MAREA NEAGRĂ ȘI SECRETELE EI ASCUNSE ÎN ADÂNCURI

Povești despre orașe scufundate în Marea Neagră există încă din timpurile motoarelor cu aburi, atunci când lumea zărise ”zidurile înalte care ieșeau din mare” în dreptul Portului Panguala (Mangalia). Arheologii susțin că situl scufundat în mare, lângă Mangalia, a fost întemeiat în secolul al VI-lea înainte de Hristos. Cercetările din ultimii 50 de ani au evidențiat că ”fortăreața” are dimensiuni impresionante - două mile în largul mării și tot două mile de-a lungul țărmului actual.

O echipă de cercetători profesioniști au descoperit lângă Mangalia. la cca. 6 metri adâncime, ruinele unor clădiri, artefacte, coloane sculptate, anexe pavate și multe altele, despre care specialiștii spun că acestea fac parte din vechea așezare a Callatisului.

O teorie acceptă ideea că Atlantida s-ar fi scufundat în marea cunoscută de egipteni sub numele de ”Siriath”, ce corespunde perfect cu zona Mării Negre.

Arheologii ruși au descoperit ruine subacvatice, pe care le atribuie atlanților. Aceștia mai susțin că Insula Șerpilor este ultima rămășiță a Atlantidei, și că în trecutul îndepărtat, locuitorii insulei purtau numele de ”Blajini” sau ”Preafericiți” (grecii le spuneau ”makaron”, adică ”fericiți”) și erau văzuți ca fiind descendenții atlanților.

INSULA ȘERPILOR

Puțini știu că însuși Mihai Eminescu a vorbit în versurile sale despre enigmatica Atlantidă din Marea Neagră:

”Din Fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale
Dintre stânce arcuite, din gigantice portale
Oastea Zeilor Daciei în lungi șiruri au ieșit”

Robert Ballard, cel care a descoperit epava Titanicului, este un savant ale cărui metode, au dat roade până acum. Și aceasta, pentru că ipotezele lui, de cele mai multe ori diferite de ale majorităţii cercetătorilor, au fost demonstrate în final prin descoperirile făcute, ceea ce i-a făcut pe mulţi să-şi bage capul în nisip, făcându-se că au uitat că tot ei fuseseră cei mai vajnici contestatari ai acestor ipoteze.

În urmă cu câţiva ani, Ballard a mai emis o ipoteză, anume aceea că Potopul descris de Biblie ar fi avut loc pe actualul teritoriu al Mării Negre. 

Aşa se face că o echipă condusă de el a poposit pe ţărmul Turciei, reuşind să filmeze, la mai puţin de 20 km de ţărm, mai multe artefacte specifice perioadei comunei primitive. Mai exact, e vorba de o stâncă cioplită şi de două unelte de piatră dotate cu câte o gaură, probabil pentru suportul lor lemnos. Submarinul a reuşit să filmeze şi nişte bârne foarte bine conservate de apa mării, pe care se văd semne de prelucrare artificială. Aceste descoperiri arată că în urmă cu mulţi ani Marea Neagră a fost un lac al cărui ţărm era locuit.

Spre sfârșitul erei glaciare, din cauza încălzirii atmosferei şi topirii gheţarilor, nivelul Mediteranei a crescut fără precedent. Apoi, în urmă cu cca 7000 de ani, din cauza presiunii apei şi probabil a vreunui cutremur, fâşia de pământ care separa Mediterana de lac a fost pulverizată şi apele sărate ale Mediteranei au inundat micul lac, transformându-l în ceea ce este astăzi. 

Torentul a fost fantastic. Forţa apei a depășit de cca 300 de ori pe cea a cascadei Niagara, calculându-se că pentru echilibrarea nivelelor apelor ar fi fost nevoie de cca 40 de zile. 

În sprijinul acestei teorii, cercetătorii arată că în anumite zone ale fundului Mării Negre există ape dulci, rămăşițe ale vechiului lac. Din cauza lipsei curenţilor şi a oxigenului, acele ape au rămas neamestecate cu apa mării. 

Mai mult, acolo, mediul e lipsit de oxigen, ceea ce înseamnă că există condiţii optime de conservare a habitatului de acum câteva mii de ani. 

Echipa lui Ballard a descoperit pe fundul Mării Negre câteva specii de scoici, unele dispărute, altele pe cale de dispariţie, toate cu o vechime cuprinsă între 7.500 și 15.000 de ani, ceea ce i-a făcut pe cercetători să afirme că Marea Neagră a fost pe vremuri un lac cu apă dulce. 

Actuala mare nu exista în urmă cu 10-15.000 de ani, aici trăind o civilizaţie prosperă, căreia îi aparţin construcţiile ciudate semnalate de sonar pe fundul apei. 

Şi ca totul să fie şi mai încurcat, s-a pronunţat cuvântul Atlantida. Harta întocmită cu ajutorul sonarelor a lăsat să se întrevadă că, pe vremuri, fundul mării era în fapt „un ţărm plat, cu o plajă de nisip ce cobora lin”, după cum spune coordonatorul lucrărilor.

Potopul a început în România

Biblia vorbeşte despre un mare potop, căruia nu i-au supravieţuit decât Noe şi familia sa. Deşi în afara lor nu mai rămăsese nici un om pe Pământ, fiii lui Noe s-au întâlnit, totuşi, cu oameni.

Dar nu de inadvertenţele Bibliei ne vom ocupa în acest material.

Analizând scrierile vechi ale diferitelor popoare, constatăm că la fiecare găsim câte un potop din care s-au salvat foarte puţini. 

Ce e mai interesant e faptul că legendele româneşti vorbesc, la rândul lor, despre diverse inundaţii catastrofale, dar cine să ia seama la nişte poveşti. Şi totuşi, atunci când aceste „poveşti” sunt demonstrate fizic, cu vestigii descoperite, lumea ştiinţifică amuţeşte, dă puţin înapoi şi apoi încearcă să demonstreze noua ipoteză, uitând că tot ea refuza să accepte nişte idei ce păreau a depăşi realitatea construită cu migală de unii pseudo-cercetători, timp de ani de zile.

Sfârşitul Atlantidei şi începutul Potopului

Michael Robinson profesor la Universitatea Ohio, este specializat în inundaţiile catastrofale care s-au abătut asupra Pământului din cele mai vechi timpuri. A fost unul dintre cei care au îmbrăţişat ipoteza emisă de Robert Ballard, când acesta afirma că potopul biblic a început în bazinul Mării Negre. 

Numai că, spre deosebire de Ballard, Robinson a preferat pentru cercetările sale nu ţărmul turcesc, unde echipa primului a descoperit doar o epavă de corabie veche de câteva mii de ani, ci ţărmul nordic românesc, în apropiere de insula Şerpilor, şi unde aparatura a înregistrat nişte construcţii ciclopice stranii și piramide ce par de neînchipuit pentru zilele noastre.

„În cercetările mele, m-am bazat mult pe textele mistice care arată că toate civilizaţiile îşi au rădăcinile pe teritoriul patriei dumneavoastră şi am avut acces la toate descoperirile făcute în România în acest sens, descoperiri de care românii nici măcar n-au auzit”. 

Robinson își desfășoară cercetările și în lungul bazinelor râurilor româneşti, despre care consideră că sunt rămăşițe ale unui fluviu imens, care străbătea continentul eurasiatic, sau chiar ale unui lac cu apă dulce, care acoperea România în urmă cu mai multe zeci de mii de ani. Ipoteza lui este destul de îndrăzneaţă, dar nu singulară. El afirmă că pe teritoriul României Mari ar fi fost fantastica Atlantida şi că cetățile descoperite în munţi nu sunt decât rămăşiţe a ceea ce a mai rămas din străvechea civilizaţie, după scufundarea acesteia. Mai mult, suprapune această ipoteză cu o alta, cea a originii Potopului, punând egalitate între cele două evenimente.

 

Pădurea îngropată

La mijlocul anilor ‘80, autorităţile de la Bucureşti au decis cu o simplă semnătură să şteargă sate întregi de pe harta României, să strămute populaţia, să distrugă vestigii arheologice cu o vechime de câteva mii de ani. Totul în numele unui aşa zis proiect de canalizare a Argeşului, de făurire a măreţului canal Dunăre-Bucureşti. Atunci, în mai puţin de o săptămână, câteva localităţi au dispărut definitiv din peisajul administrativ românesc. N-au fost iertaţi nici măcar morţii. 

Numai că, după ce au săpat vreo 5-6 metri în adâncime, cupele excavatoarelor au început să se umple cu tot felul de resturi vegetale. Nimeni nu s-a sesizat, în afara inginerilor care coordonau lucrările. Aceştia au înţeles că acolo, la adâncime, e ceva și au chemat arheologii. Nu mică a fost surpriza tuturor când au constatat că la o adâncime de 15-25 de metri se găsea nici mai mult nici mai puţin, decât o... pădure preistorică. Nisipul care o acoperise conservase atât de bine lemnul copacilor, încât aceştia, eliberaţi de sub pământ, păreau încă în viaţă şi se puteau deosebi soiurile.

Marea inundaţie glaciară

Specialiştii aduşi de la București au descoperit soiuri vechi de stejar, fag, gorun şi tei. Datarea cu carbon a arătat că nisipul care acoperise pădurea de foioase avea o vechime cuprinsă între 10.000 și 12.000 de ani. Ceea ce însemnă că pădurea în sine era mult mai veche. 

