintea lor de rățoi.

Cu așa „valori”, rîpa continuă în prăpastie!

Cornel Nistorescu

Despre trădare și trădători. ”Trădătorul devine, mai devreme sau mai târziu, principala victimă a propriei trădări”

 

Dacă Antena 3 TV n-ar fi promovat insistent „contribuția” teoretică, spirituală și morală despre trădarea lui Iuda, cu siguranță că n-aș fi aflat despre acest text și despre fragmentele din cartea la care lucrează Dan Voiculescu.

Nu sunt un citator de opere semnate Dan Voiculescu. Sunt, însă, un jurnalist care a urmărit traseul politic al liliputanului său partid de pe urma căruia a tras foloase uriașe. Cu rezultate mereu sub 1%, Dan Voiculescu a participat la alianțe, coaliții și înțelegeri pentru că, de fapt, a pus la dispoziția amicilor grupul de presă în frunte cu Antena 3. „Vin și eu cu Antena 3” a devenit o sintagmă extrem de cunoscută pentru amatorii de apariții televizate, mai ales pe partea stîngă. În același timp, Dan Voiculescu și umaniștii săi, unii inuman de mediocri, au fost cheia „soluției imorale”. Dan Voiculescu a trădat toate partidele importante. Și PSD-ul, și PNL-ul și PD-ul . Tot Dan Voiculescu, pitit sub anonimatul acestui partid, forțos numai din cauza Antenelor, i-a ajutat pe PD-iști să cîrpească o majoritate scandaloasă, baza dezastrelor din regimul Traian Băsescu. Operațiunea lucrată de Traian Băsescu și Dan Voiculescu a intrat în istoria politicii recente drept „soluția imorală”.

Ca să nu tulbur meditația religioasă și morală a liderului umanist reproduc un pasaj dintr-un articol de Luminița Pîrvu, publicat pe Hotnews în iunie 2013:

”Partidul Conservator a fost fondat de catre Dan Voiculescu în 1991, avand inițial numele Partidul Umanist Roman (PUR). De la înființare și până în prezent, conservatorii au avut trei președinți: Dan Voiculescu, Daniela Popa și Daniel Constantin – actualul președinte. Intrarea în politica „mare” s-a produs în anul 2000. Istoria PC este marcată de câteva trădări ale partenerilor de alianțe politice în momente-cheie. Ultima „răsucire” a conservatorilor s-a produs în această săptămână, când purtătorul de cuvânt al partidului a anunțat ruperea de facto de aliații liberali.

În toamna lui 2004, la alegerile parlamentare, PUR face din nou alianța cu PSD sub numele de Uniunea Naționala PSD+PUR. 

PUR a obținut 32 de mandate în Parlament. În contextul pierderii alegerilor prezidențiale de către Adrian Nastase și venirea lui Traian Băsescu în fruntea țării,  în decembrie 2004, PUR a încălcat protocolul cu PSD și a semnat o înțelegere de guvernare cu Alianța DA și UDMR. 

În urma negocierilor cu Traian Basescu și alianța DA, partidul lui  Dan Voiculescu a intrat la guvernare alături de PD-PNL și UDMR. Acesta a fost motivul pentru care, la acea vreme, președintele Traian Băsescu a folosit expresia „soluția imorală PUR”. 

În 2005, la Congresul extraordinar, se decide schimbarea numelui partidului din PUR în Partidul Conservator, nume care, în 14 septembrie 2005, este înregistrat oficial.

PC rămâne la guvernare timp de doi ani, perioadă în care relațiile sunt tensionate cu PD-ul lui Traian Băsescu, iar partidul lui Dan Voiculescu votează alături de PSD în Parlament. Un exemplu în acest sens este, în octombrie 2006, când partidul lui Dan Voiculescu (aflat la guvernare alături de PD și UDMR) depune o moțiune simpla pentru demiterea vicepremierului Marko Bela. 

În 2006, CNSAS dă verdictul de colaborator al Securitatii pentru Dan Voiculescu, iar, la sfârșitul anului, în decembrie, PC iese de la guvernare. Este momentul declanșării războiului Voiculescu-Băsescu” (Partidul Conservator, o nouă tradare? Istoria „soluției imorale”, Hotnews, iunie 2013)

Ce scîrbos și ce imoral sună acum analiza profesorului Dan Voiculescu despre trădare. Nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase. Dimpotrivă! După ce a trădat tot ce se putea trăda în politică, umanistul Iuda, trădător și de politicieni și de rude, cu o seninătate greu de înțeles, vine și scrie negru pe alb: ”Trădarea este considerată a fi una dintre cele mai mari greșeli pe care le poate comite un om”.

Iată considerațiile grețoase, greu de suportat, semnate de profesorul moralist Dan Voiculescu! Și promovate cu aceeași dezinvoltură de discipolii săi de la Antena 3:

”În contextul perspectivei umaniste asupra religiei, prezentate în textul de ieri, raportându-mă la semnificația zilei de azi – „miercurea mare”, în care tradiția creștină consemnează „vinderea lui Iisus” de către Iuda Iscarioteanul – fac o scurtă mențiune personală referitoare la trădare.

Atât în scrierile religioase, cât și în literatură cultă sau cea populară (mituri, basme), inclusiv, în reperele etice deprinse în „cei 7 ani de acasă”, trădarea este considerată a fi una dintre cele mai mari greșeli pe care le poate comite un om.

Asumând această realitate, în cartea la care lucrez în prezent am acordat câteva rânduri și acestui subiect. Le reproduc aici, „în avanpremieră”:

“Trădarea este, după părerea mea, cea mai respingătoare greșeală pe care o poate face o persoană pentru că implică încălcarea unui angajament bazat pe încredere, respect, bună credință. Iar încrederea presupune un grad ridicat de apropiere. Unui străin îi poți face rău, dar n-ai cum să-l trădezi pentru că între tine și el nu există un acord anterior, o solidaritate prealabilă. În schimb, trădările apar între frați, între prieteni, între colaboratori apropiați, pe scurt, între persoane care și-au asumat obligația de a se respecta și de a se sprijini reciproc. Din acest motiv, trădarea a fost considerată, dintotdeauna și pe bună dreptate, cel mai greu dintre păcate.”

Încă două scurte mențiuni:

De-a lungul vieții mele, s-a întâmplat de mai multe ori ca încrederea investită în diverse persoane să îmi fie răsplatită cu ostilitate, minciună, calomnii. Dincolo de fireștile nemulțumiri punctuale, am ieșit întărit din toate acele experiențe, fără să îmi pierd perspectiva optimistă și umanistă asupra „binelui” care se poate descoperi în orice ființă umană.

Așa cum se reflectă inclusiv în sfârșitul întunecat al lui Iuda, trădătorul devine, mai devreme sau mai târziu, principala victimă a propriei trădări. Urmele „sărutului otrăvit” nu se șterg ușor. Cred, însă, că asumarea obiectivă a greșelilor comise și încercarea onestă de a le îndrepta oferă inclusiv trădătorilor șansa de a se salva. De a ieși la lumină. (Dan Voiculescu blog, miercuri, 28 aprilie 2021)

Că Dan Voiculescu face și această descoperire „epocală” nu-i de mirare:

”Trădătorul devine, mai devreme sau mai târziu, principala victimă a propriei trădări”.

Excepțională revelația trădătorului de profesie! Cinismul și inconștiența se transformă, în mintea unora, din ticăloșie în capodoperă !

Cornel Nistorescu

SUA vor transmite noi arme Ucrainei

 

Americanii au aprovizionat activ Forțele Armate ale Ucrainei încă de la începutul războiului civil din Donbas, pretextând că acest lucru este necesar în cazul unei ciocniri militare directe între Kiev și Moscova.

Editorial realizat de Andrei Koț

Rachete anti-navă, sisteme de apărare antiaeriană și mai multe sisteme Javelin – americanii dezvoltă un nou plan privind aprovizionarea Ucrainei cu arme letale. După cum subliniază presa occidentală, acest lucru este necesar în cazul unei ciocniri militare directe între Kiev și Moscova. Și, deși Ministerul Apărării al Rusiei a anunțat despre retragerea trupelor după încheierea exercițiilor, este puțin probabil ca Pentagonul să renunțe la posibilitatea de a militariza și mai mult regiunea.

ʺChilipirʺ militar

NATO a dat de înțeles destul de clar că nu are de gând să lupte cu Rusia pentru Ucraina și nu va trimite soldați în Donbas. Însă Occidentul nu va renulța să acorde sprijin material și tehnic Kievului.

Avioanele-spion și dronele Alianței ʺatârnăʺ zilnic deasupra Mării Negre și deasupra liniei de contact, transmițând informații Statului Major General ucrainean. Serviciile de informații ale Republicii Populare Donețk și ale Republicii Populare Luhansk observă în mod constant specialiști militari străini în tranșeele Forțelor Armate ale Ucrainei. La Kiev aterizează în mod regulat avioane de transport militar NATO cu încărcături misterioase.

Iar la sfârșitul lunii aprilie, Comitetul pentru relații externe al Senatului SUA a adoptat un proiect de lege bipartid "Privind parteneriatul cu Ucraina în domeniul securitățiiʺ, conform căruia ajutorul militar acordat Kievului se ridică la 300 de milioane de dolari. După cum a informat pe rețelele de socializare ambasadoarea ucraineană la Washington, Oksana Markarova, din acești bani vor cumpăra și arme letale.

The Wall Street Journal susține că Pentagonul are de gând să furnizeze Ucrainei sisteme de apărare antiaeriană, rachete anti-navă și anti-tanc, precum și complexe de atac operativ-tactice.

Evident că cele mai complexe arme vor fi desfășurate și ajustate de către specialiștii occidentali – personalul militar ucrainean nu este încă instruit în acest sens. Ceea ce înseamnă că un mic contingent al trupelor Alianței va participa totuși la un potențial conflict armat de partea Forțelor Armate ale Ucrainei.

Autoritățile de la Kiev, ʺmirosindʺ ʺchilipirulʺ militar, au început imediat să ceară mai mult. Ministrul ucrainean de Externe, Dmitri Kuleba, a recunoscut într-un interviu acordat agenției Reuters că i-a cerut secretarului de stat american, Anthony Blinken, să contribuie la furnizarea mijloacelor moderne de luptă radioelectronică. Potrivit acestuia, Forțele Armate ale Ucrainei au nevoie de ele pentru a putea "rezista capacității Rusiei de a bloca comunicațiile ucrainene".

