Avem o „Zi a Trianonului“, mai mult în sufletele noastre, căci din punctul de vedere al instituirii oficiale pare rătăcită în hăţişul legislativ legat de promulgarea a patru articole de lege ce încap pe un sfert de coală de hârtie şi pentru care s-au scris pledoarii de respingere cât să umple o broşură. Dar, tindem să uităm de celelalte cinci tratate ce au consfinţit pe plan internaţional împlinirea teritorială a României Mari
Dacă tot s-a ajuns la retrimiterea către Parlament a legii menţionate, poate că ar fi înţelept ca 4 Iunie să fie declarată drept „Zi a tratatelor de după Primul Război Mondial“ (sau „de Reîntregire“), luând în considerare şi faptul că sensibilităţile atât de invocate ar fi, astfel, menajate. In privinţa acestora, este relevantă opinia împărtăşită de un distins profesor universitar, specialist în geografie istorică, originar din Blaj şi încărcat de patriotismul vibrant specific marilor geografi români din perioada interbelică (şi nu numai acelora).
Exprimată în acel mod apăsat al ardelenilor în momentul în care emit o axiomă, ea s-ar rezuma astfel:
„In general, istoria şi toponimia oficială nu ne-au avantajat prea mult în Ardeal, cu excepţia munţilor, ai căror stăpâni indiscutabili am fost timp de două milenii. Singur, numărul nostru [al românilor] ne-a dăruit Ardealul, într-o conjunctură istorică unică. Nici peste cinci mii de ani, ungurii nu vor renunţa la teoria că noi le-am luat Ardealu!”
Aceasta s-a confirmat chiar şi numai după primii 100 de ani, prin comemorările, oficiale şi neoficiale, din Ungaria şi de peste tot unde trăiesc maghiari ocazionate de centenarul Trianonului: un torent de lamentări, de la Sátoraljaújhely, pe colina unde, în perioada interbelică, s-a construit memorialul „Magyar Kálvária“ şi până pe… Capitol Hill. Dacă premierul Orbán a reuşit să evoce cei peste 1000 de ani de istorie maghiară în Bazinul Carpatic numind explicit doar două personalităţi marcante ale acestui mileniu: regele Ştefan cel Sfânt şi… Ceauşescu, la Washington, pe 4 iunie, în Camera Reprezentanţilor din Congresul Statelor Unite, Hon.Dr.Andy Harris, republican de Maryland, în calitate de copreşedinte al reuniunii [caucus] bipartizane ungaro-americane, a ţinut să ia cuvântul. Subliniind caracterul nenegociabil al păcii impuse, la 1920, Ungariei, ţară devenită, în prezent, «un puternic aliat al Statelor Unite în cadrul NATO», acesta a depus, pentru a fi consemnată de Congres, şi declaraţia Federaţiei Ungaro-Americane [American Hungarian Federation], fondată în 1906, la Cleveland, Ohio. După ce invocă discriminarea, intoleranţa şi violenţa la care au fost supuse minorităţile ungare din ţările succesoare, în actul semnat de preşedintele acestei organizaţii, Akos L.Nagy, se afirmă textual: «România continuă să-şi ignore obligaţiile».
Ce mare exuberanţă ar fi să rememorezi cele scrise de Octavian Goga în cartea sa „Mustul care fierbe“: «…trăiam în condiţii minuscule de dezvoltare…Patru licee [la Beiuş, Braşov, Năsăud şi Bran, licee nu de stat, ci confesionale; celor din Arad şi Caransebeş li se refuzase autorizaţia de funcţionare; slovacii n-aveau nici unul], n-aveam un teatru, o universitate. Din aparatul de stat ostracizaţi, pe la oraşe scotea capul câte un avocat, se agita o gazetă. Vremuri potolite, de mocnire surdă… Inchideţi ochii o clipă şi reconstruiţi crâmpeiele fugare: ce potentat enorm era pretorul [de plasă]; cum smulgeau jandarmii tricolorul din cosiţele fetelor la horă… Ce probleme colective puteau cere cuvânt la un popor, în zilele când pentru un articol de gazetă, în doi peri, autorul făcea doi ani de puşcărie?»?
In camera inferioară a parlamentului ungar ales în iunie 1910 nu mai erau decât cinci deputaţi români (faţă de 14 în legislatura precedentă) şi trei slovaci (faţă de 7 anterior), Camera Reprezentanţilor fiind alcătuită din 413 membri. Doar opt din cei 413 reprezentau cele două naţionalităţi ce însumau, la data recensământului din acel an, aproape 5 milioane de suflete (4.894.543 din totalul de 18.264.533 de locuitori, sau 26,8% din populaţia ţării). Evident, în camera superioară nu se afla nici unul. Ar fi fost chiar o blasfemie ca un român să fie membru al Camerei Magnaţilor… La 1918, între cele 3.915 şcoli de stat existente în Ungaria, nu era nici o şcoală primară sau secundară având limba de predare româna, Ardealul având (la 1910) 5.257.467 de locuitori.
