3.29.2018

„Au plecat moţii prin ţară, cu doniţi şi cu ciubară“ - Tradiții românești





„Au plecat moţii prin ţară, cu doniţi şi cu ciubară“, aceasta era definiţia cea mai autentică a locuitorilor din Apuseni. Cu greu se mai păstrează astăzi mărturiile unei civilizaţii a lemnului care pare a fi în pericol de dispariţie.






În inima satelor îndepărtate, din munţii Apuseni, pierduţi de tumultul lumii contemporane, meşterii dogari sau văsari încă îşi lucrează ciuberele, doniţele şi putinile, pentru a le vinde apoi la târgurile din zonă. Apariţia acestei îndeletniciri nu poate fi datată în timp. 






Meşterii realizau din doage butoaie, ciubere, doniţe şi alte vase mai mici, numite „zdroabe“. Ei îşi procurau lemnul pentru văsărit direct din păduri, iar plata o făceau „la butuc“ pădurarului sau brigadierului silvic. Doagele le făceau tot în pădure şi, dacă era vară, le uscau tot acolo, clădite în „căsulii“. Iarna, doagele erau uscate în casă, în jurul hornului de la sobă şi în podul casei. 

 „Ţara Moţilor era cea mai renumită zonă în ceea ce priveşte prelucrarea lemnului sau confecţionarea de vase din lemn de conifere. Unii s-au specializat în dulgherit şi în cioplirea lemnelor pentru construcţii, îndeosebi a şindrilelor, alţii se porneau prin zonele de la periferia munţilor cu cercuri ori numai cu uneltele în spate, ca dogari ambulanţi, care confecţionau vase din materialul clienţilor. 
Iniţial, ciuberele şi doniţele au fost confecţionate de meşterii locali în cadrul şi în folosul gospodăriei proprii, precum şi pentru aprovizionarea altor gospodării din sat. 
În timp, numeroase sate din zonele deluroase şi muntoase s-au specializat în prelucrarea lemnului. Uneori specializarea a fost impusă de stăpânii domeniilor, alteori de insuficienţa bucatelor obţinute de pe ogoarele sărace“, afirmă etnograful Adriana Ţuţuianu de la Muzeul Unirii din Alba Iulia. 







Dintre toate meşteşugurile care presupun prelucrarea lemnului, văsăritul sau dogăritul a cerut cea mai mare specializare, care poate fi deprinsă într-o perioadă mai îndelungată, din tată în fiu. Ciuberele erau transportate apoi la târgurile de ţară cu ajutorul căruţelor. În căruţă încărcau şi doniţe şi cofiţe pe care le dădeau pentru fân la cai ori pentru mâncarea necesară pe drum. De cele mai multe ori, târguiala se transforma în troc, căci în schimbul ciuberelor şi doniţelor, meşterii primeau bucate: porumb, grâu şi secară. Nu de puţine ori, aceste deplasări pentru negoţ durau luni întregi.







Dogari mai există în Apuseni, în special în satele de pe cursul Arieşului Superior, amonte de oraşul Cîmpeni, la Avram Iancu, Vidra, Ponorel, Scărişoara, Gârda de Sus. 
Nicolae Câra, văsar din Ciuruleasa ajuns la vârsta de 70 de ani, s-a născut într-o familie de dogari. El povesteşte cum, în timpul iernii, muncea alături de tatăl său la dogărit, încheind butoaie, doniţe şi ciubere, iar primăvara plecau prin ţară pentru a vinde marfa şi a putea să aducă acasă bucate, ca să aibă ce pune pe masă în iarna următoare.

„Plecam de multe ori să ne vindem marfa până în sudul ţării, iar cursele durau chiar şi câteva luni bune. Împreună cu tatăl meu şi cu calul nostru, Iancu, parcurgeam sute de kilometri. Ajungeam chiar şi până la Dunăre. Era greu, dar era frumos pentru că am avut ocazia să văd aproape toată ţara“, spune dogarul. 

Nicolae Câra este afectat că meseria pe care o cunoaşte şi o îndrăgeşte nu este dusă mai departe de nimeni. „Tinerii din ziua de azi nu mai sunt interesaţi să lucreze lemnul. Cei mai mulţi au plecat la oraş sau în străinătate. Nu peste mult timp va dispărea şi această meserie“, se întristează văsarul din Apuseni.