Mai mult decât atât, mulți specialiști sunt siguri că în Donbas se desfășoară deja complexe occidentale de război radioelectronic. În particular, expertul militar Alexei Leonkov consideră că anume aceste complexe sunt transferate în grabă la Kiev cu ajutorul avioanelor de transport militar. Acest lucru este confirmat indirect și de rapoartele recente ale Miliției Populare ale republicilor nerecunoscute, conform cărora dronele misiunii OSCE deseori pur și simplu nu pot decola – semnalele de control sunt blocate de partea ucraineană.

Mai multe rachete

Nu s-a spus încă ce armele concrete va furniza Washingtonul Forțelor Armate ale Ucrainei în cazul unei agravări a situației în Donbas. Probabil, Pentagonul va consolida apărarea antiaeriană a Ucrainei cu ajutorul complexelor de apărare antiaeriană Patriot – Kievul le cere de mult timp.

Iar la jumătatea lunii aprilie, șeful biroului președintelui ucrainean, Andrei Ermak, a cerut literalmente ca Statele Unite să desfășoare complexele "Patriot" în Ucraina, declarând pompos că Forțele Armate ale Ucrainei ʺținʺ apărarea împotriva Rusiei "de dragul întregului Occident". În plus, potrivit autorităților de la Kiev, prezența mai multe divizioane ale sistemelor americane de apărare antiaeriană ar accelera procesul de aderare la NATO.

În ceea ce privește rachetele anti-navă, Pentagonul poate transmite Ucrainei un lot de rachete anti-navă Harpoon. Da, Kievul nu are platforme aeriene și maritime pentru utilizarea acestor arme, însă rachetele ʺHarpoonʺ sunt produse și într-o versiune de coastă, pe tractoare speciale. Raza de acțiune este de 280 de kilometri. Vă reamintim că navele Flotei Mării Negre sunt capabile să vizeze rachetele de croazieră ʺKalibrʺ la o distanță de peste două mii de kilometri.

Pentru a distruge țintele în ʺadânculʺ apărării inamicului, Forțelor Terestre ale Ucrainei li se pot aloca complexele americane operativ-tactice HIMARS, cu o rază de tragere a rachetelor ATACMS de cel mult 270 de kilometri, care este din nou inferioară complexului rusesc de rachete operativ-tactic "Iskander-M", cu o rază de 500 de kilometri. În plus, Forțele Armate ale Ucrainei vor continua să primească complexele anti-tanc de-a treia generație Javelin – s-au alocat deja bani pentru asta.

Șapte ani de aprovizionare

Americanii au aprovizionat activ Forțele Armate ale Ucrainei încă de la începutul războiului civil în Donbas. Și dacă piesele de schimb pentru vehiculele blindate și munițiile pentru armele de calibru mic le achiziționează în principal din țările fostei tabere socialiste, atunci tot felul de echipamente auxiliare și echipamente speciale – cu precădere din SUA.

La început, Washingtonul se limita la produse neletale. Așa, în 2014, Kievul a primit aproximativ două mii de veste anti-glonț, douăzeci de stații de luptă contra-baterie AN/TPQ-48A, 35 de vehicule blindate HMMWV și un spital de campanie. În 2015 – 130 de vehicule ʺHummerʺ și cinci bărci de mare viteză. În 2016 – 14 instalații de radiolocație, peste două mii de dispozitive de vedere nocturnă, cinci automobile blindate HMMWV în versiunea de evacuare medicală, 24 de seturi de UAV-uri ușoare RQ-11B Raven. În 2017 – încă 40 de vehicule ʺHummerʺ și aproximativ 700 de instalații de radiolocație.

În 2018, Pentagonul i-a trimis Ucrainei deja arme letale – 35 de complexe de rachete anti-tanc FGM-148 Javelin și 210 de rachete pentru acestea. Kievul cerea de la Washington complexele ʺJavelinʺ din 2014, considerând că acestea sunt capabile să-i aducă o victorie decisivă. Însă ele așa și nu au ajuns până la front. Conform condițiilor americanilor, aceste complexe nu trebuie utilizate direct pe linia de contact a părților aflate în conflict și pot fi ʺaruncateʺ în luptă numai în cazul unei ʺagresiuni ruseștiʺ în deplinul sens al cuvântului.

În afară de complexele ʺJavelinʺ, în 2018, Pentagonul a furnizat Forțelor Armate ale Ucrainei 2,5 mii de dispozitive de vedere nocturnă, un lot de detectoare de mine, vehicule ʺHummerʺ de evacuare, trei sisteme de luptă împotriva lunetiștilor, precum și 30 de vehicule off-road, două instalații de radiolocație și echipament medical în valoare de nouă milioane de dolari. În 2019, sprijinul a fost aproximativ la același nivel, însimând 361 de milioane de dolari. În 2020, Washingtonul a cheltuit deja 510 milioane. Se știe că în Ucraina a fost adus un alt lot de complexe "Javelin". Totodată, în septembrie, Departamentul de Stat a aprobat vânzarea a 16 nave de patrulare Mark VI pentru 600 de milioane de dolari. Însă nu se știe când vor fi transmise Kievului.

În CHINA, fiecare chinez a fost oficial atenționat să învețe cum arată lumea. Dar și umanitatea a fost sesizată că, fiecare al patrulea locuitor al planetei va fi chinez

 

Aparțin unei generații de studenți în filosofie și sociologie introduși în culturile clasice. Prin cursuri și, desigur, lecturi, moștenirea lui Laozi, Confucius, Mencius ne-a fost cunoscută. Iar citindu-l pe Max Weber, la sociologie, am putut sesiza dilemele Chinei.

Cu timpul am urmărit îndeaproape evoluția Chinei, care intrase, în 1968, apoi în 1978, în centrul atenției. Apoi, în 1998, fiind invitat de guvernul chinez ca ministru al educației naționale al României, am vizitat Beijing, Shanghai și alte metropole. Cu acea ocazie, s-au stabilit trimiterea de bursieri pentru studii în medicina tradițională chineză și filologie și cooperări în educație.

Fiind consultant internațional al Hanban (2010-2020), am avut ocazia altor vizite, care mi-au sporit cunoștințele despre China actuală. Am profitat pentru a cunoaște nu doar ce se scria pe plan internațional despre China, ci și ceea ce scriu învățații chinezi despre țara lor. Interesul meu a rămas pentru ceea ce se petrece în realitatea vieții.

În China, manifestarea mea a culminat cu discursul la aniversarea Universității de Știință și Tehnologie din Hangzhou, creată de guvernele chinez și german. Ultima oară am avut onoarea să susțin conferința Confucius astăzi la impresionantul Confucius Research Institute of China, construit în Qufu, localitatea natală a cugetătorului.

În România, manifestarea mea a culminat cu crearea, împreună cu rectorul Du Wei (Hangzhou), a Institutului Confucius (2009) la Universitatea Babeș-Bolyai. Apoi, cu articularea programului de cooperare România-China (2012), în calitate de ministru al afacerilor externe al țării mele.

De altfel, obiectivele stabilite atunci au rămas, în mare, valabile, chiar dacă – spus aici în treacăt – în România nepregătitul ei „președinte” și „guvernul său” de diletanți distrug cooperări de tradiție, în cea mai săracă politică externă de la Stalin încoace. Când spun distrug am în vedere și împrejurarea că miniștri actuali (vezi în „Cotidianul”, Cornel Nistorescu, 11 feb. 2021; Octavian Știreanu, 17 feb. 2021), interzic cooperarea cu firme chineze! Niciun guvern nu a coborât atât de jos! Dimpotrivă, Uniunea Europeană tocmai a încheiat acordul cu China. Iar președintele american (11 feb. 2021) a pledat pentru implicarea Chinei în „proiectele în infrastructură” din America!

Cu pregătirea în filosofie și sociologie, cu experiențele vizitelor în China și cu lecturi, am putut să-mi dau seama că, între timp, China a înregistrat o ascensiune care schimbă lumea. O constatare pe care am exprimat-o în volumul Ascensiunea globală a Chinei (Ed. Niculescu, București, 2015), în care am căutat să demontez patru anticipări devenite prejudecăți în privința Chinei: că nu va ajunge să elaboreze filosofie, ca urmare a specificului cultural (Hegel), că nu va putea genera știință modernă, datorită limbii (Renan), că nu va ajunge la o societate concurențială, din cauza confucianismului (Max Weber), că nu va reuși să urce printre puterile lumii, datorită regimului politic (Chris Patten). În realitatea vieții, aceste anticipări au fost infirmate.

În fapt, după 1978, China s-a transformat cu repeziciune și a întrecut previziunile. Doar în cursul unei generații, ea a obligat lumea din jur la schimbarea imaginii. Acum se pot delimita retroactiv etape ale evoluției acestei imagini.

După Al Doilea Război Mondial, s-a creat în Europa Răsăriteană o imagine edulcorată despre China. Au venit apoi mișcările studențești europene din 1968, care au adus-o în atenție. Diferendul chino-sovietic a ridicat întrebări privind potențialul țării. A urmat intrarea Chinei în atenția lumii ca mare putere a viitorului. Mai ales Henry Kissinger și Helmut Schmidt au semnalat inițiativele finale ale lui Mao Zedong: părăsirea „marelui salt înainte” și a „revoluției culturale” și lansarea proiectului afirmării Chinei. Cărțile celor doi (On China, 2012, și, respectiv, Die Mächte der Zukunft. Gewinner und Verlierer in der Welt von morgen, 2006) au oferit informații privind transformările din China.

A urmat o etapă marcată de profilarea lui Deng Xiaoping, cu „politica de reformă” și „deschiderea spre lume” (Ezra F.Vogel, Deng Xiaoping and the Transformation of China, 2011). Cu acestea, China s-a relansat. Sub Ziang Zemin și Hu Jintao, China a devenit o supraputere globală. O vastă dezbatere internațională a consemnat faptul (Michel Anglietta, Yves Landry, La Chine vers la superpuissance, 2007; Caroline Puel, Les trente glorieuses chinoises. De 1980 à nos jours, 2013 etc.). La rândul meu, l-am examinat ca parte a fundamentării unei politici externe realiste (Schimbarea lumii, Ed. Academiei Române, București, 2013).

