6.02.2019
5.17.2019
Ningen, creaturile umanoide gigantice din Antarctica
Creaturi masive, de culoare albă, care au o lungime de până la 30 de metri, dar şi caracteristici faciale umanoide – locuiesc în apele reci din apropierea Antarcticii.
Nimeni nu știe sigur ce sunt, dar mulți oameni pretind că au fost martorii unor ființe umanoide gigantice, care se ridică din adâncurile oceanului.
Potrivit martorilor, există niște creaturi numite Ningen, care au o formă umană, fiind adesea văzute ca având picioare, brațe și chiar mâini cu cinci degete.
Potrivit martorilor, există niște creaturi numite Ningen, care au o formă umană, fiind adesea văzute ca având picioare, brațe și chiar mâini cu cinci degete.
Uneori sunt descrise ca având aripioare sau o coadă mare la fel ca la sirene.
Singurele caracteristici vizibile ale feței sunt ochii și gura creaturilor.
Cu toate că există diferenţe în mărturiile care încearcă să descrie creaturile Ningen, majoritatea martorilor par să fie de acord cu dimensiunea acestora, care atinge 30 de metri.
Să-i fi confundat martorii cu balenele sau cu alte creaturi marine uriaşe ?
Să-i fi confundat martorii cu balenele sau cu alte creaturi marine uriaşe ?
Ei bine, conform mai multor rapoarte și a nenumăratelor videoclipuri care au fost postate pe internet, aceste ființe misterioase nu seamănă cu nimic din ce a mai fost întâlnit până în prezent.
Unele rapoarte arată că membrii echipajului unei nave care călătorea lângă Antarctica au observat ceea ce se credea inițial a fi un submarin aflat la distanță.
Dar, tunci când s-au apropiat de obiectul neidentificat submersibil, era clar că forma neregulată a obiectului sugera nu un submarin, ci o creatură vie. Când nava s-a apropiat şi mai mult de creatură, aceasta a dispărut rapid în adâncurile de lângă continentul antarctic.
Creaturile Ningen au fost, de asemenea, observate în Oceanul Pacific și Oceanul Atlantic, dând naștere unor teorii care sugerează că ele sunt în cea mai mare parte creaturi nocturne, care supraviețuiesc în apele arctice reci.
Creaturile Ningen au fost, de asemenea, observate în Oceanul Pacific și Oceanul Atlantic, dând naștere unor teorii care sugerează că ele sunt în cea mai mare parte creaturi nocturne, care supraviețuiesc în apele arctice reci.
Cele mai multe dintre observări au avut loc noaptea, făcând ca ființele misterioase să fie extrem de dificil de captat pe camerele video.
În cea mai mare parte, existența creaturilor Ningen este considerată a fi o “legendă urbană” modernă. Dar, subiectul a atras atenția multor cititori de pe Internet, iar Ningen a devenit popular printre cercetătorii din domeniul paranormalului.
Există mai multe teorii pentru creaturile Ningen: ar putea fi o balenă albinoasă, o specie necunoscută de maimuțe gigantice acvatice, un monstru al oceanelor sau chiar o specie extraterestră necunoscută.
În ultimii ani, diverse rapoarte japoneze au arătat că apele înghețate ale Antarcticii sunt populate de diverse ființe gigantice, numite Ningen.
Aceste ființe umanoide au fost chiar fotografiate și ridică numeroase semne de întrebare despre proveniența și existența lor.
În limba japoneză cuvântul ”ningen” înseamnă ființe umane.
Există mai multe teorii pentru creaturile Ningen: ar putea fi o balenă albinoasă, o specie necunoscută de maimuțe gigantice acvatice, un monstru al oceanelor sau chiar o specie extraterestră necunoscută.
În ultimii ani, diverse rapoarte japoneze au arătat că apele înghețate ale Antarcticii sunt populate de diverse ființe gigantice, numite Ningen.
Aceste ființe umanoide au fost chiar fotografiate și ridică numeroase semne de întrebare despre proveniența și existența lor.
În limba japoneză cuvântul ”ningen” înseamnă ființe umane.
Pentru prima dată Ningen au fost observate de marinarii japonezi, care navigau prin apele înghețate ale Antarcticii.
Inițial s-a crezut că este vorba despre o legendă sau pur și simplu o iluzie optică cu care se confruntau marinarii în anumite condiții.
În momentul în care au început să apară diverse fotografii cu aceste ființe umanoide, perspectiva asupra misterului s-a schimbat brusc.
În momentul în care au început să apară diverse fotografii cu aceste ființe umanoide, perspectiva asupra misterului s-a schimbat brusc.
Cei care au avut ocazia să le vadă au raportat că sunt complet albe și dimensiunile lor diferă între 20 și 30 de metri.
Fascinant este faptul că Ningen se aseamănă cu oamenii, au un trup, membre inferioare și superioare cu câte 5 degete fiecare. Singura diferența majoră este că umanoizii apelor au aripioare cu care se ajută la înot.
Exista numeroși marinari care au avut ocazia să vadă o asemenea vietate, dar pentru că asemenea lucruri depășesc nivelul de înțelegere al științei, le-a fost cu desăvârșire interzis să vorbească public despre aşa ceva.
Părerile sunt împărțite, în timp ce numeroși marinari pot confirma veridicitatea ființelor subacvatice, cercetătorii, cât și reprezentanții guvernului nipon neagă cu vehemență existența creaturilor bizare.
Exista numeroși marinari care au avut ocazia să vadă o asemenea vietate, dar pentru că asemenea lucruri depășesc nivelul de înțelegere al științei, le-a fost cu desăvârșire interzis să vorbească public despre aşa ceva.
Părerile sunt împărțite, în timp ce numeroși marinari pot confirma veridicitatea ființelor subacvatice, cercetătorii, cât și reprezentanții guvernului nipon neagă cu vehemență existența creaturilor bizare.
Această atitudine este în contradicție nu doar cu rapoartele marinei, dar și cu fotografiile care circulă în voie pe internet.
În consecință, nu putem decât să ne întrebăm decât în care tabără se află adevărul și dacă Ningen există cu adevărat, de ce ne este ascuns adevărul ?
În consecință, nu putem decât să ne întrebăm decât în care tabără se află adevărul și dacă Ningen există cu adevărat, de ce ne este ascuns adevărul ?
5.16.2019
Oaspeţi din lumea de dincolo
Timp de secole, cultura occidentală a fost condiţionată de un punct de vedere materialist, care considera universul ca o maşină gigantică, alcătuită din lucruri moarte.
Recent, ştiinţa a făcut descoperiri care revoluţionează viziunea asupra lumii, deschizând perspective noi atât asupra noastră, ca indivizi, cât şi asupra naturii cosmosului în care trăim.
Fizica cuantică a dovedit că materia, aşa cum o cunoaştem noi, nu există în realitate, că ea este - după cum o definea Einstein - "o formă condensată de energie".
Se pune, în mod firesc, întrebarea: dacă materia nu mai este materială, nu e ridicol, oare, să apelăm la materialism, pentru a nega fapte supranaturale, care există, dar pe care nu le putem explica cu raţiunea noastră carteziană ?
Astrofizicianul englez V.A. Firstoff, membru al Societăţii Regale de Ştiinţe, spune textual, în lucrarea sa "Life, Mind and Galaxy":
"Să afirmi doar existenţa materiei, excluzând-o pe cea a spiritului, este cea mai ilogică dintre atitudini, străină complet de descoperirile fizicii moderne, care dovedesc că nu există materie, în sensul strict al cuvântului".
"Dacă aş mai avea o viaţă", spunea Freud, "aş consacra-o studiului ocultismului, mai degrabă decât psihanalizei."
Sigmund Freud
Să urmărim împreună câteva întâmplări legate de unul dintre cele mai tulburătoare capitole ale parapsihologiei: apariţiile din Lumea de Dincolo. Ele au fost selectate şi incluse în cărţi tipărite recent, semnate de cercetători şi savanţi de renume internaţional.
Să începem cu o încercare de definiţie: ce se înţelege prin "apariţii din lumea de dincolo" ?
Să începem cu o încercare de definiţie: ce se înţelege prin "apariţii din lumea de dincolo" ?
Suma experienţelor trăite de diferite persoane lasă să se înţeleagă că este vorba despre anumite "prezenţe", "manifestări" de natură "eterică", având o vagă constituţie fizică, de formă umană sau animală.
Există şi martori care spun că au atins o astfel de apariţie, având senzaţia că au simţit ceva "viu".
*
Cele mai convingătoare dovezi legate de aceste manifestări îi aparţin unui doctor în psihologie, Julian Burton, care a realizat o anchetă ştiinţifică cu acest subiect.
La început, chestionarele sale au fost trimise la câteva institute americane de cercetare extrasenzorială din Los Angeles.
Întrebările adresate erau strict limitate la numirea unor eventuale contacte cu persoane din lumea de dincolo.
Pentru că numărul răspunsurilor afirmative a fost uriaş - peste 75% din totalul subiecţilor -, Burton a bănuit că participanţii la anchetă, ei înşişi cercetători în domeniul psihologiei, fuseseră influenţaţi de interesul lor pentru lumea de dincolo.
Atunci a mai expediat un rând de chestionare, de data asta pe adresa unor universităţi cu profil realist. Răspunsurile au depăşit din nou procentul de 50%, deşi subiecţii erau viitori ingineri şi tehnicieni.
