MAGDA ISANOS - Povestea Tinereții fără Bătrânețe

”Înțelepciune este să respiri ușor, și după lacrimi să zâmbești...”, spune într-una din poeziile sale Magda Isanos, 

Nãscutã la Iasi, la 17 aprilie 1916, fiicã a lui Mihai Isanos si a Elisabetei (n. Balan), doctori în medicinã. A urmat scoala primarã la Costiujeni, spital unde lucrau pãrintii ei, în apropiere de Chisinãu, iar liceul la Scoala eparhialã de fete din Chisinãu. A studiat la Iasi dreptul si filozofia; licentiatã în drept, a profesat scurt timp avocatura la Iasi. Debut în 1932, cu versuri în revista "Licurici" a Liceului de bãieti "Bogdan Petriceicu Hasdeu" din Chisinãu. S-a stins din viatã la Bucuresti, la 17 noiembrie 1944.


CUM ERA MAGDA ISANOS

Când citeai poeziile ei, necunoscând-o, nu puteai nici mãcar bãnui ce fire veselã avea: în versuri rãsuna tristete multã si gravã... Cum se împãcau aceste douã fețe ? Lumina si umbra convietuiau în totalã armonie. Artist înnãscut, simtea cã trebuie sã se tinã departe de sinceritatea impudicã a confesiunii directe, de mãrturisirea spontanã si uneori necugetatã, care mutã povara pe sufletul altuia, relatându-si jurnalistic necazurile culese la cald si spuse de-a dreptul, sub formã de vesti din infernul personal. 

Veselia diurnã îi filtra, dar îi si potenta tristetea. Structuratã în adâncime, ca o eclipsã, când între Soare si Terra se interpune Luna, iar sus se iveste „soarele negru al melancoliei”, Magda avea forta care se naste din echilibrul energetic al contrariilor. Stia din experientã cã oamenii nu vor sã plângã, ci sã râdã ori sã fie mângâiati. 

Râsul, o altã fațetã a hohotului de plâns, e mai greu de stârnit, iar a mângâia e un har pe care putini îl au, de obicei doar aceia care au suferit. Din îmbinarea între râs vãdit si plâns ascuns, izvora profundul ei farmec. Nu alesese calea egoistã si usoarã a celor care se gândesc doar la durerea lor, afisându-si nefericirea, în loc sã-si menajeze aproapele. Ea fãcea mai mult: încerca sã-i vindece pe cei din jur de melancolia vietii, ca si cum rostul ei pe lume era sã nu-i lase pe ceilalti sã-si risipeascã lacrimile.
Tristetea din poeziile Magdei este reversul veseliei diurne: un Narcis numai zâmbet se vede în poezie plângând, ori, înlãcrimat, îsi zãreste în versuri surâsul. Amândoi acesti Narcisi sunt autentici, unul fãrã altul n-ar putea exista. 

Magda îsi cuprindea propriul dublu: personajul fascinant, cuceritor, cu care nu te puteai plictisi, nici posomorî vreodatã, îsi avea în sine antiteza, si astfel era ea însãsi, cu umbre si lumini, o operã de artã a lui Dumnezeu. Distanta dintre tristetea din adânc si veselia de-afarã dã nu numai mãsura sufletului, ci si a talentului ei: spuse de-a dreptul, zvârcolirile care o frãmântau nu ar fi interesat pe nimeni, dar asa, gingãsia din versuri se naste din prudenta spunerii, din teama subînteleasã si profundã cã prin ceea ce spune ar putea rãni. Lacrimile sunt cernute prin surâs, si zâmbetul este filtrat prin lacrimi.
În viata de toate zilele, momentele cele mai solemne, mai dramatice, le înviora cu un zâmbet. Când altii în situatia ei ar fi plâns ori ar fi încremenit încruntati, ea râdea ! 

Printr-o extraordinarã putere, izvorâtã din marea ei generozitate, a fost în stare sã-i facã pe ceilalti sã râdã chiar si atunci când înãbusitoarea boalã de inimã ajunsese aproape de culme. 

Râdea pentru a-i scuti pe cei din jur de tristete, ori, cel putin, pentru a le atenua disperarea. 

Era înconjuratã de o aurã de umor, care fãcea parte din frumusetea, din farmecul ei. Umorul altoit pe tragismul existentei dã vietii si scrisului ei o luminã eroicã, poate mai mult, sau cel putin la fel, ca implicarea în diversele cauze ale celor nãpãstuiti.
Existenta i-a fost hotãrnicitã de douã mari rãzboaie, unul la începutul, celãlalt la sfârsitul vietii. Sinistrul reper i-a marcat copilãria si sfârsitul, iar primãvara si toamna aveau sã însemne pentru ea, ca si pentru flori si grâu, timpul nasterii si timpul mortii. Ca un pandant al rãzboiului, apãrea, fireascã, speranta în venirea cât mai grabnicã a pãcii, asteptarea „anului unu”, „anul pãcii între popoare”. 

La 17 aprilie 1916, când se nãstea Magda, la Iasi, ziarele scriau cã Germania fãcea demersuri pentru o pace separatã cu Rusia. O revistã ilustratã din Bucuresti dãdea ca termen pentru sfârsitul rãzboiului toamna acelui an, cel târziu: septembrie sau octombrie. Dar n-a fost sã fie cum spera lumea: rãzboiul nu mai putea fi oprit.

S-a nãscut în Duminica Tomii, la orele trei dupã amiazã, probabil la spitalul Socola, unde lucrau si locuiau pãrintii ei, la marginea orasului. Tocmai atunci, în ocolul primãriei, scriau ziarele, zburda, ca însãsi ursita ei nerãbdãtoare, un mânz rãtãcit, roib, cu coama si coada neagrã: întruchipare a tineretii, a nopții si a misterului, purtãtorul vietii si al mortii, simbol legat deopotrivã de ploaie, lunã si soare, ca si de melodica înnoire a lumii.
Asadar, rãzboiul si pacea, primãvara si toamna... Deopotrivã cu acestea, i-a marcat existenta marginea, ca spatiu al locuirii si limitã a dublului avânt: spre centru si spre zãri. 

S-a nãscut la marginea Iasului, si avea sã locuiascã în cea mai marginalã provincie a României, Basarabia, în incinta unui spital aflat în afara capitalei, într-o casã situatã la limita unui parc imens. În micul cimitir al asezãrii basarabene numite Costiujeni sau, mai româneste, Cosânzeni, adolescentã fiind, ea privea la mormântul bunicului iubit, aflat într-o margine, si se gândea cã, odatã, va avea lângã el „un loc prea potrivit”...
Si a mai fost, în sufletul ei, o teamã, furișatã, parcã, din tragediile vechi. A urmãrit-o toatã viata, dupã ce în fragedã copilãrie, o boalã grea a lovit-o ca un trãsnet din cer: poliomielita. 

Copila perfectã, înzestratã cu toate darurile a fost doborâtã si aproape strivitã de o boalã cruntã. A zãcut mult si greu, a rãmas cu glezna stângã inertã, ca piciorul rupt al unei pãpusi. A purtat, ca un memento, urmele bolii si a rãmas cu teamã de fericirile prea mari, care ar putea sã-l supere pe Dumnezeu. 

Din nou, se întrezãreste ideea de echilibru al contrariilor: purtând în sinea ei si râsul si plânsul, se gândea cã fericirea exageratã îsi va chema, în mod fatal, antiteza, izgonitã temporar de revãrsarea bucuriei.
Norocul ei a fost cã a avut pãrinti plini de grijã si afectiune, surori care o adorau, iar în jurul casei o grãdinã minunatã. Erau, de fapt, douã grãdini concentrice: parcul spitalului cuprindea în sânul lui grãdina casei. Cum veneai, cu trãsura sau pe jos, te întâmpina o alee de salcâmi spre o poartã de lemn. În curtea strãjuitã de brazi, erau douã alei de nuci si douã de peri, câtiva meri, un visin înalt, artari si duzi; sub nuci, se fãcea toamna un asternut de frunze fosnitoare. Fetele se tolãneau pe crengile unui artar bãtrân, si în toatã grãdina, iarba crestea atât de înaltã, încât îsi puteau croi prin ea tuneluri...
Sorã mai mare, Magda nu cãuta sã pãstreze distanta fatã de cele mai mici: le spunea povesti, era prima la jocuri, le cucerea prin vervã. Îndeplineau orice le-ar fi cerut: sã joace teatru (ea nãscocea piesele, întotdeauna istorice, cu un sultan cotropitor si un domn român), sã prindã muste ca sã hrãneascã puii din cuiburile doborâte, sau sã stea cuminti când fãcea scoalã cu ele. Era conducãtoarea lor, i se subordonau de bunã-voie, o ascultau si nu-i ieseau din cuvânt, iar dacã era ironicã sau le fãcea farse, nici nu le trecea prin minte sã se supere. Nu atât diferenta de vârstã, care nu era mare, conta, cât superioritatea. O superioritate psihicã, un anumit fel de a fi, doar al ei, poate un privilegiu obtinut cu pretul suferintei. Avea replica frumoasã si promptã, uneori tãioasã, era mai sprintenã la minte decât normalul vârstei, iar prin elocventã se impunea adesea si în fata celor mari.
Îsi scria poeziile solare noaptea, sub ocrotirea umbrei. Antiteza era perfectã: insomniacã, nocturnã, se situa în contrast cu lumina despre care scria. Asa cum noaptea este reversul zilei, poezia era cealaltã fatã a zâmbetului ei diurn. Nu-i plãcea sã-si citeascã poeziile cu glas tare. Mamei ei, dacã o-ntreba, i le dãdea sã le citeascã singurã, iar surorilor le cerea sã i le copieze „pe curat”, cu chenar în douã culori, cãci ea avea un scris „urât”, dar cu trãsãturi ferme, bine formate, încã de la o vârstã foarte tânãrã. 

Vãzându-si poeziile copiate caligrafic, zâmbea: „Dacã se vor gãsi vreodatã caietele astea, se va spune cu uimire: Ce scris pueril si ce gândire profundã !” 