Acum, „visul chinez” de a vedea China participând la evoluția lumii cu abordări și răspunderi proprii, proclamat de Xi Jinping, se concretizează. Oricare dintre analizele de referință (Zbigniew Brzezinski, Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, 2012; Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, 2013; Henry Kissinger, World Order, 2014 etc.) vede China printre decidenții principali ai lumii. În Ordinea viitoare a lumii (Ed. Niculescu, București,2017), într-o examinare adusă la zi, am privit lumea ce vine ca efect al „geometriei variabile” a relațiilor dintre supraputeri.

Sunt în plin avânt analizele (Robert D. Kaplan, Marco Polo’s World. War, Strategy, and American Interests in the Twenty-First Century, 2018) care fac viitorul dependent de China. Analizele germane cele mai temeinic informate (Theo Sommer, China First. Die Welt auf dem Weg ins chinesische Jahrhundert, 2019) vorbesc de „secolul chinez”.

Examinarea implicațiilor urcării Chinei la statutul de supraputere are deja tradiție. Samuel Huntington (The Clash of Civilisations, 1996) spunea că „democrația chineză nu va recurge la procedurile practicate în democrațiile occidentale, ci la acceptarea de către popor”. John Mearsheimer (The Tragedy of Great Power Politics, 2001) își asuma că supraputerile se comportă la fel. Eberhard Sandschneider (Globale Rivalen. Chinas unheimlicher Aufstieg und die Ohnmacht des Westens, 2007) susținea că politica confruntării nu oprește ascensiunea Chinei. James Mann (The China Fantasy, 2008) spunea că în China forma de conducere consacrată este durabilă. Kishore Mahbubani (The Great Convergence. Asia, the West and the Logic of the World, 2018) susține că partidul comunist chinez împiedică emergența de ideologii particulariste care ar putea fi primejdioase pentru întreg globul.

Între timp, specialiștii chinezi, unii implicați în decizii ale țării lor, au publicat scrieri de largă rezonanță (Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower, 2011; Yu Keping, Democracy is a Good Thing: Essays on Politics, Society and Culture in Contemporary China, 2011; Liu Jie, Human’s Rights: China’s Road, 2014 etc.). Sunt scrieri care atestă un nivel profesional superior și afirmă China prin reflecții despre sine și despre lume.

China se proclamă oficial țară în curs de dezvoltare, preocupată de modernizare și deschisă spre învățarea din experiențe. Ea s-a dezvoltat după 1978 datorită chinezilor – oameni pregătiți la nivel tot mai înalt, tot mai motivați și mai inovativi. În fapt, o țară care construiește insule și portavioane și trimite nave pe Lună și Marte are sectoare avansate.

Desigur, China s-a dezvoltat și cu aportul cooperărilor. Un regretat ministru al economiei al Germaniei îmi relata odată intrarea marilor firme de automobile pe piața chineză. Condiția autorităților chineze a fost aceea ca firmele să investească, apoi să reinvestească profitul, vreme de ani, în extinderea fabricilor lor din China. Poate fi un mecanism mai inteligent și mai echitabil?

Sub ce aspecte China contează astăzi? O enumerare completă ar lua multe pagini. Răspund pe scurt, cu date ușor verificabile.

China este țara cu cea mai veche cultură. Chinezii și evreii sunt cele mai vechi popoare păstrate de istorie. Spre deosebire de evrei, însă, chinezii au avut tot timpul statul propriu. Fiind popoare aflate acum în avangarda civilizației, despre ele se spun adevăruri, dar și destule aberații – din lipsa informării și din intratabila rea credință.

În orice caz, vestigiile scrise ale culturii chineze revin în urmă la peste un mileniu și jumătate înaintea erei noastre. Este cultura care a influențat cel mai mult, prin Confucius, culturile asiatice. Ea se compară doar cu India, dar confucianismul se dovedește acum mai fecund.

China este țara cea mai populată de pe glob. În China, fiecare chinez a fost oficial atenționat să învețe cum arată lumea. Dar și umanitatea a fost sesizată că, în curând, fiecare aproape al patrulea locuitor al planetei va fi chinez.

China dispune în acest moment de o forță de muncă activă de peste 780 milioane de angajați, tot mai bine calificați. Nicio altă țară din lume, cu excepția Indiei, nu trece deocamdată de 220 milioane de lucrători. Efectivul de cercetători științifici de performanță se apropie de două milioane și este acum în China cel mai mare din lume. Universitățile ei proliferează – dar o fac la nivelul ridicat al pregătirii. China a și smuls din sărăcie cam 700 de milioane de oameni, apropiindu-se cu pași repezi de lichidarea flagelului.

China a revenit în poziția de cel mai mare producător al lumii, pe care a mai avut-o în secolul al XVII-lea. Accesul pe piața ei, care este, se știe, cea mai largă din lume, este socotit criteriu de performanță în multe țări și căutat asiduu. Forța științifico-tehnologică a Chinei este doar în urma SUA, iar în multe domenii dă tonul.

China are cea mai mare rezervă de devize. Este țara care investește cel mai mult. Este cel mai mare producător de mașini. Este țara cu cea mai mare rețea de telefonie mobilă și de folositori ai Internet-ului. Tehnologiile ei digitale sunt competitive.

China promovează, de la Deng Xiaoping încoace, modernizarea economică, instituțională și culturală în rândurile unei populații de dimensiuni unice. Ea a avut curajul unei „revizii culturale” spre deschidere, de proporții istorice. Pasiunea învățării o caracterizează. Doar în câțiva ani, aproape o jumătate de miliard de chinezi au vizitat alte țări pentru a cunoaște lumea. China a infirmat teoriile după care performanțele nu ar fi posibile pe solul unei tradiții de egalitarism.

China a optat pentru „democrație cu caracteristici chineze” și pledează pentru „reconstrucția ordinii mondiale”. Diplomația ei este călăuzită de imaginea „armoniei”, care îi asigură magnetism (cum sesiza cu uimire deja Hillary Clinton, Hard Choices, 2014). Prezența Chinei pe glob, mai nou în Africa, America de Sud, Europa, în căutare de resurse, piețe, schimburi, este doar în urma SUA. Cu „noul drum al mătăsii” China realizează cel mai mare proiect în infrastructură din istorie.

Chineza este acum cea mai vorbită limbă pe glob, după engleză. Proporția chinezilor vorbitori ai celei de a doua limbi se apropie (cum arată Mathieu Duchatel …, Le monde vu de l’Asie, 2012) de marile țări europene. Cultura chineză este acum singura competitivă cu cea euro-americană. Ea dispune, prin institutele gestionate de Hanban, de cea mai organizată rețea de distribuție de pe glob. O seamă de valori – de pildă, „integritatea” și „meritocrația” – și de concepte – spre exemplu, „ființa” – se discută astăzi amintindu-se rădăcinile lor în vechea Chină.

Dezvoltarea impetuoasă a Chinei nu este un fenomen oarecare al istoriei. Cu siguranță, este al doilea eveniment de mare anvergură al timpurilor noastre, după trecerea la globalizare. De aceea, țările conduse în mod responsabil se și grăbesc să se poziționeze.

Am amintit astfel de date nu demult, prefațând volumul Reflecții asupra relațiilor româno-chineze (Editura Universității din Sibiu, 2020) al tânărului Radu Sava. Volumul își propune să redea istoria a 70 de ani ai relațiilor diplomatice dintre România și China, fructificând un lung interviu cu cei care au realizat cea mai lungă reprezentare a României în capitala chineză, ambasadorul Romulus Ion Budura și soția acestuia.

Cartea permite să se observe și ceea ce este de făcut pentru a scoate din simplism aceste raporturi. Mai ales că, în diferite țări, cooperarea cu China este abordată inovativ. Am fost, la un moment dat, în apropierea lui David Cameron, care, în calitate de prim-ministru al Regatului Unit, cerea învățarea instituționalizată a chinezei de către noile generații. Germania luase deja măsuri similare.

Scrutând situația în adâncimea ei, primul aspect care ar fi de rezolvat în România este eliberarea de securism. Place sau nu, acesta întreține în România o piedică mentalitară și o optică mărginită la decidenți, care-i face anacronici și sterili, de la „elita” de carton existentă la aspiranți. Distrugerile și stagnarea sunt urmările.

A doilea aspect este cercetarea arhivelor atunci când se vorbește de relații între popoare. Adesea, partide și persoane vor să confiște relația diplomatică. Doar că diplomația rămâne veritabilă cât timp este înțeleasă ca raport între state și se verifică prin rezultate. La noi, se vorbește des de istorie, dar se stă tot mai puțin în arhive.

Nu se poate vorbi despre China în acest moment fără a lua notă de ceea ce s-a petrecut în 2020 în relația dintre SUA și China. Se știe că cele două supraputeri s-au înțeles în 2019 să renegocieze tarifele comerciale – acțiune deloc simplă. Prima fază a negocierilor s-a încheiat cu brio, supraputerile urmând să profite fiecare de piața celeilalte pe o scară nouă în istorie.

S-a descoperit infecția cu coronavirusul 19 la Wuhan, nu departe de institutul de virusologie finanțat de China, SUA, Franța. China a notificat în decembrie 2019 virusul la Organizația Mondială a Sănătății (OMS) și a trecut la stăvilirea infectării. Președintele Trump a lăudat repetat eforturile Chinei. Secretarul de Stat Mike Pompeo a și precizat că virusul are origini naturale.

Virusul a surprins, însă. Este tot mai limpede că abia testări complete, vaccinări pe cea mai mare scară și tratamente îl pot opri. În orice caz, sub năvalnica infecție și în condițiile campaniei de alegeri din SUA (noiembrie 2020), unii au trecut la acuzarea Chinei. Acuzațiile au mers de la sugerarea unei scurgeri de viruși din laborator, au vizat apoi întârzirea anunțării organizației internaționale și au ajuns în final la acuzarea neopririi virusului.

Acum se testează toate ipotezele. Niciuna nu s-a putut confirma până în clipa de față. Vocea medicală cea mai autorizată a Chinei, epidemiologul care a descoperit SARS și transmiterea de la om la om a noului coronavirus, Zhong Nanshan, a și spus din prima clipă că virusul a ajuns la Wuhan probabil odată cu carnea de consum importată.