Încurajat de efectul demersului său, psihologul englez a alcătuit peste 2000 de dosare, continuându-şi munca în California şi în Illinois.
Interesul lui Burton pentru parapsihologie a apărut într-o împrejurare dramatică, legată de decesul mamei sale la numai 50 de ani.
Foarte afectat de dispariţia ei - murise brutal, într-un accident de maşină -, la şase luni de la moarte, a văzut-o brusc în bucătăria apartamentului.
"Era într-o seară de septembrie şi aveam musafiri. Tăiam un ananas în bucătărie, când am auzit în spatele meu nişte paşi. Am crezut că este soţia mea. M-am întors să o întreb unde pusese salatiera, dar în faţa mea stătea mama.
Era vizibilă, părea mult mai tânără decât în momentul morţii. Purta un taior albastru deschis, cu un guler din blană, pe care nu-l văzusem niciodată pe ea. Încet, încet, silueta a dispărut.
A doua zi, i-am telefonat surorii mele, pentru a-i povesti întâmplarea. A impresionat-o puternic şi a început să plângă în hohote, întrebându-se de ce nu i se arătase şi ei.
Când i-am povestit cum era îmbrăcată, a rămas, pur şi simplu, încremenită, spunându-mi că, înainte cu o săptămână de accident, fuseseră la cumpărături amândouă şi mama încercase taiorul acela, pe care ar fi dorit să şi-l cumpere. Din păcate, era de firmă şi costa mult prea mult."
La vremea aceea, Julian Burton avea 31 de ani şi, cu toate că preda psihologia la un colegiu, s-a întors la universitate, pentru a-şi da doctoratul pe o temă extrasenzorială.
La vremea aceea, Julian Burton avea 31 de ani şi, cu toate că preda psihologia la un colegiu, s-a întors la universitate, pentru a-şi da doctoratul pe o temă extrasenzorială.
"Apariţia mamei mi-a dat ideea tezei de doctorat.
Presimţeam că sunt o mulţime de oameni care trăiseră experienţe similare cu a mea. Chiar dacă cercetările pe care le întreprind în prezent mi-au oprit ascensiunea în ierarhia profesorală, sunt sigur că efortul meu va fi răsplătit.
Cele două mii de cazuri înregistrate, cu cele mai pertinente metode de anchetă, cărora li se vor adăuga, în curând, încă o mie, reprezintă o bază de cercetare concretă, care va trebui luată în serios."
*
O lucrare de bază privind fenomenul apariţiilor din lumea de dincolo este cartea psihologului englez Andrew MacKenzie, intitulată "Invizibilul şi vizibilul".
Printre numeroase relatări inserate în ea, se află şi aceea a unei profesoare din Essex, care a devenit mai târziu scenariul unui serial de televiziune de mare succes.
D-na Judy Miles, în vârstă de 34 de ani, participase la o petrecere de botez în familie, unde a remarcat un copil de o frumuseţe aparte, pe care nu-l mai văzuse niciodată până atunci. "Avea ochi albaştri, un chip zâmbitor, purta pantaloni lungi şi o cămaşă cu guler în stil marinar. Alerga printre ceilalţi copii, care devorau porţii uriaşe de prăjituri, fără să mănânce nimic.
Nu vorbea cu nimeni şi nimeni nu părea să-l observe.
L-am scăpat din vedere, dar, când ne-am luat cu toţii la revedere, am observat că băiatul nu mai era.
A doua zi", povesteşte mai departe d-na Miles, "mi-am amintit de el şi am întrebat-o pe fiica mea, în vârstă de 9 ani, dacă ştia cine era băieţelul acela ciudat.
Nu-l văzuse ! Niciunul dintre copiii cu care alergase prin casă nu semăna cu descrierea mea !
În seara aceleiaşi zile, o invitasem la noi la masă pe prietena mea, căreia îi fusesem musafiri la botez. Am întrebat-o şi pe ea cine era băieţelul îmbrăcat în cămaşă de marinar. După o clipă de tăcere profundă, m-a întrebat: «Avea ochi albaştri şi un chip zâmbitor ?». Am confirmat. Surprinsă - eram prima persoană care văzuse ceea ce numai ea, din întreaga familie, izbutise să vadă - mi-a spus că, de când locuia în casa aceea, îl văzuse tot timpul pe băieţel.
Când a apărut prima dată, îndreptându-se spre scara ce urca la etaj, a crezut că e un copil de pe stradă. Dar uşa de la intrare era închisă, iar când a urcat după el, copilul nu mai era.
Venea întotdeauna când ea era singură în casă sau când fiii ei se jucau în camerele de sus.
Nu spunea nimic, dar prezenţa lui era sesizabilă, în sensul că putea, de exemplu, să-i audă paşii pe coridor, în vreme ce ea gătea la bucătărie.
Într-o zi, l-a auzit pe fiul ei cel mai mic, în vârstă de patru ani, vorbind în camera lui. Când a coborât, i-a spus că vorbise cu băiatul cu guler de marinar, care venea să se joace cu el.
Vreme de şase ani, apariţiile acestea s-au repetat de vreo douăsprezece ori, până când locatarii casei de pe Amyand Road nr. 10 s-au mutat.
În timpul pregătirii bagajelor, copilul cu ochi albaştri fugea de colo colo prin casă, neliniştit. Apoi, locuinţa a rămas neocupată vreme de zece ani, după care a fost demolată, pe locul ei ridicându-se un supermarket."
Nu s-a aflat niciodată cine era băiatul cu chip de înger. Primii proprietari, care construiseră casa, nu avuseseră copii, iar veşmintele băiatului erau cu mult prea moderne, ca să fi trăit aici într-un secol trecut.
Nu s-a aflat niciodată cine era băiatul cu chip de înger. Primii proprietari, care construiseră casa, nu avuseseră copii, iar veşmintele băiatului erau cu mult prea moderne, ca să fi trăit aici într-un secol trecut.
Cazul ilustrează cum nu se poate mai bine faptul că nu toată lumea poate să vadă apariţiile din lumea de dincolo, ci numai anumite persoane, alese nu se ştie pe ce criterii şi, mai ales, copiii mici.
*
Una dintre cele mai impresionante apariţii contemporane este relatată de dr. Elisabeth Kubler Ross, în cartea ei "Moartea este un răsărit de soare".
Dr. Elisabeth Kubler Ross
Medic anestezist într-un spital de urgenţă american, a fost primul specialist care a studiat fenomenele legate de apropierea morţii, însoţind mii de muribunzi în călătoria lor către pragul dintre lumi.
Într-o zi, pe când urca cu liftul la sala de curs a universităţii unde lucra ca profesor-invitat, Elisabeth Kubler Ross a observat o femeie. Se uita fix la ea şi zâmbea.
Uluită, doctoriţa şi-a dat seama că are în faţă pe una dintre fostele sale paciente de la urgenţă, care murise în urmă cu un an.
Apariţia era vaporoasă, dar nu transparentă, nu se vedea prin ea.
"Dr. Ross - i s-a adresat femeia cu o voce clară - iertaţi-mă, dar a trebuit să revin. Îmi permiteţi să vă însoţesc până acasă ? Vă aştept până terminaţi seminarul."
"Sunt medic cu două specializări", comentează întâmplarea, în carte, dr. Elisabeth Ross. "Psihiatru şi anestezist. Am lucrat multă vreme cu bolnavi schizofrenici şi îi iubesc. Când îmi descriu halucinaţiile lor vizuale, le răspund: «Ştiu, vedeţi o fecioară pe perete. Dar eu n-o pot vedea». Acum, îmi spuneam aceleaşi lucruri şi mie: «Elisabeth, tu ştii că vezi această moartă în faţa ta. Dar nu poate să fie adevărat».
În timpul drumului cu maşina până acasă, mă întrebam dacă ceea ce se întâmplă este posibil.
"Sunt medic cu două specializări", comentează întâmplarea, în carte, dr. Elisabeth Ross. "Psihiatru şi anestezist. Am lucrat multă vreme cu bolnavi schizofrenici şi îi iubesc. Când îmi descriu halucinaţiile lor vizuale, le răspund: «Ştiu, vedeţi o fecioară pe perete. Dar eu n-o pot vedea». Acum, îmi spuneam aceleaşi lucruri şi mie: «Elisabeth, tu ştii că vezi această moartă în faţa ta. Dar nu poate să fie adevărat».
În timpul drumului cu maşina până acasă, mă întrebam dacă ceea ce se întâmplă este posibil.
Îmi repetam: «Sunt prea obosită. Am nevoie de o vacanţă. Trebuie să ating această arătare ca să văd dacă există cu adevărat»."
Dr. Ross a întins mâna către femeie, să vadă dacă la atingere ea se va risipi. I-a atins pielea, ca să vadă dacă e caldă sau rece. "A fost cea mai teribilă experienţă din viaţa mea", spune ea. "Când am ajuns la uşa locuinţei mele, a deschis-o ca şi când eu aş fi fost invitata ei.
Cu o delicateţe irezistibilă, mi s-a adresat: «Dr. Ross, a trebuit să vin de pe lumea de dincolo, pentru două motive: mai întâi, ca să vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi făcut pentru mine înainte de a muri.