Paşca Ilisie este un alt dogar cunoscut pe Valea Arieşului. „Am scaunul de la văsărit de la moşul meu, de 60-70 de ani. Meseria am învăţat-o de la părinţi. Când m-am născut, asta era meseria oamenilor de aici. Mergeau în pădure, tăiau doage, făceau ciubere, puneau în căruţe şi mergeau în ţară, la Huedin, Cluj, Satu Mare şi le vindeau pe cereale. Din asta trăiam. Am fost şi până în Dobrogea cu ciubere de vânzare“, afirmă văsarul din Gârda de Sus. 

Confecţionarea unui ciubăr durează cam o oră şi jumătate, dacă are pregătite doagele. Văsarul este la pensie şi lucrează în special ciubere mici, doniţe, tulnice mici şi linguri. „Mai vând la turiştii care vin la Gheţarul de la Scărişoara“, spune Paşca Ilisie.

La Scărişoara, Dumitru Paşca este un veteran al cioplitului în lemn. A deprins meşteşugul „cioplind din brişcă un dărab de lemn când vedea de vite“, alături de alţi copii ai satului. Numai că vremea a trecut şi copilul cu brişcă s-a transformat în omul cu jilăul (rindeaua). 
Dumitru Paşca a lucrat zeci de ani la Cooperativa „Moţul“ din Câmpeni, unde a realizat numeroase obiecte de artizanat din lemn, destinate cu prioritate pieţelor occidentale. Pentru ai casei, pentru vecini şi alţi consăteni, cât şi pentru clienţii din toată ţara, a scos rând pe rând vozuri (căzi de fructe) pentru prune, mere şi struguri, căzi din lemn, ciubere, doniţe pentru apă, butoaie, tulnice şi „zdroabe“.


UNELTE FOLOSITE DE DOGARII DE CIUBERE :  Secure, firez (fierastrău de mână), joagăr de mână, joagăr pe apă, scaun de văsărit, mezdreală (pentru cioplitul lemnului), scoabe (pentru fixarea lemnului de prelucrat), sfredele (burghie), jilău (rindea), mai şi pană (pentru despicarea lemnului), mihei (banc de lucru), gater.

Chiar şi în perioada comunistă, locuitorii din Ţara Moţilor şi-au păstrat dreptul să vândă sau să facă troc cu fructe de pădure şi material lemnos. O hotărâre în acest sens a fost emisă de Consiliul de Miniştri în anul 1965. Una dintre măsurile luate de către stat le oferea dreptul locuitorilor din aşa-numitele localităţi de munte să vândă fructe de pădure, material lemnos şi de construcţie sau să primească la schimb cereale. Facilitatea putea fi pusă în practică de beneficiari în orice regiune din ţară. Documentul era destul de restrictiv: produsele puteau fi vândute „doar pentru nevoile de producţie şi consum propriu“

Localităţile în care s-a aplicat această măsură nu figurau pe lista celor colectivizate de regimul comunist. În evoluţia procesului de colectivizare din regiunea Cluj, înfiinţată în 1950, un caz aparte l-a reprezentat raionul Câmpeni. Datorită caracteristicilor sale geografice, acesta va fi imposibil de colectivizat pentru autorităţile comuniste. Deşi în cursul anilor fuseseră inaugurate mai multe „întovărăşiri“, până la încheierea oficială a procesului colectivizării, în această zonă nu s-a organizat nicio gospodărie agricolă colectivă. 
Sfârnarii (negustorii) erau cei care cumpărau de la ciubărari vasele pe care le vindeau apoi la târgurile de ţară sau prin satele de câmpie. Cei mai vestiţi sfârnari erau vidrenii de pe Arieşul Mic. Aveau căruţe mari, „făcute cu măiestrie şi ferecate zdravăn.





sursa: http://adevarul.ro

3.27.2018

Hiroyuki Sanada, un samurai adevărat ...






Hiroyuki Sanada, pe numele său adevărat Hiroyuki Shimosawa. este unul dintre cei mai talentați actori din Japonia.

Sanada s-a născut în Tokyo, la 12 octombrie 1960. La 11 ani a început să ia lecții de actorie și să se antreneze în arte marțiale. Sanada a obținut licența de arte de la Universitatea Nihon.

În 1999 și 2000, el a jucat cu Royal Shakespeare Company (RSC) în producția ”King Lear”.