Unde ne aflăm astăzi? În 29 decembrie 2020, președintele ales al SUA a declarat China drept principalul competitor al Americii. Ulterior, președintele a precizat că SUA nu sunt în conflict cu China. Mai recent, într-o convorbire de două ore (11 feb.2021), președintele american a vorbit de „posibilități” de cooperare, iar președintele chinez a invitat la „prudență” în abordarea Taivanului și Hong Kongului, „părți ale Chinei”.

Dincolo de izbucniri polemice, cred că cele două supraputeri vor folosi oportunitățile pe care și le pot oferi una alteia. Nu se poate stăvili coronavirusul 19 și nu se poate repune în mișcare economia mondială fără cooperare. Iar cele două teritorii vor rămâne în seama tratatelor internaționale.

Discuțiile despre regimurile politice și sociale sunt inevitabile și este firesc să se poarte într-o lume deschisă. Deocamdată ele au rămas, însă, în termeni vechi.

În fapt, China a schimbat discuția postbelică, care a culminat cu cotitura anilor nouăzeci din Europa Centrală și Răsăriteană. Ea a arătat că istoria nu se lasă epuizată de alternativa capitalism sau socialism răsăritean. China ilustrează un capitalism al producției, combinat cu un socialism al distribuției și o conducere de către comuniști care preconizează democratizări, într-o țară cu o populație de un miliard și jumătate de locuitori, și „un nou tip de relații interțări”. Această alternativă stârnește și elogii, și rezerve și critici, bine cunoscute, desigur. Cert este faptul că ea nu se încadrează în istoria cunoscută. Ea infirmă clișeele. Peste toate, nu există din partea Chinei zilelor noastre vreun export de organizări, de regim – nimeni nu a semnalat așa ceva.

Autor : ANDREI MARGA

sursa:https://www.cotidianul.ro/de-ce-china/

Proliferează mișcări care discreditează valori, resping religia și se autoproclamă salvatoare. Se demolează statui, la propriu și la figurat, ca și cum trecutul ar fi vinovat de neputințele de azi

 

După ce ani la rând terorismul a deținut capul de afiș al pericolelor, mai recent, pe scena politicii se petrece altceva, tot nefast pentru democrații. Proliferează mișcări care discreditează valori, resping religia și se autoproclamă salvatoare.

Lărgind discuția, observăm că se demolează statui, la propriu și la figurat, ca și cum trecutul ar fi vinovat de neputințele de azi. Se încalcă legitimarea democratică și se desfigurează statul de drept, crezându-se că așa ar fi politica. Se împarte din condei lumea în buni și răi, iar unii forțează parvenirea, lăsând altora plata pagubelor. Se bravează refuzând jurământul pe Biblie. Inși fără realizări, senilizați timpuriu, pretind că lumea începe cu ei. Se dislocă familia și se cheamă la părăsirea tradiției. Se trăiește narcisist și se consideră că “istoria s-a sfârșit” în ceea ce este.

Fiindcă în Introducere în filosofia contemporană (Compania, București, 2014) am dat un tablou al filosofiilor timpurilor noastre, mulți mă întreabă asupra impactului lor în mișcări politice. Caut acum să îl lămuresc, cât mai strâns, în limitele unui articol, considerând doar mișcări caracteristice acestor ani.

Firește, ar fi sarcina unei istorii aduse la zi să examineze ceea ce se petrece. Cum o asemenea istorie este încă de așteptat, în discuția publică abundă impresii, falsuri și optici fragmentare. La nivelul descrierilor demne de încredere, se poate spune, totuși, că se extind aspirații la stoparea abuzurilor, la curmarea corupției, la lărgirea libertăților, la corectitudinea alegerilor, la dreptate și onestitate. Ele se ciocnesc însă de organizări ce par de neschimbat. Spus direct, cultura modernității de azi este străbătută de marea tensiune a întâlnirii dintre aspirațiile alimentate de credința într-un sens al propriei vieți și în funcționarea justă a instituțiilor și datele aspre ale lumii.

Nu putem să nu observăm, din capul locului, că unii ocolesc tensiunea denunțând scripturile religioase, din care se trage de fapt această credință. Imaginea pe care Biblia o întreține, aceea a unei vieți în care te raportezi la o realitate absolută, ce te depășește și-ți cere să fii drept în ceea ce faci și însuflețit de iubire pentru aproapele tău, a ajuns să-i incomodeze pe cei puși pe căpătuire. Să luăm un exemplu din viața României actuale.

Destui concetățeni au fost uimiți de refuzul unor aleși de a jura pe Biblie la intrarea în mandate. Este adevărat, nu mai pare ceva care să oblige. De exemplu, oricine se poate întreba, văzând că “președintele” a jurat pe Biblie și apoi rivalii au ajuns pe mâna “justiției” și a noii Securități: le ce bun, dacă nivelul este acesta? Dar, pentru cetățeanul care suntem fiecare, acest jurământ rămâne cel puțin un indiciu de bună intenție. Un refuzul ca cel amintit denotă însă că nu ar mai fi cazul nici măcar de atât.

Mai mult, un lider parlamentar din România de azi a scris sub semnătură: “Iisus – un copil sărac și provenit dintr-o familie foarte ciudată. Un tată trecut de prima tinerețe și o mamă adolescentă. Apărut în lume fără ca părinții săi să fi făcut dragoste…. Nașterea lui arată extraordinarul, dar și limitele societății în care a apărut” (Iulian Bulai, în “Cotidianul”, 30 ianuarie, 2021). Nu insist asupra inculturii din această reflecție (de fapt mai lungă, ce se poate lectura), nici asupra ignoranței istorice sesizabile. Izbitor este ceva mult mai rău – efortul semnatarului de a disloca însăși credința care-i pretinde omului umanizare.

Se știe prea bine, pe scenă sunt concepții și concepții, filosofii și filosofii. Nu înseamnă că mișcările politice sunt fidele uneia sau alteia. Nu este vorba despre așa ceva, căci s-a intrat, oricum, în era vorbitului fără citit, a perorației paralelă cu faptele și a suficienței făloase. Se poate spune, însă, că unele mișcări politice de astăzi se lasă înțelese și în consecința unor vederi organizate.

Bunăoară, în societatea de peste Ocean, există o dinamică neîntreruptă în consecința “visului American (the American Dream)”. Pe scena actuală sunt însă și mișcări în consecința unor concepții axate pe subminarea democrației, a apelului la revenirea la dreptul natural, a denunțării tradiției întemeiate pe Biblie, a reevaluării corporalității ființei umane în dauna tradiției ce a oferit vieții oamenilor orizonturile spiritualității. Aceste concepții alimentează acum acțiuni pe o scară semnificativă.

Spre avantajul și lauda ei, democrația americană rămâne mereu solicitată de prevederile actelor fondatoare ale Statelor Unite. Deja Declarația de Independență (1776) statuează că toți oamenii au fost creați egali, că ei au fost înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se află viața, libertatea și urmărirea fericirii. Și că, tocmai pentru a asigura aceste drepturi, sunt instituite guvernele printre oameni, care își derivă legitimitatea din consimțământul celor guvernați. Constituția Statelor Unite ale Americii (1787) statuează dintru început promovarea în societate a “bunăstării generale”, care se înțelege ca bunăstare a fiecăruia, și consacră spectrul larg al drepturilor și libertăților.

Și după mai bine de două secole, în Statele Unite s-a reușit ca prevederile actelor fondatoare să fie impulsuri la acțiune, nu literă oarecare. Tocmai președinților le revine să reafirme că fiecare cetățean are în față șanse și să-l invite să le folosească. Tema lui Thomas Jefferson (1801, 1805), de pildă, era chiar aceea să arate că „interesele noastre față de alte națiuni și indivizi, calculate în mod sănătos, vor fi întotdeauna inseparabile de datoriile noastre morale” (John Grafton, James Daley, eds., 28 Great Inaugural Addresses. From Washington to Reagan, Dover Publications, New York, 2006, p.13). James Madison (1809) a adus în față tema justiției, plecând de la nevoia de „a păstra în deplina lor energie prevederile salutare în materie de drepturi private și personale” (p.29) și de a integra democratic cetățenii. James Monroe (1817) a dat prioritate exercitării „drepturilor” ca și condiție a „libertăților” (p.26). Iar exemplele pot continua.

Dar atunci când drepturile și libertățile, și aspirațiile pe care le întrețin, sunt luate nu în cadrul institutional și istoric, ci ca ceva direct, „libertin”, cum se mai spune, se poate ajunge la derapaje. Supralicitată – cum a și fost nu demult, în împrejurări precum moartea unui cetățean de culoare sub apăsarea genunchilor unui polițist sau, mai recent, punerea la îndoială a rezultatului alegerilor prezidențiale – democrația are dificultăți chiar și în America.

Se pot discuta, firește, influențe asupra mișcărilor de peste Ocean. În timp, și aici și-au găsit loc, nu neapărat și pondere, extremisme – nici trozkismul și nici nazismul nu lipsesc. Dar geografia ideilor este, totuși, aparte în America. În fapt, orice curent de gândire care a venit pe solul Statelor Unite a căpătat relevanță asumându-și fundamentele acestora. Ele sunt totdeauna mai „tari” decât ceea ce vine din restul lumii. Spus simplu, mișcările din America sunt mai curând ale Americii înseși.

Să privim dincoace de Ocean. Astăzi, se ia prea puțin în seamă observația lui Max Weber (Die protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus, 1904-1905) că societatea modernă, rezultată din inițiativa muncii pentru a obține semnul alegerii tale de către Dumnezeu, antrenează cu sine economia în forma întreprinderilor cu profit, expansiunea cunoașterii în serviciul producerii și ajunge să măsoare totul prin productivitate. Ceea ce urmează, însă, continua celebrul sociolog, este „birocratizarea” vieții, încât „copacii libertății nu vor mai crește până la cer”. În societate se va instala o „carcasă tare ca oțelul (ein stahlhartes Gehäuse)” a supunerii. „Nimeni nu știe încă cine va locui în această carcasă și dacă la capătul acestei uriașe dezvoltări vor fi cu totul noi profeții sau o renaștere puternică a vechilor idei și idealuri, sau, dacă niciuna dintre cele două, o împietrire mecanizată, cu un fel încrâncenat de a-se-da-important”. Modernitatea va produce „specialiști fără spirit și oameni ai plăcerilor fără inimă” pe o scară nouă, în timp ce fervoarea religioasă se va fi stins.