Dar adevăratul motiv al prezenţei mele aici este o rugăminte: nu abandonaţi cercetarea dvs. asupra morţii, nu acum».
O priveam, spunându-mi întruna că nu este adevărat. Îmi amintisem şi numele: femeia din faţa mea se numea Eva Schwarz, murise şi fusese îngropată în urmă cu un an. În plus, eu nu credeam în vedenii şi apariţii din lumea de dincolo."
Ca să se convingă că nu visează, Elisabeth Ross a atins câteva obiecte familiare de pe birou. A pipăit lemnul mesei, scaunul pe care şedea. Toate erau concrete, prezente, nu visa.
Musafira bizară a întrebat-o atunci dacă ştia cum îl poate găsi pe preotul care o împărtăşise înainte de moarte, în camera de spital.
Omul de ştiinţă care era dr. Ross a avut atunci o tresărire de luciditate. "Preotul locuieşte în prezent la Urbana. Ar fi fericit să primească de la dvs. câteva cuvinte în scris. Uitaţi un creion şi-o hârtie."
Apariţia a luat ustensilele, notând câteva litere pe coala de hârtie imaculată: Eva Schwarz.
"Bineînţeles - spune Elizabeth Ross - am păstrat hârtia aceea ca pe-o comoară. Nu i-am putut împărtăşi nimănui experienţa mea atât de terifiantă, dar hârtia aceea am pus-o într-o ramă şi o ţin la mine în birou."
"Cazul Schwarz (cum e numit în literatura de specialitate) e considerat drept deosebit de interesant, pentru că a fost raportat de un medic de reputaţie internaţională şi, mai ales, pentru că apariţia a lăsat o dovadă materială despre revenirea ei pe pământ. Un fapt excepţional !"
"Cazul Schwarz (cum e numit în literatura de specialitate) e considerat drept deosebit de interesant, pentru că a fost raportat de un medic de reputaţie internaţională şi, mai ales, pentru că apariţia a lăsat o dovadă materială despre revenirea ei pe pământ. Un fapt excepţional !"
În mod evident, când oamenii au parte de asemenea întâmplări, spiritele pozitiviste îi consideră "nebuni".
Din cauza asta, majoritatea lor preferă să tacă şi nu vorbesc decât cu oameni de încredere, de obicei persoane care au trăit acelaşi tip de experienţă.
"Aţi fost vreodată în contact cu o persoană decedată ?", şi-a întrebat cititorii, revista americană "National Opinion Research Center", de la Universitatea din Chicago.
27% dintre persoanele intervievate au răspuns afirmativ. Când s-au adăugat şi răspunsurile unor persoane văduve, eşantionul a crescut la 51%. Reluat recent, studiul a demonstrat că şi 38% dintre adolescenţi avuseseră acest gen de experienţe.
*
Alexandra Cazorla este un medium superdotat în psihometrie. Când atinge un obiect, intră în contact cu cei cărora le-a aparţinut.
Ea consultă numeroase persoane, dornice să descopere fapte uitate, nerezolvate în trecut.
Într-o zi, a primit vizita unei femei, care se programase prin secretară, fără a-şi lăsa numele. Era o femeie tânără, dar ciudată, pe care Alexandra îşi amintea că o mai întâlnise la un festival de clarviziune organizat la Cannes.
A captat atenția, prin comportamentul ei cam bizar şi părul negru şi foarte lung.
Venise îmbrăcată în negru, cu rochie lungă şi mănuşi din dantelă.
I se adresase Alexandrei, spunându-i: "Vă căutam !".
Având în vedere că era luna iulie şi foarte cald, ţinuta femeii era cel puţin insolită, dar şi mai surprinzător era mirosul puternic de naftalină pe care îl răspândea.
La un moment dat, cineva îi oferise un pahar cu apă, iar ea refuzase, spunând: "Nu beau niciodată" şi dispăruse în mulţime, după ce o avertizase pe Alexandra că o va căuta.
Şi iat-o, acum, pe scaunul din birou: cu aceeaşi fustă până-n pământ şi cu aceleaşi mănuşi de dantelă.
"Era palidă, subţire, aproape diafană, cu părul lung care îi cobora către talie. Aveam impresia că e plată, că nu are relief.
Vorbea sacadat, cu o voce metalică şi stridentă.
Se plângea de faptul că mama ei nu voia să-i recunoască talentul de muziciană.
Şi-a deschis poşeta din care a scos câteva partituri rupte şi îngălbenite. Chipul ei nu avea nici un fel de expresie, niciun pic de surâs. Simţeam că trăise o dramă.
Privirea mi-a fost atrasă de un şal de mătase, pe care îl purta înfăşurat la gât. «Am fost strangulată», a spus.
Din ce în ce mai stupefiată, am întrebat-o unde locuieşte. «În cimitirul Père Lachaise», mi-a răspuns. «În împrejurimi, vreţi să spuneţi !». «Ba tocmai în cimitir», a insistat.
Apoi mi-a spus un număr de alee din cimitir. Am simţit că mă trece un fior.
Când întrevederea s-a terminat, a scos din geantă o monedă mică, pe care mi-a întins-o. Am avut sentimentul că este singurul ban pe care-l avea. Era o piesă de argint franţuzească, cum nu mai văzusem până atunci.
Tulburată, n-am mai avut curaj să-i vorbesc şi am acompaniat-o până la uşă. A refuzat însă să meargă în faţa mea. Îi simţeam prezenţa în spate, deloc agreabilă !
Când am ajuns, în fine, la uşă şi am deschis, pentru a o lăsa să treacă în antecamera unde se afla secretara, femeia în negru dispăruse !
Am păstrat moneda. E datată 1880. O ţin într-o cutie, încuiată, dar n-o ating niciodată, de teamă să nu vină apariţia înapoi."
*
*
Doctorul Moody şi oglinzile
Oglinzile şi celelalte suprafeţe reflectorizante par să faciliteze fenomenul apariţiilor.
Oglinzile şi celelalte suprafeţe reflectorizante par să faciliteze fenomenul apariţiilor.
Vechii greci şi egipteni le foloseau cu succes pentru a ghici viitorul.
Inspirându-se din "psychomanteum"-ul grecilor, doctorul Raymond Moody, autorul celebrului best-seller "Viaţa de după viaţă" (tradus şi în limba română), a elaborat un sistem de viziuni prin intermediul oglinzilor, care facilita întâlnirea cu membrii de familie decedaţi.
Printre numeroasele experimente organizate de către celebrul profesor, există unele de-a dreptul stupefiante, trăite în colectiv, alături de studenţii şi de colegii săi, profesori universitari.
Dr. Raymond Moody
În cărţile sale, dr. Moody afirmă că aceste întâlniri erau trăite ca nişte evenimente reale, şi nu drept ceva ţinând de imaginar.
"Toţi subiecţii care au participat la experienţe mi-au confirmat că aceste întâlniri erau perfect reale şi că simţiseră prezenţa reală a celor care îi părăsiseră în urma unor decese.
În cincisprezece la sută din cazuri, subiecţii au auzit chiar şi vocea defuncţilor, o voce perfect audibilă.
În unele cazuri, comunicarea s-a produs prin telepatie.
Raymond Moody notează: "Douăzeci şi cinci la sută dintre cei care doreau să revadă un defunct nu l-au văzut decât după întoarcerea acasă. Se pare că reuşita experimentului depinde de intensitatea puterii de evocare imaginativă şi de emoţia celui care îşi cheamă la întâlnire un mort iubit, a cărui memorie e celebrată constant".
5.15.2019
CE VOR SĂ FACĂ CHINEZII PE LUNĂ
Chinezii şi firicelul de bumbac
Impactul mediatic al noii misiuni spaţiale chineze Chang'e 4 a făcut ca bătrâna Lună să revină în mod spectaculos în atenţia publicului.
Pentru prima dată, omenirea a avut prilejul să asiste la explorarea părţii întunecate a Lunii şi să afle ce se întâmplă, de pildă, dacă încerci să cultivi aici plante aduse de pe pământ.
Redeşteptarea interesului pentru Lună nu se datorează însă numai misiunii chineze Chang'e 4, ci şi ambiţiilor, tot mai făţiş exprimate de principalele agenţii spaţiale ale lumii, precum NASA, ESA şi Roscosmos, vizând construirea unui amplasament permanent pe satelitul natural al Terrei şi eventuala sa colonizare.
Ce vor chinezii să facă pe Lună
Ambiţiosul program de explorare lunară Chang'e şi-a primit numele de la zeiţa chineză a Lunii. El a fost gândit să se desfăşoare în trei mari etape.
Prima etapă a presupus amplasarea pe orbita circumlunară a unei sonde simple - obiectiv atins de Chang'e 1 în 2007 şi de Chang'e 2 în 2010.
Al doilea mare obiectiv, care a fost acum şi el atins (de misiunile Chang'e 3, în 2013 şi Chang'e 4, în ianuarie 2019), a fost aselenizarea unei sonde şi a unui rover spaţial.
În cea de-a treia etapă, chinezii îşi propun, cu ajutorul misiunilor Chang'e 5 şi Chang'e 6, să trimită pe pământ mostre lunare.
Care este însă scopul final al acestor demersuri extrem de complexe şi de costisitoare ?