Puţini au fost cei care s-au întrebat atunci cum a ajuns pădurea să fie acoperită de ape. Se ştia că teritoriul României a fost sub ape acum milioane de ani, dar nu se cunoştea şi motivul. 

Nimeni nu bănuia că peste câteva zeci de ani, Ballard urma să vină şi să emită o ipoteză fantastică, anume că aici a avut loc marele Potop descris de Biblie, în parte din cauza topirii gheţarilor şi creşterea nivelului Mediteranei, fapt care a generat surparea limbii de pământ care o unea cu Marea Neagră. Apele din sud au făcut ca nivelul vechiului Pont Euxin să crească mult şi apele să se reverse pe teritoriile din jur. Ulterior, apele s-au retras şi au permis apariţia unei noi flore şi faune. 

Dar oare ce cantitate de apă s-a revărsat asupra zonei argeşene, pentru ca nisipul rămas în urmă ei să aibă o adâncime de 15 - 20 de metri ? Ce ape puteau alimenta o astfel de inundaţie ?

Urme ale pădurii îngropate de la Mihailesti - Argeș

Săpăturile la Canalul Bucuresti-Dunare au scos la lumină copaci imenși fosilizati.


Tsunami pe Argeş ?


Descoperirea pădurii preistorice sub pământurile Argeşului i-au determinat pe specialişti să cerceteze şi zonele apropiate.

Rezultatele au fost fantastice: pădurea se întindea pe o suprafaţă mare, între localităţile Glina-Bobeşti, Jilava, Domneşti, Mihăileşti-Cornetu. 

În plus, prospecţiunile arată că se întindea mult în sud, aria terminându-se probabil undeva pe teritoriul Bulgariei. 

În toate locurile, cercetările au arătat același lucru: apele au acoperit zonele într-o perioadă extrem de scurtă, pe care arheologii au estimat-o la doar câteva săptămâni. 

„Aşa ceva, nu se putea întâmpla din cauza topirii gheţurilor, afară doar de cazul în care Terra a fost lovită de un meteorit. Or, din câte ştim noi, acum 10.000-12.000 de ani nici un meteorit nu a lovit Pământul”, afirmă Codrin Niculescu, paleontolog şi biolog. În sprijinul teoriei lui vine absența totală a sedimentelor de animale marine pe linia pe care se întinde pădurea preistorică. „Lipsa aceasta ne arată clar că zona nu a fost marină, ci inundată întâmplător. Iar compoziţia nisipului sărat a conservat foarte bine copacii”.


Bizară fortificaţie de lemn


Dar nu pădurea subterană a fost cea mai interesantă descoperire a arheologilor veniţi la faţa locului. 

Într-una din zile, săpătorii au scos la iveală o construcţie bizară din lemn, alcătuită sub forma unei mici fortificaţii. Cu toate astea, nu s-au găsit deloc schelete umane sau animale, în condiţiile în care s-a presupus că respectiva construcţie nu s-a ridicat singură. 

„Unde au dispărut cei care au construit ciudata fortificaţie de lemn este iarăşi o întrebare fără răspuns. Pe de o parte, e posibil ca valul uriaş să-i fi surprins pe locuitori iar ulterior trupurile lor, luate de apă, să fi fost mâncate de animalele marine. Dar la fel de posibil e ca locuitorii să fi aflat din timp despre iminenţa valului ucigaş şi să se fi retras pe înălţimile munţilor. Dar dacă acceptăm cea de a doua ipoteză ca fiind mai plauzibilă, de unde puteau şti nişte primitivi că oceanul va mătura zona Argeşului ?”.

Pornind de la pădurea antică descoperită pe linia Argeşului, ulterior s-au făcut săpături în partea opusă, pe Valea Prutului. Şi... surpriză, au fost descoperite depuneri stratificate de nisip cu aceeaşi compoziţie ca şi cel din sudul ţării şi datând din aceeaşi perioadă de timp, respectiv sfârşitul paleoliticului şi începutul neoliticului. Nu au fost găsite și păduri de data asta, dar probabil că zona nu era una împădurită, ci de câmpie. „În acel moment am fost puşi în faţa unei întrebări fără precedent. Ce fel de val putea să măture întreg cuprinsul ţării şi să aibă o înălţime de peste 100 de metri ? 

Cum s-a format acel val ? A devastat doar teritoriul României sau toată Europa ? A fost un val oceanic, cu apă sărată sau un val cu apă dulce ?”.


Copacii milenari

Dincolo de ipotezele cercetătorilor, locuitorii din Mihăilești continuă să scoată din carierele de piatră trunchiuri vechi de mii de ani şi să le ardă în sobă. 

Florea Dumitru spune: „Domnule, noi suntem unicat în lumea asta. Noi nu mergem la pădure ca să tăiem un copac. Noi dezgropăm copacii de care avem nevoie pentru foc. Şi numai bunul Dumnezeu ştie cum au ajuns pomii ăștia sub nisip. Cei mai bătrâni spun că aşa au rămas de la Potopul cel mare de pe vremea lui Noe”.

Deocamdată nici o ipoteză nu a fost pe deplin demonstrată. Iar numărul copacilor milenari descrește de la o zi la alta. Trebuie oare să condamnăm localnicii pentru că distrug urmele trecutului încercând să supraviețuiască ? La urma urmei, nu așa au făcut dintotdeauna oamenii ? Fiecare nouă civilizație a distrus-o pe cea veche. Și nu din răutate, ci din simpla dorință de supraviețuire.

sursa: frumoasaverde; http://www.departamentulalphacarpatica.ro

VÂRFUL ”OMU” - CEAȚA ALBASTRĂ - VORTEXUL CARE ASPIRĂ OAMENI

Vârful ”Omu” din Munții Bucegi este vârful muntos clasat al șaselea între vârfurile muntoase din România, situat în Masivul Bucegi, reprezentând cel mai înalt punct al acestui masiv.

Conform direcției Topografice Militare Române (DTM), la borna topografică din spatele stației meteorologice avem 2.504,9 metri. Această estimare o regăsim pe foaia topografică L-35-87-D-b, 1:25.000 (1982) din cadrul ministerului. Această bornă din beton face parte din rețeaua de triangulație ordin I a României. La baza Cabanei Omu înălțimea este de 2.507 m, cu 2 metri peste borna topografică. Cel mai înalt punct natural din Munții Bucegi este de 2514 m, în vârful stâncii (bolovanului). Este vizibil de pe creasta Pietrei Craiului, precum și din Valea Prahovei.

Pe Vârful Omu se află Cabana Omu, precum și Stația meteorologică Vârful Omu, care poate fi considerată locul cel mai înalt din România populat permanent.

Cercetătorii japonezi au declarat că în România se află cel mai puternic pol energetic din lume, Vârful Omu. Echipa de japonezi care a a venit în România și a realizat măsurători în acest sens, s-a deplasat și în Buzău, în Țara Luanei sau Poarta lui Dumnezeu.

Au fost surprinși să constate că polul energetic din județul Buzău, se clasează pe locul trei în lume, ca putere energetică. Luana, în sumeriană înseamnă oamenii lui Anu. Anu era zeul suprem al sumerienilor, al cărui simbol era soarele cu razele în formă de zvastică. Pe teritoriul României s-au descoperit multe artefacte aparținând civilizației sumeriene.

Tăblițele de la Tartaria sunt protosumeriene, adică sunt cu 2000 de ani mai vechi decât orașele sumeriene. Zeii sumerieni au coborât din cer, cu mașinile lor zburătoare și au dominat civilizațiile de pe Pământ. Perioada a fost numită dinastia zeilor.

Cercetătorul american Rob Balard susține că Potopul a avut loc în Marea Neagră, care înainte a fost un lac cu apă dulce. Mediterana a inundat acest lac, prin strâmtoarea Bosfor. În urma Potopului, s-a format Marea Neagră. Triburile din această zonă au migrat spre Eufrat, Nil și Tibru, iar marii zei au plecat cu navele lor zburătoare.

Prima țară a lui Anu a fost pe actualul teritoriu al României. În zona Boziori, sunt zile în care factorii electromagnetici întrunesc condițiile necesare producerii unor fenomene paranormale. În perioada 1978-1981 au fost efectuate măsurători de către specialiști din armată. Fenomenul de ceață albastră, pe lângă fascinație, trezește și un sentiment de teamă. Este vorba despre apariția unui vortex, care crează un tunel energetic turbionar, care aspiră persoanele aflate în raza de acțiune a acestuia.

Sunt câteva dispariții semnalate în zonă, rămase neelucidate și de aici un întreg mister. 

În perioada 1978-1981, reprezentanți ai armatei au efectuat măsurători, iar o întâmplare a rămas și astăzi, vie în memoria martorilor. Unul dintre militari a fost aspirat de vortexul energetic, spre disperarea și frica celorlalți ofițeri care participau la măsurători. El a fost descoperit, o oră mai târziu, la o distanță de câțiva kilometri, de zona unde a efectuat măsurători.
Radiația luminoasă din interiorul tunelului a fost apreciată, de protagonistul întâmplării, ca fiind de 300000 de grade Kelvin. Peisajul de dincolo era asemănător cu cel de pe Pământ, numai că lumina era mai clară și dădea culorilor o altă strălucire.
A văzut și oameni, o femeie cu un copil, care părea a fi o clonă a mamei, bărbați cu tenul gri, total diferiți de oameni. 