Discipolii lui Max Weber au privit diferit situația. Georg Lukacs a pus faptele în seama “proprietății private” și a prevalenței “mărfii” și a “valorii” abstracte, din Capitalul lui Marx, și a girat abordarea curmată în 1980-90, odată cu cotitura istorică din Europa Centrală și Răsăriteană. În schimb, Carl Schmitt a fost șocat de faptul că, odată cu industrializarea, cu comercialismul, cu secularizarea, credința pierde teren. Percepția lui era aceea că, slăbind credința, acțiunile oamenilor devin și mai rele decât erau în urma laicizării – ele devin cinice.

Așa stând lucrurile, Carl Schmitt nu a mai văzut viitor pentru democrație. Într-o lume ce se brutalizează, democrația pierde. El a și elaborat “decizionismul” – concepția după care este legitim ceea ce stabilește cel care are mijloacele de a decreta starea excepțională (pe larg, în A. Marga, Justiția și valorile, 2020). Carl Schmitt a conceput trecerea de la democrație la dictatură prin referendum și a configurat “dictatura plebiscitară a Führer-ului (plebiszitäre Führerdiktatur)”. El a lansat înțelegerea agresivă a politicii, ca “distincție între amic și inamic”, și a socotit “mișcarea străzii ca sursă de drept”.

Tezele acestea, la care s-au adăugat recomandarea lui Hjalmar Schacht de a-i contesta orice merit rivalului politic și metafora „ciumei”, creată de Goebbels, nu numai că au servit ascensiunea lui Adolf Hitler și au împins în criză adâncă Europa timpului. Acestea au revenit neașteptat în politici actuale. În România, de pildă, mișcările de stradă ale anilor 2016-2019 și, mai ales, inși ajunși „președinți”, dar lipsiți și de cultură și de suport real în populație, au reactivat asemenea teze. Ele se și văd în rezultatele ultimilor șaisprezece ani – nu s-a rezolvat nimic esențial în societate, dar s-a degradat aproape orice.

După ce, ca optică juridică, Carl Schmitt a pus statul la dispoziția Führer-ului, ceea ce a ruinat Germania și alte state, Leo Strauss a propus să se ia în serios “dreptul natural” care este la baza statului modern (Natural Right and History, 1953). Numai astfel statul modern ar mai putea fi salvat. Leo Strauss a pledat pentru a restabili, pe fondul istorizărilor, de la dreapta și de la stânga, care se revendicau din “dreptul rațional” și care au umplut viața politică după războaiele mondiale, “dreptul natural”. Margaret Thatcher și Ronald Reagan au aplicat rețeta și au creat curentul neoconservator, ce continuă până azi.

Leo Strauss a criticat necontenit devierile de la “dreptul natural”. Numai că trebuia plătit un preț pentru exclusivismul acestuia – preț de care el a fost conștient. Acest preț era considerarea statului ca ceva ce întrece puterile oamenilor – plastic spus, admiterea statului ca un fel de Leviathan greu controlabil. Astfel, însă, statul devenea rigid, iar societatea nu mai putea fi inclusivă. Se creau, totodată, premise pentru acea mișcare încrezătoare în sine, care avea să ajungă să nu mai priceapă pierderea de alegeri. Și care avea să fie invocată de grupuri ce atacă clădiri simbol al modernității.

O răspândire a vederilor marcate adânc de subiectivitate se constată însă pretutindeni în modernitatea târzie. Neîndoielnic, Martin Heidegger le-a dat forma vizionară cea mai elaborată. El a preconizat asumarea de către fiecare om a sensului propriei vieți, chemând individul, așa cum se poate citi în Ființă și timp (1927), “să se proiecteze pe sine (sich-entwerfen)” plecând de la conștientizarea ineluctabilei finitudini a vieții sale. Mai târziu, în prea puțin cunoscuta, a doua sa scriere majoră, Contribuții la filosofie (1936-1938), tot Heidegger a plasat ființarea umană în istorie și a privit-o din punctul de vedere mai larg al “istoriei ființei (Seinsgeschichte)”. În Caietele negre (1931-1959) acest curs a fost întărit până la a sugera înlocuirea tradiției bazate pe Biblie. Heidegger a și scris: “Eu nu sunt creștin, și doar pentru aceea că nu pot fi.

…Gândirea însăși este prăpastia pentru credință. …nu există gândire creștină care să fie gândire” (GA 97, p.199). Formula sa finală, „numai un Dumnezeu ne mai poate salva”, citată adesea, a derutat, de fapt, cititorii, căci Heidegger vorbea în cele din urmă de Dumnezeu, dar de un “alt Dumnezeu”, din afara tradiției biblice.

La Heidegger este, de fapt, un “anti” mult mai adânc decât antimodernismul, antiamericanismul, antisemitismul, care sunt ușor identificabile. La el este un “antibiblism” sinonim cu păgânismul. Iar acesta face deja prozeliți pe scena politicii – azi destui inși, mai mult sau mai puțin informați, socotind de bon ton să pună sub semnul întrebării și să respingă tradiția axată pe Biblie.

„Am împărțit regimurile – scrie George Soros (în Project Syndicate, 1 ianuarie 2017) – în două categorii: cele în care poporul își alege liderii, care ar trebui să aibă grijă de interesele electoratului, și cele în care liderii își manipulează electoratul pentru a-și urmări propriile interese. Sub influența lui Popper, am numit prima categorie și pe cea de a doua ”. Prozeliții acestei optici au început să împartă lumea în categorii – unii din interese precise, alții aflându-se în treabă.

Oricine poate să observe, însă, că „lideri care își manipulează electoratul pentru propriile interese” sunt și în regimuri „deschise”, pe care George Soros le agrează, nu numai în cele pe care el le incriminează. Iar Karl Popper, care este luat drept reper, a gândit, într-adevăr, cum să împiedice autoritarismul și dictaturile. El a apărat „societatea deschisă” – ceea ce este de salutat oricând. Numai că, trebuie adăugat, Karl Popper nu a preluat ceea ce trăiesc efectiv oamenii, mai ales când și în „societatea deschisă” apar derapaje. Și nu a indicat mijloace pentru a apăra „deschiderea” societății față de demoni ce pot fi lăuntrici.

Din Karl Popper se inspiră azi, desfigurându-l în multe privințe, mișcări care vor să controleze țări întregi stabilind din condei cine este bun și cine este rău. Activiștii lor, cum se vede cu ochiul liber îndeosebi în Europa Centrală și Răsăriteană, acuză corupția, după ce nimeni nu-i întrece în fraude și corupție. Ei vor să conducă țări, fără să fi avut vreun merit în serviciul public. Mijloacele lor sunt, din capul locului, străine de democrație.

Ele devin și mai străine când se pun sub tutela „globalismului”. Acesta este, trebuie menționat, altceva decât „globalitatea”, care a devenit cadrul vieții moderne, și decât „globalizarea”, care este o politică economică. „Globalismul” este o ideologie – anume ideologia care, sub pretextul universalizării de valori, precum adevărul, libertatea, dreptatea, încurajează nu lărgirea aplicării acestor valori, ci plasarea la decizii a unor inși fără relief și merite, simple instrumente emanate din zone obscure.

Din nefericire se ia puțin în seamă avertismentul celor care au conceput tranzițiile de la autoritarism la democrație (Guillermo O’Donnell, Philipp C.Schmitter, Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, 1986). Aceștia au avertizat că cine folosește mijloace ale demantelării autoritarismului pentru a democratiza, ajunge să împiedice tocmai democratizarea. Ceea ce se confirmă din plin. Democratizarea se poate face numai democratic. Nu există altă cale!

Oarecum la capătul cercetării sale a societății moderne, Michel Foucault a examinat sistemul penal, oprindu-se asupra schimbării înregistrate la începutul secolului al nouăsprezecelea, prin trecerea de la administrarea supliciului, la închisoare (Surveiller et punir, 1975). Schimbarea, argumenta el, nu s-ar datora respectului crescut pentru „umanitatea“ inculpaţilor, ci s-ar explica economic: scade costul pedepsei, fără ca, în acelaşi timp, forța ei de descurajare să se diminueze. Pe de altă parte, această schimbare din dreptul penal nu este, după Michel Foucault, decât promovarea unei „strategii“ prin care „puniţia şi represiunea“ se lărgesc și devin „coextensive societăţii“. Rezultatul ar fi o „societate disciplinară“, dar una în care „individul însuşi e fabricat cu grijă”. El este “fabricat” deja la nivelul corpului său printr-o anumită direcționare a exprimărilor și energiilor sale.

Mișcările care țintesc la o „eliberare a corpului” și la ieșire astfel din morala tradițională a relațiilor umane, fie și în dauna rațiunii și spiritualității, îl au, de fapt, ca inspirator ultim, pe Michel Foucault. În optica sa, valorificarea neregizată a corpului este calea cea mai bună pentru ca oamenii să scape de ampriza societății asupra lor.

Mai intră în joc aici și anarhismul, al lui Bakunin sau, măcar, al lui Kropotkin, și propunerea de „dezlimitare a moravurilor”, a lui Wilhelm Reich. Acestea nu sunt, însă, filosofii, ci mai curând recomandări de acțiuni, dacă nu cumva simple improvizații ale unor gupuri minoritare. (Andrei Marga, fragment din studiul Mișcări politice și filosofii de azi, în curs de publicare).

sursa:https://www.cotidianul.ro/miscari-politice-si-sursele-lor/

Crăciun la țară

 

Cînd să fac stînga, la intrarea în sat, un soare puternic, ca de vară, m-a lovit în ochi. Cu cîteva decenii în urmă, cînd le-am spus colegilor mei de facultate că mai avem de trecut un deal care abia se contura în întunericul de iarnă, au încremenit. Unul dintre ei s-a zburlit. Tu îți bați joc de noi! Avea o față de plîns și încerca să scruteze noaptea, stînd cu spatele spre primele case ale satului, unde acum bătea lumina. Prima casă pe dreapta era o moară de foc. În jurul clădrii se adunau căruțe în așteptarea măcinișului. Era ca un fel de intersecție a drumurilor pentru două-trei văi. Fata morarului a murit prinsă de o roată a motorului, moara s-a părăpădit, casa a ajuns la o mătușă care m-a lăsat vreme de o jumătate de an să mă izolez în ea ca stăruiesc zilnic pe cîteva pagini din gramatica Academiei Române. A ajuns apoi la o familie de romi, cu un copil prin Spania. De aici începea colindatul de Crăciun, numărătoarea, recensămîntul și pornea preotul cu crucea.