Ei bine, chinezii îşi doresc, nici mai mult, nici mai puţin decât trimiterea pe termen lung a unui echipaj uman pe Lună.
Miza fundamentală a programului Chang'e este, aşadar, aceea de a determina dacă regiunea îndeplineşte sau nu criteriile pentru stabilirea unei colonii sau baze umane pe satelitul Pământului, obiectiv ce se doreşte a fi atins în preajma anului 2036.
Partea întunecată a Lunii, pentru prima dată în lumina reflectoarelor
Unul dintre cele mai mediatizate succese ale programului chinez de explorare lunară s-a produs chiar în primele zile ale acesui an, 2019.
Sonda Chang'e 4, lansată în 7 decembrie 2018, din regiunea centrală Sichuan, a reuşit să aselenizeze pe 3 ianuarie, cu succes, pe faţa ascunsă a Lunii, moment ce a marcat o premieră absolută.
Chang'e 4 a aselenizat în Bazinul Aitken, din Polul Sud al Lunii, o regiune vastă cu un diametru de aproximativ 2.500 de kilometri şi o adâncime de 13 kilometri, cu scopul de a studia mediul lunar, radiaţia cosmică şi interacţiunile dintre vântul solar şi suprafaţa Lunii.
Zona a fost considerată ca prezentând interes întrucât are o cantitate mare de apă îngheţată, rămasă aici fiindcă a fost ferită de radiaţiile solare care ar fi dezintegrat-o.
În timpul primei zile lunare, sonda şi roverul selenar (botezat Yutu 2 sau Iepurele de Jad 2 - după animalul de companie al zeiţei chineze a Lunii - şi dotat, între altele, cu o cameră panoramică, un radar capabil să penetreze solul, un spectrometru în infraroşu şi un instrument pentru analiza undelor seismice) s-au fotografiat reciproc, iar camera instalată în vârful sondei a realizat în premieră fotografii panoramice ale feţei întunecate a Lunii.
Emisfera selenară invizibilă de pe Terra nu mai fusese fotografiată şi cartografiată decât cu ajutorul sondelor spaţiale, prima fiind sonda sovietică Luna 3, în 1959.
Cartofi, rapiţă şi bumbac
Misiunea Chang'e 4 nu s-a redus însă la studierea geologiei locale, chinezii propunându-şi să efectueze un mic, dar spectaculos experiment, în cadrul căruia să testeze efectele gravitaţiei reduse a Lunii şi ale radiaţiilor solare prezente aici asupra insectelor şi plantelor.
Experimentul, numit "minibiosfera lunară", a fost selecţionat dintre cele 257 de sugestii făcute, în 2016, de mai mulţi studenţi chinezi. El a fost conceput de nu mai puţin de 28 de universităţi chineze, în frunte cu facultatea din Chongqing, şi s-a desfăşurat într-un mic container sigilat.
În recipient au fost introduse seminţe de bumbac, rapiţă, cartof, arabidopsis (o micuţă plantă erbacee), ouă de musculiţe de oţet şi drojdie, cercetătorii sperând ca toate acestea împreună să stabilească un ecosistem simplu pe suprafaţa Lunii.
De ce au ales însă oamenii de ştiinţă plante precum cartofii şi arabidopsis ?
Potrivit lui Liu Hanlong, director al experimentului şi vicepreşedinte al Universităţii Chongqing, perioada de creştere a arabidopsis-ului este scurtă, planta fiind astfel extrem de convenabil de observat.
"Iar cartofii ar putea deveni o sursă importantă de hrană pentru viitorii călători spaţiali. Experimentul nostru ne-ar putea ajuta să acumulăm suficiente cunoştinţe pentru a construi o bază lunară şi o colonie pe termen lung pe Lună", a adăugat cercetorul chinez.
O imagine care a făcut istorie: bumbacul încolţit pe Lună
Experimentul a debutat pe 3 ianuarie 2019, la doar câteva ore după aselenizare, când temperatura recipientului cu plante a fost ajustată la 24 de grade Celsius şi seminţele au fost udate.
Experimentul a debutat pe 3 ianuarie 2019, la doar câteva ore după aselenizare, când temperatura recipientului cu plante a fost ajustată la 24 de grade Celsius şi seminţele au fost udate.
La mijlocul lunii ianuarie, au apărut primele informaţii privind încolţirea seminţelor de bumbac, însoţite şi de o fotografie, care a făcut înconjurul lumii.
La foarte scurt timp după aceea, opinia publică a aflat însă că experimentului i s-a pus capăt la doar 212 ore de la debutul său. Explicaţia ?
Temperatura exterioară scăzuse la minus 53 de grade Celsius, ca urmare a pogorârii nopţii lunare, astfel încât în interiorul cilindrului nu se mai putea menţine o temperatură optimă, apropiată de 24 de grade.
Deşi, din punctul de vedere al creării unei biosfere, experimentul nu s-a soldat cu un succes, el a folosit, potrivit decanului Institutului de Tehnologie Avansată a Universităţii din Chongqing, la obţinerea "unei uriaşe cantităţi de informaţii valoroase".
La rândul său, Charles Cockell, astrobiolog în cadrul Universităţii din Edinburgh, a apreciat că experimentul realizat de chinezi pe Lună reprezintă "prima demonstraţie tehnică a faptului că putem creşte plante pe un alt corp planetar".
"Pentru viitoarele tentative de explorare spaţială cu echipaj uman, vrem să fim capabili să proiectăm sisteme de menţinere a vieţii. Acesta este un pas semnificativ în construirea unor asemenea sisteme. El ar putea totodată să deschidă calea trimiterii unui sistem automatizat de menţinere a vieţii pe Lună, care să se activeze înainte de sosirea oamenilor", a adăugat el.
În ceea ce priveşte organismele deja aduse pe suprafaţa Lunii, cercetătorii asigură că acestea se vor descompune treptat în recipientul creat special pentru acest experiment şi nu vor crea pagube mediului selenar.
Nopţile lunare, mai reci decât se credea
Îndată ce a venit noaptea lunară, care durează două săptămâni, sonda chineză a intrat în hibernare.
Pentru a rezista la frig, aparatul a avut la dispoziţie doar o alimentare minimă cu energie, prin intermediul unui generator.
Chang'e 4 a redevenit activ odată cu apariţia primelor raze de Soare, care au trezit la viaţă şi roverul spaţial Yutu 2, aflat la doar 18 metri distanţă de sondă.
Verificând temperaturile înregistrate de sonda chineză în prima noapte petrecută pe partea nevăzută a Lunii, cercetătorii au constatat că acestea au fost mai mici decât se aşteptau, ele scăzând până la -190 de grade Celsius şi fiind mai mici faţă de cele înregistrate de misiunile americane pe partea văzută a satelitului nostru natural. "Diferenţa este probabil din cauza compoziţiei solului dintre cele două părţi ale Lunii", a apreciat Zhang He, director executiv al misiunii Chang'e 4.
Noua cursă spaţială
SUA intră în competiţia pentru Lună.
SUA intră în competiţia pentru Lună.
Deşi, vreme de zeci de ani, comunitatea ştiinţifică internaţională nu mai părea să acorde o prea mare atenţie Lunii, ea părând mai degrabă tentată de o eventuală colonizare a planetei Marte, interesul pentru satelitul natural al Pământului s-a redeşteptat subit.
Acest lucru s-a întâmplat, pe de-o parte, datorită programului spaţial chinez descris mai sus, dar şi după descoperirea faptului că pe Lună ar putea exista gheaţă.
În 2004, preşedintele american George W. Bush a cerut creionarea unui plan pentru trimiterea pe Lună a unei noi misiuni cu echipaj uman, până în anul 2020. Programul a fost ulterior anulat, iar administraţia Barack Obama şi-a concentrat mai degrabă atenţia - şi fondurile - asupra Staţiei Spaţiale Internaţionale şi a unor programe vizând planeta Marte şi o serie de asteroizi.
Actualmente, "Administraţia Donald Trump" îşi doreşte dezvoltarea unei staţii orbitale selenare, numite Lunar Orbital Platform-Gateway.
În proiectul de buget pentru 2019, NASA a solicitat fonduri pentru pregătirea lansării, în 2022, a primului element al noii staţii spaţiale, care ar putea fi gata după alte două lansări, până în anul 2025.
Staţia Lunar Orbital Platform-Gateway, similară din punctul de vedere al conceptului cu Staţia Spaţială Internaţională (dar mult mai mică decât aceasta), ar urma să fie dotată cu instrumente ştiinţifice de ultimă generaţie şi să faciliteze derularea de experimente ştiinţifice în multiple domenii, de la astrofizică, fizică şi chimie, la biologie şi la psihologie umană.
Platforma orbitală selenară va fi, de asemenea, dotată cu instrumente pentru derularea unor observaţii asupra Pământului şi a Soarelui.
Mai ambiţioşi decât Donald Trump s-au arătat însă reprezentanţii mai multor companii americane, care plănuiesc crearea unor colonii selenare. Proiecte în acest sens au creionat, de pildă, Elon Musk, fondatorul "SpaceX", dar şi miliardarul american Jeff Bezos, fondatorul "Amazon" şi "Blue Origin".
