2.20.2018

SĂ IUBIM CĂRȚILE ! Ele ne formează ca oameni și ne diferențiază de celelalte viețuitoare ...





Când modelele vii sunt din ce în ce mai rare sau dispar, când ”Tradiția” este înlocuită de imitații calpe ori ridiculizată, atunci singurul refugiu al celor însetați de viață și libertate îl reprezintă cărțile.

Editura ”ANACRONIC” și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții.

Cărțile sunt foarte importante în formarea personalitatii oamenilor, indiferent de vârstă.

Cărtile, asimilate cu lectura, au un rol important in formarea si educarea oamenilor deoarece lărgesc orizontul de cunoastere, ajutând la dezvoltarea acestora din diferite puncte de vedere.




In primul rand, lectura are rolul de a forma gustul pentru literatură si pentru estetic. 
Este dovedit că, in urma lecturii unei cărti, cititorul isi formează o părere, aflând dacă acel gen de carte i se potrivește, dacă ar mai citi o astfel de carte sau dacă dorește sa citească ceva diferit. Astfel, se formează gustul pentru literatură, care se dezvoltă odată cu lecturarea frecventă.
In al doilea rând, lectura ajută la lărgirea orizontului de cunoaștere, in toate domeniile posibile. 
Prin lectura cărtilor, oamenii află lucruri noi, iși dezvoltă exprimarea, însusindu-si cuvinte noi, descoperă locuri, evenimente, povești care îi ajută in dezvoltarea psihică si intelectuală, dar si afectivă. 
De exemplu, in urma lecturii unei cărti despre istoria românilor, oamenii află informații noi, pot fi influențati in alegerea unei cariere, le dezvoltă respectul si iubirea pentru țară.

Primordial, rolul culturii nu ar trebui să fie altul decât acela de a furniza modele pentru comunitate, de a contura pentru cei care vin exemplele supreme, de a ilustra soluții onorabile.

Dar când cultura se transformă într-un rezervor de antimodele și antieroi, când cărțile au rolul de a dărâma, nu de a edifica o comunitate, când cultura devine o anticultură sau o subcultură, atunci rolul unei edituri tradiționale se schimbă.

Editura ”ANACRONIC” și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții, însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu s-ar avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității.

Avem nevoie, mai mult decât orice, să înțelegem cum am ajuns într-o fundătură culturală, politică și socială, care sunt erorile intelectuale comise de-a lungul timpului, cine sunt corifeii dezastrului cultural contemporan și cum putem restaura demnitatea omului și a culturii.

Debutul editurii a fost marcat de ”Procesul lui Darwin”, o carte necesară pentru a pune rapid și inteligent sub semnul întrebării întreaga metafizică a progresului. Dar acesta nu a fost decât primul pas. ”Rousseau și romantismul” (Irving Babbitt) și cartea părintelui Michael Azkoul despre erorile teologice ale Fericitului Augustin. Aceste cărți, imbatabile logic, sunt referințe obligatorii pentru deconstrucția presupozițiilor curente și parte indispensabilă din bibliografia omului cultivat.

Însă, până la arcanele subtile de teologie dogmatică, au fost scoase pe piața românească trei volume despre educație, ”Distracția care ne omoară” (Neil Postman), ”Cum suntem imbecilizați” (John Taylor Gatto) și ”Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre” (Episcopul Grigorie Grabbe). 

Obiectivul manifest a fost de a spulbera miturile educaționale legate de mass-media și școala publică, concomitent cu a oferi un model paideic tradițional. 



În continuarea acestui demers, vor apărea la ANACRONIC celelalte titluri ale lui Johh Taylor Gatto (”Arme de instrucție în masă, Istoria secretă a învățământului în America”), o carte despre mutilarea artei în menghina corectitudinii politice universitare, „Siluirea maeștrilor” (Roger Kimball) și nu în ultimul rând un volum clasic (apărut în 1948), mai actual în fiecare zi, despre declinul civilizației apusene, „Ideile au consecințe” al lui Richard M. Weaver.

Nu în cele din din urmă, ANACRONIC va propune cititorului român o colecție de cărți istorice care vor încerca să schimbe perspectiva asupra unor evenimente clasate, în același timp în care mai atenuează din fascinația modelelor abstracte. 
Prima apariție va fi cartea profesorului Peter Dale Scott despre “Statul profund în America”, urmată de lucrarea lui Terry Melanson despre ordinul Iluminatilor, ”Perfectibiliștii”, pentru a încheia o primă serie cu excelentul volum al regretatului economist Anthony Sutton, „Wall-Street și Revoluția Bolșevică”, o carte document despre legăturile dintre bancherii americani și liderii sovietici. Acestea vor fi doar primele nume dintr-o serie cu adevărat spectaculoasă.

Eforturile sunt abia la început, iar succesul cărților ANACRONIC va fi un indiciu important că există o ieșire din dezumanizarea intitulată generic modernitate.



sursa: http://magazin.anacronic.ro

2.19.2018

ZEUL DRAGOSTEI LA ROMÂNI







”Dragobetele”, zeul dragostei la români, este un flăcău voinic, chipeş şi iubăreţ, care sălăşluieşte mai mult prin păduri.

Denumirea zeului vine din vechime, de pe vremea dacilor, de la cuvintele dacice „trago” - țap și „pede” - picioare. V
echii daci îl percepeau ca pe un zeu peţitor şi ca un naş ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor.

De-a lungul veacurilor românii au transformat Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat ”Zânul dragostei”, zeitate ce îi ocroteşte şi le poartă noroc îndrăgostiţilor. A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, precum cea a păsărilor ce ”se logodesc” în această zi.





Dragobetele se mai numeşte, în funcţie de regiune, “Cap de primăvară”, ”Sântion de primăvară”, ”Ioan Dragobete”, ”Drăgostiţele”, “Năvalnicul”, “Logodna sau Însoţitul paserilor”.

”Dragobetele” marchează începutul primăverii, renaşterea naturii, a dragostei, a apropierii.Data de 24 februarie nu este întâmplător aleasă, ea marchează începutul anului agricol. Este momentul în care întreaga natură renaşte, păsările îşi caută cuiburi şi, după unele credinţe populare, ursul iese din bârlog. 

Odată cu natura, reînvie şi iubirea, iar Dragobetele marchează ziua în care întreaga suflare sărbătorește înnoirea firii şi se pregătește pentru venirea primăverii. 

Divinitate mitologică asemănătoare lui Eros (zeul iubirii, în mitologia greacă) şi Cupidon (sau Amor, zeul roman al dragostei), Dragobete, cunoscut şi sub numele de Dragomir, este considerat, în credinţa populară românească, fiul Babei Dochia. 

Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii, de ziua lui organizându-se petreceri, prilejuind astfel înfiriparea unor noi iubiri, logodne şi chiar căsnicii. 

De Dragobete, satele româneşti răsună de veselia tinerilor şi peste tot se poate auzi zicala: ”Dragobetele sărută fetele !”.





Credinţele populare referitoare la această sărbătoare sunt multe. 
Astfel, în popor se spune că aceea care participă la Dragobete vor fi feriţi de boli şi Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat.

În dimineaţa zilei lui Dragobete, înveşmântaţi în straie de sărbătoare, flăcăii şi fetele se întâlnesc în centrul satului sau în faţa bisericii. Dacă vremea este urâtă, se strâng în casa unuia dintre ei, unde se ţin de jocuri şi de poveşti. Dacă vremea este prielnică, pornesc în cete, cântând, către pădure sau prin luncile din apropiere, unde băieţii adună lemne pentru foc, iar fetele culeg ghiocei, violete şi tămâioasă, flori de primăvară şi plante miraculoase, pe care le păstrează la icoane, fiind folosite apoi la descântece de dragoste. Adunaţi în jurul focurilor aprinse, flăcăii şi fetele stau de vorbă.



În unele zone, există obiceiul ca fetele mari să strângă apă din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă, despre care se spune că e ”născută din surâsul zânelor” (‘apa zânelor’), este păstrată cu grijă, existând credinţa că are proprietăţi magice: face fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase. Dacă de Dragobete nu este zăpadă şi fragi, fetele adună apă de ploaie sau iau apă de izvor pentru spălatul părului.

În Mehedinţi, există obiceiul numit ”zburătorit”, potrivit căruia, la prânz, fetele se întorc în fugă spre sat. Fiecare flăcău urmărește fata care îi este dragă. Dacă băiatul este iute de picior şi o ajunge, iar fata îl place, goana se sfârşește cu un sărut în văzul tuturor. Acest sărut simbolizează logodna celor doi tineri, pentru cel puţin un an de zile. Nu de puţine ori, aceste logodne ludice preced logodnele adevărate, 

În Ardealul de sud-vest (de pildă, în zona Orăştiei), Dragobetelui îi corespunde sărbătoarea Popelnicului. Tinerele merg să culeagă planta omonimă, cu ale cărei frunze îşi spală părul. Popelnicul se culege după un ritual prestabilit: fetele merg pe ascuns, pe nemâncate, încă de la sfârşitul nopţii. Ele lasă ca ofrandă pâine şi ouă sau pâine cu sare şi culeg planta. 
Tinerii fac hore în câmp şi, dacă vremea este frumoasă, merg să culeagă ghiocei. 





De la această sărbătoare nu lipsesc nici cei mai în vârstă, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuie să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrifică animale pentru că astfel s-ar strica rostul împerecherilor. 
Femeile obişnuiesc să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot restul anului, în timp ce bărbaţii sunt atenţi să nu le supere pe femei, pentru că altfel nu le-ar merge bine.