Din când în când, îsi rupea caietele sau le ardea; pe unul l-a aruncat, într-o varã, în mare.
Numai o actritã cu vervã si temperament ar fi fost în stare sã strãluceascã în rolul Subretei, din „Avarul” de Moliere: simplã aparitie mutã, trebuia sã-si farmece publicul având la dispozitie doar o mãturã si o cârpã de praf ! Elevã în clasa a VI-a de liceu, Magda a interpretat acest rol si a avut un succes extraordinar, la un hram, când era si „serbarea scolii”, au asistat sute de elevi, fete si bãieti; la sfârsit, toti actorii au format o piramidã, iar Magda, cu mâinile-n solduri, cu sort si bonetã, poza râzând, în vârf, deasupra tuturor...
Emotii, putea sã aibã, dar niciodatã nu le-ar fi arãtat, nu le-ar fi recunoscut; surorile nu au vãzut-o niciodatã având „trac”. Bineînteles, toate astea presupuneau o luptã continuã cu sine, iar ea a fost, pe toate planurile, o luptãtoare, astfel si-o amintesc toti cei care au cunoscut-o, asa o aratã si episodul care urmeazã.
Cea mai rece si mai impunãtoare clãdire din Chisinãu, Liceul Eparhial, se înãlta posomorâtã pe o sprânceanã de deal, deasupra unui rând de crâsme. Directoarea care conducea cu mânã de fier liceul era doamna Elena Alistar, mãtusa Magdei. Severã ca o mãnãstire sau ca o puscãrie, Școala Eparhialã era supranumitã „Muntele Athos”, cu interdictia pe dos, cei opriti sã intre fiind elevii de parte bãrbãteascã. Când Magda a pãsit spre mijlocul careului, celor o mie de fete li s-au muiat picioarele si în curtea ziditã s-a fãcut liniste. Directoarea le adunase ca sã comunice o abatere gravã: douã eleve de clasa a opta, de la sectia normalã, fugiserã din internat, într-o sâmbãtã seara, ca sã se ducã la un bal mascat. Urmau sã fie drastic pedepsite, sanctiunea nu era încã oficialã, dar se stia cã aveau sã primeascã pedeapsa maximã: eliminarea din toate scolile din tarã. 

Magda a fãcut câtiva pasi hotãrâti, s-a oprit în fata directoarei si a cerut voie sã vorbeascã. A prezentat pe scurt fapta, apoi starea materialã a familiilor din care proveneau vinovatele. Erau fete sãrace, din familii cu multi copii, în anul acela urmau sã termine scoala si, „intrând în pâine”, ar fi putut sã-si ajute pãrintii si fratii; nu era vorba, asadar, numai de soarta lor, ci si de a familiilor. Orice pedeapsã, spunea Magda, trebuie sã urmãreascã nu nimicirea vinovatului, ci îndreptarea lui. În ce mod ar fi putut acestea sã se îndrepte, dacã erau scoase definitiv din scoalã ? Eliminarea doar pentru un anumit interval sau mustrarea publicã le-ar fi dat posibilitatea sã se corijeze; în plus, ar fi învãtat lectia iertãrii si a generozitãtii, în locul ranchiunii care le-ar fi marcat pentru tot restul vietii. 

În mâinile directoarei stãtea, deci, soarta atâtor oameni, doar ea avea posibilitatea de a îndruma spre bine niste copile care gresiserã din simplã curiozitate. Impresionatã, directoarea pãrea gata sã cedeze, când Magda a rostit un cuvânt care nu trebuia spus: „Pentru toate aceste motive, trebuie sã le iertati !” Trebuie... Împinsã de firea ei voluntarã, eleva o învãta pe directoare ce trebuie sã facã ! Doamna Alistar nici n-a mai vrut s-audã de clementã, mai mult: a eliminat-o si pe Magda pentru o sãptãmânã. Atunci, toatã scoala a fãcut greva foamei: veneau în sala de mese, dar nu se atingeau de mâncare. Meniul de la cantina scolii era, în general, sobru, dar, în timpul grevei, doamna directoare a dat dispozitie sã se gãteascã mâncãruri alese, cu speranta cã le va face pe eleve sã cedeze. Protestul a durat, totusi, destul de mult, si lumea se mira cum reuseau fetele sã reziste; de fapt, erau alimentate noaptea, cu dulceturi, fructe, prãjituri, aduse pe ascuns de mama Magdei, gata oricând sã apere cauza unor copile sãrace si nedreptãtite. Solidaritatea elevelor de la Eparhialã a uimit; dupã ani si ani, nimeni nu mai stia nici numele fetelor, nici dacã fuseserã iertate sau pedepsite conform deciziei. Tuturor le-a rãmas însã în minte curajul Magdei, felul cum luptase ea în agora scolii. E ca si cum istoria ar fi retinut numele avocatului lui Dreyfus, uitându-l pe al celui pe nedrept retinut în Insula Diavolului...

Cum arãta Magda, studentã la douã facultãti, Drept si Filozofie, în toamna anului 1934 ? 

Cel mai bine se descrie ea însãsi, într-o schitã, sub chipul unei fete abia coborâte din trenul de Chisinãu, gata sã urce „calea regalã” a Iașului, strada Carol, spre Universitate: într-un taior nou, în mânã cu o servietã la fel de nouã, „îsi întoarce fata la dreapta si la stânga, si, cu mândrie si cu entuziasm, ea strigã din ochi tuturor: sunt studentã !” Apoi, „în neprimitoarea camerã mobilatã, stã pe marginea patului si nu poate dormi; îsi aminteste de grãdina de-acasã...” „La Universitate, a doua zi, totul e coplesitor... Larma, zidurile prea înalte, îndrãzneala viitorilor colegi. Desigur, i se face curte, chiar dacã nu-i frumoasã, e tânãrã. Studentii îi fac loc lângã dânsii...” Ea „priveste drept la oameni ca si cum le-ar spune: eu am sã înving.”
Fatada Universitãtii Mihãilene se desfãsura simfonic, impresionându-i pe noii veniti, rãtãciti între fețe necunoscute, în cãutarea avizierelor cu anunturi si orare. 

Corpul profesoral era alcãtuit din „cariatide” pe mãsura „zidurilor prea înalte”: nume prestigioase, cu doctorate strãine si lauri academici... Pe de altã parte, Magda explorase si celelalte posibilitãti oferite de Iasi: seratele de la „Bragadiru”, cinematografele, Copoul... Nu peste mult, însã, poezia si cãrtile aveau sã-i rãmânã singurii, statornici prieteni, „într-o vreme mohorâtã si laborioasã.” 

În orasul dezolant, toamna, cu zgomotul ploii curgând în burlane, în timp ce „norodul vesel al studentimii” cobora la vale, spre oras, grãbindu-se la vreo seratã sau la un spectacol, doar ea urca la deal, spre gazdã, unde o astepta, în camera rece, noaptea de insomnie...

”EL” avea un nume sonor ca un pseudonim: Eusebiu Camilar. 

Eusebiu Camilar

Amândoi erau poeti. Întâlnirea a fost una dintre acele apropieri care se întâmplã rar, o revelatie beneficã, si pentru unul, si pentru altul. Fericiti cã soarta îi adusese alãturi, nici unul nu voia mai mult. Lucrurile s-au complicat mai târziu, când, înstiintatã despre planurile lor de cãsãtorie, mama Magdei a sosit la Iasi si a vrut sã afle detalii despre viitorul ginere: „cine-i”, „de unde-i”, „cu ce se ocupã”, ce studii are”, „din ce trãieste”, ”din ce o sã trãiti”... Si a constatat cu uimire cã, în afarã de superlative si declaratii de dragoste („Îl iubesc... Cum era sã-l întreb ce studii are ?”), Magda nu avea nici un rãspuns concret. Se iubeau, si asta le era de-ajuns. S-au cãsãtorit în martie 1938. În mai, ea le scria celor de-acasã: „Eu sunt foarte fericitã, cred cã nu e exagerat sã spun cã ne iubim în fiecare zi mai mult. Ne-am pus verighetele, ne stau foarte bine, nici largi, nici strâmte... Zeby îmi aduce flori din oras, îmi lustruieste pantofii, si nu mã lasã sã fac treabã, de parc-as fi o principesã în exil. Câteodatã mi-i fricã. Atâta fericire poate supãra pe Dumnezeu.”
În septembrie 1939, Eusebiu Camilar a fost concentrat la Botosani, trimis undeva „pe zonã”, si ulterior pe frontul de rãsãrit. Odatã cu invadarea Cehoslovaciei de cãtre armatele hitleriste, începuse conflictul, care avea sã devinã al doilea rãzboi mondial. 

Invadarea Basarabiei de cãtre armatele sovietice, la 28 iunie 1940, a însemnat exodul familiei din Chisinãu, întâi la Iasi, apoi la Bucuresti, unde Magda i-a urmat. 

Dupã o scurtã revenire în 1941, refugiul basarabean s-a repetat în primãvara timpurie a lui 1944; Magda a pãrãsit si ea, a doua oarã, Iasul, familia s-a reunit în Bucurestiul aflat sub amenintarea continuã a bombardamentelor.
Pentru Magda, au fost anii „plânsului pe prispe de lut”: singurãtate, tristete, atacurile repetate ale bolii... Stãtea mai mult întinsã pe pat; mã duceam si-o îmbrãtisam, îmi lipeam fata de umãrul ei si mã uitam cum împletea, cãci ea împletea mereu, în toamna lui 1944, ultima ei toamnã. Împletitul e geamãn cu asteptarea, iar ea nu termina niciodatã de împletit ciorapi, nu din cauzã cã ar fi desirat noaptea ce crosetase ziua, ci pentru cã se gândea mereu la o pereche de picioare bãrbãtesti cu tãlpile înghetate, care trebuiau ocrotite de frig: picioarele lui Ulysse, aflat pe drumul cãtre casã. Așeza unele sub altele siruri albe, siruri negre, siruri cenusii: o nedescifratã Odyssee de lânã. 

Si-a revãzut poeziile si, cu zece zile înainte de a muri, manuscrisul a fost depus la Editura Fundatiilor Regale. Lucrând împreunã cu sotul ei la drama „Focurile”, a pus în gura unui personaj, urmãtoarea replicã, tâsnitã din inimã: „Dac-as sti cã prin moartea mea se schimbã mãcar un strop din nedreptãtile lumii, sunt gata sã mor...” S-a întâmplat la 17 noiembrie 1944, în casa din strada Popa Nan 49, la Bucuresti. Si lumea, cu nedreptãtile si atrocitãtile, a continuat sã curgã mai departe.