Pe stînga drumului, în fața fostei mori, până nu demult era un tăpșan bun pentru joacă. Acum este o casă cu acoperișul conturat în lumini jucăușe și colorate. N-are nici o legătură cu memoria mea din copilărie. Următoarea casă nu mai știu cui aparține. A fost cumpărată de la o famile care s-a prăpădit. Era singura familie din sat care avea un ceas. Dimineța la 5, cînd plecam spre gara de la Turdaș, îi strigam la fereastră să ne spună ce oră este. În funcție de răspuns, ne reglam mersul ca să prindem trenul de 6 dimineața. Peste drum se află o casă despre care nu pot spune mare lucru. După război a fost o moară, apoi sediu de CAP, un loc în care în cadrul activităților de culturalizare s-a desfășurat primul spectacol de circ (si singurul) din toată istoria satului nostru. Ne-a fost arătat un om care avea o mare parte din față acoperită cu un batic negru și care, la momentul potrivit, după ce se încasau biletele, ieșea de după o cortină și ne arăta o față stranie, de jumătate om, jumătate porc. Nici nu visam că mai apoi, prin tot felul de locuri aveam să întîlnesc atâția oameni cu sau fără față de om și de porc, dar oricum jumătate oameni, jumătate porc și poate numai pe sfert niște oameni. Şi mai țin minte că individul cu fața acoperită purta o pălărie neagră, cu boruri largi, de țigan ungur și avea sub boruri un singur ochi descoperit cu care rîdea mereu cînd întîlnea figurile noastre de copii speriați.

Nu știu cine a cumpărat toată gospodăria, după dispariția birourilor de CAP și nici cine o locuiește azi. Pentru mine a rămas o casă misterioasă, închisă, cu acoperișul jos, pitită după coroanele prunilor și ale nucilor și pe care adeseori o îngropa viscolul din iernile viscolite. Dincolo de ea se ridica prima hulă, o pantă care lega două etaje ale pămîntului și la care, iarnă de iarnă, părinții mei și bunicul erau chemați să iasă cu carele cu boi la dezăpezire. Dacă nu ar fi ieșit nimeni, toată comuna ar fi rămas izolată.

Iarna începea întotdeauna cu un cer ca o burtă plină lăsată peste sat și cu un aer cu miros de apă, care anunța slobozirea zăpezilor. Parcă oștile văzduhului cotropeau satul prea mic pentru a face față unei asemnea dezlănțuiri. Am prins ierni în care nu mă vedeam pe cărarea tăiată în nămeți. Eram ca un pitic prizonier într-o curte. Aveam cărare pînă la grajdul vitelor, pînă la cîine și pînă la o cocină. Atunci toată viața casei se strîngea într-o cameră încălzită cu lemne, cu mere puse la copt pe plită sau în cuptor, cu priviri pe fereastra care dădea la drum. Pe acolo se vedea ”jurnalul” satului. Cine trece, cu ce, cîte căruțe, ce sanie, cine a schimbat caii, cine a plecat la spital sau la tîrg etc. Şi de fiecare dată cînd ne vizita cineva, totul începea cu un tropăit îndelung și înfundat al scuturatului de zăpadă de pe cizme sau de pe bocanci și cu o invitațe prietenoasă, în genul:

-Haideți, intrați, că zăpada nu murdărește!

Colindatul nostru în trei sau patru (că mai mulți copii nici nu eram în tot satul) era pe nuci, pe mere și, rareori, pe ceva măruniș. Se mai găsea cîte unul care să ne dea și un 50 de bani. Unul singur care lucra la o fabrică, un fel de vedetă a satului, ne dădea și cîte o felie de cozonac, și două trei monede de 25 sau de 50 de bani și ne punea o placă de patefon cu cîntece interpretate de Cristian Vasile. Fructele, turta și cozonacul erau gata pînă ajungeam cu colindatul în celălalt capăt al satului, iar mărunțișul îl duceam la școală pentru fondul clasei. Şi eram de-a dreptul bățoși că am strîns mai mult decît cetele copiilor din satul vecin.

Seara de Crăciun și dimineța de Înviere de la Sărbătoarea Paștilor erau cele mai importante din tot anul. Presupuneau pregătiri minuțioase, cumpărături, făcut în cuptor, tăiatul porcului și al mielului, prăjituri, vizite, prînzuri lungi și sățioase, de care nu scăpam niciodată. La cele două întîmplări sîngeroase care făceau momentul tare al celor două sărbători dispăream dis de dimineață. Niciodată nu am putut să ajut și nici să privesc la ele. Mă întorceam acasă tărziu, spre amiază, cînd animalul tranșat era întins pe mese și cînd toți se simțeau obligați să mă consoleze și să rîdă de mine. Mesele de Crăciun și de Paști erau obligatorii și trebuiau întîmpinate cu haine noi, cu fapte bune și cu stat cuminte la locul meu pentru a asculta poveștile celor mari și complicatele încrengături de neamuri ale celor care treceau pe uliță spre satele vecine. Uneori o sanie trasă de cai în care stătea tolănit cîte un știu cine declanșa o poveste lungă, lungă ca un bildungsroman sau ca o epopee.

Desfășurarea biografiilor ținea pînă seara tîrziu, cînd povestea acelei familii se termina cu o ceartă despre un nepot căsătorit pe la Arad sau fugit din țară sau mort pe frontul din Rusia. Şi îl chema Petre sau Toader. Iar la nume nu mai cădeau de acord nici în ruptul capului.

La noi în sat, Sărbătoarea Crăciunului venea cu o tolbă cu povești, un fel de Saga țărănească nesfîrșită. De obicei, includea viața fiecăreia din cele 30 de familii din cîte număra satul nostru încă de pe la 1750. Pentru mine istorisirile din zilele de sărbătoare erau obligatorii. Parcă m-ar fi pregătit să devin depozitarul biografiilor peste care anii aveau să treacă tropăid ca turmele de mistreți. Uneori chiar nu-mi mai amintesc poreclele sau gradele lor de rudenie și nici nu știu ce s-a ales din urmașii acestora. Chiar și așa, aș putea pune la cale seri nesfîrșite despre fiecare casă și despre familiile care au trecut prin ea. Din păcate, ultimii proprietari sunt maramureșeni și nu știu mai nimic despre ei. Dar oricît de puțini ar mai rămîne din vechile familii și oricît de repede se șterg biografiile lor, o imagine din ziua de Crăciun stăruie în mintea mea ca o capodoperă din marea istorie a lumii.

Este vorba de dimineața tîrzie a zilei de Crăciun, cînd toată lumea dormea prelung după petrecerile, chefurile și colindatul din Sera de Ajun. Ulița pustie strălucea de valurile zăperii diamantate de pe marginea șanțurilor. Încremenirea era totală. Scîntierea zăpezii mi se părea de-a dreptul chinuitoare. Şi ca un solo de singurătate, zăpada scîrțăia sub tălpile bocancilor. Aș fi zburat ca să scap de orice zgomot și ca să pot auzi o mișcare într-o casă sau alta, unde cineva să se fi trezit și să-mi devină partener de joacă. Cele două-trei ore pînă la amiază erau o încremenire orbitoare de iarnă, într-o mare de alb și cu puține pete și linii de negru, cînd trebuia să înfrunt singurătatea absolută. În încercarea de a desluși trezirea celorlalți copii mă durea sufletul și mă apăsa încremenirea unei zile de iarnă în care simțeam cît de dureroasă și de apăsătoare era singurătatea. Uneori soarele cu dinți devenea puternic și storcea picuri din streșini, iar căderea apei se auzea puternic, amplificată de liniștea mormîntală. Treceam ca o stafie prin dreptul caselor din care se ridica mîngîietor fumul sobelor și pîndeam tăcerea adîncă, în care un lătrat de cîine sau se auzea pînă departe, spre Orăștie și spre Simeria.

Undeva într-un ungher al memoriei port cu mine această uriașă panoramă hibernală, egală cu o pictură de o inegalabilă puritate și păstrată cu o acuratețe de tablou celebru. Prin mijlocul lui mă trezesc călcînd de cum se apropie Crăciunul și ies din el de îndată după Bobotează, spre a mă trezi iar și iar în albul lui orbitor, în cine știe ce altă perioadă a anului sau prin cine știe ce loc din lume prin care mă poartă pașii.

sursa:https://www.cotidianul.ro/craciun-la-tara/

”Cum mama Dracului am putut să văd o minune de om în pocitania asta periculoasă ?”

 

Am stat cîndva la masă în fața unui actor cunoscut. Jucase mai mult roluri negative. Într-un film făcuse un rol de groază, în altul, de ofițer facist. Într-o piesă a jucat chiar rolul criminalului. Culmea, la masă omul rîdea molipsitor, spunea bancuri și avea un haz nebun, neobosit și degaja un aer nespus de prietenos.  Ce mai, bun de pus pe pîine! La cîteva minute, nu m-am mai putut abține și i-am împărtășit surprinderea mea.

– Domnule, eram gata să te înjur și cînd colo mă cucerești și sunt gata să îți cer iertare pentru că te-am judecat nedrept.

Și el mi-a mulțumit pentru compliment și a adăugat cu un surîs superior:

– Mi s-a mai întîmplat să mi se spună asta. Rolurile mele i-au păcălit pe mulți!

Mult mai rău m-am simțit însă cînd am descoperit că un om care îmi plăcuse o vreme se comportă ca o lepră, că are trăsături de oportunist flămînd, de egoist împuțit.

– Îți aduci aminte ce om extraordinar era?