Sărbătoarea dragostei este socotită de bun augur pentru treburile mărunte, însă nu şi pentru cele mai importante. Deoarece există credinţa că Dragobetele îi va ajuta pe gospodari să aibă un an mai îmbelşugat decât ceilalţi ani, oamenii respectă această sărbătoare la fel ca şi pe cele religioase – nu muncesc, doar îşi fac curăţenie prin case. 

sursa: https://ro.wikipedia.org; https://identitatea.ro/

2.18.2018

În așteptarea primăverii ...




PARTIDUL ”NEAMUL ROMÂNESC” - PARTIDUL anti-SOROS






SPIRITUL DACIC RENAȘTE, LUPUL ALB BÂNTUIE ROMÂNIA ... LA LUPTĂ !

SE SPUNE CĂ ROMÂNII SUNT ADORMIȚI ȘI NU LUPTĂ PENTRU ȚARA LOR ... ROMÂNII NU SUNT ADORMIȚI ȘI NICI INDIFERENȚI... ROMÂNILOR, CARE ÎȘI IUBESC ȚARA, LE-AU  LIPSIT ORGANIZAREA, LE-AU LIPSIT LIDERII ADEVĂRAȚI CARE SĂ LUPTE PENTRU BINELE ȚĂRII...

IATĂ CĂ ACUM AU ORGANIZARE, AU ȘI LIDERI !

ESTE VORBA DESPRE 


”PARTIDUL NEAMUL ROMÂNESC” - PNR

Partidul Neamul Românesc, care se declară dușman înverșunat al prezenței “societății civile” a lui George Soros în România, a fost înscris la Tribunalul București pe 7 februarie 2018, având ca obiective politice lupta împotriva „antiromânilor”, a progresiştilor care promovează ”corectitudinea politică” impusă de la Bruxelles şi împotriva lui Soros, despre care susţin că deţine controlul asupra a patru ministere ( Ministerul Justiției, Ministerul Culturii, Ministerul Educației și Ministerul Mediului)


Partidul este condus de fostul deputat PSD Ninel Peia, care a cooptat în conducere patru foşti generali: Mircea Chelaru (prim-vicepreşedinte), Nicolae Rotaru (vicepreşedinte) şi Constantin Onişor (secretar general).

“Partidul generalilor”, cum a fost deja numit de presă, va începe, încă din primele zile de la înființare, confruntarea între naționaliștii militari români și oengistii progresiști.

Partidul Neamul Românesc pledează pentru implementarea de urgență a “modelului polonez” în țara noastră, cu respectarea valorilor creștine și stoparea fenomenului migrației musulmane în Europa.

Pe lângă promovarea capitalului autohton, altă prioritate a celor de la “partidul generalilor” va fi scoaterea din viața publică a ONG-urilor care fac parte din suveica rețelei finanțate de către miliardarul George Soros în România.

Mai mult, fondatorii partidului Neamul Românesc”, despre care se spune că ar avea în spate misteriosul Departament Zero, format din militari rezerviști sau în activitate, intenționează să facă publice listele cu toți înalții funcționari și demnitari ai statului român pe care i-au identificat ca aflându-se, sub diverse forme, pe “ștatul de plată” al miliardarului George Soros.

Fostul deputat Ninel Peia este absolvent al Academiei Naționale de Informații a SRI și doctorand la aceeași instituție, iar generalul de armată Mircea Chelaru, prim-vicepreședinte al noului partid, a fost șeful marelui Stat Major. Generalul Onișor provine tot de la Academia SRI, la fel ca și Onișor fost comandant al Garnizoanei Pitești.









GRL. CONSTANTIN ONIȘOR



GRL.NICOLAE ROTARU


Cei care se înscriu în Partidul Neamul Românesc, vor fi puși să rostească, cu mâna pe Biblie, un jurământ de credință față de patrie, la fel cum se procedează în cazul investirii demnitarilor. 
Jurământul este înregistrat video și va fi încărcat pe rețelele sociale. 

Noua formațiune, este foarte pornită împotriva “antiromânilor” și vrea toleranță zero la orice “circumstanță de apariție și manifestare antinațională tot mai activă, consistentă și rafinată, plină de conținut extremist, separatist și românofob”. 

Mai mult, vrea să scoată conceptul de minoritate din Constituție, cu argumentul că, din moment ce toți cetățenii sunt egali și protejați de lege, nu trebuie ca unii să aibă mai multe drepturi. 

Totodată, PNR cere introducerea unui mecanism de revocabilitate pentru parlamentari şi primari, precum şi organizarea cât mai urgentă a Referendumului pentru Familie. 

De asemenea, se doreşte adoptarea unei legi care să definească ca obiectiv naţional reîntregirea neamului românesc. 

“Neamul românesc, nedreptățit și furat tânjește acum după lege, ordine, respect și demnitate. 

Toate instituțiile statului sunt expirate, funcționează după dogme vechi și sunt căpușate în toate punctele cheie de așa zișii “idioți utili”, aceștia punând în practică programul multiculturaliștilor progresiști de tip neobolșevic. 

Suntem foarte dezbinați, este necesară refacerea solidarității și coeziunii națiunii în jurul valorilor sale fundamentale”, a motivat preşedintele Ninel Peia decizia de a fonda un nou partid. Acesta susţine că există „grupuri de presiune” care acţionează pentru dezordine instituţională. „Aceasta este abil întreținută și de grupuri de influență autohtone sau străine infiltrate în sfera puterii, indiferent de guvern și putere și au obiective vădit îndreptate în acapararea pe mai departe a bogățiilor și resurselor țării, inclusiv a celor privind resursa de forță vie a națiunii. 

Cele 4 milioane de români plecați pentru o viață mai bună în occident au plecat, numai din cauza acțiunii de destabilizare a progresiștilor, acțiune economică, politică și socială”, spune Peia. 

Ministerul Justiției, Ministerul Culturii, Ministerul Educației și Ministerul Mediului sunt cele patru ministere ocupate complet în punctele cheie de oamenii lui Soros, susține Ninel Peia. „Indiferent ce ministru ar fi pus la cele 4 ministere, și au fost destui, nu va putea să facă absolut nimic pentru că ideile novatoare vor fi blocate, întârziate sau distorsionate. 

Pe lângă cei plasați în funcții cheie în cele 4 ministere, mai sunt în guvern și alții, așa numiții "idioți utili", care fac jocurile lui Soros fără să fie neapărat adepți ai ideologiei progresiste promovate de acesta”, a afirmat preşedintele PNR. 

De altfel, Peia nu se fereşte de cuvinte tari când vine vorba de miliardarul George Soros. „Adepții lui Soros sunt ca sectanții, se sprijină unii pe alții pentru a ajunge în pozițiile cheie ale statului român și din acele poziții blochează orice inițiativă în folosul poporului român. 

”Progresismul” promotor al ”corectitudinii politice” a ridicat la rang înalt prostituția morală, care a terfelit morala creștină, acceptând până și împerecherea nefirească. 

Dacă nu se face cât mai repede referendumul pentru familie, vom deveni sclavii noii societăți de consum și desfrâu, promovată de ”corectitudinea politică”. 

Tot ”corectitudinea politică” a propagat în România neobrăzarea, violența fizică si verbală. Acestea au ajuns să fie percepute drept normalitate”, a conchis preşedintele PNR.
Peia a afirmat că protestul care a dus la căderea guvernului Ponta a fost orchestrat de forţe oculte care pregăteau secesiunea Transilvaniei şi a Moldovei.

În PNR s-au înscris 3.000 de ofițeri de carieră din toate structurile: armată, poliție, servicii - SRI, STS, SPP. „Numai anul trecut, au ieşit la pensie din SRI peste 400 de ofiţeri între 45 și 55 de ani. 70% dintre ei sunt deja în partid. 

Totuși, partidul nu e al generalilor sau al militarilor, ci al conştiinţelor naţionale. 

Generalul Mircea Chelaru a devenit cunoscut după numirea sa, în 1997, în funcţia de comandat al Corpului 10 de Armată din Iaşi, calitate în care a vrut să ridice în faţa garnizoanei busturile mareşalilor români, inclusiv al lui Ion Antonescu. 
Valul de proteste i-a blocat iniţiativa, dar ulterior a participat la dezvelirea unui bust al lui Antonescu de lângă una din bisericile din Iaşi. 
În februarie 2000, a fost numit şef al Marelui Stat Major, post din care a demisionat după 8 luni. În acest interval a apucat să afirme că există forţe care pregătesc o separare de România a Dobrogei şi Olteniei. 

Despre electoratul ţintă

„Cetățenii care se simt dezamăgiţi de clasa politică şi care vor să trăiască demn şi să hotărască singuri ce e mai bine pentru copiii lor, să nu mai fie umiliţi de toată propaganda venită de la Bruxelles şi să fie răsplătiţi la valoarea muncii lor.”

Despre Bruxelles

“Bruxelles-ul e progresist până în măduva oaselor dar să sperăm că, până la alegerile europarlamentare de anul viitor cât mai multe partide care pun mai presus familia, credinţa şi neamul lor, vor trimite cât mai mulţi politicieni acolo. Aşa cum este cazul partidului ”Lege şi Justiţie” din Polonia.”