În ceremoniile pythagoreicilor, pe lângã muzicã si dansuri, gimnasticã filozoficã, exercitii mnemotehnice si recitãri de eufonii, un rol de seamã îl aveau parfumurile. Reteta unuia, furnizatã de Plutarh, cuprinde: miere, vin, stafide, cãprisor (fuscus), rãsinã, smirnã, lemn de trandafir, fistic, bitum, trestie parfumatã numitã obligeanã, stevie, ienupãr, mentã... Încerc sã-mi imaginez amestecul, în care par a se concentra, subtil, în proportii atent cântãrite, ape, munti, vii, grãdini, strãzi, pãduri... 

Dacã poezia ar putea impresiona nãrile, cred cã versurile Magdei ar fi aureolate de acest miros, fãcut din: maluri de pârâu, livezi cu stupi, bucãtãrie vara, pãdure de brazi, asfalt de oras, bisericã, tufis aprins... I-as spune parfumul pythagoreic al lumii. Ar putea fi povestea Magdei, cuprinsã într-o aromã: nãscutã pentru a percepe si a întruchipa armonia, mereu sub impulsul iubirii, si-a trãit bucuria si suferinta pânã la capãt si a pornit spre luminã, strângând în mâini semnul Crucii. O ursitã cu parfum de pãgânãtate creștinatã.

sursa: http://www.isanos.ro

CÂND PICTURILE ÎNCEP SĂ SE MIȘTE ...

VINE-VINE PRIMĂVARA !

Miauuu este mult până vine primăvara ?

GRĂDINA PROPRIE, UN RAI PENTRU SĂNĂTATEA TRUPULUI ȘI PENTRU BUCURIA SUFLETULUI

Oricine poate realiza o grădină acasă. Nu este nevoie de spații imense și nici de efort mare. Puteti incepe cu o mică gradină, care să vă ofere fructele si legumele preferate și mai ales sănătoase. Orice spațiu cât de mic poate fi transformat într-o grădină. Chiar și spațiul unui balcon de la bloc poate fi amenajat în așa fel încât să fie o sursă de sănătate și frumos. 

Legumele si fructele proaspete sunt o sursa bogata de vitamine naturale. Nu va mai fi necesar să mergeti la piată pentru a vă face aprovizionarea cu anumite legume, verdețuri sau fructe.

Cultivarea legumelor si a fructelor proprii este o tendinta care câstigă tot mai mult teren, deoarece astfel puteti obtine recolte sanatoase si mai putin costisitoare. 

Reîntorcându-vă catre natura, veti sti cu siguranta ceea ce consumati ! 

Puteti sa va bucurati de gustul inconfundabil al cartofilor, morcovilor, tomatelor si al ardeilor. Toate proaspete. In plus, activitatea de gradinarit este una foarte relaxantă.

Ce trebuie să aveți în vedere, la început,  pentru a 

amenaja o gradină cu legume, fructe ?

Asigurati-va ca gradina are acces la apă. 

O gradina de legume are nevoie de cel putin 6 ore de lumina pe zi. 

Asigurati-va ca solul este bogat si hranitor. Solurile argiloase/nisipoase sunt bune pentru inceput, dar daca adaugati si compost, veti obtine rezultate mai bune.

Alegeti momentul optim pentru a semana. In functie si de conditiile meteo, cea mai buna perioada este in lunile martie-aprilie.

Nu ingropati prea adanc semintele. Regula de baza este că orice samantă trebuie plantata la fel de adanc precum inaltimea sa. De exemplu, o samanta de 3 mm va fi plantata la 3 mm adancime.

Pe măsură ce veți lucra în grădină și veți obține rezultatele așteptate, veți căpăta experiență și multă dragoste pentru grădinărit.

În continuare, vă prezint câteva imagini cu idei pentru a amenaja o grădină de legume și fructe într-un spațiu mare sau mic.

CEAPĂ

CARTOFI

ROȘII

”Gandul e creator, e cea mai pu­ter­nica forta din uni­vers” - Cum stie corpul nostru ce e rau si ce e bine ?

Prof.Dumitru Constantin Dulcan, neurolog spune că “Cinci minute de mânie sau suferință imobilizează pen­tru 5 - 6 ore celulele gardian ale sistemului imuni­tar. Timp de 5-6 ore, organismul nostru e lipsit de apa­rare si astfel se poate declansa boala.”

– In “Inteligența materiei”, prima dvs. carte, ati demonstrat cu argumente stiintifice ca, dincolo de toate lucrurile vizibile, concrete, există un câmp de energie si lumină, coordonat de o minte inteligenta. Cu alte cuvinte, ca nu suntem singuri in univers, că Dumnezeu chiar există. V-a afectat certitudinea aceasta modul in care vă traiti viata de zi cu zi ?

– Odata ce am inteles că, de fapt, noi ne creem pro­pria reali­tate, felul in care pri­veam lumea s-a schimbat. Descope­ririle fizi­cii cuantice au aratat că mintea noastra e cea care face sa colap­seze undele de energie si le trans­formă in parti­cule, adica in materie. 

A gândi inseamnă a transforma nevăzu­tul in văzut. 

Gandul e creator, e cea mai pu­ter­nica forta din uni­vers. Iar Dumnezeu ne-a dat pu­terea ca, din milioanele de reali­tati posi­bile, care exista in stare latentă, să aducem pe pamant, cu gân­durile noastre, doar una. Pe cea care seamană cel mai mult cu gandurile noastre.

– Vreti sa spuneti ca ceea ce ni se intampla e oglinda a ceea ce gandim si simtim ?

– Exact. Când făceam cerce­tari pentru prima mea carte, am ajuns la concluzia că celulele au inteligenta lor. Si m-am speriat. Celulele reactionau la gândurile si sentimentele celui in cauză. 

S-a facut si un experi­ment in Occident, cu un eșantion de ADN, recoltat de la un individ si dus la 1000 de km distanta, intr-un laborator. Persoana in cauza a fost pusa sa priveasca un film frumos, cu ima­gini minunate, care stârneau bucurie. In acelasi timp, la 1000 de km distanta, ma­suratorile aratau cum spi­ra­la de ADN se relaxează. Cand imaginile au fost schim­bate cu un film de groa­za, ADN-ul a inceput, brusc, sa se restrângă, contrac­tan­du-se. Afland asta, m-a chinuit o intrebare: cum stie corpul nostru ce e rau si ce e bine ? Daca organis­mul nostru reactioneaza pozitiv la bine si negativ la rau, nu exista decat o singura mare concluzie.

– Care e aceea ?

– Inseamna ca universul intreg are ca fundament o lege morală, legea binelui. Abia acum vă pot răs­pun­de la prima intrebare. Da, ca să fim fericiti si sa­natosi, nu e nevoie decat sa ne construim viata dupa legea aceasta.

– Cu alte cuvinte, un stil de viata sanatos incepe de la a gandi si a faptui binele ?

– Când comit un act contrar acestei legi, imi creez singur mecanismele biochimice care duc la boală. Cinci minute de mânie sau suferinta imobilizeaza pen­tru 5 - 6 ore celulele gardian ale sistemului imuni­tar. Timp de 5-6 ore, organismul nostru e lipsit de apa­rare, iar milioanele de celule moarte, virusi si bac­terii circula libere prin organism, se pot localiza un­deva si declanșa boala.

– Se si spune in popor ca “a murit de inimă rea”. La asta se refera oare ?

– Stresul, care azi a luat proportii gigantice, ura, mânia, îndoiala, neincrederea in ceilalti, invidia, gelozia provoaca in corp un pH acid, favorabil bolii. Depresia are si ea un efect nociv asupra organis­mu­lui, nu doar că impiedică vindecarea, dar poate favo­riza debutul altor boli. Dar stiati că si frica ne face rau ? Este bine cunoscut experimentul lui Avicenna. Intr-o cușcă s-a pus un miel si intr-o cusca alaturată s-a pus un lup. Mielul a murit in scurt timp de stresul provocat de frică. Orice dezechilibru emotional adu­ce, mai devreme sau mai tarziu, boala.

– Cu emotiile nu-i de glumit. Cum ne putem pro­teja ?

– Eu am invatat sa le stapanesc. Incerc să nu mă implic afectiv intens, să nu mă enervez. Daca cineva imi greseste, fac un efort sa-l iert, gandindu-ma ca poate intr-o zi va intelege si el ceea ce inte­leg eu acum. Sa iertam, fiindca iertarea face ca pH-ul corpului sa vireze spre unul alcalin, favo­rabil sana­tatii. Sigur ca sunt si suferinte care nu pot fi evitate. Dar e im­portant sa ramânem con­stienti ca fiecare minut de suferinta sau stres ia din viata ce­lulei noastre.

– Statisticile arată ca stresul profesional e azi una din marile surse de boala. Munca in exces ameninta sa ne omoare lent.

– Daca nu ne putem lua mici vacante, regulat, sa ne luam ma­car pauze de zece minute, la fiecare ora, in care sa ne golim mintea si sa respiram adanc. Putem sa ne ridicam de la birou si sa privim ceva frumos pe fe­reas­tra. Sau, in loc sa bem trei cafele cu ochii in computer, sa bem un ceai fara sa ne gandim la nimic altceva. Sa ne bucuram de gustul si aroma lui. Cu timpul, inveti sa te relaxezi in orice conditii. Beduinii, de pilda, se odih­neau mergand pe camile. Si eu scriu si citesc de dimineata pana seara. Dar cand simt ca incepe sa se aseze oboseala pe mintea mea, ma opresc si aplic cate­va tehnici de relaxare.

– Ne puteti da si noua un exemplu ?

– Toate tehnicile de relaxare se bazeaza pe respi­ratie. Oboseala vine si dintr-o lipsa de oxigenare a creierului. Stau cateva minute cu ochii inchisi, incerc sa imi reprezint oboseala ca senzatie la nivelul creie­ru­lui si apoi, cu fiecare expiratie profunda, imi imagi­nez ca o elimin. Fiecare isi poate crea propria lui tehnica. Eu nici pentru durerile de cap nu iau pastile. Ma relaxez, ma concentrez pe starea de bine si cald, o trec prin inima si apoi o trimit acolo unde ma doare. Fac asta de cateva ori si durerea dispare.

– Sa-ti vizualizezi boala pare o conditie foarte importanta pentru vindecare.

