COPACII SUNT FRAȚII NOȘTRI !
EI NE OCROTESC DE FRIG, DE PLOAIE, NE RĂCORESC FRUNTEA CÂND ESTE ARȘIȚĂ, NE HRĂNESC CÂND NE ESTE FOAME.
SĂ-I RESPECTĂM ȘI SĂ-I IUBIM !
(n.m.)
”Copacul minunat”
Un ciobănaș sărman mergea toată ziua la păscut cu turma sa. Într-o bună zi, pe când oile sale pășteau pe o pajiște întinsă, păstorul zări în depărtare un copac atât de mare și frumos, încât nu-și mai putu lua ochii de la coroana sa. Tot privindu-l uimit, păstorului îi veni ideea să meargă până la copacul acela minunat și să se cațere în el. I-ar fi ușor, pentru că ramurile coroanei sale stufoase se ramificau spre cer ca scândurile unei scări.
Un ciobănaș sărman mergea toată ziua la păscut cu turma sa. Într-o bună zi, pe când oile sale pășteau pe o pajiște întinsă, păstorul zări în depărtare un copac atât de mare și frumos, încât nu-și mai putu lua ochii de la coroana sa. Tot privindu-l uimit, păstorului îi veni ideea să meargă până la copacul acela minunat și să se cațere în el. I-ar fi ușor, pentru că ramurile coroanei sale stufoase se ramificau spre cer ca scândurile unei scări.
Ajuns lângă copac, își dădu păpucii jos și începu să se cațere. Și urcă, și urcă din creangă în creangă fără încetare, nouă zile la rând.
La un moment dat, iată că se pomeni într-o poiană întinsă, în care se zăreau nenumărate palate arămii. Și în spatele palatelor, era o pădure mare, numai cu copaci roșiatici din aramă, iar în vârful celui mai înalt copac era un cocoș de aramă, iar la baza arborelui era un izvor din care curgea aramă lichidă. Numai izvorul fremăta în tot ținutul acela încremenit, altfel nu se zărea nicio suflare de om.
Văzând acestea, băiatul își rupse o creangă arămie dintr-un copac și se apropie să-și răcorească picioarele obosite la izvor. Își muie picioarele în apa izvorului și, când le scoase, mare îi fu mirarea văzând că picioarele sale erau acoperite de aramă. Fugi speriat înapoi la copacul minunat și se uită încotro s-o apuce. Copacul se înălța până departe, la cer, unde vârfurile i se pierdeau în nori.
Acolo sus trebuie să fie și mai frumos, își spuse flăcăul, și începu să urce din nou. Și urcă, și urcă fără oprire, încă nouă zile la rând, până dădu de o altă poiană întinsă, iar aici se întindeau numai palate de argint strălucitor, iar în spatele palatelor era o pădure mare, numai cu pomi de argint, iar în vârful celui mai înalt copac era un cocoș de argint. La poalele copacului era un izvor din care curgea argint lichid. Numai izvorul fremăta în tot ținutul acela încremenit, altfel nu se zărea nicio suflare.
Când feciorul zări izvorul, alergă îndată într-acolo, să-și spele mâinile obosite. Dar pe când își scoase mâinile din apa izvorului, palmele sale erau acoperite complet cu argint strălucitor. Speriat, fugi înapoi la copacul fermecat și se uită iar încotro să apuce. Copacul minunat se înălța până departe, la cer, unde vârfurile i se pierdeau în nori.
Acolo sus trebuie să fie și mai frumos, își spuse flăcăul, și începu să urce din nou. Și urcă, și urcă iar nouă zile la rând, până băgă de seamă că ajunse în vârful copacului. Iar acolo se deschise o altă poiană întinsă, unde se înălțau nenumărate palate, numai și numai din aur. Iar în spatele palatelor era o pădure întinsă, cu copaci de aur, iar în vârful celui mai înalt copac era un cocoș de aur. Chiar la picioarele cocoșului susura un izvor din care curgea aur curat. Numai izvorul fremăta în tot ținutul acela încremenit, altfel nu se zărea nicio suflare.