Despre femeile din partid

“Foarte multe. Sunt judeţe în care 80% din membri sunt femei. Organizaţiile Sibiu, Alba, Bistriţa-Năsăud, Satu Mare, Constanţa, sunt conduse de femei.”

Despre „trădători”

“Nu putem ierta pe cei care au denigrat România în afara şi în interiorul ţării. Sau pe cei care sunt “idioți utili” ai acestei ideologii progresiste care promovează corectitudinea politică și în care nu poți avea încredere. Monica Macovei e mai rea decât Ana Pauker, Cristian Preda - un trădător, Traian Ungureanu - alt trădător. Şi mulții alții. 
Jumătate din europarlamentarii din partea PSD sunt progresiști, au fost infestați.”

Sigla partidului este crucea Sf. Andrei, înconjurată de iniţialele NR şi frunze de stejar, care apar frecvent în simbolistica miliară a armatelor mai multor ţări.

MAI MULTE DATE CARE VĂ INTERESEAZĂ, ÎNSCRIERI etc. PUTEȚI AFLA ACCESÂND LINK-UL: 








DOAMNE AJUTĂ  !




sursa: http://jurnalul.ro; http://evz.ro

2.16.2018

ÎMI ESTE DOR DE PRIMĂVARĂ ! VOUĂ VĂ ESTE DOR ?





CHINA ESTE O ȚARĂ CU MARI AMBIȚII, ”NU-ȘI FURĂ SINGURĂ CĂCIULA”, AȘA CUM FACE ROMÂNIA






Aşa arată o gară pentru trenuri în China


Pare ireal, dar realitatea aceasta este. La ora actuală, China are cel mai dezvoltat și mai rapid transport cu trenul, este pe primul loc în lume. Aceste trenuri sunt confortabile, încăpătoare și circulă cu  viteze uimitoare -  350 și 400 km/oră. 

De ce este posibil ca populația din China să beneficieze de un astfel de transport iar populația din România nici măcar nu îndrăznește să viseze la așa ceva ? Pentru că în China, la cârma țării sunt politicieni adevărați, patrioți, iar chinezul de rând este harnic, priceput și foarte rapid în tot ceea ce face. Spre deosebire de China, în România ”Doreii” stau în fruntea țării, dar ei se închină la străini nu în fața românilor, fură sau înstrăinează bogățiile țării și apoi tot ei strigă ”penalii-penalii”, dorm sau se îmbată când ar trebui să muncească, doar concediile lor sunt singurele lucruri pe care le fac cu multă seriozitate... (n.m.)

Din septembrie 2017, în China circulă și trenuri cu viteza de 400 km/oră.

Trenurile parcurg in patru ore si jumatate distanta de 1.300 km dintre Beijing si Shanghai, iar un bilet de clasa a doua costă echivalentul a 83 de dolari.





Trenuri lungi, confortabile și foarte rapide


Trenurile dispun de un sistem care permite oprirea automată a garniturii in caz că este detectat un obstacol pe linie sau daca sunt conditii meteo vitrege. Un tren ce ruleaza cu 350 km/h are nevoie de cativa kilometri pentru a opri.

China a construit 20.000 de kilometri de cale ferată pentru trenurile de mare viteză şi intenţionează să adauge acestui număr încă 10.000 de km până în 2020.





Gara din Shanghai





 


Așa arată interiorul unui tren care circulă în China




În China transportul cu trenul este considerat mai confortabil și mai rapid decât cel cu avionul. Deja, o parte din cursele pe distanțe mai scurte, cu avionul, au fost suspendate.






Fantasticele trenuri din China



Sursa: South China Morning Post

2.10.2018

Cum sa-ti echilibrezi intreg organismul prin masajul degetelor de la mâini






Arta vindecarii japoneze: Cum sa-ti echilibrezi intreg organismul prin masajul degetelor de la mâini.

”Jin Shin Jyutsu” este o artă si o filozofie de viată, precum și o puternica alternativa de sănătate care va poate ajuta să găsiți metode practice de a vă menține echilibrul, bunăstarea fizică și mentală .

Foloseste acest puternic medicament energetic si te va ajuta la depășirea afectiunilor și bolilor de care suferi frecvent. 

Această abordare eficientă pentru vindecare poate fi utilizată, împreună cu practicile de prevenire dar și alte tratamente de medicină alternativă si complementară, pentru a accelera procesul de vindecare si de a reduce timpul de recuperare.

”Jin Shin Jyutsu” este o artă a vindecarii cu o istorie de peste 5000 ani și înseamnă ”arta creatorului prin omul plin de compasiune”. 




Arta de a vindeca la care se refera aceste cuvinte se bazează pe propria noastră abilitate naturala, înnăscută, de a ne armoniza. 

De mii de ani, popoarele antice au folosit această conștientizare pentru a se vindeca atât pe ei înșiși dar și pe alții.

Corpul nostru are mai multe căi energetice care, daca sunt perturbate, provoacă dezechilibre in organism, simptome neplacute, cea din urma fiind chiar durerea.
Daca nu îti poti echilibra emoțiile ”Jin Shin Jyutsu”, metoda curativa japoneza te va ajuta in acest sens.



Acest tip de medicina alternativa echilibreaza energia corpului si ofera organismului sanatate emotionala si fizica. 

Principiul pe care se bazează este faptul că fiecare deget functioneaza în stransa legatura cu o anumită emoție sau un anumit organ. 

Presează timp de 3-5 minute degetul care este corelat cu organul tău afectat sau cu emoția pe care vrei sa o eliberezi, timp în care vei respira adânc. 

Este important să-ți masezi toate degetele pentru a ajunge la un echilibru în tot corpul.

Degetul Mare

– Organe:  stomacul si splina;
– Emotii:  anxietate si depresie;
– Simptome Fizice:  durerile stomacale, probleme ale pielii, nevroza, dureri de cap.

Arătătorul

– Organe:  rinichii si vezica;
– Emotii:  dezamagirile, confuzia, teama;
– Simptome Fizice:  dureri de dinti, dureri de spate, dureri musculare, probleme ale sistemului digestiv .


Degetul Mijlociu

– Organe:  colecist si ficat;
– Emotii:  incertitudinea si furia;
– Simptome Fizice:  probleme ale sistemului circulator, dureri menstruale, oboseala, dureri de cap frontale, migrene.


Inelarul

– Organe:  Intestinul gros si plamani;
– Emotii:  pesimism si tristete;
– Simptome Fizice: probleme ale pielii, astm, probleme ale sistemelor digestive si respirator.


Degetul Mic

– Organe:  inima si intestinul subțire;
– Emotii: anxietate, nervozitate, teama si lipsa respectului de sine;
– Simptome Fizice:  dureri cardiace, dureri de gât, probleme ale oaselor, balonare.



sursa: http://oficialmedia.com

2.09.2018

CARTOFII DULCI - delicioși. sănătoși și ușor de cultivat






Cartofii dulci au foarte multe beneficii pentru sanatatea noastra, asa ca nu de putine ori, medicii nutritionisti ne recomanda să îi includem in alimentația noastra.

Multe studii au sugerat că un consum sporit de alimente cum sunt cartofii dulci scade riscul de obezitate, diabet, boli cardiovasculare, contribuie la sanatatea tenului, ofera un plus de energie.

Cartofii dulci sunt considerati un aliment cu un indice glicemic scazut, iar cercetarile recente sugereaza ca acestia pot reduce episoadele de hipoglicemie si de rezistenta la insulină in cazul persoanelor cu diabet. 


Studiile au aratat ca persoanele care sufera de diabet de tip 1 care consuma alimente bogate in fibre au un nivel mai scazut al glucozei in sange, iar bolnavii de diabet de tip 2 ar putea avea nivele imbunatatite ale glucozei din sange, lipidelor si insulinei. 

Un cartof dulce mediu ofera organismului aproximativ 6 grame de fibre (cu tot cu coaja). Specialistii recomanda un consum cuprins intre 21 si 25 g de fibre pe zi (in cazul femeilor) si un consum intre 30 si 38 de grame pe zi (in cazul barbatilor).

Mentinerea unui nivel scazut al sodiului este esentiala pentru a reduce tensiunea arteriala, insa chiar si asa, nu trebuie să uitam ca daca crestem consumul de alimente bogate in potasiu, acesta este un aliat la fel de important in cazul pacientilor care sufera de hipertensiune arteriala. 

Potrivit specialistilor, un cartof dulce mediu are aproximativ 542 miligrame de potasiu, iar statisticile arata că adultii cu greu intrunesc necesarul zilnic când vine vorba de acest mineral.

O dieta bogata in betacaroten (in cazul barbatilor tineri) poate avea un rol protectiv impotriva cancerului de prostata, potrivit unui studiu efectuat la Harvard School of Public Health (departamentul de nutritie).

Deoarece au un continut bogat in fibre dietetice, cartofii dulci ajuta la prevenirea constipatiei si contribuie la reglarea tranzitului intestinal, pentru ca tu să ai un tract digestiv sanatos.

In cazul femeilor care îsi doresc copii, este ideal să consume mai mult fier din produse de origine vegetala, care incurajeaza fertilitatea, potrivit Harvard Medical School. Vitamina A din compozitia cartofilor dulci (consumata ca betacaroten si apoi convertita in vitamina A in interiorul corpului nostru) este, de asemenea, esentiala in timpul sarcinii si lactatiei.

Alimentele precum cartofii dulci, care sunt bogate atât in vitamina C, cât si in ceea ce priveste continutul de betacaroten, ofera o crestere a imunitatii, tocmai prin prisma combinatiei puternice de substante nutritive.

