ȘTIRI INTERNE ȘI INTERNAȚIONALE

UN SEMN DE VIAȚĂ ! 

ROMÂNIA ÎNCĂ TRĂIEȘTE !

LIVIU IOAN ADRIAN PLEȘOIANU - născut în 24 ianuarie 1980 - este un deputat român, ales în 2016.
PLEȘOIANU este absolvent al Facultății de Filozofie și Jurnalism și al Facultății de Drept.
Soția sa, Alina Pleșoianu, este medic specialist la Spitalul Clinic de Obstetrică și Ginecologie „Prof. Dr. Panait Sârbu” (Maternitatea Giulești).
Liviu Pleșoianul le-a luat fața Gabrielei Firea și lui Liviu Dragnea. Acesta a anunțat că va candida la alegerile prezidențiale din 2019. Deputatul PSD a făcut anunțul surprinzător pe pagina sa personală de Facebook.
Liviu Pleșoianu și-a motivat și decizia. Acesta a precizat că mai are ”puțin și explodează” văzând ”cohortele de impostori care ne țin captivi”. 

Mai mult, Pleșoianu a vorbit de ”vindecarea” printr-un adevărat Proiect Național și riscul ca România să devină un ”neam de clone” și un ”popor surogat”.
Iată mesajul integral postat de Liviu Pleșoianu:
"Mă întreba cineva în privat de ce m-am hotărât să candidez. Pe scurt: pentru că mai am puțin și explodez văzând cohortele de impostori care ne țin captivi ! 

Cred că e timpul să începem să umplem cu noi înșine spațiul trasat de granițele acestei țări. N-avem deloc nevoie să devenim un neam de clone. N-avem nevoie să devenim un popor-surogat, cu linia destinului trasată în laboratoarele altora. 

Boala cea mai gravă de care suferim de prea multă vreme - boală care ne-a fost indusă cu bună-știință - este BOALA DEZBINĂRII. Dacă ceva ucide - DEZBINAREA UCIDE !
Și cred că primul lucru pe care ar fi bine să-l facem este să începem un proces de VINDECARE, în plan individual și colectiv. 

Cred că putem reașeza România în ea însăși doar dacă ne reașezăm pe noi în noi. 

Cred că avem toate șansele să ne vindecăm. Însă cu condiția să începem să lucrăm împreună la un adevărat Proiect Național, nu la surogate de proiecte naționale... Cred cu tărie că, poate chiar de-acum, România - pe lângă faptul de a redeveni ea însăși - poate deveni pentru lumea cea mare ȚARA UNUI VIS POSIBIL... Acesta este MOTIVUL meu...", a transmis deputatul PSD pe pagina personală de Facebook.

SURSA: https://www.dcnews.ro

Zboară la timp ! Altfel îti ramân aripile prea mici. Iar la bătrânețe vei spune că ai avut o viață lipsită de noroc.

Am învățat că doi oameni pot privi același lucru, dar pot vedea ceva total diferit ...

NOI SUNTEM SĂLBĂTICIA DIN CARPAȚII ROMÂNIEI...

NOI, SĂLBĂTICIA DIN CARPAȚI, NU AVEM NEVOIE DE OAMENI, AȘA CUM OAMENII AU NEVOIE DE NOI.

AM PUTEA TRĂI ÎMPREUNĂ VEȘNIC, DAR VOI, OAMENII, NU ȘTIȚI SĂ VĂ PROTEJAȚI ADEVĂRATELE BOGĂȚII.

NATURA POATE SUPRAVIEȚUI FĂRĂ OAMENI, DAR OAMENII NU VOR PUTEA SUPRAVIEȚUI FĂRĂ NATURĂ.

STOPAȚI MĂCELUL PĂDURILOR, AL FLOREI ȘI AL FAUNEI DIN CARPAȚII ROMÂNIEI !!!!!!!