Trianonul asta a fost: dreptatea făcută minorităţilor, în timp ce ungurii au rămas ancoraţi în strigătul „Justiţie pentru Ungaria!”. O dreptate tristă care se cuvine a fi cinstită cu demnitate şi respect pentru înaintaşi. Acei ce au avut tăria să-i răspundă lui Oszkár Jászi, ministrul Naţionalităţilor în guvernul de la Budapesta, trimis la Arad, în noiembrie 1918, ca să încerce, in extremis, să salveze integritatea vechii Ungarii, la întrebarea «Ce vor, de fapt, românii?» Nu ar fi chiar o speranţă deşartă ca toţi copiii din Ardeal, ca şi din întreaga Românie, să ştie măcar aceste două cuvinte în limba maghiară: «Teljes elszakadást!» [«Despărţire completă!» – răspunsul lui Iuliu Maniu la 13 noiembrie 1918, dată la care, odată ce la Praga fusese proclamată Republica Ceho-Slovacă, la 28 octombrie 1918, nu mai era cale de întoarcere spre robia Ungariei milenare]. Cât despre ungurii şi secuii din România, dacă unii îşi închipuie că manifestările noastre de aducere aminte i-ar putea provoca în vreun fel, să fie liniştiţi: ei nu uită! „Nem! Nem! Soha!”
Revenind la tratatele de după Primul Război Mondial, şi excluzându-l pe cel de pace cu Germania din 28 iunie 1919, la care România a fost parte, dar nu avea cum să beneficieze de clauzele teritoriale ale acestuia, cele şase, a căror cinstire s-ar cuveni să fie făcută o dată în an, evident, pe 4 iunie, sunt, în ordine cronologică: cel cu Austria de la St.Germain-en-Laye (din 10 septembrie 1919, dar semnat de delegaţii României, la Paris, abia pe 9 decembrie 1919), recunoscând reintegrarea întregii Bucovine, răpite Principatului Moldovei la 1775, în virtutea declaraţiei de unire necondiţionată a Consiliului General al acestei provincii, adoptată la Cernăuţi, la 28 noiembrie 1918, cel cu Bulgaria de la Neuilly-sur-Seine (din 27 noiembrie 1919), reconfirmând frontiera din sudul Dobrogei aşa cum fusese stabilită prin Tratatul de la Bucureşti din vara anului 1913 şi cel cu Ungaria de la Trianon (din 4 iunie 1920), prin care a căpătat expresie juridică internaţională adeziunea cvasi-totalităţii românilor dintre Tisa şi lanţul carpatic şi a teritoriilor locuite de aceştia la unitatea românească, proclamată solemn de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918.
Acestora li se adaugă cele încheiate la Sèvres (la 10 august 1920), plus cel de la Paris (din 28 octombrie 1920), prin care s-a recunoscut suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru anexat la 1812 de Imperiul Ţarist – Basarabia, consecinţa declaraţiei de unire a Sfatului Ţării de la Chişinău, din primăvara anului 1918. Sigur, a mai existat şi tratatul privind protecţia minorităţilor impus de Marile Puteri României odată cu tratatul de pace cu Austria (ca şi Republicii Cehoslovace şi Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, abreviat SHS, devenit mai apoi Jugoslavia) şi semnat tot cu întârziere de reprezentanţii României, la 9 decembrie 1919, oricum fără legătură cu trasarea noilor frontiere.
Mai puţin prezente în spaţiul public, ca dovadă că la centenarul lor nu au avut loc manifestări deosebite, sunt cele două de la Sèvres. Primul dintre acestea a fost Tratatul de pace cu Imperiul Otoman, devenit caduc ca urmare a războiului greco-turc (considerat război de independenţă, în Turcia), căruia i s-a pus capăt odată cu semnarea celui de la Lausanne din 24 iulie 1923. Insă, prevederea teritorială prin care insula Ada-Kaleh (aflată sub ocupaţie austro-ungară din 1878 şi anexată la Ungaria, în 1913, fără nici o recunoaştere pe plan internaţional) a revenit României nu a fost prejudiciată în vreun fel. Al doilea tratat semnat la Sèvres la 10 august 1920 şi la care România a fost parte (pomenit încă şi mai rar) este cel numit „al frontierelor“.