Colina este un nutrient extrem de important care se gaseste in cartofii dulci; aceasta ajuta in mai multe privinte, incepând de la somn, miscarea muschilor, procesul de invatare si memorie. 

Colina ajută in mentinerea structurii membranelor celulare, in absorbtia grasimilor si reduce inflamatia cronica.

In cadrul unui studiu publicat in „Journal of Medicinal Food“, extractul de cartof dulce violet s-a dovedit a avea efecte pozitive antiinflamatoare.


Cartoful dulce poate fi colorat în roșu, violet sau maron.

Acest deliciu culinar poate fi consumat copt, fiert, prăjit, piure, în amestec cu alte legume, cu brânză, cașcaval, ouă sau cu carne. Coaja nu se înlătură, nu este toxică.


PENTRU PERSOANELE CARE DORESC SĂ CULTIVE CARTOFUL DULCE, PREZINT ÎN CONTINUARE CÂTEVA DATE ÎN ACEST SENS :


Ipomoea batatas sau cartoful dulce este o plantă legumicolă, erbacee anuală sau perenă, în funcţie de condiţiile de climă în care se cultivă. 

Frunzele mari, cordiforme (cu formă de inimă) seamănă cu cele de zorele. 





Originar din America Centrală, batatul se găseşte astăzi răspândit în toate regiunile globului. 

Suprafeţe mari se cultivă în China, Japonia, ţările din sud-estul Asiei, regiunile mediteraneene ale Europei.

În România, de câțiva ani, se cultivă pe suprafețe întinse, cartoful dulce adaptându-se bine la clima țării.

Datorită conţinutului în amidon, se foloseşte în industria textilă sau la fabricarea hârtiei. Rădăcinile tuberizate şi vrejurile, care nu se usucă după maturizarea tuberculilor, se folosesc în hrana animalelor. 

Tulpina târâtoare ajunge până la 10 m şi mugurii axilari în contact cu solul emit rădăcini advetive – este forma naturală de înmulţire vegetativă a plantei. Datorită acestei caracteristici, acoperă terenul cu frunze în scurt timp, constituind un covor care menţine umiditatea solului. 

Cartoful dulce are flori de culoare liliachie, însă la noi în țară nu înflorește.

Este o plantă pretențioasă la căldură și sensibilă la frig. 

Cultura reușește numai în regiunile unde are o perioadă de vegetație de cel puțin 4 luni de zile, cu zile și nopți călduroase. 

Lucrările de pregătire a terenului sunt: arătura de toamnă și fertilizarea cu gunoi de grajd sau îngrășăminte chimice. 

Cartoful dulce se înmulțește prin lăstari înrădăcinați în răsadnițe sau sere, prin forțarea rădăcinilor tuberizate stratificate cu mraniță în șănțulețe distanțate la 15 cm și acoperite cu 3-4 cm de pământ, la temperatura de 18-25 grade Celsius, din luna martie.









După 10-12 zile, în care se udă de câte ori este nevoie, se detașează lăstarii apăruți, de peste 10 cm, și se plantează în răsadnițe la distanța de 10 cm pe rând și 10 cm între plante. 

Se aplică lucrări specifice îngrijirii răsadurilor. 

Plantele la rândul lor emit alți butași care se desprind și se plantează în alte răsadnițe, astfel se poate obține în serie un număr foarte mare de plante. 

Plantarea în teren se face după ce trece perioada brumelor de primăvară, 20 mai -10 iunie. Se aplică îngrășăminte complexe la 4-5 săptămâni de la plantare și la 20-25 zile după prima fertilizare.







Recoltatul la începutul lunii octombrie este foarte greoi pentru că trebuie strânse tulpinile verzi, urmează dislocarea rădăcinilor cu plugul sau unelte (sapă, cazma, furcă). 

Rădăcinile rănite nu se pot păstra peste iarnă. Temperatura de păstrare este 10 grade Celsius, sub această temperatură rădăcinile putrezesc.

Ca boli, este afectat de ofilirea provocată de Verticilium sp. care se combate prin măsuri de igienă și dezinsecție. Afidele și viermele sârmă atacă batatul în faza de butași în răsadnițe. 

Păstrarea batatului peste iarnă se face prin însilozare sau în depozite moderne cu temperaturi controlate. 










sursa: https://www.casa-gradina.ro/cartoful-dulce-cum-se-cultiva-ii/; https://doc.ro








ESTE WEEKEND ... SĂ NE BUCURĂM DE LINIȘTE ȘI DE PUȚIN RĂSFĂȚ CULINAR ..














POVEȘTI PENTRU MINTE ȘI SUFLET






”VULPEA și CALUL” - poveste cu tâlc










DESCOPERĂ ROMÂNIA





Eroi Reali, ”ascunși” în Mitologia Folclorului Românesc




ESTE WEEKEND ... CEVA DULCE NE FACE MAI VIOI ...




ESTE WEEKEND ,,, AȘA CĂ PUTEM SĂ DANSĂM PUȚIN ... ÎMBUNĂTĂȚEȘTE CIRCULAȚIA ȘI NE BUCURĂ SUFLETELE




2.02.2018

SPECTACOLUL NATURII - IMAGINI CARE TE COPLEȘESC CU FRUMUSEȚEA LOR






”Lacul Retba” - Lacul Roz din Senegal


”Lacul Retba” sau Lacul Roz (adica Pink Lake) este situat la nord de Peninsula ”Cap Vert” din Senegal, la aproximativ 30 km (18 mile) nord-est de capitala Dakar, în nord-vestul Africii. 

Lacul este separat de Oceanul Atlantic doar printr-un coridor îngust de dune. Suprafața lacului este de 3 km.p, și are o adâncime maximă de 3 m.




Culoarea acestui lac este dată de algele ”Dunaliella salina” și este cunoscut pentru conținutul ridicat de sare, până la 40% în unele zone.


Algele produc un pigment roșu pentru a ajuta la absorbția luminii, care oferă energie pentru a crea ATP.  Adenozin trifosfat ( ATP ) este o substanță chimică organică complexă care participă la numeroase procese. Găsit în toate formele de viață, ATP este adesea denumit "unitatea moleculară de monedă" a transferului de energie intracelulară .

Culoarea este deosebit de vizibilă în timpul sezonului uscat (din noiembrie până în iunie) și este mai puțin vizibilă în timpul sezonului ploios (iulie-octombrie).





Lacul este cunoscut pentru nivelul ridicat de sare, până la 40% în unele zone, care este în principal datorită pătrunderii apei de mare și evaporarea ulterioară a acesteia. Datorită nivelului ridicat de sare, oamenii pot pluti ușor pe apă.





Sarea este exportată în întreaga regiune. Bărbați și femei din toată Africa de Vest, lucrează 6 -7 ore pe zi, protejând pielea lor cu ”Beurre de Karité” ( unt de shea ), un emolient produs din nuci Shea, care ajută la evitarea deteriorării țesuturilor. 





Sarea este folosită de pescarii senegalezi pentru a conserva peștele, o componentă a multor rețete tradiționale, inclusiv mâncarea națională, o tocană de pește numită ”thieboudienne”.

Peștii din lac s-au adaptat la conținutul ridicat de sare. Peștii sunt de aproximativ patru ori mai mici decât cei care trăiesc într-un mediu normal.

”Lacul Retba” este considerat de UNESCO drept sit de patrimoniu mondial . 





sursa: https://en.wikipedia.org

2.01.2018

”Noi n-am ştiut că Rumânia este ţara noastră...Am aflat că avem o țară, am aflat cine suntem”





În timp ce scriam aceste rânduri despre românii volohi din Ucraina, un nod mi se pusese în gât și ochii îmi erau în lacrimi.
Oameni buni, îmi plânge sufletul când descopăr câte nedreptăți au îndurat și încă mai îndură românii din țară dar și cei care trăiesc pe meleaguri străine. Românilor din țară, ciocoii cocoșați și coroiați le-au înlocuit adevărata istorie cu minciuni, iar celor pe care au reușit să-i dezrădăcineze le-au furat chiar și identitatea. Dezrădăcinarea românilor continuă și în zilele noastre. Am totuși încredere că într-o zi, ciocoii vor crăpa iar românii din toată lumea vor trăi, din nou, liberi și stăpâni pe viața lor. Dumnezeu ne va ocroti, așa cum a făcut-o mereu, pentru că suntem un popor credincios, pașnic și cu iubire pentru semeni, la fel cum au fost toți strămoșii noștrii.  


Românii VOLOHI din Ucraina

(a nu se confunda cu românii ucrainieni)

"Să ziceţi acolo, la Rumânia, că toţi rumânii să vină aici, la Mihai Canaloş, şi-ntr-o casă toţi om trăi ! Să ziceţi că sânjele-a lu' meu îi rumânesc. Numa' rumânesc îi. No, aşe. Sânjele a lu' meu n-o fost rusesc nigda (niciodată) !"