Prima organizaţie privată din lume care a primit însă autorizaţia de a trimite o misiune către Lună a fost Moon Express, în 2016. Compania, înfiinţată de miliardarul Naveen Jain, cercetătorul IT Barney Pell şi omul de ştiinţă Bob Richards, ar putea deveni a patra entitate din istorie care va aseleniza, după SUA, China şi Rusia.
Planurile Rusiei se împletesc cu ale Chinei
Planurile Rusiei se împletesc cu ale Chinei
În anul 2016, Rusia şi-a propus să finalizeze construirea unei colonii umane pe Lună, până în anul 2030.
La început, baza selenară ar urma să fie ocupată de numai patru persoane, numărul oamenilor putând să crească apoi treptat, până la cel mult 12.
Până atunci, preşedintele rus Vladimir Putin a vorbit despre planurile imediate ale ţării sale, privind o studiere mai aprofundată a suprafeţei lunare, spre deosebire de cea desfăşurată în perioada sovietică.
"Specialiştii noştri vor încerca aselenizarea pe polii lunari, deoarece avem motive să credem că acolo există apă. În aceste zone se poate face şi altceva: de acolo putem lansa misiuni spaţiale pentru explorarea altor planete", a declarat Vladimir Putin, în cadrul unui interviu acordat anul trecut.
Date fiind bunele relaţii ruso-chineze, la începutul anului 2018, agenţia spaţială rusă Roscosmos şi Administraţia Spaţială Naţională din China (CNSA) au semnat un acord de cooperare în explorarea Lunii şi a Spaţiului.
Cu un an înainte, cele două agenţii semnaseră şi un program de cooperare în privinţa explorării spaţiale, pentru perioada 2018-2022.
Programul de cooperare are şase componente, care se referă la explorarea Lunii, ştiinţa şi tehnologia referitoare la spaţiu, sateliţi, componente şi materiale, urmărirea de la distanţă şi resturile spaţiale.
Europenii vor o bază lunară construită cu ajutorul imprimantelor 3D
Ambiţii mari au şi reprezentanţii Agenţiei Spaţiale Europene (ESA), care consideră Luna o potenţială escală în drumul spre Marte şi care apreciază că o colonizare a satelitului natural al Terrei va deveni posibilă în următoarele două decenii.
Planurile ESA prevăd ca, din 2020, să fie trimişi pe Lună o serie de roboţi care să demareze construcţia facilităţilor unei baze lunare.
Materialele de construcţie ar urma să fie realizate din solul lunar amestecat cu o serie de compuşi, mixtura respectivă fiind trecută printr-o uriaşă imprimantă 3D.
Baza lunară, odată construită, va găzdui şi primii oameni care vor instala restul echipamentelor. Potrivit estimărilor ESA, prima bază lunară ar putea fi funcţională până în 2030.
5.14.2019
Este posibil ca rușii să folosească balene pe post de spion !
Beluga este una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite balene datorită coloritului complet alb și a expresiei faciale foarte drăguțe.
O femeie a scăpat iPhone-ul în mare, dar acesta i-a fost returnat de o balenă albă foarte inteligentă.
Descoperirea unei balene albe ce ar fi purtat o etichetă în interiorul căreia se putea citi “Echipament de la St. Petersburg”, în apele norvegiene, a declanșat mai multe speculații pe Internet, conform cărora mamiferul inteligent ar putea lucra pentru Marina Rusă.
La începutul lunii mai 2019, o balenă albă a fost văzută în apele norvegiene, fiind filmată salvând iPhone-ul scăpat de o femeie în mare și oferindu-i-l înapoi.
Isa Opdahl se afla într-o ambarcaţiune cu prietenii ei în Hammerfest, Norvegia, când ea şi-a scăpat smartphone-ul în ape, dar acesta a fost rapid salvat de o balenă, care a ieșit ușor din adâncuri, ținând telefonul în gură. Tot ce trebuia să facă femeia era să ia telefonul din gura balenei.
Filmuleţul incredibil a fost postat pe Instagram, cu titlul “Când animalele sunt mai bune decât oamenii”.
Filmuleţul incredibil a fost postat pe Instagram, cu titlul “Când animalele sunt mai bune decât oamenii”.
Desigur, oamenii au apreciat inteligenţa extremă a balenei, dar imediat au apărut speculațiile că balena este aceeași creatură văzută de pescarii locali cu o săptămână înainte, purtând o etichetă cu inscripția “Echipament de la St. Petersburg” și având pe ea un suport pentru o cameră GoPro.
O serie de bloguri și biologi marinari au susținut că mamiferul ar fi putut fi instruit de către armata rusă drept “spion”.
De îndată ce videoclipul a apărut online, unii au rămas impresionaţi de ce-a putut să facă această balenă, în timp ce alții au susţinut teoria “spionului rusesc”, sugerând că mamiferul ar fi putut extrage datele din telefonul femeii înainte de a-l returna.
De îndată ce videoclipul a apărut online, unii au rămas impresionaţi de ce-a putut să facă această balenă, în timp ce alții au susţinut teoria “spionului rusesc”, sugerând că mamiferul ar fi putut extrage datele din telefonul femeii înainte de a-l returna.
Marina Rusă nu a dorit să facă niciun comentariu referitor la acest eveniment.
Însă, speculaţiile privind balena-spion nu sunt chiar nefondate.
Însă, speculaţiile privind balena-spion nu sunt chiar nefondate.
În anii ’60, în timpul “războiului rece”, autoritățile sovietice au dresat mamifere ca balenele albe, delfini, lei de mare pentru a căuta mine și alte obiecte aflate sub apă.
Lev Muhametov, cercetător științific pe probleme de ecologie și evoluție la Academia de Științe din Rusia, a declarat la un moment dat că a văzut cum s-au folosit delfinii în perioada sovietică pentru a “păzi” intrarea în Golful Sevastopol, oraș din Crimeea, acolo unde se află flota sovietică din Marea Neagră. Dacă un scafandru trecea “printr-o zonă protejată”, atunci delfinii ar fi “semnalat” Garda de Coastă folosind ecolocaţii, sunete de înaltă frecvență.
Un pescar a observat că Beluga, balena albă, care s-a apropiat de barca lui purta un ham special pentru echipamente video.
Bărbatul a reuşit să scoată aparatul respectiv de pe balenă, iar la o analiză ulterioară a observat că pe cataramă avea litere ruseşti.
Drept urmare, experţii norvegieni susţin acum că Beluga a fost special antrenată de ruşi pentru a-i spiona.
Coincidenţă sau nu, Rusia are o bază navală în regiune. În plus, sovieticii au dresat în trecut mamifere subacvatice pentru a le folosi în scopuri militare.
5.11.2019
Strămoşul drapelelor europene, este Steagul de Luptă, cu Cap de Lup, al Dacilor
Steagul de luptă dacic, cu cap de lup, este strămoşul drapelelor europene.
O spun dovezile descoperite de unii cercetători în domeniu, din țară și din străinătate, o spun ”căutătorii” cu suflet mare românesc care străbat pământul în lung și în lat, interesați să descopere, să vadă aceste dovezi, să afle date despre ele pe care, apoi, să le facă cunoscute întregului popor român de astăzi, eventual să le și aducă în țară - lucru foarte greu de realizat din cauza ”sforarilor”, din țară și de aiurea, care nu doresc, de sute de ani, să se întâmple acest lucru.
Urme vechi, româneşti, se găsesc de-a lungul şi de-a latul Continentului European.
Urme vechi, româneşti, se găsesc de-a lungul şi de-a latul Continentului European.
Cum de este posibil acest lucru ? Veți afla în cele ce urmează.
De precizat că, în cea mai mare parte, dovezile sunt ascunse în marile muzee europene, publicul larg având acces la ele foarte rar.
Sunt pline subsolurile Muzeului de la Cracovia de vase şi de brăţări dacice, dar ele sunt scoase de acolo, o dată la câţiva ani, într-o expoziţie temporară.
În Lituania, imposibil să dai peste o brăţară dacică, comunicată în studii de specialitate: pur şi simplu, nimeni nu ştie unde este.
În Danemarca, cu toată amabilitatea arheologilor de acolo, cu mare greu poţi vedea vechile altare dacice descoperite la malul mării, pentru că, ce să vezi, tocmai sunt în plin proces de restaurare.
De precizat că, în cea mai mare parte, dovezile sunt ascunse în marile muzee europene, publicul larg având acces la ele foarte rar.
Sunt pline subsolurile Muzeului de la Cracovia de vase şi de brăţări dacice, dar ele sunt scoase de acolo, o dată la câţiva ani, într-o expoziţie temporară.
În Lituania, imposibil să dai peste o brăţară dacică, comunicată în studii de specialitate: pur şi simplu, nimeni nu ştie unde este.
În Danemarca, cu toată amabilitatea arheologilor de acolo, cu mare greu poţi vedea vechile altare dacice descoperite la malul mării, pentru că, ce să vezi, tocmai sunt în plin proces de restaurare.
Exemple de acest fel sunt multe, dar să vedem și să aflăm și lucruri plăcute referitoare la acest subiect.
Cel mai frumos exemplar al Steagului de Luptă Dacic, cu Cap de Lup, găsit până acum în Europa, se află în Germania.
Faimosul Stindard de luptă al războinicilor lui Decebal, a cărui înfăţişare şi urlet băgase groaza în legiunile romane din Dacia, a ajuns până în Germania.