Sanada a primit MBE onorific pentru "contribuția sa la răspândirea culturii britanice în Japonia prin performanța sa într-o producție Shakespeare comună".

Unele dintre filmele celebre ale lui Sanada sunt  The Twilight Samurai, Ring , Kaito Ruby, The Last Samurai. 




 

Sanada a jucat rolul Matsuda, imperialistul japonez care se împrietenește cu personajul lui Ralph Fiennes, în filmul ”Contesa albă”, regizat de James Ivory.







Hiroyuki Sanada a jucat în filmul chinez ”Promisiunea” regizat de Chen Kaige, în calitate de general Guangming. 
Sanada a apărut în „Ora 3 Rush„ cu Jackie Chan și Chris Tucker și în 2007, în ”Orașul destinației finale”, un alt film al lui James Ivory, unde a jucat alături de Anthony Hopkins.

În martie 2011 a apărut alături de Keanu Reeves, în ”47 Ronin”, prima adaptare în limba engleză a legendei Chushingura , cea mai faimoasă poveste a Japoniei despre loialitatea și răzbunarea samurailor. 






sursa: https://en.wikipedia.org

DUMNEZEU A CREAT SPERANȚA ȘI A DĂRUIT-O OAMENILOR ÎNTR-O ZI DE PRIMĂVARĂ




HAIDEȚI LA GOGOȘI CALDE, SĂ LE MÂNCĂM DIN PRIVIRI PE SĂTURATE !




3.25.2018

ÎN SFÂRȘIT, PRIMĂVARA ESTE PE DRUM CĂTRE NOI ...



SE PARE CĂ ”HOBBIȚII” AU EXISTAT CU ADEVĂRAT ...






”Hobbitul” (titlu original The Hobbit, or There and Back Again) este un roman de fantezie pentru copii scris de John Ronald Reuel Tolkien, scriitor englez, filolog și profesor universitar.







John Ronald Reuel Tolkien


Romanul a fost publicat pe 21 septembrie 1937, primind multe aprecieri, fiind nominalizat pentru medalia Carnegie și primind un premiu de la New York Herald Tribune pentru cea mai bună carte de ficțiune pentru copii. Este popular și în zilele noastre și face parte din literatura clasică pentru copii.





În 1995, regizorul neo zeelandez Sir Peter Robert Jackson și soția lui Fran Walsh și-au exprimat interesul pentru o adaptare cinematografică a Hobbitului, care este prima parte dintr-o trilogie completată cu două filme Stăpânul inelelor.





DAR, SE PARE CĂ ”HOBBIȚII” NU SUNT DOAR O FICȚIUNE



Hobiţii din Insula Flores ar putea aparţine unei specii distincte de hominizi.

Oamenii din Flores, subiectul unor controverse acerbe între oamenii de ştiinţă, după descoperirea fosilelor lor, în 2004, pe o insulă din Indonezia, ar fi putut să aparţină unei specii distincte, potrivit unor studii recente, bazate pe analiza mărimii creierului şi a degetului mare de la picior.





AFP informează că aceste fosile au aparţinut unor oameni de talie mică, cu o înălţime de aproximativ un metru şi o greutate de circa 30 de kilograme. 
Oamenii de ştiinţă consideră că Homo floresiensis, care a trăit pe Insula Flores din Indonezia, în urmă cu 12.000 de ani, avea capul anormal de mic în raport cu restul corpului.
Această microcefalie a fost interpretată fie ca rezultatul unei maladii, provocată probabil de o carenţă severă de iod, fie ca o consecinţă a unui "nanism insular", care constă într-o micşorare a taliei, pentru a supravieţui într-un mediu în care resursele de hrană erau sărace.
După analiza craniilor extrem de mici ale unor hipopotami pitici care au trăit în trecut în Madagascar, paleontologii Eleanor Weston şi Adrian Lister, de la Muzeul Naţional de Istorie din Londra, consideră că acelaşi fenomen de "nanism insular" ar fi putut să apară şi în cazul Homo floresiensis, potrivit unui articol publicat în revista Nature.

"Este posibil ca acele cranii de Homo floresiensis să fi aparţinut unor Homo erectus, pe care viaţa pe o insulă i-a transformat în pitici, şi nu unor indivizi anormali sau care aparţineau unei specii ce a evoluat separat", a declarat Eleanor Weston.