Prin anul 1994, un anume Vasile Voloşin, din satul ucrainean Poroşcovo, s-a întors acasă cu o "cutiuţă miraculoasă". Era dintre pri­mii localnici ce depăşeau hotarele aşezării, după des­tră­marea URSS. Săraci la limita supravieţuirii, săte­nii s-au adunat în jurul acelei "căşcuţe" stranii, din care ieşeau voci străine din alte ţări. De-acolo, de la primul "tranzis­tor" pe care-l văzuseră vreo­dată în viaţa lor, au auzit ei, pe-un post numit "Radio România", o limbă ase­mănătoare cu a lor. Şi cântece popu­lare ce le înfierbântau inima şi cărora le pricepeau cuvintele. Clipa în care au aflat că există un neam pe pământ ce vorbeşte acelaşi grai pe care ei îl vorbeau de secole a fost un mo­ment istoric al comuni­tăţii de "volohi" din Poroşcovo. Cu toate astea, până acum câţiva ani, niciunul din­tre ei nu ştia unde se află această "ţară mamă", darămite, să fi fost vreodată în ea...

"Ne îmbucurăm că aţi vinit, fraţi !..."

Români care nu au auzit niciodată de România. Vechi, uitaţi undeva departe, între graniţele a patru ţări străine, şi-au păstrat limba ca printr-un miracol, trăind de secole absolut rupţi de lume, fără bise­rică şi şcoală, după legile lor ancestrale. Ţi-e imposibil să crezi. 


Trecusem, de peste două sute de kilometri, de graniţa ucraineană, lăsasem de mult în urmă ultimele sate româneşti din dreapta Tisei, dincolo de munţi. 
Ne cufundam pieziş, tot mai spre miazănoapte, în Ucraina pro­fundă şi parcă fără sfârşit, în partea ei cea mai apuseană, dinspre hotarele cu Slo­vacia, Ungaria şi Polonia, pe drumuri proaste şi nesemnalizate, păstrând mereu în minte vorbele lui Ioan Botoş, românul de dincolo de Tisa, care a descoperit aceas­tă "insulă de vlahi", în urmă cu cincisprezece ani, şi care luptă neobosit, prin asociaţiile sale, pentru drepturile românilor din Ucraina: "O să vă fie greu, fără traducător de rusă...". 

Sau pe cele ale profeso­rului universitar dr. Ilie Gherheş, unul dintre primii istorici care i-a cercetat, prin anul 2002: "Este foarte periculos. Aveţi grijă. Nici să nu rostiţi pe-acolo numele satului «Poroş­covo». Nimeni dintre ucraineni n-o să vă ajute, n-o să vă îndrume. Ba dimpotrivă, o să aveţi necazuri...".
Oraşe tot mai îndepărtate. Khust, Muka­chevo, Perecin, un Ujgorod imens, cufundat cu totul în beznă... Abia a doua zi cutezăm să pornim spre acel Poroshkovo, satul as­cuns între culmile parcă îmblă­nite cu fagi ale Carpaţilor Păduroşi, despre care aflasem că e o adevărată "capitală" a volohilor din Transcarpatia. 

La drumul mare, în "ţenter", nimeni nu-ţi poate spune dacă-n preajmă ar putea fi ro­mâni. 

Case mari, trufaşe, tăcute, în faţa cărora ucrai­nenii ridică din umeri. 

Doar prin tele­fon suntem ghidaţi s-o luăm spre dreapta, pe-o uliţă desfundată de pământ, şi apoi s-o fa­cem la stânga, pe-o alta şi mai mică, undeva către codri. 

Acolo, la sfâr­şitul caselor de piatră, într-o curbă a drumeagului noroios, ne aşteaptă un anume Vasile Lacatuş, pitit în umbra unor salcâmi, temător parcă să facă orice pas spre noi, în "partea ucrai­neană" a aşezării. E îmbrăcat sărăcăcios, într-o hăinuţă de pie­le roasă şi-un pan­ta­lon de costum peticit. Se vede că "s-a îm­părăţit" (îmbrăcat frumos) special, cu ocazia vizitei noastre, că e emoţionat tare la vederea unei maşini cu număr de România. 

Coborâm şi ne îndrep­tăm spre el, stânjeniţi, încercând un "Bună ziua !" în româneşte. 

Omuleţul ne răspunde, cu urmă­toarele cu­vinte: "Sănătoooşi ! Să fiţi să­nătoooşi ! Bună ziua şi binele aţi venit ! Ne îmbucurăm că aţi vinit, fraţi !...". 

Ne face semne gră­bite s-o luăm după el, pe uliţă, care după colţ se lăr­geşte brusc, pornind spre un noian nesfâr­şit de case scun­de şi pricăjite, din chir­pici sau cărămidă netencuită, învălmăşite una-ntr-alta, de parcă s-ar fi for­tificat, cândva, înaintea unei primejdii. 





"E ! Iată, tabără nostră dragă, unde noi rumânii trăim !...". 

Rămânem încremeniţi în mijlocul străzii. Înaintea noastră, o vânzoleală ca de Ev Mediu. De-a lungul acestui drum, plin de oameni, se întinde o să­răcie teribilă, amestecată c-o bucurie exuberantă, ce efec­tiv îţi copleşesc simţurile. Trec cai, căruţe, latră câini slăbănogi, se zbenguie copii, nefiresc de mulţi copii mici, desculţi şi năuciţi de sărăcie - zeci, sute - venind spre noi, ca înspre o minune. 2.000 de "ru­mâni" trăiesc înaintea ochilor noştri ! 






Am trecut de "graniţa ucraineană" a satului Poroşcovo, dincolo de care totul se schimbă. Păşim ca spre o altă lume... O lume  încă necunoscută a românilor ...


"Eştem volohi de la început, am păzit limba nostră"

"Tabără", da. Aşa e numit azi locul acesta, căci, într-adevăr, ca-ntr-un lagăr şi-au dus traiul dintotdea­una volohii. 





Margi­nali­zaţi şi discriminaţi de ucraineni, uitaţi acolo în neştiinţă, doar fiindcă erau "altfel", fiind­că s-au încăpăţânat să vorbească această limbă ciudată, pe care n-o pricepea nimeni, despre care nici ei înşişi n-au ştiut secole întregi de unde provine. 
Vin toţi spre noi ca să ne atingă, să ne privească de-aproape, de parcă am fi de-adevăratelea nişte sfinţi mult aşteptaţi, abia coborâţi pe pământ. 
Îşi dau coate unul altuia, îşi şoptesc complice veşti despre noi. "Sănătooşi !... Sănătooşi !...", ne răspund aidoma, când îi salutăm. "Işi, tot rumâni ! Tuturinde (peste tot) îi tot zonă de rumâni !", ne zice acelaşi Vasile Lacatuş, omul ce avea să ne devină călăuză în cele două zile cât aveam să stăm doar între aceşti stranii "fraţi" ai noştri. E un fel de "lider" al lor, ştie pe toată lumea, chiar şi pe volohii celorlalte sate din împrejurimi. Şi suntem uluiţi mereu, de cât de bine ne înţelegem cu aceşti oameni. 

"E !, grăim rumâneşte, na cum să nuuu ?!... Am păzit limba nostră... Eştem volohi de la început, de la moşii şi didu (bunicii) noşti !... Numa işi al fo', n-am plecat arindinea (în altă parte)...". 

Aşa zic toţi. Suntem după două zile de călătorie, la peste 1.000 de kilometri depărtare de Bu­cureşti. 
Până în urmă cu câţiva ani, nici măcar unul dintre rumânii de aici nu auzise vreodată de Bucureşti, de România, nici măcar de ro­mânii ucraineni de pe malul Tisei sau de la Cernăuţi.

"Rumân ieşte ? Frate ieşte !"

Baba Maria are 82 de ani şi e cea mai bătrână din toată comunitatea de volohi din Ucraina. Calcă apăsat, dinspre celălalt capăt al satului, împingându-se într-un toiag cu care desparte în două marea de copi­lime care îi iese în cale. 
Oamenii o preţuiesc, o respectă. E de pe vremea lui Ciuba, Gusti, Bondi, Bîtca, Tiriţa, vechii volohi ce au legat, cândva, aşezarea... Strigă la femeile tinere de peste drum să-i aducă un scaun, să stăm la soare oleacă. "Ru­mân ieşte ? Frate ieşte !", zâmbeşte ştirb baba Maria, apoi ne pupă şi ne trage la pieptul ei. "No şăzî şî tu, şăzi oleacă ! Sufletu' (inima) mă doare, mijlocu' mă doare, urechile rău mă junghe. Şăzî, frate...".





- Baba Maria, ce sunt volohii ? Cum aţi ajuns voi aici ?
- Volohii rumâni îs. Işi s-o pomenit. Mulţi o vint "de pă Cehuri" (Cehia), eram volohi de-acolo. Şasă ai (ani) aveam când o vint tata cu mine de pă Cehi. Mama d'işi era, din Po­roşcovo, el o vint după ea. Eu în Praha m-am născut, tîrgu hăl mare. Ai auzit, ai fost ?

- Deci, tata din Cehia era tot voloh ?
- E (da) ! Grăia cu mama rumâneşte. Tata troşi (coveţi) făşea, linguri. Ştii ce-s linguri, troci ? No, frate. Troaca, troaca. (se bucură că ştim cuvintele rostite de ea)
- Când ai venit aici, în Poroşcovo, cu părinţii, lumea vorbea şi atunci tot ca dumneata ?
- No ? No ? Păi cum ? Vorbea rumâneşte. D-işi, din Poroşcovo mi-am luvat şi eu a meu vom (om, soţ). Treişizeci de ani îs de când "s-o culcat" (a murit). Şi-am avut cu el unşprizeci cupii. Canaloş Vasile îi zicea. Şi io îs Canaloş Maria Iosefina. No, aşe ! Să trăiţi încă o dată cât io, fraţii mei, Dumniezo să v-aldu­iască !