– Bernie Siegel, reputat oncolog din SUA, a luat mai multi bolnavi de cancer in ultima faza si i-a invatat tehnica imageriei: de mai multe ori pe zi, trebuia sa-si ima­gineze ca distrug cance­rul din corp cu un foc, cu un animal care-l mănanca, fiecare dupa cum dorea. Dupa sase luni de zile, 40% din ei s-au vindecat. La testele psi­hologice, s-a dovedit ca cei care s-au vin­decat erau cei optimisti, cei care credeau in Dumne­zeu si cei care erau calmi. Indoiala este un ob­stacol in calea oricarui succes si mai ales a vindecarii.

– Ati amintit de Dumnezeu. Credinta e si ea parte din ecuatia starii de bine ?

– Rugaciunea e o realitate fizica, e un fel anume de a vorbi cu universul. Am testat eu insumi asta, de ne­nu­marate ori, si am rămas infiorat vazand ca poti obtine un raspuns. Prin rugaciune, realitatea din jur se transfigureaza, aducem la noi lumina din univers. Exista cazul celebru al neurochirurgului american Eben Alexander, care, la 54 de ani, a facut o meningo­en­cefalita bacteriana grava. A stat o saptamana in coma, timp in care foarte multe persoane s-au rugat pentru el. Dupa ce si-a revenit, a spus ca in tot timpul cât era in coma a vazut in jurul lui siluete umane care pareau sa stea in genunchi si de la care veneau spre el valuri de energie. Rugaciunile altora l-au vindecat. Dar si propriile noastre rugaciuni ne ajuta. Credinta mobilizeaza, in mod cert, intreg sistemul imunitar. Nu spunea Iisus “credinta ta te-a vindecat” ?

– Nutritionistii pun si ei pe listă o conditie a sa­na­tatii: ce, cum si cat mancam. Tineti cont de ea ?

– Eu respect o regula care se stie inca de la Hipo­crat: sa mananci fara sa satisfaci complet senzatia de foame ! Adipocitele asteapta semnalul că te-ai saturat ca sa-si extraga din alimente grasimea. Daca nu te sa­turi, nu te ingrasi. Studii de ultima ora arata ca lungi­mea telomerilor de la extremitatile cromozomilor, de care depinde durata vietii, e influentata favorabil de alimentatia cu putine calorii. Mananc legume, icre de peste, iaurt, lapte de soia, pe care il beau dimineata, cu cereale integrale, mazare, linte. Mananc foarte rar carne. Nu beau, nu fumez, nu consum zahar. Si am grija sa tin, din cand in cand, cate o zi de post, in care beau doar ceaiuri si las organismul sa se refaca. Dar, inainte de orice, am grija sa nu ma asez niciodata la masă suparat. Masa ar trebui sa fie o sarbatoare, sa fie prilej de bucurie alaturi de ceilalti. Sigur ca azi nu ne mai potrivim toti la masa, dar atunci cand pre­pa­ram ceva de mancare, s-o facem cu drag. Gandurile gospodinei trec si-n bucatele pe care le gateste.

– Din tot ce ati spus, trag o concluzie: cele mai bune medicamente ne sunt, de fapt, la indemana.

– Asa e. Dumnezeu ne-a dat deja totul. Daca vrem sa ramanem sanatosi si fericiti, e suficient sa pastram in minte cateva lucruri: sa mancam sanatos, fara sa ne imbuibam, sa facem miscare, sa ne odihnim corect, sa fim optimisti si plini de speranta. Sa fim perseve­renti cu pasiunile noastre, sa ne antrenam intelectual si sa ne ferim de rutină. Sa facem constant schimbari in viata noastra. Si sa nu uitam ca trebuie sa pastram in permanenta un echilibru intre energia consumata prin efort si energia obtinuta prin odihna si activitati care ne fortifică. Gandurile rele ne iau din viata, bucu­riile ne dau viata. Sa cautam bucuria, avem ne­voie de ea ca de pâinea noastra zilnica. Chiar daca, uneori, n-o putem avea decat in imaginatie.

Cum putem activa autovindecarea prin puterea minţii ?

Fiecare om poate utiliza un exerciţiu sau altul pentru a se deschide pe sine şi pentru a primi lumina în vederea vindecării. Există nenumărate tehnici în Reiki, în yoga, în Qi Gong, în Autocontrol, în Radiestezie şi în multe alte sisteme de acest fel. Ceea ce urmeză se adresează oricui, indiferent de practicile pe care le urmează.


Cum ne putem vindeca prin tehnica rugăciunii pentru a primi lumină ?


Tehnica următoare este menită să deschidă centrii pentru a primi lumina, putând apoi să fie folosită în ce scop doreşte omul. Ne face o plăcere extrem de mare să putem dezvălui aceasta tehnică, mai ales pentru că ea nu a mai fost discutată până acum nicăieri. Nu trebuiesc algoritmi radiestezici, nici mantre care să fie repetate obsedant, şi nici simboluri pe care să fim acordaţi la cursuri costisitoare. Tot ce ne trebuie este credinţă şi o dorinţă autentică de a chema lumina divină în noi înşine.

Ne vom linişti gândurile şi vom rămâne puţin într-o stare de linişte. Apoi vom cere din inimă Creatorului să ne dea harul luminii pentru a putea lucra cu el, în ceea ce ne trebuie. Ne vom concentra asupra centrului aflat în creştet, şi vom spune în gând „ În numele Tatălui”. La pronunţarea acestor cuvinte vom deschide centrii aflaţi acolo, iar lumina va putea să coboare în noi prin acea poartă. Noi o vom primi cu bucurie şi cu fericire, ştiind că este şi lumina noastră şi avem tot dreptul să o chemăm şi să o folosim. Apoi, simţind lumina (ca o căldură blândă) curgând prin noi, o vom chema în inimă, pronunţând „Şi al Fiului”. În inimă va vibra lumina prin puterea numelui Fiului, acea scânteie divină din noi care este parte din Dumnezeu şi care stă la baza fiinţei noastre spirituale.
Vom primi lumina în inimă şi ne vom bucura de prezenţa şi căldura acesteia, mulţumind lui Dumnezeu pentru ea. În cele din urmă vom spune „ Şi al Sfântului Duh” şi ne vom concentra asupra palmelor, asupra centrilor din palme. În acel moment energia vindecătoare şi lumina aflată la nivelul inimii se va despărţi în două, un flux intrând prin braţul drept, iar celalalt prin braţul stâng. Fiecare va ieşi prin centrii palmelor, făcând palmele noastre să strălucească şi să se încălzească uşor.

Vom putea folosi palmele astfel activate pentru orice proces de vindecare. Putem să le punem asupra noastră pentru a ameliora dureri sau a vindeca anumite afecţiuni care ne chinuie. Putem să ne activăm palmele astfel şi să le plasăm pe corpul unei persoane care suferă, sau pe corpul unui animal, sau pe frunzele unei plante. Posibilităţile sunt nelimitate, cu adevărat.

După ce considerăm că tratamentul a luat sfârşit, ne vom împreuna palmele pentru a închide circuitul luminii şi vom rosti „Amin”, mulţumind pentru lumina cu care ne-a fost dat să lucrăm. Important este să lăsăm lumina să acţioneze, şi nu să acţionăm noi înşine. Lumina este cea care va pătrunde acolo unde este nevoie de ea, şi trebuie lăsată să cureţe ceea ce este de curăţat, să elibereze blocajele şi să revitalizeze ţesuturile. 
Nu depinde de noi să dictăm luminii ceea ce are de făcut, altfel vom avea probleme ce se nasc din dorinţa noastră de a acţiona. Dacă un om are o migrenă iar noi ne vom apuca să îi umplem capul cu energie, durerea nu numai că nu va dispare, ci va fi amplificată. Dacă acel om are un surplus de energie în zona capului, trebuiesc curăţate căile şi sistemele prin care aceasta circulă în restul corpului şi este eliberată, şi nu neapărat umplută această zonă cu lumină cât mai multă.
Atunci când este lăsată să facă ceea ce trebuie, mai ales în corpul unui bolnav, lumina chemată prin această metodă poate trata foarte bine şi câteodată, poate face adevărate minuni. Când o manipulăm după dorinţa noastră, putem avea atât succese cât şi eşecuri. Ceea ce am descris noi este numită de către specialişti lumină neinformată, pentru că noi nu vom pune în ea nicio informaţie specială menită să vindece sau să modifice ceva, ci o vom lăsa curată şi lipsită de energiile noastre proprii pentru a căuta singură cauza afecţiunii şi pentru a o combate cât mai bine. Lumina neinformată este cea mai simplă metodă de vindecare. Modul în care o chemăm în noi trebuie să fie pe cât de simplu, pe atât de eficient.



Autovindecare prin puterea mantrei AUM

Nu toată populaţia globului poate accesa prin mantra „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin” pentru că doar o mică parte sunt creştini. 
Există multe sisteme, multe metode şi multe modalităţi. Pentru cei care citesc acest articol şi nu sunt de confesiune creştină, putem propune mantra AUM. 

”A” este vibrat atunci când ne conectăm prin centrul din creştet la puterea luminii divine, ”U” este vibrat atunci când ne concentrăm asupra inimii iar ”M” este pronunţat atunci când vom deschide centrii palmelor. 

Mantra AUM

surse: https://liviabonarov.wordpress.com; https://www.zenivers.ro

POVESTEA ZILEI DE ”8 MARTIE”

Ziua Internaţională a Femeii, marcată pe 8 martie, a fost la începuturi o expresie a dorinţei femeilor muncitoare de dobândire a unor drepturi, însă, de-a lungul timpului, s-a transformat într-un prilej de sărbătorire a feminităţii şi a reprezentantelor sexului frumos, indiferent de religie şi rasă.

În prezent, o zi a bucuriei pentru toate femeile, care primesc flori şi diferite cadouri, sărbătoarea de 8 Martie a fost percepută mult timp drept un moment în care erau afirmate drepturile sociale şi politice ale femeilor, precum şi progresele făcute în ceea ce le priveşte.

Apărută într-o vreme a marilor tulburări sociale, Ziua Internaţională a Femeii s-a ales şi cu moştenirea protestului tradiţional şi a activismului politic. În anii de dinainte de 1910, destul de multe femei din ţările dezvoltate industrial munceau. Slujbele lor, majoritatea în domeniul textilelor şi al serviciilor casnice, erau însă supuse discriminării sexuale şi erau plătite mult mai prost decât cele ale bărbaţilor. Au apărut organizaţiile sindicale, iar de aici până la revoltele industriale n-a mai fost decât un pas.