Nu a putut comunica cu ei, păreau că plutesc haotic, dintr-o parte în alta. 

Cu siguranță, continuă protagonistul întâmplării, acele persoane pățiseră același lucru ca și el, dar nu au mai găsit drumul de întoarcere. Rătăceau într-un alt spațiu. În acel tunel energetic, timpul se dilată, iar la întoarcere persoana este debusolată. El a fost supus în timpul călătoriei la solicitări psihice și fizice foarte puternice.

În timpul apariției ceței albastre, s-a observat că pilele electrice se descarcă temporar. Același fenomen s-a înregistrat și în Triunghiul Bermudelor, unde un avion a fost deviat de la ruta de zbor cu 160 de kilometri.

sursa: http:// https://ro.wikipedia.org/wiki; www.secretulcunoasterii.ro

Limbajul omenesc între Dar si Blestem

PUTEREA CUVÂNTULUI

In fiecare zi, o persoană normală rosteste în medie cam 25.000 de cuvinte. Intr-un singur an, asta inseamna, puse laolaltă, peste o sută de cărți a câte 500 de pagini. Dar cât la suta din aceste cuvinte au fost folosite cu rost, pentru a exprima sau comunica ceva util sau frumos ? Cate din aceste o sută de cărti ar fi pline de bârfe, nimicuri, înjurături, minciuni, exagerări, vorbe grele ? Ce titluri ar avea aceste carti ?  Si in câte pagini am putea inghesui acele cuvinte care au adus bucurie, au construit, au mângâiat, au vindecat ori au creat ?

Limbajul omenesc între dar si blestem

Fiecare lucru are un nume. Există si lucruri nenumite, fie ca nu e bine să le dăm un nume al lor si le chemăm pe ocolite, fie că, pur si simplu, nu avem putința să le gasim o denumire. 

Limbajul omenesc, pe cât de minunat este, dându-ne aripi sa ne pictăm lumea in cuvinte fel si chip, pe atat este uneori de hain.

 

Adevarata comunicare intre oameni este de la suflet la suflet, iar vorbele adesea nu fac decât sa incurce, sa ne lase neputinciosi in fața lucrurilor de negrăit pe care uneori le întrevedem pe sub pleoapa inimii si am vrea să le strigăm tuturor, dar nu avem cuvinte. 

Omul este singurul care poate comunica prin cuvinte. 

Ce alt dar mai minunat decat cuvantul a primit omul de la Dumnezeu ? 

Cum ar fi fost lumea noastră fără poezie sau fara șoapte ? 

Cum ne-am fi putut impartasi bucuriile si transmite cunoasterea si experientele ? Este acesta un dar, cu sigurantă, căci vindecă suflete si creează lumi, dar este uneori si un blestem.

Cuvintele adesea sunt trădatoare, duplicitare, insuficiente sau inutile. Le chemăm, dar ele fug tocmai atunci cand avem mai mare nevoie de ele, lăsându-ne singuri si neîntelesi in clipele cele mai adanci ale vietii: "nu stiu cum sa-ti spun...", "n-am cuvinte...".

Astazi, mai mult ca oricand, cuvintele nu mai au intelesul si puterea pe care le aveau odinioara. Orice cuvant, prin simpla lui rostire, reprezintă un act magic, pe care noi nu-l mai pricepem. 

Fiecare cuvânt reprezintă o invocatie, o declanșare a fortei strămoșești a lucrului pe care il numeste. 

Cuvântul creează. Nu este o metaforă. Cuvintele creează lumi. De aceea nu e bine sa cobim, căci invocând lucrul rău, il ajutam să se infăptuiască. 

De aceea, nu e bine sa fim pesimisti, căci atragem asupra noastra necazuri. 

De aceea, dacă spunem prea des despre noi că suntem neputinciosi ori nevrednici, chemăm la noi neputința si nevrednicia. Si de aceea cei care, in fiecare dimineată, își spun "voi reuși", până la urmă reușesc.

Cuvântul poate distruge

Ce-ar fi să facem un simplu exercitiu intr-o zi, in care sa tragem o linie pentru fiecare vorbă urâta si pentru fiecare cuvant negativ pe care l-am spus, iar pe o alta coloană, sa ne oprim si sa notam cate un plus pentru fiecare cuvant bun (si sincer) rostit ?  La sfarsitul zilei, cand am privi cele doua coloane, multi ne-am ingrozi:  aceasta este oglinda noastră !

Este foarte important să nu vorbim de rău.

 

Ipohondrii, cei ce mereu se laudă cu bolile lor imaginare, ajung să aibă aceste boli. 

Cei ce injură des răspândesc in jur vibratii negative, care îi afecteaza in primul rând pe ei insisi si le alimenteaza agresivitatea.

Parinții care îsi cearta mereu copiii si le reprosează ca nu sunt buni de nimic, că nu vor reusi in viată, vor fi principalii vinovati daca se va întampla ceea ce le-au prezis fără voie copiilor. 

Nu e asa greu sa renuntam la cuvintele aspre, la insulte, la barfe si la minciuni. Trebuie doar sa fim tot timpul constienti de răul pe care il facem, si celorlalti dar si nouă, rostind astfel de cuvinte.

Am vrea ca lumea in care trăim sa fie mai buna si asteptam mereu de la altii sa faca ceva: de la cei pe care i-am ales, de la cei mai bogati, de la cei mai puternici sau mai luminati. 

Dar lumea se schimba in primul rand atunci cand o schimbam noi, atunci cand fiecare dintre noi se simte direct raspunzator pentru soarta sa, fara sa dea vina pe altii - pe guvern, pe destin, pe familie. 

Lumea se schimba incepand cu o vorbă bună. 

Ce s-ar intampla daca timp de o luna de zile am spune numai lucruri frumoase, corecte, adevarate ? 

Mai întâi cei din jurul nostru ne-ar privi ciudat. Apoi, poate unii se vor indeparta de noi, iar altii se vor molipsi. 

E adevarat, de multe ori, adevarul raneste. 

Dar minciuna, mai ales cand devine obisnuintă - acea minciuna nevinovata zilnica - ne macina in interior fara sa stim si face rau si celuilalt. La fel si vorbele urate sau fara rost, care sapă in noi in fiecare zi, si ne trezim intr-o zi bolnavi fara sa stim cum ne-am imbolnavit ori obositi si deprimati. 

Asa se năruie lumea in care traim, de la lucrurile mărunte de zi cu zi, de la vorbele care si-au pierdut sfințenia. 

Ce e de facut ?  Să evitam minciuna, sub toate formele ei - fie ca e vorba de omiterea adevarului, fie ca e vorba de falsificarea lui. 

Să evitam calomnia, prin care îi vorbim de rau pe altii si le producem neajunsuri. 

Sa evitam discutiile inutile, frivole, barfele. Si sa nu rostim cuvinte urate, aspre, jignitoare. 

In schimb sa incurajam si sa mângâiem de cate ori avem ocazia, sa lăudăm cand este cazul si sa avem curajul sa criticam atunci cand este nevoie, sa aducem lumină si pace prin vorbele noastre, sa ne rugam, sa multumim si sa iertam. 

Cu timpul vom vedea ca si sanatatea noastra va fi tot mai buna. 

Dar nu e de ajuns sa rostim vorbe bune. Conteaza si ce se afla in spatele cuvintelor. Trebuie sa fim sinceri si sa cautam mereu adevarul, caci o vorba buna rostita cu fățărnicie este tot o minciună.

Cuvantul poate distruge. 

Unele cuvinte au provocat razboaie, moarte, nenorocire. Dar si o simpla vorba spusa cu rautate poate strica cuiva ziua, asa cum un blestem poate nimici o viata de om. 

Nu e departe de blestem nici presa negativa de astazi, care ne îmbolnaveste zilnic cu cuvinte precum "crima", "viol", "batai", "razboaie", "conflicte", "accidente", "moarte". Aceste cuvinte, auzite atat de des, patrund pe nesimtite in straturile cele mai adanci ale fiintei noastre, ne tulbură echilibrul si distrug linistea din jurul nostru. Poate nici nu ar fi trebuit pomenite aici.

Este la fel de important sa nu ascultam cuvinte de rau. 

Intotdeauna se va gasi un coleg sau o vecina care sa ne țină la curent cu ce se vorbeste de rau despre noi: cum a râs cutare pentru ca eram imbracati mai modest, cum colegul de serviciu ne-a criticat pe la spate proiectul, cum vecina de la trei ne barfeste de cate ori avem musafiri. 

Sa nu plecam urechea. Nu conteaza ce spun ceilalti. Conteaza sa avem sufletul impacat ca am vorbit si actionat corect. 

Vorbele rele, fie ca le rostim noi, fie ca sunt despre noi si le punem la suflet, distrug ceea ce am cladit. Pe primele sa le evitam, pe celelalte sa le ignoram. 

Sa nu plecăm urechea nici cand se vorbeste de rau despre altii. E ca si cum noi insine l-am vorbi de rau pe acela. 