Un miracol al supravieţuirii

"Îmi zice Mariţa Voloşin, mă duc pă cinzeşitrii de ai şi işi m-am născut. Av tresiprezeci cupii şi două­şapte de onucúri (nepoţi) !... Mama, tata, bunicii, tot pravitu' (neamul) nostru tot işi o fo'. După a meu vom, mă scriu tot Voloşin... Noi am păzit limba, c-am grăit noi între noi aca' (acasă). Noi n-am ştiut că îs şi alţii rumâni care grăiesc în rumână, numa' până şe-o vint aicea rumânii, aşa ca voi... Na, vovă plaşe-ve cum grăim noi ? Pricepeţi oarecă cevare ?..."

Mariţa arată întocmai ca o gospodină de-a noastră, îmbrobodită, c-un sfeter pe spate, cam mult îmbătrâ­nită, după cele 13 naşteri şi multele necazuri, trăite, la fel ca toate femeile volohe. Dar e atât de veselă, de exuberantă, înconjurată de nepoţii ei blonzi şi pis­truiaţi, încât, stând doar puţin între aceşti oameni, îţi dai seama că toate greutăţile pot, pur şi simplu, să nu mai existe. 
Aşa s-a fixat o lege a pământului - îmi ex­plică Vasile Lacatuş - ca femeile să "rodească" mulţi prunci. Sub blestem, să nu îi lepede nicicând. 
Nu se ştie de când sau de ce, căci până nu demult, oamenii ăş­tia nu au avut, efectiv, nici o religie care să le-o interzică. Şi nici acum foarte mulţi nu au. "Aşa s-o vrut moşii noşti, ca să nu pierim", zice. 

Un in­stinct ca de trib, al păstrării seminţiei, ca să stator­niceas­că pe loc cât mai mulţi ur­maşi, lăsând cu jurământ ca toţi - absolut toţi ! - să-şi înveţe copiii în casă limba română şi să nu se amestece cu alte neamuri. 
N-au avut altă soluţie, în acest pinten de Ucraină, înfipt între trei ţări străine. Ca să nu dispară. Ca să se ştie de ei.
Astăzi, din cei peste 2.000 de volohi din Poroş­covo, 1.200 sunt copii. O me­die de opt-zece copii la o casă - satul cu cea mai mare natalitate din Ucraina, o ade­vărată "ciudăţenie" a ma­pa­mondului. 

Dintre toţi locui­torii, cel mult 100 sunt "gra­motni" (ştiu să scrie şi să ci­tească). Multe case n-au nici apă curentă, fântâni, lumină electrică - autorităţile ucrai­nene "au avut grijă" să înles­nească asta. 

N-au auzit de com­putere, telefoane mobile, mulţi dintre copii nici n-au văzut vreodată o ciocolată. 
O altă lege, lăsată "de la moşi" - cununiile să nu se desfacă. Foarte rar vreun voloh a divorţat sau s-a recăsătorit vreodată. Dacă o familie are mai puţin de patru copii, înseamnă că ori n-au apucat să îi facă, ori unul dintre soţi a murit. 
Un vechi cod moral stăpâneşte relaţiile dintre ei, înăuntrul tuturor satelor volohe. 
Să nu se înşele în interiorul comunităţii. Să se ajute necondiţionat. Să se ţină aproa­­pe. 
S-au descoperit până acum 11 sate româneşti în împrejurimile Poroşcovului (care e cel mai mare şi însemnat). Unele destul de departe, la aproape 100 de kilometri. Toate având, însă, aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi legi ale lor. 
Un adevărat "miracol" al supravieţuirii unei co­munităţi şi a unei limbi, după cum s-au pronunţat toţi specialiştii cu care am vorbit. Abia ştiind astea, când îi priveşti pe aceşti oameni sărmani, ce vin spre tine pe uliţa cea mare, te înfiori: de-adevăratelea, fiecare din­tre ei este "un erou". Un supravieţui­tor. Fiindcă "au păzit" atâta vreme limba asta, care nu le-a adus altceva decât necazuri.

Au aflat, în sfârşit, că au ţară

Vin tot mai mulţi. Suntem în­con­juraţi de copii, de gospodine înflă­cărate, căci bărbaţii sunt plecaţi cu munca, la pădure sau "la sămă­nat de croampe". 
"Na, biruiţi să pri­şepéţi ce noi grăim ?", ne în­trea­bă, hohotind de bucurie, când aud că pricepem, că pricepem tot. 





Ne aflăm chiar în inima "ta­berei", în faţa singurei prăvălii de aici - una rudimentară, doar cu alimente de bază - aparţinând unui voloh ceva mai înstărit, pe care-l cheamă tot Vasile, dar căruia toţi îi zic "Bi­rău". 
"El îi Birăul nostru, care ţine tabăru' nostru", spun, ară­tând cu mâna spre un bărbăţel "harnic" (gras), ce stă în tinda ma­gazinului, proaspăt bărbierit, cu braţele în­cru­cişate pe piept, ca un staroste. 

Asta, deoarece i-a ajutat pe mulţi, le-a dat mereu pe dato­rie, "pită", "mălai", "oloi", "cu­rechi", "vouvă" (ouă), fiindcă e stă­pânul cailor cei mai fru­moşi din sat, dar mai ales fiindcă în anul 2005, a fost cel dintâi voloh care a păşit vreodată în Ro­mânia. 
A fost acesta un alt "mo­ment istoric" pentru întreaga comu­nitate. El şi nevasta lui, Maria, au trecut hotarul doar câteva zile, până în Baia Mare şi Sighet, dar oa­menii i-au aşteptat acasă ca pe nişte mesageri din alte lumi. Cei doi au fost purtaţi de Ioan Botoş (preşe­dintele Uniunii Inter-regionale a Românilor din Ucrai­na - "Dacia") pe la toate ofi­cialităţile băimă­rene, ajun­gând cu ei până la Palatul Administrativ şi prefec­tul judeţului. 
Abia când cei doi s-au întors şi le-au po­vestit ce-au vă­zut, au început şi ei să înţeleagă că au, în sfârşit, un "aca­să". 
"Me­ream cu drumu' şi vedeam pă stradă vomini (oamenii) cum gră­iesc tutu­rin­ghea (pretutin­deni) rumâneşte, aşa ca cum vii işi la noi", îşi amin­teşte mormăit "Birăul", străduindu-se să se ţină băr­bat, să-şi stăpânească emoţiile. "Tot era acolo nu­ma' o limbă. Nu mai multe limbe, ca işi. Până atuncea noi n-am ştiut că eşte ţara noastră, că eşte prezidentu' a nostru. Gândeam că suntem lăpădaţi de la toţi...".

Vasile Birăul şi nevasta sa - primii volohi care au păşit în România
Stăm cu oamenii aceştia în mijlocul lor şi ne sim­ţim atât de bine, molipsindu-ne de la fericirea lor... Le împărţim copiilor ciocolate aduse de la Ujgorod, pe care aceştia le strâng la piept, ca pe adevărate tezaure, fugind pe uliţă ca să le molfăie cu fraţii lor. Ne amu­zăm de cuvinte, cum zic ei "apă arsă", în loc de fiartă, "lapte verde", în loc de crud, "deal", în loc de munte, "nevastă", în loc de noră (cei cu mulţi copii însuraţi au şi câte şapte-opt "neveste"), că "femeia rodeşte" şi "pomii nasc" fructe mândre... Pe mai toţi îi cheamă cu nume pur româneşti - Vasile, Ion, Mihai, Radu, Petru, Maria, aşa-s scrişi şi-n acte, aşa se pre­zintă şi familia Canaloş: "Iancu şi Leana", muierea având 54 de ani, el cu 2 ani "mai bătrân" (mai mare) decât ea. Împreună au 12 copii. Zici că-s luaţi de-undeva din satele noastre de moţi, după înfăţişare şi purtări, nu se plâng de nimic, decât că "ucrainenii nu ne plac rău pă noi", că "ei ne îngână pe noi !", aşa cum zic mai toţi consătenii lor. 
Chiar acum câteva săp­tămâni - zicea Leana - "a mea fătuţă de şapte ai o mărs la şcoală şi nişte ficioraşi de ucraineni o împins-o într-o râpă, acolea. O ţuţurat-o de păr şi i-a zis: «Volohă înhimată (murdară) !» Trii luni de zile cupila o zăcut în pat, s-o tare cutulit. M-am dus la învăţătoră şi n-o fă­cut nimic, o zâs că fecioraşii în ade­văr o zâs aşa. Nu mai pot s-o slobod la şcoală, că cupila se teme. Îi slabă, micuteoancă... Toţi cupiii păţăsc aşa !". 
Vasile Laca­tuş, omul nostru, întăreşte spusele Leanei. El este de cinci ani un fel de diacon la noua biserică baptistă - prima institu­ţie românească în­fiinţată vreodată aici. Dar care, din nefericire, se află spre "partea ucrai­neană" a satului. 
De-atunci, au fost supuşi unor presiuni sporite - înju­raţi de la porţi, scuipaţi, adesea îmbrânciţi când tre­ceau spre "adunarea" aceea a lor. 
Profitând de analfa­betismul lor, le-au pus în seamă o mulţime de tâlhării, trimi­ţându-i în puşcărie chiar şi pentru un braţ de lem­ne luat din pădure. 
"Da, ieşte razniţă între noi. Cupiii noştri nu-s lăsaţi să se ridice. Noi n-am avut nicicând funcţie, bun sirvici, că n-am ştiut carte. De-aceea n-am ieşit niciodată din sat - ne-o fost ruşine. Nici­unu' n-o fost la Occident, n-o biruit să iasă din ţară. Nu­ma-n Kazahstan, când era SSSR-ul, atâta am fost duşi noi, la troică. Aşa o fost şi cu cupiii mei: profe­sórii nu vinea la ei, le pune note mici, îi lasă acolo şi nu-i ascultă deloc. Şi dacă cupiii ridică mâna la clasă, par­că nu-i avug (aud). Cupiii noştri n-au niciun dor să mai vie la şcoală, dacă toţi îi îngână...".
Dar răul a avut şi o parte de bine. Aceasta a fost "şansa istorică a volohilor" de a-şi păs­tra limba, ne spusese profesorul Ilie Gher­gheş: 
"Că au fost discriminaţi, marginalizaţi. Dacă ucrainenii nu-i pri­­goneau, dacă nu erau aşa «zărăs­tiţi» (săraci), dacă măcar vreunul ar fi avut vreo funcţie socială, dacă erau accep­taţi la biserica pravoslavnică şi, mai ales, dacă făceau şcoală, păi ăştia erau slavizaţi de mult. Nici n-am mai fi auzit astăzi că au fost pe acolo volo­hii...".
Cea mai mare teamă a ucrainenilor din Poroşcovo este că, în scurtă vreme, aceştia îi vor depăşi numeric (ei sunt azi 3.000). Că astfel vor putea pretinde drepturi şi chiar funcţii de conducere în comună. Că, după atâtea vizite din Ro­mânia, la următorul recensă­mânt (ulti­mul a avut loc tocmai în anul 2001 şi-au fost trecuţi toţi ucraineni, căci etnia "voloh" nu există) toţi se vor de­clara români. Căci, în sfârşit, au aflat că au şi ei o ţară. Au aflat "cine sunt".