Prin acesta, statelor succesoare ce au înglobat teritorii foste sub stăpânirea coroanei ungare li s-au stabilit graniţele dintre ele (de către Marile Puteri Aliate). In cazul României a fost vorba de delimitarea în nord-vest cu Cehoslovacia şi de divizarea Banatului, partea de sud-vest a acestei provincii revenind Regatului SHS. Acorduri ulterioare (în 1921 – cu Rep.Cehoslovacă şi în 1923 – cu Regatul SHS) au rectificat noile graniţe, urmărindu-se, de fapt, un schimb de localităţi şi al unor mici teritorii relativ egale, acele reglementări fiind în vigoare până în zilele noastre. Aşa au intrat în componenţa României, printre altele, Jimbolia – spre Serbia, respectiv Remeţi – pe Tisa, în Maramureş, pe actuala frontieră cu Ucraina.
După un secol, uitându-ne la graniţele actuale ale României, nu putem decât să constatăm că din edificiul clădit cu atâta sânge în prima conflagraţie mondială şi… noroc la 1918-20 (elocventă fiind, în acest sens, aprecierea istoricului american Sh.D.Spector: „[Ionel] Brătianu, pierzând războiul, trebuia să câştige pacea”), nu mai stă în picioare decât Trianonul. Bucovina – tăiată în două de Molotov şi Stalin în iunie 1940 (întâietate având considerentele strategice şi nu cele, scuzabile, eventual, legate de realitatea etnică), Basarabia – răşluită tot atunci, ambele rapturi (la un loc cu ţinutul Herţei) fiind consolidate prin tratatul de pace din 1947, sudul Dobrogei – retrocedat Bulgariei la 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, reconfirmat în 1947, şi insula Ada-Kaleh înghiţită de apele Dunării în lacul de acumulare creat de barajul de la Porţile de Fier (după ce vechea aşezare turcească demantelată a fost dinamitată), toate aceste realităţi teritoriale postbelice lasă doar Ardealul acolo unde i s-a confirmat locul în urma „conclavelor“ de pace de la Paris din 1919/20 şi respectiv 1946/47.
In afară de acestea, de Paris se leagă alte împliniri ale neamului românesc, în primul rând, Congresul din 1856, ce a pus capăt Războiului Crimeei. Atunci s-a înlăturat protectoratul rusesc asupra celor două Principate Dunărene, care dincolo de aria reprezentării consulare străine la Bucureşti şi la Iaşi, de libertatea comerţului, de Adunările Obşteşti şi de reintegrarea enclavelor turceşti de dincoace de Dunăre (raiaua Brăilei şi cele mai mici de la Giurgiu, Turnu şi Severin) – toate acordate în decursul încleştării dintre cele două mari imperii, Ţarist şi Otoman, a însemnat şi perioada dezmembrării Moldovei de către Austria şi Rusia. După acele opt decenii de protectorat, cu patru războaie purtate mai mult la nord de Dunăre decât în Balcani, două intervenţii armate turceşti (la 1821 şi 1848) şi cu ocupaţia austriacă iniţiată în 1854 (Imperiul Habsburgic nefiind beligerant în Războiul Crimeei), la Paris s-a impus garanţia puterilor europene asupra principatelor,creându-se condiţiile formării statului naţional unitar român.
Şi totuşi, nu avem o „Zi a Parisului“, nici în legătură cu tratatul din 1856, nici cu cele din 1919 şi 1920. „Tratatul dintre principalele Puteri Aliate şi România referitor la Basarabia“ semnat la Paris, pe 28 octombrie 1920, a fost ultimul din seria celor ce au consfinţit graniţele României întregite. A fost, de asemenea, şi ultimul aranjament dintre cele care au delimitat spre vest întinderea stăpânirii bolşevice asupra fostelor teritorii ale Rusiei ţariste din Europa. In 1920, rând pe rând, Moscova a încheiat tratate de pace cu Estonia, Lituania, Letonia şi Finlanda, care erau state vecine cu Rusia Sovietică. Insă conflictul polono-sovietic a creat premisele pentru ca Lituania să fie scutită de această vecinătate, cu preţul pierderii în favoarea Poloniei a străvechii capitale şi a zonei adiacente (asupra cărora Hitler şi Stalin s-au înţeles să fie realipite Lituaniei după cea de-a patra împărţire a Poloniei, în 1939). [La 7 mai 1920, RSFS Rusă a semnat, la Moscova, chiar şi un tratat prin care recunoştea de jure independenţa Republicii Democrate Georgia, pentru ca Armata Roşie să o invadeze după nouă luni, în sprijinul insurecţiei orchestrate de bolşevici!]