Fiind obosit, feciorul își rupse o creangă aurie dintr-un copac și se apropie de izvor. Își scoase căciula și își muie părul în apa izvorului. Când se ridică, observă că pletele sale erau poleite numai și numai cu aur strălucitor. Își îndesă căciula pe creștet și alergă înapoi la copacul fermecat, începând să coboare degrabă înapoi, spre pământ.
Și coborî înapoi toată calea ce-o urcase, și parcă nu mai simțea nicio urmă de oboseală. Dar când în sfârșit ajunse în poiana unde își lăsase turma, oile sale nu mai erau nicăieri. Privi în jur și văzu deodată o localitate. Atunci băgă el de seamă că ajunse de fapt într-un alt ținut.
La un moment dat, iată că se pomeni într-o poiană întinsă, în care se zăreau nenumărate palate arămii. Și în spatele palatelor, era o pădure mare, numai cu copaci roșiatici din aramă, iar în vârful celui mai înalt copac era un cocoș de aramă, iar la baza arborelui era un izvor din care curgea aramă lichidă. Numai izvorul fremăta în tot ținutul acela încremenit, altfel nu se zărea nicio suflare de om.
Văzând acestea, băiatul își rupse o creangă arămie dintr-un copac și se apropie să-și răcorească picioarele obosite la izvor. Își muie picioarele în apa izvorului și, când le scoase, mare îi fu mirarea văzând că picioarele sale erau acoperite de aramă. Fugi speriat înapoi la copacul minunat și se uită încotro s-o apuce. Copacul se înălța până departe, la cer, unde vârfurile i se pierdeau în nori.
Acolo sus trebuie să fie și mai frumos, își spuse flăcăul, și începu să urce din nou. Și urcă, și urcă fără oprire, încă nouă zile la rând, până dădu de o altă poiană întinsă, iar aici se întindeau numai palate de argint strălucitor, iar în spatele palatelor era o pădure mare, numai cu pomi de argint, iar în vârful celui mai înalt copac era un cocoș de argint. La poalele copacului era un izvor din care curgea argint lichid. Numai izvorul fremăta în tot ținutul acela încremenit, altfel nu se zărea nicio suflare.
Când feciorul zări izvorul, alergă îndată într-acolo, să-și spele mâinile obosite. Dar pe când își scoase mâinile din apa izvorului, palmele sale erau acoperite complet cu argint strălucitor. Speriat, fugi înapoi la copacul fermecat și se uită iar încotro să apuce. Copacul minunat se înălța până departe, la cer, unde vârfurile i se pierdeau în nori.
Acolo sus trebuie să fie și mai frumos, își spuse flăcăul, și începu să urce din nou. Și urcă, și urcă iar nouă zile la rând, până băgă de seamă că ajunse în vârful copacului. Iar acolo se deschise o altă poiană întinsă, unde se înălțau nenumărate palate, numai și numai din aur. Iar în spatele palatelor era o pădure întinsă, cu copaci de aur, iar în vârful celui mai înalt copac era un cocoș de aur. Chiar la picioarele cocoșului susura un izvor din care curgea aur curat. Numai izvorul fremăta în tot ținutul acela încremenit, altfel nu se zărea nicio suflare.
Fiind obosit, feciorul își rupse o creangă aurie dintr-un copac și se apropie de izvor. Își scoase căciula și își muie părul în apa izvorului. Când se ridică, observă că pletele sale erau poleite numai și numai cu aur strălucitor. Își îndesă căciula pe creștet și alergă înapoi la copacul fermecat, începând să coboare degrabă înapoi, spre pământ.
Și coborî înapoi toată calea ce-o urcase, și parcă nu mai simțea nicio urmă de oboseală. Dar când în sfârșit ajunse în poiana unde își lăsase turma, oile sale nu mai erau nicăieri. Privi în jur și văzu deodată o localitate. Atunci băgă el de seamă că ajunse de fapt într-un alt ținut.
Ei, oare ce-i de făcut acum ? Se gândi el ce se gândi, apoi se hotărî să meargă într-acolo și să intre slugă la cineva înstărit. Își ascunse cele trei ramuri în haină și își făcu dintr-un petec o pereche de mănuși, ca să-și ascundă mâinile argintii.