Vlahi veniţi dinspre apus !

Şi totuşi, cine sunt ei ? Au fost aici dintotdeauna sau au venit de undeva ? 
Nu există înscrisuri, căci înain­taşii lor au fost analfabeţi şi asupriţi mereu. Nimeni nu s-a interesat de ei, până prin anii 2000, iar ucrainenii n-au avut interesul să-i promoveze. 
Nu au relicve, zidiri. La "timitiu'" (cimitirul) ucrainean, înţe­legem cu greu că majoritatea volohilor care-au fost îngropaţi aici nu şi-au permis cruci de piatră şi că cele din lemn, sărăcăcioase, au putrezit. Dar că au fost mulţi. "Sute, mii", ne zice un fel de crâsnic. La fel cum au natalitatea foarte ridicată, tot aşa e şi mor­talitatea. Mor de tineri, din cauza greutăţilor şi supă­rărilor, astfel că astăzi comunitatea pur şi simplu nu are bătrâni. Există doar două persoane cu vârste peste 65-70 de ani: baba Maria, cu care vorbisem la intrarea în sat, şi uncheşul Mihai Canaloş, care are acum 79 de ani. Atât. 
Baba Maria ne spusese că ei au venit "de pe Cehuri", fapt susţinut şi de alţi volohi, care-au aflat asta de la moşii lor. "Da, graiul lor are asemănări cu cel al vla­hilor din Slovacia, din Serbia, Cehia", avea să întărească şi dr. Ioan Faiciuc, de la Institutul de Lingvistică al Academiei Ro­mâne, filiala Cluj, un renumit dia­lectician ardelean care le-a cercetat limba încă din anii 2000-2001. 
Aşa­dar, vlahi care au venit din­spre apus spre ră­sărit, fiind deja acolo cu multe veacuri înainte ! 
Asemeni vlahilor pe care reporterii noştri i-au cercetat atâţia ani în Serbia, Croaţia, Muntenegru, Un­ga­ria, Polonia... 
"Sunt «vo­loşi», aşa cum le-au spus întot­deauna slovacii vlahilor", ne va zice ling­vistul, la întoarcerea în ţară. 
"Ciu­dat, limba lor nu are nicio legă­tură cu Maramureşul, deşi aceasta e zona românească cea mai apro­piată. Niciuna ! Cele mai multe asemănări le-am găsit cu moţii din Crişa­na, cu Banatul, cu nordul Haţe­gului. Aşadar, foarte departe de graniţă. 
Slovacii i-au numit Vo­loşin, ungurii le-au spus Canaloş (lingurar). Astea-s cele mai întâl­nite nume de familie. Sunt, probabil, băieşi lingurari, care vorbesc o limbă foarte veche. Când zic «băieşi», nu înseamnă că au vreo legătură cu ţiganii. Precum aţi văzut şi voi, au alte îndelet­niciri, alte însuşiri. Denumirile «băieş» sau «rudar» au fost adesea prost înţelese. Ele reprezintă doar împărţiri «după mese­rii». 
Volohii au fost oameni care s-au ocupat cu lem­nul, cu cioplirea lemnului. Limba s-a păstrat în fami­lie sau ca un argou secret al mese­riei. Nu există în dialectul lor nici o particularitate ţigănească. Ceea ce m-a uimit e că în Poroşcovo există şi o «tabără» de ţigani, total sepa­rată, dar volohii nu s-au amestecat cu ei. Ba, culmea, sunt mai marginalizaţi în Ucraina decât ţiganii...".

Fericirea de a vedea străini

Într-adevăr, văzusem şi această parte de sat, cu zecile de case ale ţiganilor ucraineni, care habar n-au româneşte niciunul. Volohii îi numesc "goi", sau "go­liţi", şi suferă mult că sunt porecliţi de ucraineni "ţi­gani albi", această etichetă absurdă care-a stat adesea deasupra lor ca un blestem. 
"Dumniezo s'mă iarte, cum eştem noi «goi» ?!", izbucneşte bătrânul Mihai Canaloş, arătându-mi "pasportu'" mamei sale, Rada, născută aici în 1909. "Noi işi am fost, pă locu'nostru ! Işi ne-o rodit pă noi moşii hăi de demult. Noi nu 'ştem ca goii, învăţaţi astăzi işi, peste-o lună-n altă parte. Noi am fost cu lemnu'. Am lucrat numa' lemn d-işi, din padurile ale noastre. Nu ne-am mutat nichiri (nicăieri) !", mai zice cel mai bătrân bărbat din sat, dându-ne să privim ultimele linguri pe care a mai avut puterea să le cioplească. I le cumpărăm, ca şi cum am fi martori la stingerea unicei tradiţii a acestei seminţii urgisite.
Aşadar, au stat pe loc. Aşa zic puţinii bătrâni. Cei "de pe Cehii" s-au întors acasă la cei care nu s-au mişcat de aici. Aşa zice şi "ucraineanul român" Ioan Botoş, care a avut acces la arhivele cetăţii Mukachevo şi a descoperit că în anul 1364, au fost înfiinţate aici zece puncte de grăniceri, în care au fost aduşi mili­tari... "volohi" ! 
Tot în aceeaşi perioadă, în zona Po­roşcovo, au fost înfiinţate alte şapte puncte de grăniceri, compuse tot din volohi băieşi. 

Istoricul Ilie Ghergheş susţine ipoteza lui Botoş: "Cu toată res­pon­sabilitatea istoricului, care am studiat graiuri vechi, am predat paleografie la Universitate, mă pot pronunţa că e vorba de cel puţin anii 1400-1500, dacă nu mai demult. E o limbă care se vorbea la noi, în Ardeal, acum 150 de ani. Nu neapărat în Poroş­covo. Acolo, ei s-au mai amestecat, am auzit că unii s-au mai căsătorit şi cu cei din cartierul ţigănesc, ba şi cu ucraineni. Graiul lor s-a amestecat cu slavisme, cu cuvinte pe care le-au mai luat de la moldovenii cu care au lucrat cândva în Kazakhstan... Au fost mult influenţaţi şi de românii din România, care i-au vizi­tat în ultima vreme. Când am fost la ei prima dată, vorbeau o limbă mult mai rudimentară ca azi. Dar sunt cătune prin preajmă, în munţi, care nici nu au fost descoperite încă. Deşi am fost probabil primul istoric care i-a văzut, pot spune că cercetarea volo­hilor e şi azi abia la începuturi...".

Dor de România

Simer, Râmeţi (Remetea), Camianiţa, Svaleauca, Obaua, Vâjniţa, Dolha (Dolga), Mircea... Sunt un­sprezece sate din jurul Poroşcovului, unde au fost des­coperite până acum comunităţi de volohi în Trans­carpatia. 
Peste 10.000 de "rumâni", găsiţi nu demult între culmile astea blajine ale Carpaţilor Păduroşi, foarte puţin cunoscuţi astăzi. Zece mii !... Şi, cel mai probabil, încă mai sunt. Căci niciodată n-au fost cercetaţi sau "inventariaţi" cumsecade, ci doar văzuţi în viteză de "echipe" sporadice de români, ce nu s-au abătut prea mult de la drumul mare.
Mircea... Tocmai pe drumul spre Lvov, la peste 50 de kilometri de Po­roş­covo... Un pâlc de bordeie bătrâne, vă­rui­te-n albastru, urgisite la marginea satu­lui pe-o coamă de deal şi bătrânul aşezării, Petru Ca­naloş, care şi-a ţinut un fel de genealogie a "pra­vitului" său, ajun­gând cu memoria până la două veacuri în ur­mă. 