În SUA, opresiunea şi discriminarea fac ca femeile să devină tot mai implicate în campanii pentru a determina o schimbare. În 1908, 15.000 de femei au manifestat la New York cerând un program de muncă mai scurt, salarii mai bune şi drept de vot.

Un an mai târziu, în urma unei declaraţii a Partidului Socialist din America, prima Zi Naţională a Femeii a fost sărbătorită în Statele Unite ale Americii pe 28 februarie. Femeile americane au continuat să marcheze această sărbătoare în ultima duminică din februarie până în 1913.

În 1910, cea de-a doua Conferinţă Internaţională a Femeilor Muncitoare s-a ţinut la Copenhaga. O femeie pe nume Clara Zetkin, lidera organizaţiei femeilor din Partidul Social Democrat din Germania, a adus în discuţie ideea de a stabili o Zi Internaţională a Femeii, o sărbătoare care să fie marcată în aceeaşi zi în toate ţările, în sprijinul luptei femeilor pentru drepturile lor. Cele peste 100 de femei din 17 ţări care au participat la conferinţă, reprezentând sindicate, partide socialiste, cluburi de femei angajate şi incluzându-le pe primele trei femei alese în Parlamentul Finlandei, au aprobat în unanimitate ideea lansată de Clara Zetkin.

Astfel, în urmă cu 100 de ani, pe 19 martie 1911, a fost sărbătorită prima Zi Internaţională a Femeii, în Austria, Danemarca, Germania şi Elveţia. Peste un milion de femei şi bărbaţi au participat în această zi la manifestaţii pentru ca femeilor să li se acorde drepturi legate de muncă, dreptul la vot, educaţie şi de a deţine funcţii publice.

Cu toate acestea, la mai puţin de o săptămână, pe 25 martie 1911, a izbucnit incendiul de la fabrica de textile Triangle Shirtwaist, din New York, în care şi-au pierdut viaţa peste 140 de femei, multe dintre ele fiind imigrante de origine evreiască sau italiană şi având vârste cuprinse între 16 şi 23 de ani. Acest accident a atras atenţia asupra condiţiilor de muncă şi a dus la îmbunătăţirea legislaţiei americane în domeniu.

În zorii Primului Război Mondial, în timpul campaniilor pentru pace, rusoaicele au sărbătorit pentru prima dată Ziua Internaţională a Femeii în ultima duminică din februarie 1913. În acelaşi an, după consultări şi discuţii, Ziua Internaţională a Femeii a fost mutată pe data de 8 martie. În 1914, femeile din întreaga Europă au manifestat împotriva războiului şi pentru solidaritate între femei.

În 1917, în ultima duminică a lunii februarie, femeile din Rusia au declanşat o grevă pentru "pâine şi pace", după ce peste două milioane de soldaţi ruşi şi-au pierdut viaţa în timpul războiului. Această grevă s-a dovedit a fi prima etapă a Revoluţiei bolşevice, iar patru zile mai târziu, ţarul a fost forţat să abdice. Guvernul provizoriu a acordat femeilor dreptul la vot. Greva a început pe 23 februarie după calendarul iulian, ceea ce reprezintă ziua de 8 martie după calendarul gregorian, care este cel mai răspândit.


În urma Revoluţiei din octombrie 1917, bolşevica Alexandra Kollontai l-a convins pe Lenin să oficializeze Ziua Internaţională a Femeii în Uniunea Sovietică.

De la apariţia ei în cadrul mişcării socialiste, Ziua Internaţională a Femeii a căpătat tot mai multă recunoaştere de la an la an, ajungând să fie sărbătorită în ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare deopotrivă.

Astfel, 1975 a fost declarat "Anul Internaţional al Femeii" de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU). Începând cu acest an, Ziua Internaţională a Femeilor a fost adoptată de multe dintre Guvernele ţărilor care până atunci nici nu aflaseră de existenţa ei.

Multe s-au întâmplat de-a lungul timpului de Ziua Femeii, unul dintre lucrurile spectaculoase petrecându-se în Iran, în 1982, când femeile au recurs la unul dintre cele mai curajoase gesturi ale existenţei lor: şi-au dat la o parte, întreaga zi, vălul care le acoperea faţa.

În prezent, Ziua Femeii, popularizată mai mult ca "Ziua Mamei" în perioada comunistă, este o sărbătoare oficială în Afganistan, Armenia, Azerbaijan, Belarus, Burkina Faso, Cambodgia, China, Cuba, Georgia, Guinea-Bissau, Eritrea, Kazahstan, Kârgâzstan, Laos, Madagascar, Republica Moldova, Mongolia, Muntenegru, Nepal, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Uganda, Ucraina, Uzbekistan, Vietnam şi Zambia. Pe de altă parte, este sărbătorită, fără a fi o sărbătoare oficială, în ţări precum Croaţia, Serbia, Bulgaria, România şi Letonia.

În această zi se obişnuieşte ca bărbaţii să dăruiască flori şi mici cadouri femeilor din viaţa lor - soţiilor, iubitelor, mamelor, fiicelor şi colegelor. În România şi Bulgaria, se păstrează obiceiurile de dinainte de căderea comunismului, când, de 8 martie, de Ziua Mamei, copiii făceau cadouri mamelor, bunicilor, învăţătoarelor şi profesoarelor.

În România, Ziua Mamei a fost în schimb declarată sărbătoare publică începând din 2010 şi este sărbătorită în prima duminică a lunii mai.



sursa: http://www.mediafax.ro

SIMȚURILE, EMOȚIILE - ELEMENTELE CREATOARE ALE VISELOR NOPȚII

De ce visăm, ce sunt visele ?

Unii psihologi susțin că toate visele au o explicaţie logică şi sunt un mod prin care creierul nostru procesează anumite trăiri sau temeri.
Toţi visăm în fiecare noapte, dar nu ne amintim decât foarte puţin din ceea ce visăm.
Cei ce studiază fenomenele paranormale susţin că visele pot fi premoniţii şi că ceea ce visăm poate fi de fapt un lucru care ni se poate întâmpla în viitor, fie că este vorba despre ceva bun sau o tragedie. Ei mai susţin şi că visele pe care le avem cu persoane sau locuri necunoscute pot fi amintiri din vieţi anterioare pe care doar subconştientul le păstrează. 

ȘI TOTUȘI, CE SUNT VISELE ȘI DE CE VISĂM  ?

Cunoaşteţi cumva pe cineva care să nu fie fascinat de vise ? De ce Mama Natură ne-ar activa creierul, ne-ar paraliza corpul şi ne-ar obliga să fim martorii acestor evenimente numite vise ? Dacă dorim să înţelegem natura şi mintea umană, trebuie să ne uităm în primul rând la ele.

”Lobul parietal” din creier, serveşte scopului de a combina simţurile noastre - auzul, vederea şi simţul tactil. Toate se adună acolo împreună şi spaţiul imaginar pe care îl trăim în timpul viselor noastre este generat în această parte a creierului. Deci dacă ”lobul parietal” este deteriorat, nu mai putem visa. Pierderea capacităţii de a visa are însă câteva consecințe extrem de neplăcute.


Somnul REM - Rapid Eye Movement (Mişcarea Rapidă a Ochiului). 

În urmă cu 57 de ani neurologia a început cu adevărat să studieze creierul în timpul viselor. Atunci savantul american Nathaniel Kleitman a întreprins o serie de experimente remarcabile. El a măsurat activitatea creierului unor voluntari în timp ce aceştia dormeau. 

În loc să vadă o imagine pasivă după cum se aştepta, Kleitman a descoperit exact contrariul. Creierul, care părea să fie în repaus la început, după nu foarte mult timp a devenit activ, ca şi cum subiecţii ar fi fost treji. Cu toate că nu erau. Astfel s-a descoperit că în timp ce noi dormim, creierul poate trece prin diferite stări, dintre care unele sunt comune pentru starea de veghe.

Stadiile 1-4 corespund somnului non-REM, iar stadiul 5 somnului REM (sursa Discovery Health)

Examinând aceste cicluri de somn activ, Kleitman a observat încă un lucru: ochii voluntarilor păreau să clipească. El a denumit acest fenomen - care va duce la cea mai mare descoperire a acestuia - somnul REM, prescurtarea de la Rapid Eye Movement (Mişcarea Rapidă a Ochiului). 

Lucrul pe care l-a aflat cercetătorul atunci când a trezit subiecţii în timpul somnului REM a fost că aceştia visau. Aşadar Kleitman a aflat în ce moment al somnului visăm cel mai des, dar a mai descoperit că, în timp ce creierul şi ochii sunt activi, efectul somnului REM pentru restul corpului este opus.

În timpul somnului REM, activitatea cerebrală creşte

O altă caracteristică a somnului REM este că tonusul Dvs. muscular coboară invariabil spre zero. Din punct de vedere funcţional, deveniţi complet paralizat. 

Dacă în timp ce staţi pe un scaun privind la televizor, capul vă „pică” în poală şi aţipiţi, nu aţi experimentat somnul REM. Dacă ar fi somn REM, literalmente aţi pica pe podea. Asta deoarece corpul vostru ar deveni complet relaxat, aproape paralizat - în sensul că nu vă puteţi face muşchii să lucreze - şi fără capacitate de răspuns la cele mai elementare comenzi. 

Episoadele de somn rapid apar la om la fiecare 80-120 min, sunt regulate şi durează 5-30 min, fiind ceva mai scurte în prima parte a nopţii, cu tendinţă de mărire spre dimineaţă. Datorită activităţii intense a creierului şi a muşchilor total relaxaţi este numit şi somn paradoxal.

Deși Kleitman şi echipa sa au făcut primul pas în explicarea lumii viselor, va fi nevoie de experimente mai îndrăzneţe pentru a pătrunde mai adânc pe acest teritoriu.

Animalele și visele

Câinele din clipul de mai sus tocmai s-a trezit dintr-un vis... sau coşmar.


Creierul animalelor urmează aceleaşi etape în timpul somnului, se pare că acestea sunt capabile să aibă vise extrem de complexe. Ceea ce au observat oamenii de ştiinţă, în special la câini şi la pisici, este că pot umbla prin somn, iar comportamentul lor nu este deloc întâmplător sau haotic. Animalele par să facă aceleaşi lucruri pe care le fac atunci când nu sunt adormite: de exemplu aleargă sau urmăresc prada. Deci probabil asta şi visează în timpul somnului REM.