Cu întrebarea aceasta am început de multe ori o discuție despre un ticălos. Ea mă paraliza cel puțin pentru cîteva clipe. Parcă aș fi fost vinovat de o schimbare a mea. Parcă aș fi trădat pe cineva, parcă aș fi alunecat periculos pe o gheață subțire a caracterului. Adică un om în care am crezut, pe care l-am admirat, pe mîna căruia eram gata să mă las, acum, pe neașteptate, mi se pare că este un nemernic. Doamne, Dumnezeule, cum s-a mai schimbat! Sau Doamne, ce se întîmplă cu mine? Ieri-alaltăieri eram aproape de o prietenie cu el. iar acum mă îngrozește! Mă uit la el și nu îmi vine să cred. Arată cu totul altfel. Nasu-i atîrnat este borcănat și lung. Parcă și puțin înclinat spre dreapta. Și respiră greu, fornăit, ca un porc în paie. Iar gura-i este mărginită de buze subțiri, încrețite, de om rău. Și ochii îi clipesc rar, de parcă ar împunge lame de cuțit gata să spintece. Mă simt ca în preajma unui pericol. Mai mai să o iau la fugă ca să găsesc un loc în care să scap. Numai amintirea omului frumos pe care îl știu mă mai ține locului. Contrariat, prostit și descumpănit rămîn încremenit minute întregi mai mult ca să-mi închei socoteala cu mine însumi. Și îmi zic în sinea mea:

– Cum mama Dracului am putut să văd o minune de om în pocitania asta periculoasă?

Nu se poate să nu fi trăit și alții o asemenea stare contradictorie, perplexantă. Prima dată este mai șocant. Pe urmă te obișnuiești. Te întîlnești cu al doilea om care a stat ascuns atîta vreme într-unul singur. Și n-ai încotro, trebuie să recunoști că arată altfel. De multe ori te învinovățești singur. Te mai și suspectezi de lipsă de fler, de neatenție sau chiar de slăbiciuni mai adînci.

În anii 90, cînd ne strîngeam în Piața Universității, am cunoscut o mulțime de entuziaști de toate vîrstele și profesiile. Redacția revistei Expres era improvizată în două camere din spatele clădirii Arcub de pe strada Batișei și toată ziua ne învîrteam prin Piață. Uneori ne întindeam cu orele la povești și așteptam să înceapă discursurile din balcon. Toți visam la o lume nouă, eram optimiști și înjuram de mama focului la comuniștii din FSN.

A fi jurat că suntem prieteni și că ne leagă aceleași aspirații. Din două-trei vorbe legam o discuție și ne apropiam unii de alții cu o ușurință dezarmantă.Uneori intram în vorbă, așa, hodoronc-tronc, chiar fără să ne spunem ”bună ziua” și continuam minute în șir, chiar ore întregi, vorbind despre lucruri mari, despre țară, Europa, America, democrație, libertate etc. Adică despre valori importante care ne uneau într-o clipă. O vorbă bună, o judecată dreaptă ni se păreau ca o bucată de cer. Nu peste mulți ani, pe unii i-am rentîlnit pe cine știe unde, prin diferite instituții. Nu mai arătau la fel.

Unii dintre demonstranții din Piața Universității au apărut prin guvernul CDR. Nu mai arătau la fel. Prinseseră un soi de importanță, de morgă stupidă. Nu mai aveu timp de povești, le știau pe toate, își măsurau cuvintele și se încruntau gînditor ca niște demnitari proecupați și suspicioși. Ba atunci cînd am mai scăpat cîte o ironie într-un articol despre ei m-am trezit întîmpinat cu o privire disprețuitoare și cu un salut rostit cu jumătate de gură. Uneori chiar fără.

Atunci am avut sentimentul că puterea începe să urîțească omul, să-l închidă, să-i răpească din frumusețe și să-arate o altă față. Nu doar caracterul unora părea schimbat, ci și anatomia. Defectele fizice ieșeau la vedere parcă mai puternice, ca niște negi care se umflă și înegresc în cîteva ore. Nu l-am văzut bine? M-am înșelat? S-a schimbat el atît de tare? Cum de-și ascunsese urîțenia atît de bine și cît naiv am putut fi?

Viața m-a învățat că același om arată diferit în funcție de împrejurări. Mai exact spus, în funcție de cauza pentru care luptă, de idelaul pentru care se jertfește, de valorile morale pe care își rînduiește viața. Și omul cu defectele fizice stridente pare frumos cînd slujește o cauză nobilă, cînd apără un nedreptățit, cînd se bate pentru un adevăr. Cînd se sacrifică sau își rupe din sărăcia lui să ajute un semen aflat la încurcătură începe să aibă ceva măreț, de erou chiar. Capătă o frumusețe dumnezeiască. Și de îndată ce se lasă dominat de slăbiciunile sale sau se înhamă la regulile unui clan sau grup de putere începe să se urîțească. Și din clipa în care dă să susțină lucruri comandate, în care nu crede, din clipa în care se depărtează de valorile morale care au ținut lumea pe temelii și pentru care a renunțat să lupte începe să-și etaleze urîțenia.

În slujba binelui, omul este frumos și mîndru. În bandă și copleșit de ambiții nu-i decît un animal urît și diform care începe să pută!

sursa:https://www.cotidianul.ro/uritii-minunati-si-frumosii-nemernici

„Faceți din proști conducători și vă întrebați de unde vine dezastrul !”

 

„Faceți din proști conducători și vă întrebați de unde vine dezastrul!”, constata Winston Churchill. Iar România actuală parcurge din plin experiența unei astfel de extracții a conducătorilor – mai nou în condițiile pandemiei coronavirusului 19. Din nefericire, situația ia proporții de dramă. Loc de frunte în Europa la infectări, campioană la decese la milionul de locuitori, opriri de activități și distrugeri pe termen lung (care, mai nou, plasează România, în evaluări internaționale, după Ucraina și Kosovo!) sunt câțiva indicatori. Este adevărat că virusul amenință azi pe orice suprafață locuită de oameni.

Cea mai „complexă” societate din istorie este redusă la căutarea de măști, carantinizare, evitarea contactelor, a dezbaterilor, anularea de activități, săli de concert și stadioane goale, localități pustii. Dezvoltarea maximă înregistrată vreodată este blocată. Doar că, în România actuală, care are nevoie vitală de democratizare și de eliberarea energiilor, se măsluiesc harnic alegeri, iar regimul nu are o altă idee decât guvernarea cu „stări excepționale” din anii treizeci. Așa cum Apelul Vigano a atras atenția, inși mediocri și malefici pot profita de pandemie pentru a-și extinde abuzurile. La Carpați, este realitate.

O anormalitate mentală și decizională s-a așternut de sus peste țară. Ne apropiem de un an de istorie a combaterii pandemiei, încât în unele țări a început să se facă bilanțul. Două observații se impun. În mare, în Europa nu s-a procedat altfel decât s-a procedat cu secole în urmă față de ciumă și alte epidemii, iar în abordarea pandemiei s-a greșit copios. Să adâncim a doua observație. Ne referim mai ales la România – cămașa fiind mereu mai aproape de trup. Unde s-a greșit aici? Care este sursa degradării? Din capul locului, nu rezistă niciuna dintre explicațiile pe care „președintele” de pe aceste meleaguri le mai dă și în 19 octombrie 2020, cu îngustime caracteristică. Numai naivii le pot lua în serios.

Că este, bunăoară, o pandemie, deci mai mult decât o epidemie, și, vezi Doamne, toată lumea suferă! Sugestia „președintelui” este să suferim împăcați cu ceea ce ni se întâmplă. Or, cine a cerut voturi cetățenilor ar trebui să aibă clar în minte că tocmai la dificultăți, așadar în rezolvarea de probleme, i se verifică valoarea și se verifică dacă își merită funcția. Dacă nu, o minimă demnitate ar trebui să-i determine plecarea, încât să vină în rol cineva capabil. Nu este deloc greu, căci mai capabili sunt cu miile! Că a fost înainte o altă guvernare! Cine este lucid știe că, în condiții normale, totdeauna ai, înainte de propria guvernare, o altă guvernare. După cum, la sfârșitul guvernării proprii, vine o alta!

Numai un prost poate nutri iluzia că lumea începe cu el. Numai un prost face viața oamenilor dependentă de el, cu indiferent ce mijloc, mai ales când nu are program pentru aceștia, nu-l urmează inși calificați și nu-l susțin priceperea și dedicarea. Dar, la urma urmelor, ce a făcut „președintele” vreme de șase ani? A făcut el altceva decât să oprească guvernul legitim al țării să guverneze și parlamentul să legifereze? A lansat el vreo propunere demnă de consemnat? Nu cumva „președintele” nu este de fapt capabil să reprezinte opțiunile de care are nevoie această țară! Prin forța lucrurilor, au rămas actuale opțiuni favorabile creșterii veniturilor ca motor al economiei, gestionării competente a resurselor naționale, reformei justiției – încât aceasta să nu mai depindă de persoane, ci de legi și proceduri în interes public, scoaterii de pe scenă a „statului paralel”, care secătuiește energiile țării și o ține la coada Europei.

Vrea „președintele” să le înmormânteze? În fapt, „președintele” lovește cu sârg în opțiuni care sunt ale oricărei democrații de azi. Nu cumva preocuparea sa este de a anula memoria ordonanței 13 și a legilor justiției, care au încercat normalizarea justiției, eliberând-o din mâinile unor persoane? Nu cumva, în loc să se ocupe de soarta sărmanilor, care se înmulțesc în anii săi, „președintele” se teme de fapt de o justiție care ar deveni independentă, inclusiv de persoana sa, și i s-ar aplica? Nu cumva „președintele” vrea ca această țară să arate ca una de sălbatici? Să cultivi printre necunoscători opinia că acordarea amnistiei și grațierii ar fi un fel de infracțiune, încât și la Centenar să le împiedici, când nenumărați concetățeni sunt loviți de nedreptățile și abuzurile pe care le patronezi, este mai mult decât primitiv!

Că „guvernul meu” este „bun”, căci cei dinainte au fost „răi”! De unde? Nici un fapt nu dovedește așa ceva! Cele două ediții de „guvernul meu”, în 2016 și în 2020, au fost profund dăunătoare! A devenit între timp sofismul „voi sunteți răi, așadar eu sunt bun!” cugetare sănătoasă? Depășit de subiect, ca de obicei, „președintelui” i-a scăpat și perla „este catastrofă, nu mă întrebați acum de computere la elevi”. Da, se poate observa ușor pe fapte că, de când și-a adus „guvernul meu”, în locul „guvernului țării”, România trece din catastrofă în catastrofă. O minte normală nu poate fi decât șocată de faptul că decidenții României actuale se aliniază la derapajul criminal al istoriei.