La Râmeţi, doar o "vu­liţă" de rumâni a mai ră­­mas, în mijlocul ucrai­­nenilor. Limba e mai slabă, ba unii, pre­cum Larisa Canaloş, zic că suntem primii ro­mâni din România pe care i-a văzut în viaţa ei, în afară de pastorul cernău­ţean Ioan Pătraş, baptistul patriot, care de 5 ani se străduie să-i sprijine şi să le redeştepte limba. 

Astăzi, volohii din Transcar­patia cel mai mult îşi doresc o şcoală în limba română. Au început să simtă, să înţe­leagă în adân­curile sufletelor, că ceva îi leagă de alte ţinuturi decât astea. Şi e atâta dragoste în satele astea, "ceva" ce ne înduioşează până la lacrimi şi parc-ai vrea mereu să mai stai, să-i auzi, să-i ajuţi... 
Când o asculţi pe Iula Voloşin cân­tân­du-ne în faţa porţii ei din Râmeţi, un cântec vechi, cu care s-a pomenit de co­pilă: "Tu muiere, tu bo­lândă/ Nu şedea-n ţară străină/ Du-te-acasă, fierbi şi mâncă/ şi te pun-te şi te culcă... Dirima, dirima mea/ Fă dirima cum îi vrea/ Da' de-oi fi în ţara mea...". 
Când îl auzi pe Vasile Lacatuş, cel de-al doi­lea voloh din istorie care a fost vreo­dată în România, zicând cum a plâns când a trecut pe jos podul de la Sighet, pe pământ româ­nesc... Sau pe bătrânul Mihai Canaloş, înţeleptul din Poroşcovo, care ne zice, înain­te de plecare, sărutân­du-ne, c-ar vrea ca toţi românii să vină aici, la el, în căsuţa aceea scundă, cu două odăi, în care-au trăit bu­nicii şi părinţii săi, în care a crescut apoi unsprezece copii şi optzeci de nepoţi şi strănepoţi. 
Întocmai aces­tea sunt cuvintele sale, la des­părţire, cu care-aveam să rămânem în suflet încă mult timp: "SĂ ZICEŢI ACOLO, LA RUMÂNIA, CĂ TOŢI ROMÂNII SĂ VINĂ AICI, LA MIHAI CANA­LOŞ, ŞI-NTR-O CASĂ TOŢI OM TRĂI ! SĂ ZICEŢI CĂ SÂNJELE-A LU' MEU ÎI RUMÂNESC. NUMA' RUMÂNESC ÎI. NO, AŞE. SÂNJELE A LU' MEU N-O FOST RUSESC NIGDA (NICIODATĂ) !".

Lecţia de limba română, cu Ira şi Milan

Nu întârziasem niciun minut de la întâlnirea cu Ira Voloşin. La 2 fix eram la uşa casei de rugăciune a ro­mâ­nilor din Poroşcovo. Dar fata de nici 18 ani începuse deja "lecţia", cu cei 20 de copilaşi care se strânseseră din timp în curte. Sunt mici şi gălăgioşi, cum sunt copiii şi, decât să se lase iarăşi cu scandal cu ucrainenii din zonă, mai bine îi bagă în sală şi începe un pic mai repede. 
Încă din curte îi aud deja pe cei mici îngâ­nând-o lung pe Ira. "Mamaaaaa", "tataaaaaa", "caaaa-luuul". 
Intru tiptil, cu emoţii de clasa I, şi mă pun în rân­dul al doilea de bănci. Din primul rând, Nataşa, o fru­museţe de copil de 8 ani, mă conduce, pas cu pas, cu privirea. Are în ochi ceva din ghiduşia unei premiante care nu toceşte niciodată lecţiile. Ne-am împrietenit cu o zi înainte, când i-am vizitat familia, una dintre pu­ţi­nele familii mixte - tatăl rumân, mama ucreainean­că - din Poroşcovo. 

În casa familiei Husari, limba ro­mână e sfântă, ca biblia din care Marina, cea mai mare dintre cei cinci copii, le citeşte, seara, celorlalţi, în limba fraţilor de dincoace de munţi. Nu e de mirare că Nataşa e mereu cu mâna pe sus, când e vorba să tradu­că un cuvânt din ucraineană în română, să recite o poezie.
Sâmbătă de sâmbătă, întâlnirile de la casa de rugă­ciune baptistă din Poroşcovo urmează acelaşi tipar. Aşa e de 5 ani de zile, de când Ira, pe atunci o puştoaică ceva mai mare decât Nataşa, a asistat la prima lecţie ţinută de Gabriela, soţia pastorului Ioan Pătraş. 
Născută în România şi căsătorită cu Ioan, de loc din Cernăuţi, Gabi Pătraş e adevărata profesoară de limba română a comunităţii de volohi din Ucraina. A terminat Asistenţa Socială la Oradea, şi-a făcut lucrarea de diplomă într-o comunitate de ţigani foarte săraci din Bihor, aşa că a înţeles, ca nimeni alta, ce trebuie făcut, cât mai degra­bă, pentru a ridica amărâta comunitate de volohi din Poroşcovo. 
"Cartea pe primul plan, altfel, săracii vor ră­mâne mereu la meseriile de jos", şi-au spus Gabi şi Ioan Pătraş, iar de atunci, nu a fost întâlnire în casa de rugăciune, în care să nu îi mai înveţe un dram de limbă curată, românească, şi să nu-i ajute şi încurajeze să se ţină de şcoală pe volohii ei dragi. 
"Aici, la biserică, ţinem vie limba română. Copiii sunt mai deschişi, au învăţat să citească în limba română, să cânte. Am înce­put să facem literele, alfabetul latin. Sunt şi foarte talentaţi unii dintre ei. Lui Ernest de două ori i-am arătat alfabetul şi l-a învăţat !", îmi spune pastorul Ioan, bucuros de progresul uimitor pe care l-au făcut mulţi dintre cei mici. "Azi sunt fix 5 ani de când ne-am mutat la Poroşcovo. 
Lucrurile merg înspre bi­ne. Cu sprijin din Elveţia, am îmbrăcat şi am încălţat 50 de copii, ca să poată merge la şcoală", spune Ioan Pătraş. "Noi, la biserică, facem cât putem. Dar ar prinde foarte bine un profesor de limba română. Am început nişte demersuri şi, dacă părinţii vor, autorităţile nu s-ar opune. Dar trebuie să vină cineva cu autoritate să facă asta", crede Ioan Pătraş.
Între timp, Gabi Pătraş a făcut ce-a ţinut de ea: şi-a crescut deja, în numai 5 ani, doi "suplinitori" de frunte, pe Ira şi Milan, doi copii frumoşi care, azi, când Gabi e plecată, ţin lecţia de română de la pupitrul de la care predică pastorul Ioan. 
Copii care se învaţă unii pe alţii limba română, care se corectează unii pe alţii şi care deprind rotunjimile literelor din alfabetul latin. E greu cu 20 de copii, e şi mai greu cu ceilalţi încă vreo zece, care vin pe parcursul orei, dar Ira are o răbdare de neclintit. 
"Ce am scris aici pe tablă ?". "Va-caaa !". "Va-caaaaa !", îi răspunde puştimea din clasă. "În română e ca şi la noi, vaca. Dar mai e şi vita, care tot vacă înseamnă", le spune Ira, iar copiii o ascultă cu gura căscată. 
Repetă de cincizeci de ori, dacă e cazul, până când şi cel mai aiurit ori mai adormit copil bagă la cap. Pe cei mai neastâmpăraţi îi mai dojeneşte, pe cei mai activi, ca Nataşa, îi premiază cu buline în car­neţelul lui Milan şi cu bomboane aduse de la oraş.
Ira va împlini îndată 18 ani. La vârsta ei, cele mai multe dintre prietenele din Poroşcovo sunt măritate şi au deja doi-trei copii. Dar Ira visează o altă viaţă. Vrea să fie ca Gabi şi ca Ioan, oameni cu carte şi cu meserii frumoase. Anul acesta va termina postliceala sanitară din Ujgorod. E singura româncă din Poroşcovo care a terminat vreodată un liceu şi se bucură că are câteva prietene care vor să i-o ia pe urme. 
"Au deja 16 ani şi nici ele nu s-au măritat, vor să se ţină de şcoală. Nu e uşor. E greu să ţii la şcoală un copil, când ai alte zece guri de hrănit acasă ! Dar lumea s-a emancipat mult în ultimii ani, de când au venit Gabi şi Ioan Pătraş, de când românii de la Apşa le mai trimit ajutoare şi de când români ca noi au venit să vadă de ei".

"Din partea autorităţilor române aţi simţit vreun sprijin ?", îl întreb pe Ioan Pătraş. 
Schimbă subiectul şi îmi răspunde abia după minute bune. "A fost pe aici fostul consul de la Cernăuţi, au fost ceva reprezentanţi la festivalurile de la Apşa, unde am trimis pe cei mai buni copii de la noi. Le-a plăcut cum au recitat ai noştri şi le-au dat diplome", spune. "Cam la asta s-a rezumat totul, la diplome...". 

Până când autorităţile române se vor interesa de viaţa a peste 10.000 de păs­trători de limbă română, copiii din Poroşcovo învaţă poeziile lui Eminescu de la doi tineri misionari baptişti şi de la învăţăceii lor, Ira şi Milan, doi adolescenţi volohi.




Autori, BOGDAN LUPESCU
            CIPRIAN RUS


sursa: http://www.formula-as.ro