Tocmai pe când feciorul ajunse în oraș, bucătarul regelui căuta o slugă credincioasă și nu găsea pe nimeni potrivit. Dar iată că îi ieși feciorul nostru în cale și îl întrebă dacă nu vrea cumva să câștige bani frumoși lucrând pentru el. Băiatul fu fericit din cale afară, dar îl rugă pe bucătar să îl primească numai dacă îl va lăsa să nu-și scoată niciodată pălăria, haina, mănușile și cizmele. Bucătarului nu-i prea conveni condiția asta stranie, dar cum nu găsea pe nimeni mai bun, trebui să accepte.
Tocmai pe când feciorul ajunse în oraș, bucătarul regelui căuta o slugă credincioasă și nu găsea pe nimeni potrivit. Dar iată că îi ieși feciorul nostru în cale și îl întrebă dacă nu vrea cumva să câștige bani frumoși lucrând pentru el. Băiatul fu fericit din cale afară, dar îl rugă pe bucătar să îl primească numai dacă îl va lăsa să nu-și scoată niciodată pălăria, haina, mănușile și cizmele. Bucătarului nu-i prea conveni condiția asta stranie, dar cum nu găsea pe nimeni mai bun, trebui să accepte.
”Îl voi pune să lucreze numai în bucătărie, acolo oricum nu-l vede nimeni”, își spuse bucătarul.
Și așa lucrară împreună o bucată bună de vreme. Băiatul era harnic, punctual și nu ieșea din vorba bucătarului, încât acesta îl luă la suflet.
Toate astea se întâmplau în vremea când în regat se perindau cavaleri și grofi nenumărați, care încercau să urce Muntele de Cristal în vârful căruia locuia fiica cea frumoasă a regelui, pentru a-i cere mâna.
Toate astea se întâmplau în vremea când în regat se perindau cavaleri și grofi nenumărați, care încercau să urce Muntele de Cristal în vârful căruia locuia fiica cea frumoasă a regelui, pentru a-i cere mâna.
Mulți cavaleri neînfricați și-au încercat norocul urcând muntele alunecos, dar toți sfârșeau rupându-și gâtlejurile pe stâncile abrupte și alunecoase.
Auzind toate astea, băiatul nostru îl rugă într-o bună zi pe bucătar să-l lase să urmărească și el ce se întâmplă la Muntele de Cristal. Bucătarul fu surprins, dar îi dădu voie, avertizându-l numai să stea ascuns, ca nu cumva să-l zărească cineva. Băiatul făgădui și merse la poalele Muntelui de cristal în vârful căruia locuia fata împăratului.
Acolo făceau deja coadă cavaleri și prinți, pregătiți cu încălțări speciale și armuri, pentru a urca pe Muntele de Cristal. Nici nu ajunseră bine pe la mijlocul muntelui, când unul dintre ei alunecă și se prăvăli de-a dura, încât îi doborî pe toți ceilalți la rând, astfel că mulți pieriră pe loc.
Acolo făceau deja coadă cavaleri și prinți, pregătiți cu încălțări speciale și armuri, pentru a urca pe Muntele de Cristal. Nici nu ajunseră bine pe la mijlocul muntelui, când unul dintre ei alunecă și se prăvăli de-a dura, încât îi doborî pe toți ceilalți la rând, astfel că mulți pieriră pe loc.
Văzând toate astea, feciorul nostru își spuse în gând: ”oare ce-ar fi dacă ai încerca și tu ?” Nici nu-și termină gândul, că își și dădu haina, cizmele și căciula jos, își luă nuielușa de aramă cu el și începu să urce pe muntele de cristal. Până să îl zărească cineva, flăcăul era deja departe, sus pe munte.
Cavalerii se mirau la așa o vedere și nu le venea să-și creadă ochilor. Băiatul urca pe munte curajos, iar cristalul alunecos se prefăcea parcă în ceară moale sub picioarele sale de aramă, astfel că nici vorbă să alunece.
Ajuns în vârful muntelui, îi dărui fetei de împărat nuielușa de aramă, apoi coborî de-ndată și se făcu nevăzut, încât niciunul dintre cei prezenți nu avea habar cine a fost curajosul tânăr.
Feciorul nostru își luă iar căciula, își puse cizmele și își acoperi mâinile de aur cu mânuși, apoi fugi în bucătărie.