Tulburările de somn REM


O boală rară a creierului ne poate aduce unele indicii cu privire la originea viselor. 
Tom şi Tina Cursley sunt doi englezi căsătoriţi de 42 de ani. În urmă cu trei ani Tom s-a retras din afacerea sa care consta într-un magazin cu produse pentru grădinărit. Tot atunci a început să provoace şi tărăboi în dormitor: începuse să gesticuleze ceea ce visa. Striga, se zbătea, se zvârcolea, astfel încât dormitul cu el în aceeaşi cameră devenise absolut imposibil. El suferă de o boală rară a creierului: ”tulburarea în perioada de somn REM”. Cei care au această boală, acţionează în somn prin mişcări violente, existând riscul să se rănească atât pe ei, cât şi pe cei cu care împart patul.

La început bolnavul se manifestă prin mişcări pe care partenerul le consideră un pic ciudate, dar cu nimic speciale. Dar cu timpul devin mai frecvente şi mai intense. De aceea este necesar ca toate colţurile ascuţite cu care s-ar putea răni, să fie acoperite. 
Boala este cauzată de distrugerea treptată a unei zone a trunchiului cerebral numită ”puntea lui Varolio”. Aceasta controlează muşchii în timpul somnului REM și boala reprezintă în unele cazuri un pre-cursor pentru boala Parkinson. 

Un studiu, apărut în jurnalul medical al Academiei Americane de Neurologie, a folosit date preluate de la pacienţi ai clinicii Mayo. Astfel cercetătorii au identificat 27 de pacienţi care s-au confruntat cu tulburări în perioada de somn REM cu cel puţin 15 ani înainte de a fi diagnosticaţi cu una din afecţiunile: boala Parkinson, demenţa cu corpi Lewy sau atrofie multisistemică. S-a descoperit că timpul de la apariţia tulburărilor de somn până la instalarea afecţiunilor neurologice este de până la 50 de ani.

Unii suferinzi, care au dezvoltat o formă mai severă a bolii, au vise extrem de reale. 

Doar o mică parte a creierului ne împiedică să acţionăm în funcţie de ceea ce visăm. O parte din treaba somnului REM este să oprească conexiunile dintre aceşti centri nervoşi din creierul nostru şi muşchi. Astfel, această boală rară ne permite să vedem visul altcuiva în acţiune.




Visele şi depresia



Nu există tehnologii care să ne spună cu certitudine 100% când o persoană visează. Poate fi observată întreaga gamă de fenomene care apar în timpului somnului REM - cum ar fi relaxarea totală a muşchilor sau mişcările oculare. Dacă se scanează creierul în timpul acestui tip de somn, se pot vedea anumite zone care se activează şi este foarte probabil ca subiectul să raporteze un vis când se trezeşte. Aşadar cea mai bună metodă de a afla dacă o persoană visează este să o trezim şi să o întrebăm pur şi simplu. 

Dar experimentele au arătat o diferenţă destul de importantă între natura viselor înregistrate în cadrul celor două tipuri de somn. Întrebarea logică este care ar fi cel de-al doilea tip de somn ?


Somnul nostru este împărţit în cicluri de 90 de minute. Primele două cicluri sunt dominate de somnul adânc, când creierul nostru este în general pasiv. După aceea alternează între somn REM şi non-REM. 
Oamenii care studiază visele credeau că somnul non-REM era doar un stadiu nesemnificativ şi că visăm doar în timpul somnului REM. Dar descoperirile din ultimii ani au dezvăluit, atenţie, faptul că visăm la fel de bine şi în timpul somnului non-REM !

Interesant este că natura viselor în timpul celor două stări de somn este diferită. Se pare că înregistrăm mai multe emoţii negative în visele din timpul somnului REM. Asta deoarece în acele momente amigdala cerebrală este activată, ea fiind specializată în manipularea emoţiilor neplăcute precum frica sau furia intensă. 

În mod normal adormim prin somn non-REM, dar depresivii – persoanele cu depresie endogenă sau depresie severă – ajung direct în somnul REM şi petrec cea mai mare parte din perioada nopţii în acest tip de somn.

Aşadar, la câteva decenii după descoperirea somnului REM, oamenii de ştiinţă încep să înţeleagă în ce măsură visele ne pot afecta viaţa când suntem treji.



Cei care nu visează

Pentru a afla de ce visele sunt atât de importante, savanţii i-au studiat şi pe cei care nu mai pot avea vise. S-a descoperit că în mod frecvent după ce au suferit un atac cerebral , unii pacienţi raportează în zilele următoare că nu mai visează. Uneori şi noi credem că nu visăm. Dar de fapt, majoritatea dintre noi o facem, numai că nu ne mai aducem aminte.

Profesorul Mark Solms și-a petrecut mare parte din carieră studiindu-i pe câţiva dintre puţinii oameni care într-adevăr nu raportează vise. 
În urma unui accident vascular cerebral de acum trei ani, Heather Jones tocmai trece printr-o astfel de experienţă. Deşi înainte visa extrem de des, ulterior nu a mai visat deloc. Atacul i-a afectat o parte a creierului numită lobul parietal. 
Solms este de părere că aici sunt create visele. Oamenii care au suferit daune ale lobului parietal, încetează să mai viseze complet în primele etape care urmează accidentului (care pot dura chiar şi câţiva ani). Asta deoarece ”lobul parietal” serveşte scopului de a combina simţurile noastre, auzul, vederea şi simţul tactil. Toate se adună acolo împreună şi spaţiul imaginar pe care îl trăim în timpul viselor noastre este generat în această parte a creierului. Deci dacă acesta este deteriorat, nu mai putem visa. Pierderea capacităţii de a visa are însă câteva consecințe extrem de neplăcute.

Cercetările preliminare arată că pacienţii care nu visează, adorm cu uşurinţă însă apoi continuă să se trezească frecvent pe parcursul nopţii, mai ales în timpul somnului REM. Adică tocmai când te-ai aştepta să viseze, ei se trezesc. Oricât de ciudat ar părea, asta duce la concluzia logică că visele ar putea fi o bună modalitate de a ne menţine adormiţi.

Solms a mai descoperit de asemenea că sistemul motivaţional al creierului (incluzând cortexul medial frontal), este de asemenea activ în timpul viselor. Şi acest lucru i-a dezvăluit încă un potenţial motiv pentru care visăm. Faptul că această parte a creierului este atât de activă în timpul viselor, sugerează faptul că noi căutăm ceva în visele noastre. Cel mai probabil, o explicaţie mai generală este aceea că, prin intermediul viselor, încercăm să găsim soluţii pentru unele probleme care ne frământă pe parcursul zilei.

Dar acest lucru ridică o întrebare fundamentală la care trebuie să găsim un răspuns: au visele vreo semnificaţie ?



De ce visăm ? Semnificaţia visurilor

În timp ce ştiinţa a început să dezvăluie multe dintre misterele viselor, a rămas totuşi o întrebare care a preocupat omenirea dintotdeauna:semnifică ceva visele ? Ne-am putea folosi de ele ? Oamenii ştiu intuitiv că există ceva în visele lor cu înţelesuri ascunse.

Această credinţă cum că visele înseamnă ceva a fost împărtăşită de oameni din întreaga lume şi rămâne un element esenţial pentru multe culturi. De-a lungul istoriei umane au existat întotdeauna idei mari despre originile viselor. Oamenii de ştiinţă au fost multă vreme convinşi că acestea au un scop. Visele au fost responsabile pentru două premii Nobel, crearea câtorva medicamente importante, precum şi pentru multe alte descoperiri ştiinţifice.


De-a lungul secolului al XX-lea, mulţi psihologi printre care şi Sigmund Freud au crezut că visele sunt simboluri izvorâte din subconştientul minţii noastre care trebuie să fie interpretate. Visul este calea regală spre inconştient, afirma Freud. 
Tot Freud este cel care a deschis primul calea spre utilizarea interpretării viselor ca mijloc de investigare psihică. 
Freud considera că forţa care motivează visul este împlinirea dorinţelor. Problemele legate de putere, control sau iubire nesatisfăcătoare se pot manifesta în vis ca mod de rezolvare a lor. 

Visele de nelinişte sunt văzute de Freud ca fiind un semn al reprimării impulsurilor sexuale. Prin interpretarea viselor a ajuns la formularea conceptului de sexualitate infantilă şi a "complexului Oedip", care ar sta la baza legăturilor erotice inconştiente ale copilului cu părintele de sex opus. 
Aceste ultime puncte de vedere din concepţia freudiană au fost şi rămân foarte controversate. 
Pe de altă parte însă, conform lui Carl Gustav Jung, visele sunt un mod de a comunica şi de a-ţi cunoaşte inconştientul. El spunea că imaginile din vise dezvăluie ceva legat de tine, de relaţiile tale cu ceilalţi şi de situaţiile tale din viaţa reală.



O privire modernă asupra semnificaţiei viselor


Astăzi, în oraşul canadian Montreal, puterea matematicii moderne este folosită pentru a ne spune ce înseamnă visele. Există dovezi convingătoare care ne fac să credem că ceea ce visăm ne spune multe lucruri despre modul în care creierul poate procesa informaţiile, lucru foarte important pentru starea noastră psihologică.

Antonio Zadra este cercetător în cadrul ”laboratorului de vise” al Universităţii din Montreal. Aici el a adunat mii de vise. Fiecare a fost analizat pentru a se vedea din ce anume este făcut. 
Această bogată colecţie de vise este apoi transformată în numere. Rezultatul acestui minuţios proces este o bază de date cuprinzătoare despre vieţile noastre din timpul viselor. 
Zadra ne poate spune cât de des visăm despre sex şi dacă acest vis îl implică pe partenerul nostru de viaţă sau chiar o celebritate. Ne poate spune cât de des avem vise negative. Dar baza lui de date nu oferă explicaţii pertinente decât pentru fiecare dintre noi luaţi individual. 
Se doreşte observarea unei întregi game de vise, astfel încât să poată fi detectate apoi modele care reapar în această serie de vise şi astfel să se obţină o imagine mai bună asupra vieţii unei persoane în vis. Prin compararea acestor elemente, Zadra poate interpreta ce înseamnă visele cuiva.