Tot în 1920, la 12 octombrie, a fost încheiat armistiţiul de la Riga, ce a pus capăt ostilităţilor dintre Rusia şi Polonia, în care, după ce, în iunie, trupele poloneze nu au reuşit să menţină presiunea asupra Kievului, în august contraofensiva sovietică avea să fie pulverizată în apropierea Varşoviei, cu sprijin militar francez. Prevederile armistiţiului în privinţa noii graniţe polono-sovietice s-au regăsit în Tratatul de pace din 18 martie 1921, convenit tot la Riga, între RSFS Rusă (reprezentând şi RSS Bielorusă), RSS Ucraineană – pe de o parte şi, respectiv, Polonia. Deşi, de trei ani, bolşevicii lui Lenin nu conteniseră să blameze România, considerând unirea Basarabiei drept o anexiune a unui vechi (de 106 ani!) teritoriu al Rusiei, tratatul din capitala Letoniei reprezintă un act diplomatic internaţional în care, cel mai probabil, prin omisiune, Basarabia e recunoscută ca fiind în afara domeniului supus sovieticilor. Astfel, descrierea noii frontiere din art.2 se opreşte pe Nistru, la gura Zbruciului, şi nu mai departe, în amonte pe fluviu, spre vechea graniţă austriacă de pe pârâul Onut (limita istorică dintre Basarabia şi Bucovina), la vărsarea acestuia în Nistru.
Polonia a fost singura dintre posesiunile imperiale căreia noul regim republican al Rusiei i-a recunoscut dreptul la independenţă, fapt facilitat şi de realitatea că, la momentul declaraţiei Guvernului Provizoriu de la Petrograd din 30 martie 1917, toate teritoriile poloneze aflate sub administraţie ţaristă la începutul Primului Război Mondial se găseau sub ocupaţia trupelor Puterilor Centrale, iar în urmă cu câteva luni, Germania şi Austro-Ungaria proclamaseră pe întinderea acestora (nu şi în teritoriile poloneze din propriile imperii) un regat al Poloniei formal independent.
Rusia republicană recunoştea «dreptul absolut al naţiunii-surori poloneze de a-şi decide propria soartă,…Statul Polonez liber, legat de Rusia printr-o alianţă benevolă,…urmând a fi constituit din integralitatea celor trei părţi locuite în majoritate de polonezi din cele trei state» – Rusia, Germania şi Austria.
Dreptul de secesiune al Finlandei, rămasă Mare Ducat sub aripa unei Rusii devenite republicane, a fost recunoscut abia după nouă luni, de către Lenin, dar numai sub masca unei simulări, pentru a-i forţa revenirea ca republică muncitorească în noua construcţie super-statală sovietică, ce-şi propunea hegemonia mondială. Nici un guvern al Rusiei, fie el aparent democratic ori bolşevic, sau vreo grupare cât de cât cu şanse de a răsturna orânduirea revoluţionară instaurată în noiembrie 1917, nu a dorit să ofere Ucrainei, Ţărilor Baltice şi, cu atât mai puţin, Bielorusiei, Basarabiei sau popoarelor transcaucaziene şi celor din Asia Centrală o independenţă reală. Cu cât locuitori din aceste regiuni au îmbrăţişat cele mai diverse cauze naţionale şi au respins categoric calea bolşevică de reformare a societăţii, prin votul lor în cadrul alegerilor pentru Adunarea Constituantă a Rusiei, desfăşurate la 12/25 noiembrie 1917, deci la nici trei săptămâni după lovitura de stat de la Petrograd, cu atât mai dură a fost reacţia guvernului condus de Lenin.
Tratatul de la Paris nu a fost un tratat de pace, întrucât, până la sfârşitul anului 1917, România şi Rusia au fost aliate, aceasta din urmă recunoscând din toamna anului 1914, prin schimbul de note Sazonov-Diamandy, dreptul României de a anexa teritoriile din Austro-Ungaria locuite în majoritate de români, doar în schimbul neutralităţii în conflagraţia europeană ce tocmai se declanşase. Exista, totuşi, o stare de război declarată de Lenin în numele guvernului bolşevic, în ianuarie 1918 (generată de propria interpretare a intervenţiei trupelor române în Basarabia), moment când s-a pierdut şi tezaurul României depozitat la Moscova.