"Analiza datelor despre hipopotamii pigmei din Madagascar, al căror creier este excepţional de mic în raport cu talia lor (cu 30% mai mici decât se credea), sugerează faptul că acelaşi fenomen ar fi putut să apară şi în cazul lui Homo floresiensis", mărimea extrem de mică a creierului putând fi "rezultatul unei vieţi izolate pe o insulă".

Însă un alt studiu, publicat tot în revista Nature, prezintă posibilitatea ca oamenii preistorici din Flores, numiţi de unii cercetători "Hobiţi" (după celebrele personaje din seria "Stăpânul inelelor"), să fi descins dintr-un alt strămoş decât Homo erectus.
Analiza degetului mare de la picior, care aminteşte mai degrabă de degetele unor specii de primate, indică faptul că strămoşul lui Homo floresiensis ar fi putut fi "un alt hominid mai primitiv", a declarat William Jungers, de la Stony Brook University Medical Center din New York.



Satul ficţional Hobbiton a fost construit în orăşelul Matamata din nordul Noii Zeelande, pentru filmele bazate pe romanele scrise de Tolkien

Interesant este că respectivele case nu se limitează la exterior, ci sunt construite şi mobilate în întregime.

















surse: http://www.mediafax.ro

3.23.2018

IARNA NU ȘI-A FĂCUT TREABA LA TIMP, IAR PRIMĂVARA DOARME ÎN METROU ...




COMICE




Este mai bine să plângeţi, decât să urâţi ! Atunci când plângeţi, agresiunea apărută se distruge.








Nimeni nu poate face rău altuia, fără să plătească !

Supărarea este una din cele mai răspândite încălcări ale legilor universului, care poate determina mari neplăceri în viaţa, atât a celui pe care te superi, cât şi în propria ta viaţă.

Potrivit legii bumerangului, tot ceea ce emitem în atmosferă, din punct de vedere vibratoriu: gânduri, vorbe, dorinţe, fapte, sentimente se întorc la noi producând efecte perturbatoare în câmpul nostru energetic. De aceea, nimeni nu poate face rău altuia, fără să plătească.

Oricând aveţi gânduri negative despre o persoană, să vă rugaţi în permanenţă pentru sănătatea ei. 


Când ne gândim la cineva, se creează instantaneu o punte energetică între noi şi omul la care ne gândim. De aceea, orice gând rău reprezintă un atac energetic care aduce un prejudiciu omului respectiv. 

Ne atacăm şi ne omorâm unul pe altul în mod inconştient, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru.

Gândirea noastră dispune de cea mai puternică forţă creatoare din sufletul nostru.

Gândul este cel care atrage binele sau răul în existenţa noastră.
Toate gândurile emise plutesc în aer ca nişte mine ameninţătoare pentru a lovi pe cel ce le-a produs.

Neîntelegerile într-o relatie de cuplu vin din nevoia de a-l controla şi domina pe celălalt.

Fiecare încearcă astfel să aibă controlul şi să rămână deasupra întregii situaţii.

Când controlezi o altă fiinţă îi iei energia, îţi faci plinul pe socoteala altuia. Astfel devii vampir energetic.