Feciorul nostru își luă iar căciula, își puse cizmele și își acoperi mâinile de aur cu mânuși, apoi fugi în bucătărie.
Nu trecu mult și bucătarul veni să îi povestească băiatului minunea de care vorbea tot ținutul: cum un fecior neasemuit de frumos, cu picioare de aramă, mâini de argint și păr de aur urcă până sus pe muntele de cristal, îi dărui fetei de împărat o nuia de aramă, apoi coborî muntele cât ai clipi și se făcu nevăzut.
Bucătarul îl întrebă pe fecior dacă văzuse și el toate astea din ascunzătoarea lui. Băiatul spuse sincer: ”nu, n-am văzut toată întâmplarea, ci chiar eu am fost acela”. Dar bucătarul neîncrezător pufni în râs și spuse-ntr-o doară: ”ei, asta-i bună,, atunci eu aș fi un boier tare bogat”.
A doua zi, se adunară și mai mulți cavaleri veniți din toată lumea ca să încerce să ajungă la fata împăratului de pe Muntele de cristal. Băiatul nostru îl rugă încă o dată pe bucătar să îl lase să meargă să privească totul din ascunzătoare.
Bucătarul îl întrebă pe fecior dacă văzuse și el toate astea din ascunzătoarea lui. Băiatul spuse sincer: ”nu, n-am văzut toată întâmplarea, ci chiar eu am fost acela”. Dar bucătarul neîncrezător pufni în râs și spuse-ntr-o doară: ”ei, asta-i bună,, atunci eu aș fi un boier tare bogat”.
A doua zi, se adunară și mai mulți cavaleri veniți din toată lumea ca să încerce să ajungă la fata împăratului de pe Muntele de cristal. Băiatul nostru îl rugă încă o dată pe bucătar să îl lase să meargă să privească totul din ascunzătoare.
Nici de data asta bucătarul nu îl putu refuza, dar îl avertiză din nou să stea ascuns, ca nu cumva să îl zărească cineva. Băiatul făgădui încă o dată și alergă în ascunzătoarea sa.
Cavalerii se pregătiră din nou de urcuș, dar nici nu începură să se cațere pe Muntele de cristal, că și alunecară toți la rând, încât unii rămaseră pe loc fără suflare.
Văzând astea, băiatul nu ezită și își dădu iar haina, încălțările și căciula jos, își luă nuiaua de argint și începu să urce a doua oară pe muntele de cristal. Flăcăul urca liniștit și fără teamă, de parcă muntele de cristal s-ar fi prefăcut în ceară moale sub pașii săi. Ajuns la fata împăratului, îi dărui acesteia nuielușa de argint și, înainte ca fata să îl apuce de mână, coborî ca fulgerul și se pierdu în mulțime. Își apucă hainele și se grăbi spre casa bucătarului.
Nu trecu mult și iată că bucătarul veni într-un suflet să-i povestească iar grozăvia ce se întâmplă, când feciorul neasemuit de frumos, cu picioare de aramă, mâini de argint și părul de aur urcă a doua oară pe muntele de cristal și îi dărui fetei de împărat o nuia numai și numai de argint, iar apoi coborî cât ai zice pește și se făcu nevăzut. Îl întrebă pe băiat dacă văzuse și el toate acestea, iar băiatul îi răspunse și de data aceasta foarte sincer: ”nu, n-am văzut totul, ci chiar eu am fost acela”. Bucătarul pufni din nou în râs și zise-n glumă: ”ei, atunci eu aș fi un om tare bogat”.
În a treia zi, cavaleri din tot ținutul se adunară iar la poalele Muntelui de cristal, hotărâți să-și încerce încă o dată norocul.
Nu trecu mult și iată că bucătarul veni într-un suflet să-i povestească iar grozăvia ce se întâmplă, când feciorul neasemuit de frumos, cu picioare de aramă, mâini de argint și părul de aur urcă a doua oară pe muntele de cristal și îi dărui fetei de împărat o nuia numai și numai de argint, iar apoi coborî cât ai zice pește și se făcu nevăzut. Îl întrebă pe băiat dacă văzuse și el toate acestea, iar băiatul îi răspunse și de data aceasta foarte sincer: ”nu, n-am văzut totul, ci chiar eu am fost acela”. Bucătarul pufni din nou în râs și zise-n glumă: ”ei, atunci eu aș fi un om tare bogat”.