NEA VASILE, ÎNGERAȘUL DIN STAȚIA DE TRAMVAI

Poveste adevărată, de Andreea Gecse

Plec de la lucru obosită. E târziu, mă doare capul, n-am chef de nimic care să nu includă patul pregătit de somn. 
Am de mers vreo 10 minute pe jos, dar mă decid să aștept tramvaiul.
Nu mă mișc de-aici - îmi zic sictirită, și dacă mă-nervez nici din tramvai nu mă mai dau jos. Panoul arată vreo 20 de minute. Cele mai lungi douăzeci de minute din viața mea, îmi zic. 
Bă, măcar le stau.
Și-apare-un bătrânel subțirel, ușor cherchelit. Îi simt respirația. S-a veselit cu vin. Taică.... ce-ar mai merge și la mine, mata bei de povara bătrâneții, eu de cea a tinereții....
Păi n-am apucat să-mi gândesc gândul, că taica s-a și înfipt în conversație. Pune mâna pe brățara mea și mă-ntreabă cât e ceasul.
Nu, n-am chef. Nu. Azi nu. Poaaate mâine. Să nu mă obosească, eu atât i-aș recomanda.
- Nu știu cât e.
Pipăie brățara și mă pregătesc psihic pentru a scoate fiara din mine.
- Aaa... aaaaaaaa...... nu-i ceas, e brățaaaarrrăăăă. E brățara de la... mare.... de la munte.....?
- De la.... mână.
Îi arunc privirea aia de javră, și mă gândesc că-i îngheață sângele cu tot vinul consumat anterior, și toată miștocăreala asta de clasa a patra.
Se uită amuzat la mine, și-n loc să-i înghețe sângele, se pune omul pe cântat. O romanță cap-coadă despre ochii mei frumoși și triști.
Îmi dezgheață el mie mimica de scorpie, și mă trezesc că zâmbesc.
Băi, n-ai cum, e total tăicuțul, cântă ca un lăutar, și ochii-i joacă vii de sus în josul meu, și mânile-i gesticulează-n carisma cântecului, și face-o vrajă subliminală, că ține activ contactul vizual, iar când mă simte alunecoasă - m-atinge să mă ancoreze.
Îl cântă până la capăt, apoi îmi sărută mâna. Îmi mulțumește c-am fost bună cu el, și c-am zâmbit. Îi întorc mulțumirea și-i zic că a cântat tare frumos. Îmi spune că a cântat la viața lui cu Tiberiu Ceia, și că muzica e viața lui, și că-i place și dansul, și că-n zilele noastre e tristă viața de artist, că aproape nimeni nu mai cântă cu gura lui, să-și pună sufletul în cântec, s-atingă omul acolo unde trebuie atins, în inimă, să-i fie de leac. Se pregătește să plece, dar îi vine-n minte un cântec, trebuie neapărat să-l împartă cu mine.
Mi-a cântat nea Vasile până mi-a venit tramvaiul, și când a venit, s-a urcat cu mine, ușor dezamăgit că doar o stație merg. Mi-a oferit un scaun, și el m-a flancat în picioare. N-am îndrăznit să-l întreb dacă nu vrea scaunul meu. Nea Vasile, la cei 72 de ani ai săi, mi-a povestit cu o pasiune extraordinară despre muzică. Cu bucurie. O bucurie de copil care-ți descrie jucăria lui preferată.
Au fost cele mai scurte 20 de minute din viața mea.
Și-o lecție servită la marele fix.
Câți dintre noi avem bucuria și pasiunea lui nea Vasile pentru ceva, orice ?
Câți dintre noi avem puterea să facem un om prea puțin prietenos cu noi, ba chiar tăios - să zâmbească ?..

P.S.: Povestirea e reală, de-acum juma de oră. Râd cu lacrimi derulând ceea ce tocmai am trăit. Încă nu-mi vine să cred că mi-a cântat romanțe-n stația de tramvai, nu oricine, ci un septuagenar.
Să zică careva că n-am succes !