Să luăm ca exemplu o serie de vise ale unui bărbat de 48 de ani. Pe soţia lui o vom numi Maria. 
Iată ce povesteşte acesta despre ultimul lui vis: ”Maria şi cu mine eram în bucătărie şi pregăteam micul-dejun. Preparam de asemenea şi nişte cafea, dar când m-am uitat la cafetieră, tot conţinutul ei curgea afară pe masă. Era cafea împrăştiată peste tot şi aceasta continua să curgă fără încetare... Maria continua să ţipe la mine: ce-ai făcut, ce-ai făcut ?! Am încercat să scot cafetiera din priză, am scos recipientul din sticlă, dar cafeaua curgea în continuare. A sosit şi mama mea. Şi ea, şi eu suntem foarte supăraţi de cele întâmplate. Dar mama continua să le spună tuturor în gura-mare că este doar vina mea . Încerc să mă apăr de toată această şaradă împotriva mea şi să mă trezesc din vis.”

Din seria de vise adunate de la acest bărbat, Zadra ”prevesteşte” un eveniment neplăcut în viaţa acestuia.

Iată un alt vis: ”Când am încercat să pornesc maşina înzăpezită, aceasta nu se mişca, iar roţile patinau pe loc. Maria a devenit foarte nervoasă şi îmi tot spunea că încă este prea multă zăpadă pe lângă maşină. Am coborât din nou ca să văd situaţia, dar totul părea în regulă... Am turat din nou motorul, dar fără succes. Maşina era de neclintit”

De fapt, cam 80% din aceste vise conţin într-un fel sau altul evenimente neplăcute. 
Cu toate acestea, în baza lui de date Zandra află că apariţia medie a unui astfel de eveniment în visele bărbaţilor de vârsta a doua este de doar 30%. Un alt lucru de remarcat în visele subiectului nostru este că aproape toate celelalte persoane din visele acestuia sunt femei. Există aproape o absenţă totală a figurilor masculine, iar interacţiunile pe care le are cu aceste femei sunt aproape în totalitate negative. Încă o dată, frecvenţa acestor vise negative despre femei este mult mai mare decât media. 

Iată ce spune Zandra: ”Dacă ar fi să fac o predicţie educată despre ce se întâmplă în viaţa particulară a acestui om, aş spune că are probleme serioase în relaţia cu partenera sa de viaţă şi de asemenea că este copleşit cu siguranţă de factori care au un impact negativ asupra lui şi asupra cărora simte că nu are nici un fel de control.” 

Aşadar nu a fost nici o surpriză faptul că cei doi au divorţat cinci ani mai târziu.

Din datele culese de acesta reiese că doar o cincime din visele unei femei despre sex îl implică pe partenerul ei de viaţă. Pentru bărbaţi raportul este chiar mai mic: doar într-o şesime din visele erotice o au ca parteneră pe soţie/prietenă. 
De asemenea, reiese că femeile ar trebui să viseze de două ori mai des că au o relaţie intimă cu o celebritate decât bărbaţii. Dar, din păcate mai mult de trei sferturi din visele noastre sunt negative. 

Se pare că marea majoritate a viselor noastre reflectă preocupările şi grijile noastre atunci când suntem treji. Visele nu îşi ascund semnificaţiile, dar sunt relativ transparente şi cred că există suficiente dovezi pentru a sugera că visele tind să reflecte preocupările emoţionale ale oamenilor, precum şi alte lucruri care îi preocupă în viaţa lor socială.



Când geniile visează


Visele nu au doar un sens. Ele au fost sursa unora dintre marile momente ale geniilor din istoria omenirii şi care în cele din urmă au schimbat lumea noastră. Visele au fost responsabile pentru două premii Nobel, crearea câtorva medicamente importante, precum şi pentru alte descoperiri ştiinţifice. Au fost cauza unor evenimente politice importante, a unor opere literare clasice, a unor filme şi opere de artă vizuală deosebite. Aşadar, visele au avut un rol foarte important în societatea noastră.

Profesorul Deindre Barrett de la Şcoala Medicală Harvard a studiat felul în care visele ne pot ajuta să rezolvăm problemele cărora nu le putem găsi soluţii atunci când suntem treji. Putem vedea lucrurile mult mai clar atunci când ne gândim la ele în vise şi acest lucru ne ajută de asemenea să gândim liber. 

Ideea tabelului periodic al elementelor se spune că i-a venit chimistului rus Dimitri Mendeleev în timpul unui vis. 

În 1844 inventatorul american Elias Howe a încercat să proiecteze prima maşină de cusut, dar nu putea să îşi dea seama cum să procedeze cu acul de cusut. Într-o noapte a visat că era atacat de sălbatici cu suliţe. Cum s-a trezit înspăimântat, ultimul lucru care îi rămăsese în minte a fost faptul că suliţele aveau o gaură spre partea cu vârful ascuţit, realizând că acolo ar trebui dat orificiul prin care să între aţa într-un ac de maşină de cusut. 

Această creativitate extraordinară poate fi găsită chiar şi în literatură. Povestea lui Frankenstein a fost visată de Mary Shelley.


Dar această capacitate de a valorifica visele şi de a rezolva problemele nu este doar apanajul oamenilor de geniu. Se pare că mulţi dintre noi o putem face de asemenea. 
S-a descoperit în cadrul unui experiment că după o scurtă perioadă de exerciţiu, 50% dintre subiecţii care şi-au propus mental înainte de culcare să viseze despre X sau să găsească rezolvare la o problemă, chiar reuşeau aceste lucruri într-o măsură mai mică sau mai mare. 

Dar utilitatea viselor nu se opreşte aici.

S-a descoperit recent că visele ne pot ajuta să învăţăm în timp ce dormim. Omul de ştiinţă din spatele acestei descoperiri recente este profesorul Robert Stickgold. Un vis ne spune mai multe despre ceea ce se întâmplă în creierul nostru în timp ce dormim, decât oricare altă metodă ştiinţifică de care dispunem în prezent. 

Stickgold a conceput un experiment care ne dezvăluie modul în care visele ne pot afecta procesul de învăţare. Acesta percepe o legătură clară între vise şi memorie. 
Voluntarii săi trebuiau să înveţe să stăpânească jocuri noi, cum ar fi de exemplu un simulator de schi. S-a dovedit că experienţele din vis au fost hotărâtoare pentru îmbunătăţirea performanţelor, lucru care demonstrează că visele au un rol central în procesul de învăţare. 
Studiile au evidenţiat faptul că oamenii care au visat despre activităţile pe care le practică, ajung în cele din urmă să le facă mai bine decât ceilalţi data viitoare. 
Stickgold consideră că în vis aducem experienţe noi asupra amintirilor vechi şi în acest fel învăţăm.

Dar poate cel mai important lucru pe care îl facem cu amintirile noastre este că nu le păstrăm exact în modul în care s-au întâmplat, ci le luăm separat selectând ceea ce este important şi le legăm de alte întâmplări mai vechi, ca astfel să ne putem da seama ce înseamnă acest lucru pentru viitorul nostru, pentru ceea ce vom face mâine, peste o lună sau peste un an. 
Într-un anume sens, cel mai minunat lucru pe care creierul uman îl poate face este extracţia informaţiei şi căutarea unei explicaţii pentru ea. 
Pe măsură ce înaintăm prin orele întunecate ale nopţii , aceste viziuni care ne bântuie mintea nu sunt doar semnale aleatoare ale creierului nostru. Ele au un scop. Ştiinţa a arătat că există o conexiune importantă între visele şi amintirile noastre.



Interpretarea viselor


Haideţi să aruncăm o privire asupra celor mai comune vise şi asupra felului în care le interpretează experţii în vise:


• Apărem goi în public

Cei mai mulţi dintre noi am visat la un moment dat că suntem la şcoală, la serviciu sau la vreun eveniment social şi dintr-o dată realizăm că am uitat să ne îmbrăcăm şi suntem parţial sau complet goi. Experţii spun că acest lucru înseamnă că:
Încercăm să ascundem ceva (şi fără haine acest lucru este destul de greu de făcut)
Nu suntem pregătiţi pentru ceva, cum ar fi un discurs în public sau un examen (şi acum toată lumea va afla – suntem expuşi !)

Dacă suntem dezbrăcaţi, dar nimeni nu observă, atunci interpretarea este că indiferent de ceea ce ne este frică, motivul este nefondat. Dacă nu ne pasă că suntem dezbrăcaţi, atunci ne simţim bine cu propria persoană.

• Cădem în gol

Cazi, cazi, cazi... şi apoi te trezeşti brusc într-un lac de sudoare. Este un vis extrem de comun şi se crede că simbolizează nesiguranţa şi anxietatea. Câteodată viaţa este total incontrolabilă şi nu există nici o cale prin care să oprim acest lucru. 
O altă interpretare este aceea că avem un sentiment de eşec despre ceva anume. Poate nu avem rezultatele dorite la şcoală sau la serviciu şi ne este frică că vom fi exmatriculaţi sau concediaţi. Din nou, simţim că nu putem controla situaţia.

Cu toate aceste caracteristici benefice, cu toţii ştim că visele au şi o altă latură: pe mulţi dintre noi coşmarurile nu ne lasă să dormim cu nopţile.


• Suntem urmăriţi


Celebrul vis în care suntem urmăriţi poate fi extrem de înfricoşător. Ceea ce simbolizează acesta de obicei este faptul că fugi de problemele tale. Care sunt acestea depinde de cine te urmăreşte. Poate fi o problemă de la locul de muncă sau pur şi simplu una despre tine, de care eşti conştient că are efecte distructive asupra ta. De exemplu, poate ai probleme cu băutura şi visele îţi pot spune că consumul de alcool a devenit o reală problemă.


• Dăm un examen (sau uităm că avem unul)

Acesta este un alt vis extrem de frecvent. Dintr-o dată realizezi că ar trebui să fii la un examen. Poate alergi pe coridoare şi nu găseşti sala potrivită. Acest tip de vis poate avea mai multe variante cu înţelesuri similare (poate pixul nu îţi mai scrie şi nu poţi termina lucrarea). Experţii spun că acest lucru poate însemna că eşti examinat, că eşti pus la testare – poate te confrunţi cu o provocare pentru care nu te simţi pregătit. Poate însemna de asemenea că există un lucru pe care l-ai neglijat, dar despre care ştii că are nevoie de atenţia ta.



• Zburăm

Multe vise în care zburăm sunt rezultatul visării lucide (despre care voi vorbi în ultima parte a acestui articol). De obicei, faptul că zbori în vis înseamnă că te vezi deasupra tuturor lucrurilor. Deţii controlul asupra lucrurilor care contează pentru tine. Sau poate tocmai ai dobândit o perspectivă nouă asupra lucrurilor. De asemenea te simţi puternic, invincibil şi nimeni sau nimic nu te poate înfrânge. Dacă ai probleme în a-ţi menţine zborul, cineva sau ceva nu te lasă să ai control total. Dacă ţi-e frică în timp ce zbori, probabil te confrunţi cu provocări pentru care nu te simţi pregătit.