Este vorba despre un „Draco” masiv, aflat în tezaurul arheologic al Muzeului de Istorie din Koblenz - unul dintre cele mai frumoase oraşe medievale ale Germaniei.
„Draco” este numele dat de europeni capului de lup.
Vechiul Stindard de Luptă Dacic a fost găsit în săpăturile arheologice realizate la Niederbieber, o localitate aflată în apropierea oraşului de pe Mosela şi Rinn.
Plasat sub nişte lumini de efect, care contrastează cu textura sa de cupru suflat cu aur, Stindardul de la Niederbieber este cel mai privit și admirat exponat al muzeului.
O fereastră îngustă te lasă să-i vezi doar botul cu dinţii ascuţiţi şi ochii înflăcăraţi, de jivină ce se aruncă asupra prăzii. E mare şi spectaculos.
Fără exagerare, e una dintre cele mai frumoase relicve care amintesc de istoria dacilor.
Este mai agresiv decât şi l-au imaginat sculptorii Columnei lui Traian de la Roma.
Are o bogăţie de detalii pe care nici o reprezentare, oricât de realistă, nu le poate cuprinde.
Urechile s-au micşorat, în schimb, o creastă ascuţită pregăteşte trecerea de la lupul cu trup de şarpe al dacilor, la urmaşul său, balaurul, care i-a luat locul în imaginarul medieval occidental.
Privindu-l din lateral, înţelegi mai bine cum funcţiona, vezi golul prin care intra aerul spre coada de şarpe făcută din piele sau pânză, şi-i vezi gâtul prelung, plin de solzi.
Nu mai este îndoială: aşa arăta stindardul de luptă folosit de dacii din trupele romane şi aşa va fi arătat, cu mici diferenţe, şi capul de lup, simbolul Regatului Dacic.
Bettina Hunerfauth, muzeograf, nu e specialistă în epoca daco-romană, dar când i se spune că „Draco” e identic cu reprezentările Stindardului Dacic de pe Columna lui Traian, scoate la iveală și un platou de argint, de pe vremea dacilor, găsit tot în apropiere de Niederbieber, despre care ştie sigur că are corespondenţe cu descoperirile identice făcute în Transilvania.
Întrebată cum se face de a ajuns Lupul Dacic pe afişul unei expoziţii de o mare anvergură, muzeografa relatează următoarele:
Privindu-l din lateral, înţelegi mai bine cum funcţiona, vezi golul prin care intra aerul spre coada de şarpe făcută din piele sau pânză, şi-i vezi gâtul prelung, plin de solzi.
Nu mai este îndoială: aşa arăta stindardul de luptă folosit de dacii din trupele romane şi aşa va fi arătat, cu mici diferenţe, şi capul de lup, simbolul Regatului Dacic.
Bettina Hunerfauth, muzeograf, nu e specialistă în epoca daco-romană, dar când i se spune că „Draco” e identic cu reprezentările Stindardului Dacic de pe Columna lui Traian, scoate la iveală și un platou de argint, de pe vremea dacilor, găsit tot în apropiere de Niederbieber, despre care ştie sigur că are corespondenţe cu descoperirile identice făcute în Transilvania.
Întrebată cum se face de a ajuns Lupul Dacic pe afişul unei expoziţii de o mare anvergură, muzeografa relatează următoarele:
„Ştiam de la colegii din Koblenz că «Draco» are mare lipici la public. Nu vedeţi cât e de frumos ? Nu ne-am înşelat făcându-l vedeta expoziţiei. Toţi vizitatorii sunt fascinaţi de imaginea lui”.
Într-adevăr, ingeniosul sistem de lumini şi oglinzi au transformat Lupul Dacic în vedetă. Un veritabil însemn regal.
Cu ochii minţii, încerc să-l scot de acolo, din confortul marii expoziţii germane, şi mi-l imaginez cu solzii lui de aur strălucind în soare, liber, dezlănţuit, în galopul cailor, şuierând peste Europa acum aproape două milenii.
La ieşirea din expoziție, în magazinul de suvenire, „Draco” este peste tot: pe postere, pe cărţi, pe albumele oficiale ale expoziţiei. Lumea stă la coadă să-şi ia câte un cap de lup, de fapt, o bucată din istoria Daciei.
În cartea „Ghidul drapelelor bretone şi celtice”, la pagina 13, Stindardul cu Cap de Lup al Dacilor, te privește drept în ochi.
Într-adevăr, ingeniosul sistem de lumini şi oglinzi au transformat Lupul Dacic în vedetă. Un veritabil însemn regal.
Cu ochii minţii, încerc să-l scot de acolo, din confortul marii expoziţii germane, şi mi-l imaginez cu solzii lui de aur strălucind în soare, liber, dezlănţuit, în galopul cailor, şuierând peste Europa acum aproape două milenii.
La ieşirea din expoziție, în magazinul de suvenire, „Draco” este peste tot: pe postere, pe cărţi, pe albumele oficiale ale expoziţiei. Lumea stă la coadă să-şi ia câte un cap de lup, de fapt, o bucată din istoria Daciei.
În cartea „Ghidul drapelelor bretone şi celtice”, la pagina 13, Stindardul cu Cap de Lup al Dacilor, te privește drept în ochi.
Regele Arthur şi Stindardul cu Cap de Lup
Imagine din Cartea „Ghidul drapelelor bretone şi celtice”
Numele autorilor cărții sunt Divi Kervella şi Mikael Bodlore, două nume, ca toate numele din nordul Bretaniei, o ţară supusă de Franţa în secolul 15, dar care nu şi-a părăsit tradiţiile şi limba.
Iată ce afirmă autorii cărții :
„Steagul cu cap de lup a fost adus din zona estică a Imperiului Roman şi a avut un mare viitor pe meleagurile bretone.
Mulţi oameni din zona estică a Imperiului au făcut parte din trupele romane, şi se ştie sigur că ei au instruit apoi armata bretonă, care a devenit redutabilă, vreme de secole.
Steagul a venit împreună cu ei.
Lupul avea botul din metal, care continua cu un gât puternic.
Restul corpului era un soi de mânecă prelungă, făcută din bucăţi de ţesături prinse între ele.
Când intra prin botul animalului, aerul suna înfricoşător.
Ideea era aceea de a produce un efect psihologic, atât asupra adversarilor, cât şi asupra propriilor trupe.
Unde mai pui că, fluturând, acest stindard le indica arcaşilor direcţia vântului.
Desen după stela funerară cu cap de lup
de la Chester, din Anglia
Spre finele secolului al IV-lea, devenise atât de popular, încât fiecare detaşament din cohortele armatei romane poseda un asemenea steag.
El a supravieţuit căderii Imperiului Roman, iar urmele sale le vedem, de-a lungul secolelor, peste tot în Europa de Vest, şi la franci, şi la saxoni, care aveau un lup alb, şi, desigur, la vechii bretoni, care aveau un lup roşu”.
Lupul dacic, în lupta de la Hastings
Bretonii s-au ataşat atât de mult de Stindardul cu Cap de Lup şi Trup de Șarpe, spun în continuare autorii, încât numeroase localităţi au şi azi, ca stemă, un cap de balaur, inspirat din fostul steag dacic.
Pe malul francez al Atlanticului, în Bretania şi Normandia, Lupul dacic flutură pe primăriile oraşelor şi dăinuieşte, de secole, sculptat în piatra neagră a bisericilor gotice, înfruntând vânturile, ca pe vremea luptelor dintre daci şi romani.
După războaiele cu dacii, Capul de Lup sau „Balaurul Dacic”, cum îi spune istoricul Vasile Pârvan, sau «Draco», cum i s-a încetăţenit numele în Occident, a fost preluat la scară largă de armata romană, fiind folosit mai ales de trupele de cavalerie.
Romanii au fost impresionaţi de efectul psihologic pe care îl aveau în luptă aceste stindarde şi l-au adoptat, făcându-l astfel să ajungă, prin războaiele lor, pe întreg Continentul European.
Este şi teoria istoricilor bretoni, care în cartea „Ghidul drapelelor bretone şi celtice”, demonstrează, aşa cum am mai spus, că vechile stindarde de luptă aduse de romani au fost moştenite de strămoşii de azi ai bretonilor.
Este şi teoria istoricilor bretoni, care în cartea „Ghidul drapelelor bretone şi celtice”, demonstrează, aşa cum am mai spus, că vechile stindarde de luptă aduse de romani au fost moştenite de strămoşii de azi ai bretonilor.
Brutus I, strămoşul mitic al bretonilor, care a venit pe la 1100 tot de prin părţile de răsărit ale Imperiului (de pe la sud de Dunăre), avea pe steagul de luptă un balaur roşu, iar steagul Ţării Galilor de azi, cunoscutul „Draigh Goch”, are un balaur roşu pe fond alb-verde.
Dar mai important chiar decât urmele istorice pe care le-a lăsat de-a lungul timpului, pe întreg continentul, mi se pare faptul că lupul dacilor trăieşte şi azi, în Bretania, pe steagurile din zonă.
Se pot vedea, şi dragonul de pe steagul localităţii Tregor, şi dragonul roşu de pe steagul din Plomelin, şi „Draco”, de pe poarta de intrare în minunata biserică din Commana.