„Premierul” declara, cu bățoșenie de suficient, că va schimba Parlamentul, Curtea Constituțională și tot ce mai rămâne, fără să știe că ideea s-a compromis demult. Cine știe ceva istorie este prevenit de faptul că însuși Adolf Hitler declara pe suișul „luptei” sale: „constituția prescrie numai terenul luptei, dar nu și scopul. Noi pătrundem în organizările legale și vom face în acest fel din partidul nostru factorul hotărâtor. Din momentul în care posedăm drepturi potrivit constituției, vom turna statul în forma pe care noi o considerăm corectă” (Der Aufstieg der NSDAP in Augenzeugenberichten, DTV, München, 1974, p.332). În fond, cine legitimează neisprăviți mai vechi sau mai noi să impună forma statului? Se confirmă încă o dată că inșii nepregătiți ajunși la decizii cangrenează cu vederi înguste și rea credință instituțiile care ar trebui să gestioneze cu succes situațiile. Un distins profesor de drept din București atrăgea public atenția, zilele trecute, că nepregătirea în luarea deciziilor este mai mult decât nepregătire – este, juridic vorbind, crimă! Îi dau dreptate! În orice caz, nimeni în spațiul european nu avansează astăzi explicații atât de mărginite la dificultățile create de pandemie. Pandemia dezvăluie, desigur, erori la nivelul forțelor care imprimă direcția societăților în care trăim. Este vorba de lunga neglijare a corelațiilor naturii și civilizației, de eludarea nevoii unei priviri holiste asupra lumii, de subestimarea necunoașterii, de insuficienta racordare a cercetării științifice la temele vitale, de industria farmaceutică prinsă pe picior greșit, de conceperea limitată a securității naționale. Le-am detaliat cu luni în urmă (Lecțiile pandemiei, Tribuna, Cluj-Napoca, 2020). Sunt, desigur, erori asupra cărora este de reflectat, dar care nu scuză, erorile pe care le face o guvernare sau alta. Între timp, Fareed Zakaria (cu bestsellerul ultimelor săptămâni, Ten Lessons for a Post-Pandemic World, W.W.W Norton & Company, New York, London, 2020) arată că evoluțiile din unele regimuri – de pildă Coreea de Sud – atestă că „democrațiile inteligente, fiind deschise și transparente, sunt poate cei mai buni performeri” în combaterea pandemiei.

Mai mult decât natura, „calitatea guvernării” este decisivă când este vorba de a face față unei urgii. Guvernele din Asia au fost atente la „învățare” și au dovedit că „abilitatea de a fi inteligent, plin de inițiativă, suplu, sunt mult mai importante decât puterea guvernului”. Situația în care s-a ajuns cere, însă, abordări concrete. Ce s-a greșit în abordarea de până acum a pandemiei? O eroare ține de împrejurarea că multe țări s-au repezit în ceea ce venerabilul epidemiolog Zhong Nanshan a recomandat în prima clipă la Yuhan: oprirea activităților, izolarea și tratarea celor infectați, mască, spălatul pe mâini, distanțarea fizică. Numai că, dacă s-a copiat China, de ce nu s-a copiat și cheia succesului chinez: examinarea și testarea completă a populației pe un teritoriu și circumscrierea acelui teritoriu, fără a opri o țară.

Între timp, Coreea de Sud, Noua Zeelandă, dar și Slovenia și alte țări, au trecut, vedem bine, la această testare. Revista Der Spiegel a arătat, cu argumente greu de contestat, rolul „lăcomiei” din multe țări. Autoritățile acestora, în loc să se ocupe de stingerea focarelor de infectare, sunt mai preocupate să tragă foloase politice și economice din năpasta ce a lovit lumea. Intensificată, desigur, pe fondul confruntării electorale dintre republicani și democrați, dezbaterea din SUA a scos în față un alt fapt: este greșită înlocuirea acțiunii de stingere a focarelor de infecție cu așteptarea unui „efect de turmă”. Acesta nu vine fără măsuri sanitare. După cum pare să fie o eroare reaprinderea motoarelor activităților, câtă vreme problema sanitară nu a fost luată sub control! Dar, trecutul este deja în arhive și poate fi reconstituit. Mai grav este viitorul, căci a rămas amenințător.

Ce se greșește în continuare? Prima greșeală constă în înlocuirea analizei lucide cu politizarea. Ar fi normal ca politizarea, la care s-a recurs brusc în ultimele luni în lume, să bată în retragere, fie și numai în fața amenințărilor ce planează. Ea nu nu rezolvă ceva. A doua greșeală este lipsa persistentă a cooperării. De la început, nu a existat o coordonare internațională a combaterii pandemiei. Ea lipsește, în continuare. Se observă din nou că în viața umanității sunt tot mai multe fenomene cărora nu li se poate face față fără o coperare internațională. A treia greșeală este recursul la soluții decorative, care să rezolve situația imediată, dar fără a gândi pe termen lung situația proprie și a celuilalt.

Or, o pandemie ca cea cu care umanitatea se confruntă în 2020 nu se suprimă în scurt timp, cu pași mici. Dar, chiar pe acest fundal de erori, România rămâne, din nefericire pentru cetățenii ei, un caz aparte. Acesta merită studiat nu numai pentru a vedea incoerența măsurilor sanitare, ci pentru a-ți da seama cât de departe poate ajunge desfigurarea unei democrații. O democrație care, constituțional, este comparabilă cu celelalte din regiune, dar care practic a luat-o pe calea funestă și tragică în urmări a „democrației cu conducător”. Revenirea la aceasta l-ar uimi pe Mussolini, care a creat-o! Politrucii guvernării actuale compară mereu România cu Italia, Franța, Germania. Or, România nu este în centrul schimburilor mondiale, cum sunt țările menționate. Ea nu se poate compara nici cu Cehia, căci nu este circulată. Ea nu atrage turiști, precum celelalte țări, cu care este comparată.

Grație politicii externe de excursii, România a ajuns să fie în afara rutelor continentale. Nu doar conductele energetice, ci și autostrăzile Europei o ocolesc la nord, la vest și la sud. Trenurile ce leagă țările europene o străbat rar – abia se mai trimit câteva vagoane la Budapesta sau Viena sau Atena. Nici o instituție internațională nu are sediu în România. S-au redus vizibil, deja înainte de pandemie, interesele de cooperare. România a fost adusă în ultimii ani în situația în care câte o persoană marginală în țara de origine vine aici și devine, peste noapte, parlamentar european și primar de sector în Capitală.

Ce s-a greșit în România și a condus la drama actuală? Prima eroare a fost obsesia dărâmării pe orice cale, fie și împotriva criteriilor de legitimare democratică, a „guvernului țării”, rezultat din alegeri parlamentare pe care nimeni nu le-a contestat, pentru a instala insipidul „guvern al meu”. În nicio democrație europeană nu s-a petrecut un asemenea abuz, care amputează din capul locului capacitatea de reacție și de gestiune a unei țări. Pe locul unui guvern competent și capabil al țării, în România stă o mână de amatori care agravează de la o zi la alta o situație oricum dificilă. A doua eroare este aceea că nu a fost nicio discuție cu specialiștii și nici o dezbatere publică asupra a ceea ce este de făcut. S-a discutat cu inși profesionalizați aproximativ, mai mult activiști decât medici, selectați dintre inși de casă, pentru a se conduce cu „comunicate”. Așa că totul a devenit o imitare diletantă de măsuri luate în alte țări, în locul unei abordări profesionale precise. A treia eroare constă în insuficiența cronică a testării și, în mod exact, a testării serioase. Multă vreme, testările s-au făcut de fapt sub control, căci „autoritățile” sunt interesate de efectul public al datelor, nu de realitate. O minciună organizată este mereu în miezul testărilor și „comunicatelor” din România actuală. Nu s-a știut în niciun moment situația reală a epidemiei, căci nu a interesat. Epidemiologi din zilele noastre recunosc că ceea ce se comunică trebuie înmulțit de fiecare dată cu zece, ca să te apropii de realitate. De aceea, am și scris în urmă cu săptămâni că infectarea în România este undeva spre un milion.

În orice caz, manipularea oficială a datelor în scop propagandistic a trecut înaintea respectului pentru viața oamenilor. A patra eroare este de fapt un păcat inițial. Au fost aduși în țară peste un milion și jumătate de concetățeni, fără examinare sanitară serioasă la frontieră și fără, la nevoie, terapii adecvate, „votanții noștri” cum îi numea un vice „liberal”. Apoi, procesul nu numai că nu a mai fost stăpânit, dar a fost garnisit cu noi și noi măsuri abuzive, greșite în totalitate. Cu „democrația cu conducător”, în România de azi s-au distrus deja multe. Iar distrugerea nu s-a oprit. De pildă, până la pandemie, s-a pulverizat din nou constituționalismul – din tripartiția puterilor în stat a rămas un vis. Respectarea Constituției îi mai preocupă pe cei care au contribuit la statul de drept democratic pe care aceasta îl prevede și pe idealiști. Tot felul de trepăduși mustind de lipsa civismului se dau exponenții „voinței poporului” și distrug democrația. S-au distrus alegerile curate.

În întregul an 2019 și în 2020 s-a putut sesiza nu numai că cetățenii votează una și iese altceva, dar și mecanismul măsluirii. Acest mecanism cuprinde în zilele noastre „greșeli” la numărarea voturilor, „neglijențe” în comisii, membrii fiind mai preocupați de remunerație, decât de corectitudine, softuri și computerizări ce falsifică, președinți de comisii corupți și, în final, misiunea sts-ului. S-a continuat distrugerea pluralismului politic – până acolo încât un palavragiu, ajuns unde nu era cazul, atrăgea atenția camarazilor săi că un partid rival „mai mișcă încă”, încât mai trebuie aplicate lovituri. Probabil cu „justiția” aservită și noua Securitate, ca până acum! Acum se distruge durabil educația. Doar un ignorant poate crede că predarea online este educație, când mulți elevi și studenți nu mai fac școală din martie – fie că nu au tablete, fie că profesorii nu pot preda online, fie că nu există metodică și pedagogie, fie că ministerul nu are capacitate de organizare.

Oricum, efectul educativ al predării online este de aproximativ 70% din educația normală. „Democrațiile inteligente” rezolvă probleme și scot din situații grele. Ceea ce se petrece în România actuală – faptul că o țară care nu este sugativă turistică și nici nu este circulată, are recorduri de infectări și decese și înregistrează distrugeri durabile de instituții și activități – confirmă că s-a ajuns la constatarea lui Winston Churchill.  Andrei Marga 

sursa:https://www.cotidianul.ro/sursa-degradarii/