Răcirea relaţiilor dintre doi parteneri se datorează creşterii nivelului de agresivitate interioară. 
Lipsa de compatibilitate duce la lipsa de comunicare. 
Lipsa de comunicare duce la dezastru.
Lipsa de comunicare prin iubire duce la ură.
O agresivitate subconştientă faţă de bărbaţi sau femei se transformă într-un program de autodistrugere.
Dacă doi parteneri abuzează fizic sau emoţional unul de celălalt, atunci ei nu merită să rămână împreună.
Cu cât este mai puternică dependenţa de persoana iubită, cu atât mai numeroase sunt pretenţiile noastre faţă de ea.
Dependenţa naşte agresivitatea, iar agresivitatea produce boala.
Dependenţa de dorinţe, frica, depresia şi supărarea atrag gelozia.
Orice expresie dură, afirmată pe un ton categoric poate provoca un rău atât sieşi cât şi unui alt om.
Ori de cate ori cădem în acest prost obicei, ne deconectăm de la sursă şi intrăm în suferinţă.
Cearta, mânia, nerăbdarea emit în tăcere o mare forţă distructivă.
Numai prin iubire poate seca izvorul răutăţilor.
În dragostea omenească trebuie întotdeauna să existe o detaşare de omul iubit. Cu cât aveţi mai multe pretenţii, iritări şi nemulţumiri faţă de omul apropiat, cu atât mai mult creşte dependenţa de el.
Dependenţa de valorile materiale ne va omorî încetul cu încetul şi spiritul şi sufletul.
Să nu vorbiţi despre nenorocirile trăite, pentru că ele pot prelungi durata lor.
Când nu vorbim cuiva despre problemele noastre, noi ne îndepărtăm de ele.
Îndepărtarea de ele este primul pas pentru depăşirea acestora.
Esenţial este când vorbiţi despre problemele şi emoţiile dvs. să nu căutaţi milă sau compătimiri.
Dacă aveţi o mare supărare sau tristeţe, încercaţi să nu aduceţi sentimentele acestea acasă.
Ieşiţi în stradă cu deosebire în locurile înverzite şi plimbaţi-vă !
Nu faceţi din casa dvs. o groapă de gunoi energetic.
Dacă locuiţi de câţiva ani şi aţi saturat spaţiul cu regrete, supărări şi spaime, amintiţi-vă momentele în care v-aţi certat şi supărat, aşezaţi-vă în acel loc, iertaţi, anulaţi agresivitatea faţă de iubire, rugaţi-vă.
Este mai bine să plângeţi, decât să urâţi.
Dacă n-aţi reuşit să vă învingeţi pe dvs. înşivă, agresiunea se acumulează în mod inevitabil.
Atunci când plângeţi, agresiunea apărută se distruge.

Munca nu trebuie să ne omoare, ci să ne dezvolte.
Înseamnă că supraîncărcările nu trebuie să fie permanente şi în fiecare ocupaţie să găsim plăcerea. Dacă nu există plăcere, orice activitate se poate transforma într-o suprasolicitare şi va dăuna sănătăţii.
Încercati sa identificati cat mai corect care este munca care v-ar aduce satisfactii prin insasi existenta ei in viata dvs.
Nu cautati neaparat satifactii materiale. Nu căutaţi plată, nici laudă şi nici o răsplată, orice aţi face. 
Săvârşind ceva bun noi pretindem imediat recompensă. Aceste dorinţe aduc ca rezultat suferinţa.
Cu cât veţi intensifica acest tip de pretentii, cu atât va creşte nivelul de agresivitate şi se va întări programul de autodistrugere.
Când cineva te jigneşte, nu te răzbuna pe el, nu-l urî şi nu te supăra pe el. 
În măsura în care reuşim să-i iertăm, în aceeaşi măsură sunt posibile schimbări interioare de profunzime.
Se cuvine să iertăm nu numai în gând ci şi cu sufletul. 
Cel mai mult ne leagă de trecut supărările neiertate. Iertând un om care ne-a jignit sau ne-a supărat, ne putem vindeca de o boală gravă.
Cum dăruieşti aşa primeşti !
Roagă-te în permanenţă ca toţi cei din jurul tău să fie fericiţi, sănătoşi şi întreaga lume să fie binecuvântată. Această rugăciune va iradia atât de multă iubire către întreaga lume, încât iubirea se va întoarce la tine din belşug.
Răzbunându-te, te faci egal cu adversarul. 
Iertându-l, te arăţi superior. 
Iertând, ne eliberăm pentru a ne putea înălţa. 
Ar trebui să fim conştienţi că iertând, îi eliberăm pe cei care ne-au greşit, deci iertând oferim libertate.
Să alegi calea iertării, pentru că numai ea desface rana încleştată în timp.
O gândire sau o acţiune negativă este resimţită dureros de mii de organisme.
De aceea există o lege a naturii şi a ştiinţei (Principiul al III-lea al mecanicii cunoscut si sub numele de Principiul actiunii si reactiunii), conform căreia răul pricinuit altora, ne face rău şi nouă.
De aceea străduinţa de a ierta duşmanii şi de a îndrepta spre ei numai gânduri de pace şi iubire constituie un act protector pentru noi.
Asadar suntem ceea ce suntem, ca rezultat a ceea ce gandim.

GÂNDIND FRUMOS, VOM AVEA O VIAȚĂ FRUMOASĂ  !


sursa: http://revistasufletului.net

3.20.2018

TAINELE LONGEVITĂȚII OMULUI





Longevitatea primilor oameni, așa cum este prezentată în Biblie, pare de necrezut (100 - 900 ani).