Ceea ce se reliefează mai puţin este faptul că odată cu acceptarea condiţiilor de evacuare impuse Rusiei Sovietice de Puterile Centrale prin Tratatul de pace de la Brest-Litovsk, semnat la 3 martie 1918 (s.n.), Lenin era forţat să abandoneze pretenţiile imperiale nu numai asupra Ţărilor Baltice şi Ucrainei, dar şi asupra Republicii Democratice Moldoveneşti a Basarabiei devenită independentă la 24 ianuarie 1918 (s.v.). Prin declaraţia de la acea dată simbolică pentru unitatea românească, Sfatul Ţării a căutat, în primul rând, să contracareze ameninţarea tendinţelor expansioniste ale Ucrainei, care îşi declarase independenţa ceva mai devreme. Expresia cea mai elocventă a acestora se regăsea în opiniile marelui istoric Hruşevski, unul dintre liderii Republicii Populare Ucrainene, care susţinea că Basarabia e un străvechi pământ ucrainean.
Admiţînd realitatea că teritoriul dintre Prut şi Nistru nici măcar nu mai avea vreo contiguitate cu ceea ce mai rămăsese din Rusia, Basarabia şi Sfatul Ţării deveneau libere să-şi urmeze cursul, relativ limpede, spre unirea cu România. Dacă Ucraina a reuşit, ulterior, să încheie şi un tratat de pace cu Puterile Centrale, la 9 februarie 1918 (s.n.), tot la Brest-Litovsk, fără a i se admite pretenţiile asupra întregii Basarabii, devenind, astfel, membru al comunităţii internaţionale, chiar şi cu o recunoaştere limitată, în schimb efemera republică moldovenească nu s-a bucurat de o asemenea recunoaştere. Toţi marii actori de pe arena diplomatică europeană, deşi angrenaţi într-un proces de anihilare reciprocă, au înţeles că unirea Basarabiei cu România, greu de anticipat la 2 decembrie 1917 (s.v.)– data proclamării R.D.M., reflecta manifestarea unui drept de autodeterminare, chiar şi în condiţiile prezenţei militare româneşti.
Treptat, s-au delimitat două atitudini în legătură cu apartenenţa Basarabiei la statul român. Dacă pentru bolşevicii de la Moscova şi de la Harkov (până la 1934, capitala RSS Ucrainene) unirea a rămas nerecunoscută, dar acceptată timp de două decenii, naţionaliştii ucraineni şi-au limitat pretenţiile la nordul şi la sudul provinciei. Acestea aveau să fie oferite RSS Ucrainene (alături de nordul Bucovinei şi de Herţa) de către Stalin la insistenţele influentului lobby ucrainean din Kremlin, în 1940. Acolo, minorităţile naţionale erau mai numeroase, unul dintre argumentele celor ce se opuneau unirii fiind că fosta gubernie a Basarabiei nu avusese o majoritate absolută românească la recensământului rusesc din 1897. Atunci, s-a reuşit ca moldovenii să reprezinte, conform datelor oficiale, numai 47,58% din totalul populaţiei.
La 21 noiembrie 1917 (s.v.), când s-a constituit Sfatul Ţării ca organ legislativ local, s-a impus ca 70% dintre membri să fie moldoveni, incluzând şi câţiva deputaţi din Transnistria. La şedinţa în care s-a proclamat unirea, au participat la vot doar 125 din cei 138 de membri (dintre care 101 erau români, adică 73% din total). Deşi unii români nu au votat pentru unire, iar 25 dintre minoritari s-au abţinut pe motiv că nu au asentimentul locuitorilor pe care-i reprezentau, au fost un ucrainean, un rus şi un polonez ce au votat în favoarea acesteia, în timp ce doi ucraineni şi un bulgar au oferit singurele 3 voturi contra unirii Basarabiei cu România înregistrate la 27 martie 1918 (s.v.).
Absenţa unei largi adeziuni a minorităţilor naţionale faţă de înfăptuirea României Mari nu a fost doar o excepţie privitoare la Basarabia, de vreme ce în Bucovina, a cărei parte nordică era locuită majoritar de ucraineni, consiliul naţional al acestora a decis, la 1 decembrie 1918, la Cernăuţi, unirea cu Republica Populară a Ucrainei Occidentale [ZUNR]. După Alba Iulia, saşilor din Transilvania le-a luat ceva timp să se solidarizeze cu rezoluţia unirii, ca şi şvabilor, de altfel, mediu în care s-a cochetat şi cu ideea unui Banat independent, în timp ce nici nu s-a pus problema acceptării benevole a unirii Ardealului, ba din contra, în cadrul consiliilor naţionale ungar de la Cluj şi, respectiv, în cel secuiesc.
sursa:https://www.cotidianul.ro/100-de-ani-de-la-semnarea-tratatului-de-la-paris-i/