În a treia zi, cavaleri din tot ținutul se adunară iar la poalele Muntelui de cristal, hotărâți să-și încerce încă o dată norocul.
Feciorul nostru merse iar la stăpânul său și îl rugă să îl lase și pe el să vadă toată tărășenia, iar bucătarul se învoi, dar îl avertiză să stea ascuns, nu care cumva să îl zărească cineva. Zis și făcut, și feciorul merse degrabă în ascunzătoarea sa. Ca și până atunci, cavalerii încercară să urce stâncile alunecoase, dar de îndată se prăvăliră unii peste alții la baza muntelui, iar unii își găsiră pe loc sfârșitul.
Văzând toate acestea, băiatul își lepădă pe îndată mantaua, încălțările și căciula, își luă nuiaua de aur și începu să urce ușor ca un fulg pe Muntele de cristal. Pe măsură ce pășea, cristalul parcă se prefăcea în ceară moale, urmele pașilor săi rămânând în urmă, iar el urca sigur și iute, până ajunse iar la fata de împărat. Îi întinse fetei nuielușa de aur, iar pe când aceasta îl apucă de mână, băiatul se și făcu nevăzut, coborând ca fulgerul pe munte în jos. Își luă din nou veșmintele cele vechi și fugi înapoi la bucătărie, înainte ca cineva să îi dea de urmă.
Nici nu ajunse bine, că veni și bucătarul acasă și se apucă să îi povestească într-un suflet despre feciorul chipeș cu picioare de aramă, mâini de argint și păr de aur care urcă din nou la fata împăratului și îi dărui de data aceasta o nuia de aur. Îl întrebă pe feciorul nostru dacă văzu și el minunăția, iar băiatul răspunse sincer, ca de fiecare dată: ”nu, n-am văzut nimic, chiar eu am fost acela”. Bucătarul nostru pufni din nou în râs și spuse neîncrezător: ”ei, daca asta ar fi adevărat, eu aș fi un boier putred de bogat”.
Împăratul și fiica lui erau însă tare triști că feciorul cel chipeș dispăru de fiecare dată de parcă l-ar fi mâncat pământul. Așa că împăratul dădu sfoară-n țară: toți feciorii din împărăția sa să se arate negreșit la palat desculți, fără mănuși și cu capetele descoperite.
Nici nu ajunse bine, că veni și bucătarul acasă și se apucă să îi povestească într-un suflet despre feciorul chipeș cu picioare de aramă, mâini de argint și păr de aur care urcă din nou la fata împăratului și îi dărui de data aceasta o nuia de aur. Îl întrebă pe feciorul nostru dacă văzu și el minunăția, iar băiatul răspunse sincer, ca de fiecare dată: ”nu, n-am văzut nimic, chiar eu am fost acela”. Bucătarul nostru pufni din nou în râs și spuse neîncrezător: ”ei, daca asta ar fi adevărat, eu aș fi un boier putred de bogat”.
Împăratul și fiica lui erau însă tare triști că feciorul cel chipeș dispăru de fiecare dată de parcă l-ar fi mâncat pământul. Așa că împăratul dădu sfoară-n țară: toți feciorii din împărăția sa să se arate negreșit la palat desculți, fără mănuși și cu capetele descoperite.
Așa că toți feciorii din împărăție se perindară în șir prin fața împăratului, dar numai de cel căutat nu era nici urmă. Când șirul se sfârși, împăratul întrebă dacă într-adevăr fură toți tinerii și nu mai rămase în împărăția sa vreun fecior care să nu se fi arătat la palat.
Auzind acestea, bucătarul merse la împărat și îi spuse umil: ”mărite împărate, mai este un fecior credincios și harnic care îmi este slugă în bucătărie. Dar el sigur nu este cel pe care îl căutați, pentru că sărmanul are un chip atât de pocit, încât a intrat la mine în ucenicie numai cu condiția să nu își dea niciodată jos haina, cizmele, mănușile și căciula”.