Si, cel mai important, sa nu plecam urechea la relele lumii. De cand e lumea asta, mereu au existat crime, razboaie si accidente. Dar intotdeauna lucrurile bune au fost infinit mai numeroase decat cele rele. 

Presa de astazi le selecteaza insa aproape numai pe cele rele. La ce ne foloseste asta ? La nimic. Ne otrăvim sufletele si alungăm lumina din noi. Nu vom vedea niciodata o stire la televizor prin care sa ni se anunte ca au inflorit teii. Sa cautam cuvintele bune, iar daca sunt rare si nu prea dam de ele, cel putin să ne astupăm urechile la cele rele.

Puterea creatoare a cuvantului

La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu este Cuvantul. Cuvantul este creator. Dumnezeu a creat lumea si lucrurile din ea prin rostirea numelor. Si omul a fost creat cu această putere. Noi am uitat de mult acest lucru, dar stramosii nostri stiau. De aceea, numele spiritelor rele nu erau rostite: pentru ca spiritele puteau sa se materializeze prin simpla pronuntare a numelui lor. Si tot de aceea rugaciunea vindecă, aduce lumina. 

Dar mai mult decat atat, orice cuvant rostit poate crea o realitate, depinde insa ce se afla in spatele cuvantului: câtă credinta si cata iubire. 

O simpla urare de drum bun adresata cuiva cu tot sufletul il poate feri pe călător de rele precum un talisman. Aceleasi cuvinte rostite la repezeala, cu gandul in alta parte, ori din politete, fara ca in realitate sa-i dorim tot binele celui de care ne despartim, sunt o mica insultă. 

O urare sincera de succes la examen sau pur si simplu salutul zilnic de "o zi buna" sau de "Doamne-ajuta" pot face minuni. 

O soapta dulce poate aduce un ocean de fericire. 

O vorba buna spusa din inima poate aduce echilibrul in sufletul unui om sau in jurul lui. Ce ne costa sa o rostim ? Ea poate aduce chiar vindecare, poate aduce bucurie, poate stinge conflicte si lega prietenii. Vorba buna intotdeauna este ziditoare.

Dar nu e de-ajuns sa stim cum sa vorbim. Trebuie sa stim si când. 

Sa stim sa-l ascultam pe celalalt valoreaza adesea mai mult decat o vorba buna. Tacerea dă valoare cuvintelor. Sa nu incercam binele cu de-a sila, cand celalalt nu are nevoie de vorbe, ci doar de cineva care sa-l asculte. Tacerea si ascultarea îi dau celuilalt incredere, curaj si linistire. 

Adesea oamenii vin la noi pentru a ne aduce informatii, chiar daca nici ei si nici noi nu stim acest lucru. Daca nu-i ascultam cu atentie, ei nu ne vor putea transmite mesajul pe care il au si putem pierde o ocazie sau un sprijin important. Ascultand, ii ajutam pe ceilalti sa ne aduca cuvantul cel bun, ascultandu-i ne vine inspiratia sau o idee salvatoare.

Trăim intr-o lume ce s-a departat mult de radacinile ei spirituale, in care fie vorbim foarte mult fara sa spunem nimic, mai mult din teama de a tacea - caci tacerea ne obliga sa ne intalnim cu noi insine - fie stam in fata televizorului ori a calculatorului si nu mai deschidem gura ore sau zile in sir. 

Cuvantul este privit doar ca un instrument de comunicare, o insiruire de sunete produse de corzile vocale, asociate cu un sens. 

Am uitat că cuvântul vindecă sau ucide, creeaza ori distruge si am uitat ca noi suntem cei ce purtam asupra noastra in fiece clipa aceasta teribila armă, acest minunat talisman. Ne lasam coplesiti de depresie, stres, suparari si atatea boli care provin din acestea, cand vindecarea este la indemana noastra: doar prin puterea cuvantului, rostind zilnic vorbe frumoase, pline de iubire si adevar.

sursa: http://www.formula-as.ro

ȘI TOTUȘI VINE TOAMNA !

ȘI TOTUȘI VINE TOAMNA

E încă verde iarba pe coline
Si zilele nu s-au scurtat de tot
Si cineva cu-n sac in spate vine
De sus din munti ca de la un complot.

Porumbul are înca dinți de lapte
Albinele se-ngreuneaza-n zbor
Văratec plouă in fiecare noapte
Si greierii mai cantă până mor.

Cojoacele n-au coborat din poduri
Iubirile n-au coborât din vis
Se coc gutui in foarte multe moduri
A le musca e inca interzis.

In clăi de fân miroase a foc de floare
Cerboaicele nu caută mascul
In aburii de vifor cerul moare
Mai este până la nuntă timp destul.

Si totusi vine toamna, si totusi vine toamna
Si tu o știi si o ingâni
Si totusi vine toamna, si totusi vine toamna
Si vai: suntem bătrâni.

Autor, ADRIAN PĂUNESCU

TRECEREA LA ORA DE IARNĂ 2017-2018

ORA DE IARNĂ 2017-2018

Trecerea la ora de iarnă 2017 se face în noaptea dintre sâmbătă 28 octombrie și duminică 29 octombrie 2017, schimbarea orei făcându-se astfel încât ora 4:00 a dimineții de 29 octombrie 2017 devine ora 3:00.

ORA DE IARNĂ 2017. Duminică, 29 octombrie, va fi cea mai lungă zi din an, având 25 de ore.

RĂSFĂȚ DE TOAMNĂ - CLĂTITE CU DOVLEAC

CLĂTITE CU DOVLEAC 

Ingrediente:

225 g dovleac (dat prin răzătoare sau piure)

300 ml lapte

3 linguri unt topit

1 ou

3 linguri zahăr brun

150 g făină

1 ½ linguriţă praf de copt

¾ sau 1 linguriţă de scorţişoară

¼ linguriţă ghimbir ras

1/8 linguriţă nucşoară măcinată

Într-un bol mare, se amestecă bine, până la omogenizare, dovleacul, laptele, untul topit, oul şi zahărul brun.

Într-un bol separat, se combină ingredientele uscate: făina, praful de copt, scorţişoara, ghimbirul şi nucşoara. Se amestecă bine până la omogenizare.

Se încălzeşte o tigaie sau o tavă de copt la foc mediu, se unge cu ulei dacă este nevoie. Se foloseşte o cană de măsurat pentru a turna aluatul de clătite în tigaie sau în tavă.

Se coc clătitele până se rumenesc frumos, se întorc pe partea cealaltă până capătă o culoare maro-aurie.

Se pot servi aceste clătite cu dovleac așa cum sunt sau unse cu sirop de arţar (sau alt tip de sirop) sau cu dulceaţa preferată sau cu miez de nucă.

AH ! CE BUNE SUNT !

POFTĂ BUNĂ LA CLĂTITE !

sursa: http://clickpoftabuna.ro

Uimitoarele invenţii ale lui Henri Coandă - abandonate de guvernanții din România

"Ce noroc ar avea omenirea dacă ar exista mai multe naţii care să fi adus, faţă de numărul de locuitori, atâţi cercetători câţi a adus naţia română în ultimii 120 de ani", spunea Henri Coandă spre sfârşitul vieţii sale.

HENRI MARIE COANDĂ, a fost academician și inginer român, pionier al aviației, fizician, inventator și descoperitor al efectului care îi poartă numele ”Efectul Coandă”. 

Primele observații le face cu ocazia studierii primului avion cu reacție din lume, Coandă 1910. După ce avionul decola, Henri Coandă observa că flăcările și gazul incandescent ieșite din reactoare tindeau a rămâne pe lângă fuzelaj. Abia după 20 de ani de studii, inginerul român a formulat principiul din spatele așa-numitului efect Coandă, numit astfel de profesorul Albert Metral. La baza efectului Coandă, a stat construirea aerodinei lenticulare, un aparat în formă de lentilă.

H.Coandă s-a născut în 7 iunie 1886, la București, a decedat în 25 noiembrie 1972, la București.

A fost fiul generalului Constantin Coandă, fost profesor de matematică la Școala Națională de Poduri și Șosele din București și fost prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă de timp în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania.

În 2010 se împlineau 100 de ani de la prezentarea avionului cu reacţie, la Expoziţia de la Paris. 

Este o pagină controversată a istoriei aviaţiei : românii spun că Henri Coandă a zburat primul cu avionul cu reacţie, americanii şi nemţii spun că, de fapt, au fost unii de-ai lor.

Instalaţia de desalinizare propusă de Coandă statului francez a fost considerată "prea revoluţionară", după cum arată o revistă a vremii, "Radar". Cam aşa stăteau lucrurile de fiecare dată când Coandă propunea ceva nou: unii îşi plecau capul, alţii aruncau piatra. 

Un american a transformat cercetarea de-o viaţă a lui Henri Coandă într-un medicament cu vânzări de milioane de dolari. Alte zeci de idei, întinse pe hârtie de savant, zac neexploatate. 

”Lumea spune că ”suntem ceea ce mâncăm”. Eu spun că suntem ceea ce bem", îi spunea Henri Coandă americanului Patrick Flanagan, în 1963. 

Sosit în România, Flanagan, omul care a preluat de la savantul român proiectul "apei vieţii", a spus povestea fulgilor de nea, aşa cum i-a lăsat-o Coandă.