• Alergăm, dar nu ajungem nicăieri

Acest vis poate fi parte a visului în care eşti urmărit. Încerci să alergi, dar fie picioarele refuză să se mişte, fie nu ajungi nicăieri – ca şi cum ai fi pe o bandă de alergat. Potrivit unora, acest vis înseamnă că încerci să faci prea multe lucruri deodată şi nu poţi ţine pasul sau nu poţi avansa.


• Ne cad dinţii


Mulţi oameni visează că şi-au pierdut toţi dinţii. În acest vis, ei pot simţi ceva ciudat în gură şi apoi îşi scuipă dinţii în mână, ajungând în cele din urmă să îi piardă pe toţi. Potrivit experţilor, dinţii noştri sunt în strânsă legătură cu sentimentul nostru de putere şi cu capacitatea noastră de a comunica. Pierderea dinţilor nu numai că ne face jenaţi de aspectul nostru şi ne împiedică să socializăm, dar ne scade şi puterea. Visul este de asemenea asociat cu părerea noastră despre aspectul fizic propriu. Aşadar aceste vise aduc o nelinişte cu privire la imaginea ta şi la felul în care eşti perceput de ceilalţi.

Iată aşadar doar câteva interpretări pentru visele mai comune.



Deci, elementele creatoare al viselor sunt simțurile și emoțiile. 
Visul este oglinda emoțiilor noastre subtile. profunde, puternice, ale emoțiilor ce ne conduc viața.
Visul este o lume fantastică, dar foarte reală pentru că e lumea propriului SINE.
Visul este acea lume unde orice este posibil.
Visul este un indicator al stării noastre spirituale, este o cale de acces spre universuri aflate dincolo de spațiul și timpul nostru pământean.

surse: http://www.scientia.ro

”8 MARTIE” - LA MULȚI ANI MAMELOR, BUNICUȚELOR, LA MULȚI ANI TUTUROR FEMEILOR ! !

VINE PRIMĂVARA, NE SIMȚIM DEODATĂ, IAR NEMURITORI ...

Vine primăvara iarăși peste noi,

Vine de departe, vine de aproape,

Oameni de zăpadă pleacă înapoi, 

Înapoi în lacrimi, înapoi în ape.

Trec peste câmpie carele de flori,

Ne simțim deodată, iar nemuritori ...

sursa: http://prafdestele.net

„M-am născut în România, dar părinţii m-au lăsat singur într-o gară”

În urmă cu 23 de ani, la mijlocul lunii februarie, într-o gară din România, un copil era abandonat de către cei care i-au dat viaţă. 

După mai mulţi ani petrecuţi într-un orfelinat, Dacian a fost înfiat de o familie din Finlanda. 

Ajuns la 25 de ani, tânărul care acum lucrează pentru gigantul Google îşi caută familia.

Dacian Sölgén are 25 de ani. S-a născut în judeţul Bihor, iar pe când avea doar 2 ani şi jumătate a fost abandonat de familie într-o gară. 

„M-am născut în România, dar părinţii m-au lăsat singur într-o gară. Era 13 sau 14 februarie. Nu am amintiri de dinainte să ajung orfan. Tot ce îmi amintesc este că eram pe un loc de joacă în gara din Tinca, cu muncitorii“, ne-a mărturisit tânărul. 

Au urmat patru ani pe care i-a petrecut în orfelinat. Mai exact, în leagănul pentru copii din Oradea, de pe strada Traian Lalescu nr. 3, denumit mai târziu Centrul de Plasament nr.1 Oradea. 

Nu are amintiri cu părinţii biologici, însă nu are cum să uite comportamentul brutelor din Centrul de Plasament, corecţiile zilnice aplicate de către îngrijitori. 

„Ne pedepseau mereu pentru micile năzbâtii şi ne băteau. Eram bătuţi cu băţul în fiecare zi. Eram sortaţi în dreapta şi în stânga. Cei care erau în dreapta primeau mâncare, cei care erau în stânga erau pedepsiţi să se uite cum primesc mâncare ceilalţi. În altă zi, ne-au izbit de pereţi şi ne-au aruncat în tomberoane şi ne-au ameninţat că lasă maşina de gunoi să ne ia. Poate era mai bine să fi venit maşina de gunoi să ne ia. Am avut câţiva prieteni acolo, la orfelinat, cu care mă jucam. Unul dintre ei a fost Norbert“, îşi aminteşte Dacian.

Din orfelinat, îşi aduce aminte de câteva nume ale îngrijitoarelor, cărora le spune „femei rele“: Monica, Viorica, Alina, dar şi ale unor prieteni: Marcello, Norbert, Sergiu, Mario. 

La sfârşitul anului 1998, viaţa lui Dacian s-a schimbat radical. Doi tineri finlandezi, Eva şi Jim Sölgén, au venit să-l ia în familia lor. Cei doi ajunseseră în România prin fundaţia Interpedia, care facilita adopţii internaţionale. 

„Îmi amintesc atât de bine ziua aceea când am fost adus într-o cameră din orfelinat pe care nu o mai văzusem niciodată, minunat aranjată şi plină de jucării frumoase. Medicul care a venit după mine mi-a spus că voi locui într-o casă nouă. Eram fericit. Mai erau şi alţi copii pe care urmau să-i ia străinii sau părinţii noi, cum le ziceam noi. Cred că am petrecut ore întregi aşteptând acolo, apoi am plecat în sfârşit cu maşina de la orfelinat“, rememorează tânărul.

Au urmat zece zile petrecute împreună cu părinţii adoptivi în Cehul Silvaniei, după care, Dacian a zburat, de pe aeroportul din Budapesta, spre Åland, Finlanda. 

„Părinţii adoptivi mi-au spus că doreau să adopte un copil şi au aflat că eu aveam nevoie de o familie. Au primit fotografii cu mine şi au decis să mă adopte. Prima întâlnire cu ei a avut loc pe 27 noiembrie 1998, iar când am plecat spre Finlanda am simţit că sunt dus într-o lume nouă şi aşa şi era. Am ajuns acasă pe 6 decembrie, dată la care Finlanda îşi sărbătoreşte Ziua Independenţei“, povesteşte Dacian. 

Chiar dacă au trecut mai bine de 20 de ani de când părinţii care i-au dat viaţă au ales să uite de el, tânărul îşi doreşte să-i revadă, să stea de vorbă cu ei, să le spună ce a făcut în toţi aceşti ani. 

Acest lucru l-a împins să-şi facă publică povestea pe pagina specială de Facebook „The never forgotten Romanian children / Copiii niciodată uitaţi ai României“. Este o pagină deschisă de o româncă stabilită în Irlanda, unde copiii abandonaţi îşi pot spune poveştile în speranţa că vor reuşi să-şi regăsească părinţii biologici. 

„De ceva timp îmi caut originile româneşti. Sper că într-o bună zi voi şti de unde provin cu adevărat, cine mi-a dat viaţă, cine m-a pierdut sau m-a abandonat. Este un vis enorm, mă întreb zi de zi… Am şanse foarte mici de a afla ceva. Dar voi continua să încerc. Cel mai important lucru pentru mine este să le arăt că încă sunt în viaţă şi că sunt bine acum. De asemenea, vreau să obţin nişte răspunsuri la întrebările pe care le am pentru ei“, spune tânărul.

Dacian a primit mai multe mesaje în urma postării de pe reţeaua de socializare şi speră că, nu peste mult timp, va veni şi ziua în care să afle unde îi sunt părinţii biologici şi cum poate lua legătura cu ei. Îşi doreşte să-i viziteze şi să afle dacă mai are fraţi sau surori. 

Totodată, Dacian are şi un mesaj pentru cei pe care-i caută „Dragi părinţi ! S-ar putea să nu vă mai amintiţi de mine, dar eu sunt fiul vostru iubit, abandonat în gara din Tinca. Vreau să vă spun că acum sunt bine. Locuiesc în Mariehamn, Åland, Finlanda. S-au întâmplat multe de când nu ne-am văzut. Am fost adoptat de către nişte părinţi minunaţi. Am studiat şi am absolvit, în 2016, studii de comunicare şi informatică. De asemenea, am început să fac fotografii şi chiar muzică. 

Ar fi frumos să vă cunosc şi să vă împărtăşesc povestea mea despre ceea ce am făcut în toţi aceşti ani. Sper să vă văd curând. Salutări de la fiul vostru“, este mesajul tânărului pentru părinţii pe care-i caută. 

Părinţii adoptivi i-au îndrumat paşii spre succes. De un an, Dacian lucrează pentru gigantul Google, primind titulatura de fotograf de încredere. Mai exact, fotografiază restaurante sau locuri turistice şi alte lucruri care se folosesc pentru Google Maps.

Din februarie 2017 am fost autorizat ca fotograf de încredere, ceea ce înseamnă că oamenii care deţin afaceri pot să mă angajeze pentru a le face fotografii interioare de 360 de grade ale afacerilor lor, după care le pot expune pentru a atrage oamenii ca să intre în clădirile respective“, a precizat Dacian. 

Ca planuri de viitor are de gând să îşi deschid o mică afacere în care să vândă fotografii şi servicii de imagine pentru restaurante, atracţii turistice, magazine sau firme de afaceri care doresc să fie vizibile. 

„Mi-ar plăcea să înfiinţez o companie care să vândă imagini 360 de grade, pentru diverşi întreprinzători. Voi vinde şi servicii de fotografie pentru nunţi. Fotografia este una dintre cele mai mari pasiuni, aşa că vreau să lucrez cu ea“, mai spune tânărul.

sursa: http://adevarul.ro

LA MULȚI ANI ”1 MARTIE” !

BABĂ-IARNĂ, AI DORMIT CÂND TREBUIA SĂ MUNCEȘTI  !

ACUM, DE 1 MARTIE VREI SĂ ”ÎNGRAȘI PORCUL” ?

EU NU MAI AM RĂBDARE CU TINE ȘI-ȚI SPUN SĂ PLECI !

HAI, PRIMĂVARĂ MAI REPEDE !

LA MULȚI ANI DE „1 MARTIE” ! HHHAAAPCIUUUUU ... HAI PRIMĂVARĂ MAI REPEDE !