Copiii din Tregor, mândri de steagul lor cu dragon
Localnicii, spun toți la fel, că dragonul moştenit de la războinicii din antichitate a devenit parte din tradiţia locului.
„E ceva sfânt pentru noi”, spune Eric, un breton între două vârste, în timp ce priveşte cu mândrie spre steagul satului său de baştină.
Are o strălucire stranie în ochi când îmi vorbeşte despre credinţele şi despre istoria bretonilor săi, despre felul în care nu s-au lăsat asimilaţi de francezi, despre poveştile cu dragoni pe care i le spunea bunicul său. „Bunicul era mare pasionat de istorie, avea un cult pentru dragoni şi îmi spunea mereu că strămoşii noştri bretoni au fost, pe vremuri, «Draconari», purtători de «Draco»”.
Eric caută sub tejgheaua magazinului său şi scoate la iveală două ilustrate cu balauri roşii şi o pânză mare pe care apare steagul cu dragonul galez. Amintirile l-au emoţionat.
„Uneori, ploile astea de la noi vin la fix ca să ascundă lacrimile celor puternici, aşa îmi zicea bunicul”, spune Eric, înainte să pornească, la o plimbare nostalgică, de duminică, spre malul oceanului, pe unde mergea, pe vremuri, de mână cu bunicul său.
Oare cum vor fi vâjâit, acum 2000 de ani, Stindardele Dacice, umflate de vânturile acestea nebune ale Bretaniei sau de vânturile de pe culmile și de pe văile din Carpați, sau de pe câmpiile din nordul și sudul Dunării, sau mai știu eu de unde ?
Oare cum vor fi vâjâit, acum 2000 de ani, Stindardele Dacice, umflate de vânturile acestea nebune ale Bretaniei sau de vânturile de pe culmile și de pe văile din Carpați, sau de pe câmpiile din nordul și sudul Dunării, sau mai știu eu de unde ?
NOI, ROMÂNII DE ASTĂZI, AVEM DATORIA DE ONOARE DE A NE AFLA RĂDĂCINILE ADEVĂRATE ȘI DE A NE AȘEZA STRĂMOȘII PE LOCUL MERITAT DE DREPT ÎN ISTORIA OMENIRII !
Informații culese din http://www.formula-as.ro/2017/1288/quot-formula-as-quot-pe-urme-rom-acirc-nesti-125/dacii-din-germania-si-bretania-capul-de-lup-a-cucerit-europa-22951
5.04.2019
Ce vor și ce fac Khazarii, de sute de ani, în România ?
”Khazarii, hazarii sau cazarii (în ebraică "Kuzari"; în turcă "Hazar") au fost un popor turcic seminomad, din Asia Centrală a cărui majoritate s-a convertit la iudaism. Numele khazar pare a fi legat de o formă a unui verb turcic care înseamnă „a umbla” (gezer în turca modernă).
În secolul VII au creat un khaganat (hanat) independent în nordul Caucazului, de-a lungul Mării Caspice, unde, în timp, iudaismul a devenit religia de stat.
La apogeul statalității lor, hazarii și popoarele subordonate, care le plăteau tribut, controlau mare parte din ceea ce reprezintă azi sudul Rusiei, vestul Kazahstanului, estul Ucrainei, Azerbaijanul, mari porțiuni ale Caucazului (incluzând Daghestanul, Georgia) și Crimeea.
Cea mai mare parte a poporului khazar (khazarii negri sau kara-khazarii) “au fost, desigur, tot timpul turci, tribali, analfabeţi, păgâni şi călăreţi nomazi (o excelentă sursă de soldaţi pentru o armată de călăreţi).
Cea mai mare parte a poporului khazar (khazarii negri sau kara-khazarii) “au fost, desigur, tot timpul turci, tribali, analfabeţi, păgâni şi călăreţi nomazi (o excelentă sursă de soldaţi pentru o armată de călăreţi).
Clasa înaltă, khazarii albi sau Aq-Khazarii, nobili (taidsi), nucleul de ridicare şi formare a statului khazar, au fost purtători şi mediatori ai culturii elenistice. Ei au fost cultivaţi, au avut puternice relaţii cu lumea elenistică şi erau bine organizaţi.
Erau, de asemenea evrei, în înţelesul de urmaşi israeliţi cu relaţii, cunoştinţe şi tradiţii iudaice ”
Oficial, un khazar putea fi atât de origine turcă cât şi de altă origine etnică precum: grec, slav, rhus, arab, maghiar; statul khazar era aşadar pluri-lingv şi pluri-confesional.
Începând cu secolul al IX-lea şi îndeosebi în secolele X şi XI, numeroase comunităţi khazare emigrează şi se stabilesc în Polonia, Rhutenia, Ungaria, România şi în Balcani, formând aşezări durabile; migrare petrecută pe fondul retragerii teritoriale a statului khazar în spaţiul de origine, dintre mările Caspică şi Neagră.
Oficial, un khazar putea fi atât de origine turcă cât şi de altă origine etnică precum: grec, slav, rhus, arab, maghiar; statul khazar era aşadar pluri-lingv şi pluri-confesional.
Începând cu secolul al IX-lea şi îndeosebi în secolele X şi XI, numeroase comunităţi khazare emigrează şi se stabilesc în Polonia, Rhutenia, Ungaria, România şi în Balcani, formând aşezări durabile; migrare petrecută pe fondul retragerii teritoriale a statului khazar în spaţiul de origine, dintre mările Caspică şi Neagră.
Aceşti cazari, după stingerea puterii lor, se contopiră cu celelate neamuri tătare de pe lângă Marea Neagră, dar ecoul originii lor nu dispăru cu desăvârşire din memoria oamenilor. Parte din aceşti cazari vor fi căutat de timpuriu un adăpost în Ardel (Transilvania), de unde trecură în ţările dunărene, în special în Muntenia, mai cu seamă în districtele Muscel şi Romanaţi, unde pare a se fi concentrat amintirile tradiţionale privitoare la dânşii.”
(Fragmente extrase din studiile de folclor ale lingvistului Lazăr Şăineanu)
Să vedem, în continuare, ce ne spune Milorad Pavič, referitor la subiectul ”Khazari”:
„Se ştie că, atunci când e să dispară un popor, întâi dispare înalta societate şi odată cu ea şi literatura.”, afirma scriitorul sârb Milorad Pavič în romanul lexicon „Dicţionarul khazar”.
Putem oare considera România, din punctul de vedere al literaturii şi al înaltei societăţi, că se află în afara acestei ecuaţii enunţate de Pavič ? Nicidecum !
De ce se referă Milorad Pavič la acest crud adevăr istoric ?
De ce se referă Milorad Pavič la acest crud adevăr istoric ?
În primul rând, din perspectiva ţării sale. Teritoriile nu aparţin celor care le revendică, ci numai celor care le stăpânesc !
De pildă, Kosovo este vatra de formare a poporului sârb. Astăzi este o zonă locuită în majoritate de albanezi musulmani.
Sunt în istorie circumstanţe istorice care pot reformata cultural populaţii sau chiar popoare întregi.
Dar sunt şi alte circumstanţe în care se pot împlini respectiva reformatare culturală a unui popor, precum şi recalibrarea lui intelectuală faţă de puterea de reacţie şi diminuare la adaptare.
Este vorba de circumstanţe impuse, planificate cu atenţie şi monitorizate în detaliu.
Cu alte cuvinte, cum poţi lua în stăpânire o ţară ? Ce faci cu poporul care o locuieşte ?
Milorad Pavič avertizează de fapt asupra celei mai teribile arme de distrugere a unui popor. Este vorba de cea mai primejdioasă realitate cu care s-ar putea confrunta un popor înainte să dispară din istorie: alterarea valorilor !
Prin alterarea valorilor, un popor poate deveni altceva în decursul timpului sau poate deveni foarte vulnerabil în perspectiva unei eventuale colonizări culturale din exterior.
Milorad Pavič avertizează de fapt asupra celei mai teribile arme de distrugere a unui popor. Este vorba de cea mai primejdioasă realitate cu care s-ar putea confrunta un popor înainte să dispară din istorie: alterarea valorilor !
Prin alterarea valorilor, un popor poate deveni altceva în decursul timpului sau poate deveni foarte vulnerabil în perspectiva unei eventuale colonizări culturale din exterior.
Valorile sunt forţele care modelează întreaga societate şi dau consistenţă rezistenţei în faţa presiunilor de schimbare venite din exterior.
Când valorile din interior dispar prin marginalizare continuă, în vidul creat, pot fi aduse noi valori culturale, diferite etnic, dar şi confesional.
În fond, procesul de romanziare s-a petrecut la fel în mai puţin de 200 de ani !
România se va destrăma tocmai din această cauză: alterarea deliberată a valorilor.
Iar această destrămare are ca punct de plecare exact profeţia lui Milorad Pavič: „Se ştie că, atunci când e să dispară un popor, întâi dispare înalta societate şi odată cu ea şi literatura.”.
Pe internet circulă câteva articole cu argumente ample despre adevărul enunţat de Pavič.