Anul 1910. Fire libertină, tânărului Coandă îi este permis să părăsească armata. Pleacă în Iran, de unde porneşte o călătorie cu automobilul, de la Isfahan (centrul ţării) spre Tibet. Drumul său a trecut pe lângă Valea Hunza (actualul Pakistan), unde oamenii de ştiinţă consemnaseră deja existenţa unei populaţii cu o medie de vârstă de peste 100 de ani. "Sursa lor de apă este un gheţar", explică inginerul Sorin Dinea, de la Asociaţia "Henri Coandă".

"Coandă avea să studieze zeci de moduri de cristalizare a apei de pe Glob", completează el.

Într-adevăr, savantul a studiat fulgii de nea şi sursele de apă în diferite părţi ale Terrei.

Până în 1963, după spusele lui Flanagan, Coandă studiase atent cinci zone celebre pentru longevitatea locuitorilor.

"Henri Coandă mi-a spus: «Am un proiect la care am lucrat toată viaţa mea. Nu cred că îl voi putea duce la bun sfârşit. Doresc să ţi-l încredinţez, în vederea continuării cercetărilor»", îşi aminteşte Flanagan, acum un reputat om de ştiinţă.

Coandă a murit în 1972, dar doctorul Flanagan a luat la puricat documentaţia primită şi a ajuns la concluzia că hidrogenul poate servi drept cea mai concentrată sursă de energie antioxidantă.

Astfel, după câţiva ani, a reuşit să producă cel mai puternic antioxidant: ”microhidrina”.

Microhidrina anihilează acţiunea radicalilor liberi asupra organismului, de asemenea, are rol antiviral şi antibacterian.

Aşa au ajuns pe piaţa din America, apoi în întreaga lume, trei medicamente pe bază de microhidrină, cu preţuri cuprinse între 30 şi 100 de dolari. O reţetă de milioane de dolari, după cum arată cifrele vânzărilor.

800 de kilograme de documente, uitate la muzeul "Apa vie" este însă doar unul dintre sutele de proiecte la care a lucrat Henri Coandă.

Atunci când s-a întors definitiv în România, în 1969, Coandă aducea cu el cele 250 de brevete ale sale.

"Sunt documente de o importanţă fantastică", notează Victor Emanoil, care l-a cunoscut personal pe Coandă şi a făcut parte din delegaţia care a adus în ţară preţioasele brevete. "Iar, prin Coandă, România a avut acces la cercetarea din străinătate", adaugă fostul inginer electronist.

Brevetele şi lucrările elaborate în România de Henri Coandă, cedate definitiv de fiica acestuia statului român, la sfârşitul anilor '90, sunt acum în posesia Muzeului Aviaţiei, care are obligaţia să le prezinte cercetătorilor români.

"Au fost 80 de colete. 800 de kilograme de documente", spune Sorin Dinea. Printre hârtii, zac schiţele unui sat al cercetării în Delta Dunării, sisteme de transport ale viitorului şi cine ştie ce alte proiecte ce ar putea fi convertite într-o reţetă de succes, precum microhidrina lui Flanagan.

O altă dovadă a inteligenţei sale este un imobil propus de Coandă în anii '20. Pe lângă pasiunea pentru aviaţie, în primii ani ai vieţii sale de cercetător, Henri Coandă a avut şi câteva propuneri care ţin de arhitectură şi urbanism.

Pe lângă un proiect de locuinţe modulare, revoluţionar la vremea lui (prefabricate uşor de montat, care ofereau o excelentă izolaţie termică şi fonică), Coandă a propus şi imobilul cruciform antiseism.

Imobilul ”Cruciform Antiseism”  

Cum se vede în macheta din imagine, expusă la Muzeul Tehnic "Dimitrie Leonida" din Bucureşti, vorbim despre o construcţie cu patru braţe, care se desprind dintr-un ax central. Axul are 20 de etaje, iar braţele descresc în înălţime spre extremităţi, de la 20 la 10 etaje. "Erau 700 de apartamente şi, într-un bloc din acesta, puteau locui 4.000 de persoane", spune Sorin Dinea. Consultat de EVZ, arhitectul Peter Derer, preşedintele Uniunii Arhitecţilor din România, spune că "imobilele în formă de cruce şi cele inelare sunt cele mai rezistente din punct de vedere seismic".

Pentru anii '20, este un proiect fantastic, apreciază şi Gheorghe Pătraşcu, arhitectul-şef al Capitalei, care remarcă buna îmbinare între spaţiul de locuit şi cel verde, din triunghiurile dintre braţe. Atât Derer, cât şi Pătraşcu au spus că nu auziseră de acest proiect al lui Henri Coandă. Derer spune că, în Bucureşti, nu cunoaşte exemple de imobile cruciforme. "Sunt însă blocurile în formă de Y din Balta Albă. Este o formă care oferă o rezistenţă deosebită la seisme", notează arhitectul.

Când îl propunea, imediat după Primul Război Mondial, Coandă se gândea la o modalitate eficientă pentru construirea de locuinţe.

Cu acelaşi scop, Coandă a gândit şi un nou material: beton-lemnul.

Astfel de locuinţe au fost construite în Franţa, Belgia, Italia şi România.

Două săli ale Palatului Culturii din Iaşi a fost decorate prin tehnica "beton a bois".

Alături de arhitecţii vremii, Coandă a realizat complexul şcolilor de la Obor, Bucureşti.Coandă visa pentru România un Sat al Cercetării.

Se gândise şi unde: o plajă situată la sud de braţul Sfântu Gheorghe, pe litoralul Mării Negre. Pe un teren de 20 de kilometri pătraţi, Coandă visa un ”incubator de creiere”. "Ţintea să crească tineri creativi şi să îi lase să gândească liber. Coandă visa ca România să vândă cândva know-how", spune Sorin Dinea. Inginerul adaugă că Henri Coandă intenţiona să organizeze şi schimburi internaţionale de experienţă în Satul din Deltă. "El spune că, decât să cumpărăm de la alţii, mai bine îi invităm noi din timp să producă la noi", aminteşte Dinea.

Satul cercetării există doar într-o machetă de la Muzeul "Dimitrie Leonida".

”Aerodina”, OZN-ul lui Coandă. În viziunea lui Coandă, astfel de aparate ar fi asigurat transportul spre Satul Cercetării Româneşti.

Masina - OZN Avrocar din 1959 utiliza Efectul Coandă 

Avrocar, dezvoltat la Area 51 in Statele Unite

Viteza initiala de 3.5 Mach a ajuns sa fie de 56 km/h

TRANSPORT PE TUBURI de la Bucureşti la Constanţa, în 45 de minute "Henri Coandă gândea simplu şi practic. La proiectul Aerotub Express, se gândea cum să scoată camioanele de pe străzi", spune Sorin Dinea. Aşa că savantul român a propus poate cel mai îndrăzneţ dintre proiectele sale. Mai întâi, s-a gândit la transportul de marfă. Ideea lui Coandă era un sistem subteran prin care să poţi trimite marfă de la Bucureşti la Constanţa, de exemplu, cu viteze care puteau ajunge la 500 de kilometri pe oră. După estimarea lui Coandă, mii de tone de mărfuri urmau să fie transportate pe un traseu de 230 de kilometri în 30-45 de minute. "Containerele de marfă pluteau, pur şi simplu, pe o pernă de aer. Transportul lor se baza, pe diferenţa de presiune de la capetele tuburilor. Presiunea împingea marfa de la spate", adaugă Dinea.
Invenţia, propusă în anii '60, a fost lărgită. Coandă vedea astfel de tuburi prin care să fie transportate persoane de la Bucureşti la Ploieşti ori Braşov. Potrivit planurilor sale, călătoria ar fi durat aproximativ zece minute. În timpul vieţii savantului, proiectul a rămas pe hârtie. După 1972, s-a încercat aplicare lui. O bază a fost înfiinţată pe Valea Teleajănului, la Măneciu. "Sistemul, un pic modificat, era folosit la o carieră de piatră. Până în 1989, după aceea baza a fost abandonată", spune inginerul.

În aprilie 2010, Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare Aerospaţială "Elie Carafoli" (INCAS) a anunţat că intenţionează să reabiliteze baza prahoveană, pentru a găzdui un "centru de excelenţă pentru eco-tehnologii", potrivit directorului institutului, Cătălin Nae.

Ca şi acest ejector, transportul pe tuburi este o aplicaţie a efectului Coandă.

1.600 de litri de apă potabilă în 12 ore, cu panouri solare Revista franceză "Radar", anul 1954. Titlu: "Henri Coandă bulversează economia în deşert". Savantul născut în România demonstrase funcţionalitatea unei instalaţii de desalinizare, care folosea energia solară, captată cu ajutorul unor panouri. "Totul se făcea prin vaporizare. Aerul era încins la 500 de grade Celsius. Apa de mare, pulverizată, era adusă în contact cu acesta. Iar vaporii se ridicau, erau colectaţi şi deveneau apă potabilă. Iar jos rămânea sarea", explică Sorin Dinea. Cu un astfel de sistem ecologic se puteau desaliniza 1.600 de litri de apă în 12 ore. Sistemul de panouri solare necesar pentru aceasta măsura doar opt metri pătraţi.