Auzind acestea, împăratul vru să-l vadă cu ochii lui, iar fiica sa își spuse bucuroasă în gând : ”ba, s-ar putea să fie chiar el”.
Auzind acestea, împăratul vru să-l vadă cu ochii lui, iar fiica sa își spuse bucuroasă în gând : ”ba, s-ar putea să fie chiar el”.
Bucătarul trebui să rămână la palat, în timp ce împăratul trimise un servitor să îl aducă pe ajutorul său.
Feciorul sărman era murdar ca vai de el. Văzându-l, împăratul în întrebă: ”ești tu oare acela care a urcat de trei ori muntele de cristal, până la fiica mea ?”. ”Da, mărite împărate, chiar eu sunt acela”, răspunse sincer feciorul, ”și i-am mărturisit asta de fiecare dată stăpânului meu”.
Auzind răspunsul băiatului, bucătarului i se muiară genunchii: ”dar cum îndrăznești să vorbești astfel ?” zise el indignat.
Împăratul îi porunci pe îndată feciorului: ”dă-ți pe-ndată căciula, mănușile și cizmele jos !”
De îndată ce băiatul își lepădă hainele ponosite, se arătă în toată frumusețea lui: cu picioarele de aramă, mâinile de argint și păru de aur strălucitor. Îi ceru mâna fetei de împărat și tot ținutul sărbători minunea.
Se făcu numaidecât o nuntă mare, ca în povești, iar nu mult după aceea, împăratul bătrân își lăsă împărăția în mâinile ginerelui.
”Ei, acum crezi că eu am fost cel care a urcat de trei ori Muntele de cristal ?”, îl întrebă feciorul pe bucătar.
Se făcu numaidecât o nuntă mare, ca în povești, iar nu mult după aceea, împăratul bătrân își lăsă împărăția în mâinile ginerelui.
”Ei, acum crezi că eu am fost cel care a urcat de trei ori Muntele de cristal ?”, îl întrebă feciorul pe bucătar.
”Dacă nici acum n-aș crede, oare ce aș mai putea crede oare ?” spuse bucătarul și își ceru iertare pentru necredința lui.
”Acum vei fi în sfârșit un boier bogat, așa cum ți-ai dorit întotdeauna, și vei conduce peste toți bucătarii din împărăție”.
Într-o bună zi, soția sa, fiica împăratului, vru însă să știe de unde a avut feciorul cele trei nuiele și cum s-a pomenit el cu picioarele de aramă, mâinile de argint și părul de aur.
Într-o bună zi, soția sa, fiica împăratului, vru însă să știe de unde a avut feciorul cele trei nuiele și cum s-a pomenit el cu picioarele de aramă, mâinile de argint și părul de aur.
”Asta îți voi arăta”, spuse tânărul împărat, ”și vei vedea cu ochii tăi cum s-a petrecut totul”.
Băiatul vru să-și ducă soția la copacul minunat și să urce împreună în cele trei coline fermecate ca să-i înfățișeze toate acele minunății. Dar când ajunseră în câmpul unde păștea odinioară turma sa, nu mai era nici urmă de copac. Ba mai mult, întrebând în jur, nimeni nu văzuse și nu auzise vreodată de așa un copac minunat.
Poveste culeasă de Josef Haltrich
Josef Haltrich (Reghin/22 iulie 1822 - Șaeș, 17 mai 1886), cărturarul cu inimă de copil, este cel mai renumit povestitor al sașilor, cel care a cules un adevărat tezaur ce cuprinde basme, legende și povestiri populare ale sașilor din Transilvania. Haltrich a fost pedagog, filolog, preot și etnograf sas, culegător de poezii și povești populare săsești.
sursa: https://povestisasesti.com/2015/12/03/copacul-minunat/
Poveste culeasă de Josef Haltrich
Josef Haltrich (Reghin/22 iulie 1822 - Șaeș, 17 mai 1886), cărturarul cu inimă de copil, este cel mai renumit povestitor al sașilor, cel care a cules un adevărat tezaur ce cuprinde basme, legende și povestiri populare ale sașilor din Transilvania. Haltrich a fost pedagog, filolog, preot și etnograf sas, culegător de poezii și povești populare săsești.
sursa: https://povestisasesti.com/2015/12/03/copacul-minunat/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu