Mă întrebam, acum câteva luni, când abia debutase pandemia în Europa, iar românii din diaspora dădeau buzna la loc în patrie, dacă asta o fi șansa care ni se oferă ca să schimbăm ceva în modul nostru de viață, în felul în care ne tratăm unii pe ceilalți. Îmbătat oarecum de multiplele dovezi de solidaritate ale comunităților în fața pericolului, și cu curcubeul speranței deasupra capului, mărturisesc că am îndrăznit să mă gândesc chiar că numeroșii profesioniști care au fugit de România în ultimele decenii se vor întoarce acasă și vor descoperi că pot să-și facă meseria și aici, acasă.
Sfântă, dulce naivitate !
Am fost adus la realitate zilele trecute de un amic, patron de firmă de construcții, care mi-a povestit o întâmplare care poate părea hazlie, dacă n-ar fi tristă. Omul are mereu nevoie de meseriași pe șantier și pentru scurt timp îndrăznise și el să creadă că vor începe să-i sune telefoanele și i se va cere de muncă. Pandemie, nepandemie, el nu și-a permis să sisteze lucrul pe șantiere. Într-o zi chiar i-a sunat telefonul și o voce cu accent german i-a zis că a citit anunțul din Anunțul Telefonic și era interesat de condiții. Când au ajuns la salariu, interlocutorul a început brusc să uite limba română și i-a zis că în Germania, de banii ăștia nici nu ieșea din schlafanzug (pijama). Ăsta a fost de altfel singurul telefon primit de la un „stranier”, cum îi place lui să le spună celor plecați. În rest, zice amicul, „nu ni s-au întors meseriașii, ci tot necalificații ăia care fac fițe, deși nu știu să facă nimic”.
Multe CV-uri, puține locuri de muncă
Cele câteva luni de pandemie au schimbat totuși raportul de forțe pe piața muncii celor rămași acasă, cel puțin în acele ramuri în care nu era necesară neapărat o calificare. Oamenii care și-au pierdut locul de muncă sunt nevoiți să accepte salarii mai mici, dacă vor să muncească, și nu mai fac nazuri la condiții, iar cei care pe timp de vară migrau din Capitală spre litoral, ca să-și rotunjească veniturile, s-au văzut siliți să țină cu dinții de posturile pe care le ocupau deja, pentru că, după cum se vede, nu se știe cât durează pandemia asta. Frica, și nerostită, se simte pândind tăcut din spatele fiecărei cereri de loc de muncă în căutarea unei oferte. Iar angajatorii zic mersi, desi nici lor nu le e chiar bine.
După cum vă spuneam deja de luna trecută, noi la Anunțul Telefonic am observat că în secțiunea locurilor de muncă, din ziar și site, se produc mișcări ample. Numărul de anunțuri a crescut vertiginos în iunie, la peste 5.300 față de nici 2.000 câte fuseseră în aprilie, dar mai ales a crescut numărul CV-urilor depuse la anunțuri direct pe site – peste 3.300, de unde înainte de pandemie abia dacă depășeau 1.000. Era clar că piața a început să se dezmorțească, dar numărul de locuri de muncă disponibile încă nu ere suficient ca să dea de lucru tuturor gurilor deschise.
Din luna iunie, de când am început să retipărim și ziarul, am avut ocazia să schimb câteva vorbe și cu unii dintre colaboratorii noștri fideli de la rubrica de locuri de muncă, angajatori care mai mereu sunt în căutare de forță de muncă. Eram curios cum au trecut peste perioada asta și dacă o consideră încheiată, acum că aparent am revenit la normal, doar că ne atârnă zilnic deasupra capului sabia asta a numărului de cazuri Covid 19.
După bagatelizarea virusului vine al doilea val de frică
Domnul C. administrează un lanț de supermarket-uri și unități de „impinge tava” prin locuri cu vad, cum ar fi Piața Unirii, dar și câteva prin cartiere bucureștene. Îmi povestește că s-a descurcat mai bine decât alții în perioada asta, că putea fi și mai rău, de exemplu să aibă unități doar în zona de birouri din Pipera, care au fost moarte câteva luni. Dar el a avut noroc cu magazinele de cartier, care au mers binișor. Spune că și magazinele lui din preajma unei mănăstiri celebre, care în mod normal ar fi trebuit să „rupă locul în două” în perioada pascală, au scăzut de o sută de ori ca volum de vânzări. „Cine să vină la magazine ca să cumpere după 10 seara, în stare de urgență, în afară de jandarmii care patrulau?!”
Personalul s-a comportat firesc, zice domnul C. În prima perioadă unii și-au dorit, de frică, să rămână acasă. Și-au luat concediu. După două săptămâni, foamea a biruit frica și s-au cerut la loc la lucru. „Pe unii am putut să-i luăm, că magazinele de cartier mergeau bine. Pe alții, nu. Apoi unora li s-a schimbat comportamentul. De unde la început le-a fost teamă, ulterior au început să bagatelizeze virusul, au prins din nou curaj, au început să zică că pleacă, că se duc în alte părți… Acum văd că vine un al doilea val de frică.”
Frica a dat și o altă turnură migrației forței de muncă din alimentația publică. Un patron de supermarket, care mereu are un deficit de 10% de personal, e bucuros să a reușit să-și păstreze cât de cât oamenii vara asta, spre deosebire de alte veri: „Văd că nu mai există plecatul la mare, la muncă sezonieră. Înainte, de prin luna mai, și cei mai buni și drăguți oameni deveneau deodată interesați de plecat la mare. Acum nu se mai întâmplă asta, ba chiar sună unii care aveau programat să lucreze la mare și nu se mai duc, vor să rămână pe aci. Frica asta le-a schimbat comportamentul. Nu sunt mulțumiți de ce li se întâmplă, dar nici nu mai e ca înainte, când tot comentau, li se părea că muncesc prea mult și sunt plătiți prea puțin. De frică stau toți și așteaptă!”
Domnul C. admite că față de luna februarie lucrurile s-au schimbat total pe piața muncii. Oamenii caută de lucru. „Înainte primeam un telefon la două zile, la anunțul pe care îl am la voi, azi primesc zece. Problema e că ăia care sună nu sunt neapărat ce am eu nevoie. Unii cer să primească banii jos la trei zile. Alții vor să vină la mine lucrători comerciali pentru că nu le merge cafeneaua sau știu eu pe unde mai lucrau. Păi eu am nevoie de oameni în putere. Doamna drăguță de la cafenea, aș angaja-o, dar ea nu poate să care baxuri de apă la mine. Ce să-i fac?”
Mulți candidați cu studii superioare pe un post de bonă sau de menajeră
O colaboratoare care administrează mai multe terase și locuri de luat masa prin mall-uri spune că acum are de unde alege personal, pentru că cererile de locuri de muncă sunt duble față de ofertă. „Mulți candidați sună, vin la interviu nu mai au pretențiile dinainte, că e salariul prea mic, programul prea lung, locul prea departe de casă… Ba chiar acum am scăzut salariile, cam cu 100 de euro, de la 2.500 la 2.000 de lei, pentru că și nouă ne-au scăzut vânzările. Dacă înainte făceam 40 de milioane acum fac 12 milioane. Dar să vedem cum va fi după ce se redeschid mall-urile. Atunci toată lumea va avea nevoie de personal și probabil că iar o să ne batem pe oameni”.
Doamna G. recrutează de când se știe bone și menajere, în general pentru o piață destul de pretențioasă. Și mereu se plângea de deficit de candidați. A fost o scurtă perioadă în care am stat toți acasă și ne-am făcut singuri curățenie și ne-am gestionat odraslele, apoi ne-am revenit. La întoarcerea din starea de urgență doamna G. s-a văzut bombardată de cereri de locuri de muncă.
„De pe 18 mai am reînceput activitatea și am constatat că dacă cererea a rămas la fel, avem candidate mult mai multe. S-au închis multe școli, grădinițe, și personalul caută disperat de lucru. Iar ca o particularitate pe care începusem s-o observ și înainte, dar acum parcă s-a accentuat, avem foarte mulți candidați cu studii superioare, mult mai mulți decât înainte. Singurul lucru care deocamdată a rămas neschimbat sunt salariile, deși clienții noștri sperau că vor scădea, că vine criza, dar deocamdată nu a venit. Deși avem de unde alege candidați, salariile au rămas neschimbate.”Poate e doar o chestiune de tranziție, mai vedem la toamnă.
N-a sunat niciunul întors din străinătate, nu ni s-au întors valorile!
Singurii care n-au văzut venind belșugul de după pandemie sunt oamenii din construcții, unde, cum spuneam la început, penuria de meșteri rămâne în continuare un flagel.
Domnul I. are câteva șantiere pe lângă București și lunar are nevoie de șase-șapte oameni. Că găsește greu meseriași nici nu mai zice, că fiecare și-i ține pe ăia buni cu dinții și salarii măricele, dar mereu mi se plânge că nici necalificații nu vor să mai vină la un salariu de 2.362 de lei în mână. „Ce criză, ce pandemie, eu văd că pe oameni nu i-a speriat nicio criză. Vor în continuare bani cât mai mulți, program cât mai scurt și servici aproape de casă. I-am spus unuia care a sunat adineauri la anunț că am șantierul în Pipera și a refuzat, zicea că e departe, că el stă în Pantelimon și căuta ceva mai aproape de casă. Și la 7 dimineața îi văd la cârciumi, când trec spre șantier. Oameni tineri, de 30 și ceva de ani, cu berea în față. Câtă vreme statul le dă ajutoare nu vin să muncească la mine.”
Situația e aceeași pe toate șantierele. Domnul B. caută în perioada asta instalatori, dar lunile trecute căutase dulgheri și fierari. El nu vede vreo diferență între perioada dinainte de Covid 19 și asta de acum, pentru că tot cu oamenii ăia lucrează. „Noi am angajat și în urgență și-n alertă, și sub alertă, la fel de greu ne e să găsim oameni calificați. Pe mine nu m-a sunat niciunul întors din străinătate, așa că nu vă mai amăgiți că ni se întorc valorile, că nu se întorc. Tot din ăștia necalificații vin, 80% dintre cei care mă sună sunt necalificați. Dar vor salarii mari. Păi cum să le dau dacă nu știu să facă nimic?”.
Bine măcar că a anunțat Guvernul că majorează plafonul la prima casă. Constructorii sunt bucuroși că va fi de lucru în continuare, dezvoltatorii se bucură și ei. Dar despre bucuria lor, poate în episodul următor. Deocamdată vă las cu întrebarea asta care încă se mai învârte și în capul meu: învățăm ceva din pandemia asta, schimbăm ceva sau continuăm ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic?
Domnul A.Nunțu - Negustor cinstit, vinde, cumpără, intermediază, de 30 de ani. A prins și vremurile când cele mai vii anunțuri din ziar erau la rubrica „decese” din România liberă. Așa că apreciază cum se cuvine azi diversitatea unui ziar făcut din dorințele și nevoile câtorva milioane de oameni liberi. Domnul A. Nunțu a văzut și auzit multe, și nu vrea să le țină pentru el. Îl veți mai citi pe aici.