Instalaţia propusă de Henri Coandă nu a funcţionat niciodată la scară largă, fiind considerată "fantezistă", deşi Coandă a făcut demonstraţia în Franţa.

Au fost oameni de ştiinţă care au cerut socoteală statului francez pentru că a refuzat să aplice acest sistem în Marocul anului 1954, cu doi ani înainte ca francezii să recunoască independenţa statului nord-african.

În anii '50, Coandă gândea deja ”eco”.

Astăzi, guvernanții României, oare mai gândesc și la altceva decât la minciună, hoție și trădare de neam și țară ? Eu întreb, nu dau cu parul.
 

HENRI MARIE COANDĂ

sursa: https://wikipedia; evz

Puţini dintre noi ştiu că animalele şi păsările se tratează, de mii de ani, ca nişte veritabili doctori

Puţini dintre noi ştiu că animalele şi păsările se tratează, de mii de ani, ca nişte veritabili doctori, cunoscând foarte bine plantele şi proprietăţile lor medicinale. 

Uliul, de pildă, când are probleme cu vederea, îşi umezeşte ochii cu secreţia unei specii de lăptucă sălbatică, denumită Tragopogon picroides, scrie Mihaela Opriş, în cartea ”Milenarele întâmplări ale plantelor medicinale”, apărută în 1990 la editura Albatros. 

Pasărea scrijeleşte cu ghearele tulpina plantei, pentru a obţine un latex, ce are proprietăţi vindecătoare. 

Şi rândunicile tratează afecţiuni asemănătoare la pui cu suc de rostopască sau iarbă-de-negi. 

Rostopasca este folosită şi astăzi în medicina populară, chiar dacă acest lucru este mai puţin cunoscut. 

Pliniu cel Bătrân menţiona într-una din scrierile sale că nevăstuicile mâncau rută sau virnanţ, pentru a se imuniza împotriva muşcăturii şerpilor veninoşi. Planta amintită are un miros greu de suportat, dar conţine un ulei eteric şi rutină, care au proprietăţi imunostimulatoare, se menţionează în lucrarea ”Milenarele întâmplări ale plantelor medicinale”. 

Șopârlele muşcate de vipere mănâncă o plantă, ce nu a fost identificată până acum, pentru a scăpa de efectul veninului. 

Cerbii care erau răniţi cu săgeţi rumegau frăsinel. În urma analizelor care s-au efectuat asupra tulpinei acestei plante, s-a constatat că aceasta este stimulentă şi tonică, în timp ce uleiul ei are puternice proprietăţi bactericide. 

Râsul foloseşte un cocktail medicinal. Probabil unul dintre cei mai buni ”doctori” din regnul animal este râsul. Dacă este rănit, râsul mestecă mai multe plante, ce are rolul unui cocktail medicinal, pe care îl aplică apoi pe răni cu limba, se descrie în cartea ”Milenarele întâmplări ale plantelor medicinale”.

Toate aceste exemple nu fac altceva decât să confirme că oamenii s-au inspirat de cele mai multe ori de la animale şi păsări în legătură cu plantele care au proprietăţi vindecătoare. 

”Credeţi voi, oamenii, că noi, animalele, suntem proaste ? Dacă socotiţi că suntem aşa de proaste, spuneţi-mi, vă rog, cine i-a învăţat pe porumbeii sălbatici, gaiţe, mierle şi potârnichi să folosească drept purgativ frunzele de tulchină sau scamonă, iar pe porumbeii sălbatici, turturele şi găini, păpădia ? 

Cine a învăţat pe câini şi pisici să mânânce iarbă înrourată când vor să-şi cureţe pântecele ? 

Cine sfătuieşte pe mistreţi să mănânce iederă şi pe urşi mătrăgună, acestea fiind medicamente bune pentru ei ?”, scria un cunoscut farmacist medieval, Jakob Christoffel von Grimmelshausen, în 1669. 

Animalele de casă au învăţat să consume diverse plante pentru a-şi trata afecţiunile. De pildă, câinele mănâncă frunzele unei plante denumită iarba-câinelui când are dureri de cap. Pentru aceeaşi problemă, pisicile se tăvălesc peste cătuşnică, denumită popular şi ”iarba-mâţei”, consemnează Mihaela Opriş în cartea sa. 

Vulpile care mănâncă momeli cu otravă reuşesc să scape cu viaţă consumând boabe de dalac, care se mai numesc şi poama-vulpii. Planta amintită are o acţiune vomitivă, astfel că animalul scapă rapid de efectul otrăvii. 

Anumite specii de erbivore din America, Asia şi Africa consumă frunze de guarana, cola, cafea, ceai, dar şi arbori şi arbuşti, care conţin substanţe stimulatoare ale sistemului nervos, pentru a le ajuta să depăşească oboseala, dar şi când pornesc în călătorii extrem de lungi spre locurile de păscut. 

Cert este că, înainte să fie consumate de oameni, toate aceste plante, inclusiv ceaiul de China, se regăseau frecvent în meniul animalelor, dezvăluie Mihaela Opriş. 

Celebrul ursuleţ koala se hrăneşte în exclusivitate cu frunze de eucalipt, în special cu cele mai tinere şi fragede, pentru că acestea sunt mai puţin toxice. Există însă situaţii când simpaticii ursuleţi se îmbolnăvesc, iar atunci consumă şi frunze mai bătrâne şi tari de eucalipt, deoarece cunosc proprietăţile puternic dezinfectante ale acestora, se explică în cartea ”Milenarele întâmplări ale plantelor medicinale”. 

Există numeroase dovezi că animelele consumă plante pentru combaterea paraziţilor intestinali. Spre exemplu, speciile care hibernează consumă plante cu acţiune dezinfectantă pentru tubul digestiv, în special spre sfârşitul verii, fiind vorba de leurdă, pelin sau usturoi de pădure. 

Omul s-a inspirat masiv din modul în care animalele şi păsările s-au folosit de plante pentru a se trata de diverse afecţiuni de-a lungul vremii, însă în multe situaţii a decis singur dacă acestea îi sunt sau nu utile pentru sănătate. Şi asta pentru că anumite specii de plante reacţionează diferit în corpul uman faţă de animale sau păsări. De pildă, valeriana are efect excitant la pisici şi tigri, pe când la om are proprietăţi sedative, consemnează Mihaela Opriş.

sursa: http://adevarul.ro

BALI - INSULA CELOR 1000 DE TEMPLE și A CELOR 3 FORME DE VORBIRE A LIMBII BALINEZE

Palatul ”Ubud”

INSULA BALI - INDONEZIA

Bali este o insulă mică din Indonezia, între insulele Java Sumatra și Lombok . Această insulă este una dintre cele mai mari atracții turistice din lume, datorită atât calităților balneo-climaterice naturale îmbinate cu tehnicile terapeutice traditionale de origine indiană, chinezească contopite în masajul balinez anti stress cât si posibilitătilor foarte variate de divertisment, ce includ surfing, scufundări, pescuit, excursii in junglă, turism cultural și multe altele.

Templul ”Tirta Empul” cu ape vindecătoare

Scuarul Izvoarelor termale ”Air Panas-Banjar”

Capitala Insulei Bali este Dempasar.

Se știe că Bali a fost populată încă din vremurile preistorice, dar dovada reală este dată de cele mai vechi unelte din piatră sau vasele din ceramică de la Cekik, datând de 3000 de ani.

Relieful este muntos, cu vârfuri care ating peste 2000 de metri în cazul lanțului muntos din centrul insulei, unde se află și vulcanul Agung (3142 m).

Datorită naturii vulcanice, fertilitatea este exceptională, iar irigațiile naturale provenite din acești munți, sub formă de cascade, ajută la agricultură în special la cultura orezului.

Cele mai multe terase de plantații de orez sunt în centrul și sudul insulei.

Terase cu plantație de orez

În nord se găsesc mari plantații de cafea.

Plantație cu cafea

Există totuși și zone aride în jurul Vulcanului Agung, iar peninsula Bukit și insula Nusa Penida sunt mai puțin cultivate și populate din cauza lipsei apei.

Bali este înconjurată la nord de Marea Java, iar la sud de Oceanul Indian, la vest de strâmtoarea Bali care face legătura cu insula Java, iar la est, de strâmtoarea Lombok, care face legătura cu insula Lombok.

Insula Bali 

Turismul este industria de bază a locuitorilor din Bali. Populația insulei este de 4,2 milioane de locuitori.

Insula este înconjurată de recifuri de corali, plaje albe (mai ales în partea sudică) și plaje cu nisip negru (în nord și vest).

Plajă cu nisip alb

Plajă cu nisip negru

Chiar dacă majoritatea populației indoneziene este de religie musulmană, 83,5% din locuitorii insulei Bali practică Hinduismul balinez - un amestec între hinduismul adus de indieni în urmă cu 2000 de ani, și unele traditii și ritualuri locale aduse de Imperiul Majapahit. Peste 90% din populație face parte dintr-o castă numită Sutra, care este semnificativă doar în religie și ritualuri.

Minoritățile religioase o reprezintă islamicii în proporție de 13 %, creștinii (1,7%), respectiv budiștii (0,5%).

Bali este renumită prin templele sale. Pe insulă există peste 1000 de temple.

Traducerea în indoneziană pentru cuvântul templu este Pura, cuvânt provenit din sanscrită, care înseamnă spațiu înconjurat de ziduri.