Iată care sunt realităţile care vor determina destrămarea ţării noastre:
„(…) în ultimul timp românii sunt goniţi din propria lor ţară prin politici care descurajează instituţia familială, concomitent cu scăderea ratei natalităţii şi implicit scăderea ratei demografice;
– crearea la nivel naţional a unei stări de sănătate precare a populaţiei prin otrăvirea hranei din comerţ cu substanţe nocive corpului uman şi slăbirea până la declin a sistemului de sănătate publică, creşterea ratei mortalităţii;
– îndobitocirea populaţiei, prin slăbirea sistemului naţional de educaţie, trecerea în umbră a valorilor umane şi mediatizarea unor nonvalori umane ca modele de viaţă pentru toate segmentele de vârstă;
– distrugerea coeziunii între cetăţeni prin cultivarea dispreţului faţă de ceea ce înseamnă românesc;
– disoluţia instituţională a statului prin reforme care au bulversat şi distrug în continuare esenţa a ceea ce înseamnă protecţia unei naţiuni: sistem judiciar, medicină, educaţie, administrare teritorială, artă etc.; ultimele bastioane a ceea ce însemna siguranţă naţională şi patriotism (internele şi apărarea) au fost distruse prin aceleaşi politici de proastă finanţare a instituţiilor şi subsalarizarea personalului acestor instituţii, fapt ce a cauzat plecarea personalului competent şi angajarea unor persoane nepregătite în domeniu, incompetente şi predispuse la corupţie – rezultatul s-a văzut !”
Alterarea culturală este determinată pe trei căi:
- Slăbirea şi aservirea economică, banul determinând chiar schimbarea etniei, după modelul clienţilor romani, care în schimbul stipendiilor se transformau în supuşi fideli ai patronului.
„(…) în ultimul timp românii sunt goniţi din propria lor ţară prin politici care descurajează instituţia familială, concomitent cu scăderea ratei natalităţii şi implicit scăderea ratei demografice;
– crearea la nivel naţional a unei stări de sănătate precare a populaţiei prin otrăvirea hranei din comerţ cu substanţe nocive corpului uman şi slăbirea până la declin a sistemului de sănătate publică, creşterea ratei mortalităţii;
– îndobitocirea populaţiei, prin slăbirea sistemului naţional de educaţie, trecerea în umbră a valorilor umane şi mediatizarea unor nonvalori umane ca modele de viaţă pentru toate segmentele de vârstă;
– distrugerea coeziunii între cetăţeni prin cultivarea dispreţului faţă de ceea ce înseamnă românesc;
– disoluţia instituţională a statului prin reforme care au bulversat şi distrug în continuare esenţa a ceea ce înseamnă protecţia unei naţiuni: sistem judiciar, medicină, educaţie, administrare teritorială, artă etc.; ultimele bastioane a ceea ce însemna siguranţă naţională şi patriotism (internele şi apărarea) au fost distruse prin aceleaşi politici de proastă finanţare a instituţiilor şi subsalarizarea personalului acestor instituţii, fapt ce a cauzat plecarea personalului competent şi angajarea unor persoane nepregătite în domeniu, incompetente şi predispuse la corupţie – rezultatul s-a văzut !”
Alterarea culturală este determinată pe trei căi:
- Slăbirea şi aservirea economică, banul determinând chiar schimbarea etniei, după modelul clienţilor romani, care în schimbul stipendiilor se transformau în supuşi fideli ai patronului.
Apoi avem precedentul Greciei, de stat falimentat şi apoi vândut la bucată.
- Asimilarea cu altă etnie şi aici vezi ; mediatizarea spectacolelor subculturale a programelor de divertisment cu nuanţe de mahala de etnie rromă (miss piranda, nunţi şi petreceri cu interlopi), includem aici şi muzica ca factor cultural formator (manelele).
- Diminuarea patriotismului care se manifestă prin promovarea obedienţilor politici ca mari valori pe când românii care au ceva de spus în profesia lor sunt marginalizaţi.
Totul se aseamănă cu un genocid cultural foarte dibaci făcut.
Alterarea valorilor este primejdioasă cu atât mai mult cu cât se face cu mâna noastră. Cu sprijinul elitelor trădătoare, care pentru un zece arginţi vând tot.
Ce vor khazarii ? Patria lor ! ar putea fi răspunsul. Care patrie ? Cine sunt ei ?
Khazarii sunt turci iudaizaţi în secolul VIII şi care au rămas aproximativ în vatra imperiului lor din Europa Orientală (Ungaria, Polonia, sudul Rusiei). Acest imperiu a existat între Marea Caspică, Munţii Caucaz şi fluviul Nistru la apus.
Dar spaţiul românesc de azi nu a fost în afara zonei lor de stăpânire şi influenţă.
.
Îmi amintesc de câteva precedente istorice, pentru care istoria încearcă diferite abordări.
Îmi amintesc de câteva precedente istorice, pentru care istoria încearcă diferite abordări.
Sub Stalin, prin anii 1945-1948, a existat proiectul unui stat iudeu în Crimeea, dar Stalin s-a opus acestui proiect argumentând, într-un final, că există deja o republică evreiască cu centrul la Birobidjan, pe fluviul Amur, în Extremul Orient, îndepărtând acest proiect de Europa. Într-un târziu a fost îndepărtat şi el, prin otrăvire, fiind cunoscut deja publicului larg „complotul medicilor evrei de la Kremlin”.
Dar khazarii sunt poate cel mai fascinant popor din istorie. Au dispărut în aparenţă fără urmă prin anul 1000, dar au rămas totuşi aici. Prin disimulare, substituire şi întotdeauna printr-o foarte abilă şi subtilă particularitate.
Dar khazarii sunt poate cel mai fascinant popor din istorie. Au dispărut în aparenţă fără urmă prin anul 1000, dar au rămas totuşi aici. Prin disimulare, substituire şi întotdeauna printr-o foarte abilă şi subtilă particularitate.
Iată un detaliu banal în aparenţă: Ungaria este o ţară catolică, dar maghiarii ardeleni sunt astăzi reformaţi. Iar partea cea mai arhaică a Transilvaniei, vechii soldaţi de frontieră, avangarda cuceririi Transilvaniei în Evul Mediu îndepărtat, este din nou aruncată în faţă !
Secuii, care nu sunt maghiari etnic vorbind, ci „evrei neofiţi”, după cum spun unii ardeleni, sunt îndemnaţi la nesupunere civică şi sunt invitaţi la referendum local în martie 2012, pentru mult visata autonomie. Dar se pare că nu numai Transilvania este miza, ci întreaga Românie.
De aceea, indiferent ce vor khazarii în final, ne oprim aici şi spunem o rugăciune, preluată şi ea din articolele prezente pe internet: „Te rugăm pe Tine, Prea Deşteptule Israel, Te rugăm pe Tine, Prea Descurcăreaţă Franţă (etc. că sunteţi mulţi) – fie-vă milă, o Vouă Preamăriţilor acestei lumi, de o populaţie neştiutoare dar şi nepăsătoare cu soarta ei, şi daţi-ne înapoi Preafrumoasa Grădină a Maicii Domnului şi bogăţiile ei, căci - pe principiul cade omul din pom şi păcat să nu tragă un pui de somn – noi v-am dat vouă această Grădină pe degeaba iar acum suntem goi în toate ! Iar de-o fi să nu ştim iarăşi să o gospodărim, s-o gospodăriţi voi pentru noi şi să ne culegeţi şi nouă roadele !
De aceea, indiferent ce vor khazarii în final, ne oprim aici şi spunem o rugăciune, preluată şi ea din articolele prezente pe internet: „Te rugăm pe Tine, Prea Deşteptule Israel, Te rugăm pe Tine, Prea Descurcăreaţă Franţă (etc. că sunteţi mulţi) – fie-vă milă, o Vouă Preamăriţilor acestei lumi, de o populaţie neştiutoare dar şi nepăsătoare cu soarta ei, şi daţi-ne înapoi Preafrumoasa Grădină a Maicii Domnului şi bogăţiile ei, căci - pe principiul cade omul din pom şi păcat să nu tragă un pui de somn – noi v-am dat vouă această Grădină pe degeaba iar acum suntem goi în toate ! Iar de-o fi să nu ştim iarăşi să o gospodărim, s-o gospodăriţi voi pentru noi şi să ne culegeţi şi nouă roadele !
Acest mesaj nu este îndreptat împotriva vreunui popor pomenit în aceste rânduri, ci dimpotrivă, e o admiraţie pentru capacitatea altor popoare de a străluci prin bogăţiile altora !”
”Bate șaua ca să priceapă iapa” spun eu ironic în încheiere.
”Bate șaua ca să priceapă iapa” spun eu ironic în încheiere.
Sun curios să știu câți români vor citi articolul și câți vor pricepe despre ce ”iapă” este vorba. Dacă sunteți încă la ”somnul de frumusețe” vă las să dormiți liniștiți, dar să nu plângeți și să nu dați vina pe altcineva atunci când vă veți trezi și veți constata că România nu mai există !
Vizionați, vă rog, „Evreii şi Istoria Imperiului Kazar” (History of the Khazar Empire) – Jack Otto (subtitrare in lb. romana):
Vizionați, vă rog, „Evreii şi Istoria Imperiului Kazar” (History of the Khazar Empire) – Jack Otto (subtitrare in lb. romana):
surse: http://basarabialiterara.com.md/?p=37047; Autor articol, Adrian MAJURU; jurnalulbucurestiului.ro/cine-sunt-de-unde-sunt-si-ce-vor-khazarii/;
Abonați-vă la:
Postări (Atom)