Apus de soare la Templul Tanah Lot 

Templele din bali au fost construite în perioada imperiului Majapahit. Numărul lor este foarte mare, cel puțin trei temple se găsesc în fiecare sat. Chiar și amplasamentul lor este foarte important, fiind aliniate în funcție de munte, mare și răsărit.

”Templul Mamei” sau ”Pura Besakih” pe versanții Muntelui vulcanic ”Mount Agung” din estul Bali. Cel mai mare și mai sfânt templu din Bali. Acest templu este alcătuit din douăzeci și două de lăcașuri așezate pe creste paralele.

Templul ”Pemuteran Pulaki”

Templu bisericesc ”Dalem Agung Padantegal”

Cel mai important templu este Pura Puseh (sau templul originilor), dedicat strămoșilor fondatori ai satului și care este amplasat pe cel mai înalt punct al satului (muntele). În centrul satului este Pura Desa dedicat spiritelor care protejează satul (răsăritul). În punctul cel mai apropiat de nivelul mării este Pura Dalem, (sau templul Morților), unde se află și cimitirul (marea). Acesta este locul unde este așezat Durga, care reprezintă încarnarea oribilă a soției lui Shiva.

Unele temple au o importanță atât de mare încât se poate spune că sunt proprietatea întregii insule, și nu doar a satului în care se află. Cel mai venerat templu de acest gen este Pura Besakih. Se află în zona vulcanului Agung, și este denumit și Templul Mamă.

În Bali, cele mai vorbite limbi sunt limbile balineză și indoneziană. Fiindcă în Indonezia se vorbesc peste 300 de limbi diferite, limba oficială este Bahasa Indonesia și se învață în scoală, dar cu toate acestea, populația mai în vârstă nu vorbește decât balineza, complet diferită de limba oficială.

Interesant lucru este ca limba balineza are de fapt 5 forme, fiecare fiind vorbită în funcție de statutul dintre vorbitori. Azi, se vorbeste în doar trei forme ale limbii:

1. Limba balineză de "jos" (Ia), care este folosită între vorbitorii de aceeași vărstă și/sau rang, tineri, sau când se vorbește cu un interlocutor mai tânar.

2. Limba balineză de "mijloc" sau "politicoasă" (Ipun), și care se vorbește cu superiorii (excluzând religia), cu străinii, sau cu și despre persoanele mai în vărstă sau cu un rang social mai mare

3. Limba balineză "înaltă" (Ida), care este folosită doar în religie și în cazul ritualurilor sau a ceremoniilor religioase, în discursuri religioase.

Înainte de a fi descoperită de turiști, arta balineză nu era apreciată ca fiind un lucru aparte. Balinezii sculptau sau pictau doar pentru a-și petrece timpul, sau pentru că ei considerau aceste lucruri ca făcând parte din viața de zi cu zi. Dar în zilele noastre acest lucru nu mai este valabil, dovada fiind abundența de magazine și galerii de artă care se găsesc acum în Bali. 

Există păreri conform cărora arta balineză întrece prin nivelul de finețe și complexitate arta din oricare altă parte a lumii. Mai ales batikul și ikatul care sunt făcute manual în culori vii și forme unice, sau sculpturile în lemn de tec de la statuete până la porți mari de temple, arhitectura templelor hinduse sau a statuetelor idolilor venerați, piramidele de fructe sau de legume pe care le confeționează balinezii. Toate aceste lucruri au un mai mare farmec atunci cand sunt insoțite de ritualuri. 

Specifice sunt ritualurile de înmormântare care sunt făcute cu cel mai mare fast, munca pentru construirea imenselor sarcofage funerare sculptate în lemn și împodobite cu flori și care apoi sunt aprinse, fiind impresionantă.

Se mai găsesc și alte lucruri care sunt semnificative mai mult prin tradiție si credință, ca de exemplu keris, un pumnal cu mare valoare spirituală, și care se spune că are forțe magice. Confecționarea lui cere multă atenție, și apoi în fiecare an se curăță și se îmbălsămează într-un ritual specific.

 

”Keris”, pumnal cu mare valoare spirituală

La fel și teatrul wayang are o însemnătate spirituală, arătând lupta binelui cu răul. Muzica gamelan în Bali este diferită de cea din celelalte regiuni ale Indoneziei, și acompaniază teatrele și dansurile balineze.

Bali dance

Dansurile sunt de foarte multe feluri, dansate în fiecare zi, acesta fiind una dintre cele mai frumoase atracții, dar specifice sunt acele dansuri în care actorii dansează în stare de transă.

Kecak este cel mai cunoscut dans în Bali, dar mai sunt multe alte dansuri ca Barong și Rangda, Ramayana, Kebyar, Pendet, Sanghyang.

Palatul ”Ubud”

Statui Dragoni Komodo

Mystic-Bali - Apus soare la ”Tanah-Lot”

Atracții turistice :

Apusul de soare la Templul Tanah Lot

Templul Taman Ayun

Templul Sadha Kapal

Templul Uluwatu

O vizita la Centrul de Arta si Muzeul de pictura din Ubud

Surf pe creasta unui val în Uluwatu

Atelierele de prelucrare ale argintului si aurului cu magazinele proprii de prezentare si vânzare din Celuk;

O vizită la atelierul-studio al celui mai important designer indonezian Nyoman Suradnya, renumit prin tehnica sa unica de imprimare a vestitului material textil Batik;

O vizită la Centrul de sculptură din Mas vă oferă posibilitatea negocierii pretului obiectelor pe care doriti sa le achizitionati.Aici se sculpteaza în lemn pretios; de tec, mahon, lemnul crocodilului.

Incursiune spre muntele Kintamani;

Vestitele orezării în terase;

Rafting pe râul Ayung;

Croaziere în insulele învecinate: ex. I-la Lembogan;

Parcuri: West Bali National Park, Bali Bird Park, Butterfly Park, Monkey Forest.

Despre Insula Bali și despre locuitorii ei, se mai pot spune încă foarte multe lucruri interesante. Într-un viitor articol voi continua povestea acestui frumos și spectaculos loc de pe Pământ.

sursa: http://www.lovethesepics.com; https://ro.wikipedia

AH ! CE BUNĂ ESTE TARTA CU FRUCTE !

IARNA 2017-2018, VA FI O IARNĂ GREA

Ion Sandu, fost director general al Administrației Naționale de Meteorologie (ANM) și președinte al Societății Meteorologice Române, revine cu un pronostic deloc optimist pentru iarna 2017-2018

După ce a avertizat încă din luna martie că urmează o vară cu fenomene meteo extreme, Ion Sandu avertizează populația României că la iarnă ”va fi prăpăd”.

Ion Sandu a avertizat că urmează o iarnă grea, cu ninsori abundente şi viscol intens.

"Iarna asta vor fi viscole foarte puternice, trebuie luate măsuri. Facem deducție logică: dacă și octombrie va fi mai cald, iarna aceasta va fi asemănătoare cu cea din 2012, va fi prăpăd", a declarat Sandu, care a mai precizat că "ne îndreptăm spre evenimente meteo periculoase".

În martie 2017, Ion Sandu a afirmat că vara va fi una cu perioade de secetă întrerupte de furtuni violente şi precipitaţii abundente în perioade scurte de timp. "Când vezi harta de prognoză pentru la vară, te apucă frica la cum arată. Dacă te uiţi la hărţile pentru iulie şi august, te apucă frica... sunt estimări, dar anul trecut s-au potrivit şi în alţi ani, au probabilitate de 70%... Când ai prognoză cu temperaturi foarte mari, e de aşteptat ca furtunile să fie şi mai violente, toată cantitatea de precipitaţii dintr-o lună se descarcă într-o zi sau în câteva ore", afirma Sandu în urmă cu o jumătate de an.

Deci, dragii mei, să ne luăm măsuri din timp, pentru a putea trece cu bine peste iarnă. Deja, în unele zone a nins. 
sursa: http://www.stiripesurse.ro

Matematica este prezentă în tot ce există pe această lume.

FRACTALI ÎN NATURĂ, AMPRENTA DIVINITĂȚII

”Fractal” este o figură geometrică fragmentată sau frântă care poate fi divizată în părți, astfel încât fiecare dintre acestea să fie o copie miniaturală a întregului.

Se spune că limbajul lui Dumnezeu este matematica și că tot ce există pe Pământ poate fi descris cu ajutorul ei.

Oamenii au încercat dintotdeauna să-și explice universul prin intermediul tiparelor, pe care savanții le-au denumit fractali în natură.

Aceste tipare sunt cel mai bine reflectate de formele geometrice, simboluri care exprimă esența celor mai complexe adevăruri.

Fractalii pot fi întâlniți în spații geometrice abstracte, peste tot în lumea vie – în forma plantelor și a animalelor – și creează o simetrie perfectă în tot ce ne înconjoară.

Când o plantă creste, fiecare frunza urmareste forma intregului copac.

Anumite părți ale corpului omului sunt obiecte fractale: plamanii, creierul, părul, sistemele circulator, nervos, ochii.

Cele câteva imagini prezentate, demonstrează că matematica este prezentă în tot ce există pe această lume.

ADEVĂRATA ÎNFĂȚIȘARE A MARELUI VOIEVOD ȘI DOMN VLAD ȚEPEȘ

CEI CE L-AU TRĂDAT PE VLAD ȚEPEȘ, NU NUMAI CĂ AU VRUT SĂ ASCUNDĂ ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE ACEST MARE DOMNITOR ȘI VOIEVOD ROMÂN, DAR NICI MĂCAR ADEVĂRATA LUI ÎNFĂȚIȘARE NU AU VRUT CA URMAȘII ROMÂNI SĂ O CUNOASCĂ.  

ÎNFĂȚIȘAREA PE CARE O TOT VEDEM PESTE TOT ESTE UN PORTRET PICTAT DE UN PICTOR UNGUR, CU SCOPUL DE A ACCENTUA CRUZIMEA MARELUI VOIEVOD ȘI DE A-L ȚIGANIZA.

PORTRETUL CU ADEVĂRATA ÎNFĂȚIȘARE A LUI  VLAD ȚEPEȘ SE AFLĂ EXPUS ÎNTR-UN MUZEU DIN VIENA.

Pentru români, VLAD ȚEPEȘ a rămas voievodul in timpul caruia puteai bea apă din fântana Cetatii Târgoviste, cu un pocal din aur masiv fără ca cineva sa-l fure. Surse istorice confirmă existenta acestei cupe care a fost folosita pana in ziua in care Vlad Tepes a murit. Țepeș a fost un erou adulat, dar si temut de poporul lui. Era respectat atât ca luptator cat si ca voievod. 

Vlad Ţepes Domnul Ţării Românesti, a avut trei perioade în care a domnit: 1448, 1456 - 1462, 1476. Alături de Ştefan cel Mare, Ţepeş a fost principalul exponent al luptei antiotomane din a doua jumătate a secolului al XV-lea.
Vlad Țepeș s-a născut in orasul Sighisoara, in Transilvania in 1431, fiind mai tarziu domnitor al Valahiei. Tatăl său, Vlad Dracul, a fost cavaler in Ordinul Dragonului, ordin cavaleresc din Estul Europei care avea ca scop oprirea extinderii Imperiului Otoman.
Vlad Dracul, fusese primit în Ordinul Dragonului. Ordinul - care poate fi comparat cu cel al Cavalerilor de Malta sau cu cel al Cavalerilor Teutoni - era o societate militaro-religioasă, ale cărei baze fuseseră puse în 1387 de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (mai târziu împărat al Sfântului Imperiu Roman) și de cea de-a doua soție a sa, Barbara Cillei.

Simbolul Ordinului era un Dragon, iar scopul era apărarea creștinismului și cruciada contra turcilor otomani. Datorită apartenenței sale la Ordinul Dragonului, tatăl lui Vlad Țepeș era supranumit Dracul. 

La rândul său, Vlad va fi înnobilat în numărul membrilor Ordinului Dragonului în 1431 la Nürnberg de către Sigismund de Luxemburg.
Blazonul Ordinului Dragonului reprezenta un dragon (otomanii) si o cruce (semn al crestinatatii), iar Vlad Dracul a purtat acest simbol peste tot, pe steaguri, monede si sigiliu.
Fiind un personaj nu numai istoric, ci si literar si folcloric voievodul a fost ales de scriitorul Bram Stoker ca erou principal al romanului său aparut in anul 1897. De atunci, Dracula si Transilvania, tărâmul care adaposteste misteriosul castel plin cu fantome si vampiri undeva in mijlocul pădurilor intunecoase, a devenit subiectul a peste 750 de filme, documentare sau nuvele inspirate fiind de romanul scriitorului irlandez.

Există multe legende: una spune ca transformarea lui Vlad Tepes in Contele Dracula insetat de sange se datoreaza faptului ca, potrivit obiceiului in acea vreme, invingatorul unei lupte isi potolea setea band sangele celor invinsi.
Porecla Țepeș i s-a atribuit de pe urma execuțiilor frecvente prin tragere în țeapă pe care le ordona. Chiar turcii îl denumeau Kazıklı Bey, (Prințul Țepeș). Acest nume a fost menționat pentru prima oară într-o cronică valahă din 1550 și s-a păstrat în istoria românilor.
Cunocut pentru intoleranta si cruzimea sa, Vlad era in acelasi timp respectat de supusii sai pentru campaniile de lupta impotriva turcilor. Era respectat atât ca luptator cat si ca voievod ce nu tolera nedreptatea, in timpul domniei lui ridicand cateva manastiri.

Vlad Țepeș a fost un erou adulat, dar si temut de poporul lui.

Victor Hugo in "Legende de Siecles", redă felul in care Vlad Tepes a intampinat armata sultanului Mahomed al-II-lea venita sa cucereasca Tara Romaneasca. 

Inaintand spre Targoviste, ostenii armatei turcesti au fost ingroziti de privelistea oferita de Tepes: case arse, câmpii pârjolite, si fântani cu apa otrăvită.
Totul a culminat insa cu imaginea de langa zidurile cetatii unde se adapostise Vlad Tepes: o imensă pădure de cadavre. Cuprinsi de frica si ingroziti de mirosul celor 20.000 de cadavre ale prizonierilor turci infipti in tepe, însusi Mahomed s-a retras recunoscand victoria voievodului.

In 1931-32, arheologul Dinu Rosetti, la ordinul Academiei Romane, a cercetat Manastirea Snagov pentru a descoperi trupul lui Vlad Dracula.
Dar nu a descoperit decat cateva morminte jefuite, in interiorul manastirii, legendele locale spunand ca trupul lui Vlad ar fi fost inmormantat chiar la intrarea in manastire. Nedând crezare acestei legende, cercetatorul a sapat si a scos la iveala un mormant aflat in fata altarului. Mormantul era insa gol. Continuand sa sape, a gasit un altar păgân, cu oase ale animalelor sacrificate.
Dand o sansa legendei, a inceput sa cerceteze locul de la intrarea in manastire, unde a gasit un mormant ce nu fusese jefuit, apartinand, se pare, unui nobil. Hainele care invaluiau cadavrul aratau ca apartineau unui om instarit.
Manastirea Snagov are insa un grad ridicat de umiditate, ceea ce face ca majoritatea rămasitelor pamantesti ale celor inmormantati aici sa se descompuna foarte repede. Este deci foarte posibil ca si trupul lui Vlad sa se fi descompus inainte de a fi fost incepute cercetarile pentru descoperirea lui.

Cu certitudine putem afirma că Dracula a existat. 

Că voievodul Vlad Tepes ar fi acelasi cu vampirul diabolic, ramane o provocare pentru fani. 

Cert este insă faptul ca mitul vampirilor a câstigat teren (mai ales datorita mass media) in fata istoriei.

Pe lângă nenumăratele filme cu Dracula, care nu au decât vagi legături cu adevăratul Vlad Țepeș, una încearcă să se apropie de realitate. În anul 1979, Doru Năstase a regizat un film istoric despre viața domnitorului. În rolul lui Vlad a jucat Ștefan Sileanu.


sursa: https://www.historia.ro și https://micaelnicolas.wordpress.com

“E foarte bine !” - Poveste cu tâlc pentru minte și suflet

A fost odată un rege african, care avea un prieten foarte bun din copilărie. Acest prieten avea obiceiul ca, indiferent de situaţia în care se afla, fie ea bună sau rea, să spună mereu:

“E foarte bine!”

Într-o zi, regele şi prietenul său se aflau la vînătoare. Prietenul încărca şi pregătea armele pentru rege. Din greşeală, o armă s-a descărcat şi i-a retezat regelui buricul degetului mare de la mâna stîngă. Fără să fie impresionat de situaţie, prietenul a remarcat, ca de obicei:

„E foarte bine !”.

Regele, rănit şi urlînd de durere, a replicat:

„Nu, nu e bine deloc !” şi a ordonat ca prietenul lui să fie aruncat în închisoare.

Peste ceva timp, regele vâna într-o zonă periculoasă. A fost capturat de un trib de canibali, care l-au dus în satul lor. L-au legat de un proţap şi se pregăteau să-l pună pe foc. Dar unul dintre canibali a observat că regele nu avea buricul degetului mare. Fiind superstiţioşi, canibalii aveau ca regulă să nu mănînce pe nimeni care nu era complet întreg. Aşa că l-au eliberat pe rege.

La întoarcerea acasă, regele şi-a reamintit de întâmplarea de la vânătoare, cînd îşi pierduse o parte din deget şi, cuprins de remuşcări, a ordonat ca prietenul lui să fie eliberat din închisoare.

„Ai avut dreptate”, i-a spus prietenului proaspăt eliberat.

„A fost foarte bine că mi-ai retezat buricul degetului.” şi a început să-i povestească păţania cu canibalii. Apoi îi spuse: „Îmi pare foarte rău că te-am trimis la închisoare atîta vreme. A fost urît din partea mea să fac acest lucru.”

„Nu-i adevărat“, a replicat prietenul, „Este foarte bine că m-ai închis !”

„Ce vrei să spui cu asta, că este foarte bine ?!?  Cum poate fi bine să stai la închisoare ?”

„Dacă n-aş fi fost în puşcărie, aş fi fost cu tine şi mie nu îmi lipseşte nici o bucăţică din deget.”

Răspunsul îi deschise ochii regelui.

sursa: https://www.marian-rujoiu.ro