Mitologia sumeriană, de asemenea, menționează longevitatea neobişnuită antediluviană (perioadă care aparține unei epoci străvechi a omenirii). Pe listele sumeriene apar 7 - 9 regi/înţelepţi antediluvieni care au domnit zeci de mii de ani şi care, evident, îl scot pe Matusalem din concurs. Deşi tentativele de identificare a acestor eroi/semizei sumerieni cu cei 7 - 10 patriarhi biblici antediluvieni sunt încă nesatisfăcătoare, longevitatea acestor regi, de care sumerienii şi akkadienii pretind că au fost conduşi, este de 4 până la de 40 de ori mai mare decât a patriarhilor (regi-preoţi) biblici antediluvieni. Astfel, cifrele biblice arată mult mai modest.

Cartea Geneza (cap. 6) ne arată că prima civilizaţie care a trăit pe pământ era o rasă umană de statură mai înaltă. Nu se specifică ce înălţime ar fi avut aceşti pământeni, dar ni se dă o cheie: erau foarte longevivi, trăind până la aproape un mileniu. Începeau să se reproducă la o vârstă mult mai târzie decât astăzi (cel mai devreme la 65 de ani şi cel mai târziu după vârsta de 180 ani sau chiar la 500 de ani, în cazul lui Noe). Copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea, toate erau mai lungi. Ştiind că există un raport proporţional între creşterea organismului şi vârsta medie a reproducerii, observăm că astăzi creşterea în înălţime are loc până la 20-25 de ani.

Dacă antediluvienii deveneau adulţi cu adevărat după 65 de ani, aceasta sugerează că ei creşteau în înălţime până la 65 de ani sau chiar mai mult, ceea ce explică de ce autorul biblic i-a numit „uriaşi”, aşa cum uriaşe erau şi diversele animale preistorice care au trăit în acele timpuri, iar astăzi sunt întâlnite varietăţile lor mai pitice.

Descreşterea în înălţime şi longevitate, care a avut loc în primul mileniu după Potop, potrivit cronologiei biblice, ar putea fi explicată şi prin apariţia unui fenomen genetic degenerativ, cum ar fi ”sindromul de progerie” (sindromul Hutchinson-Gilford), care se manifestă sub forma unei îmbătrâniri rapide, premature a organismului. Până la vârsta de 12-20 de ani, copilul cu progerie trece prin toate fazele de dezvoltare, până la îmbătrânire reală şi moarte. O boală asemănătoare este sindromul Werner, în care maturizarea rapidă începe odată cu pubertatea, iar la 40 de ani, individul are toate simptomele unui om îmbătrânit definitiv.

Suntem, după toate probabilităţile, nişte pitici degeneraţi. Sigur, mult mai informaţi decât strămoşii noștri. Longevitatea noastră a crescut în ultimul secol datorită dezvoltării medicinei, dar efectele secundare ale acestei filozofii medicale, plus alte cauze moderne, ne-ar putea coborî iarăşi longevitatea.


Atunci când vorbim despre longevitate este necesar să ne gândim nu doar la o durată a vieţii excepţional de mare, ci şi la menţinerea unui nivel optim al funcţiilor fiziologice ale trupului şi al funcţiilor cognitive. 

Cu toții ne dorim să trăim, precum în poveşti, o „tinerețe fără bătrânețe și o viață fără de moarte” sau măcar „fericiți până la adânci bătrâneți”. 
Din vremuri de demult, omenirea a căutat sub diferite forme elixirul tinereții veșnice, elixirul nemuririi. Astăzi, se fac tot mai multe cercetări complexe şi studii ştiinţifice care au ca scop identificarea unor modalităţi practice adecvate prin care omul să devină capabil să-și prelungească viaţa cât mai mult şi să oprească procesul îmbătrânirii. 
Unii cercetători mai mult sau mai puțin vizionari şi-au pus creativitatea şi inteligenţa în slujba descoperirii secretului longevităţii, urmărind să identifice nu numai care sunt genele şi care sunt mecanismele lor de acţiune, ci şi factorii din structura ființei umane care sunt responsabili cu stoparea procesului îmbătrânirii şi cu creşterea longevităţii. 
De-a lungul timpului, unele fiinţe umane au descoperit în felurite moduri, de cele mai multe ori în mod intuitiv, secretul unui stil de viaţă sănătos, care le-a permis să trăiască peste 100 de ani.

Un cercetător intuitiv care este preocupat de prelungirea vieții se inspiră din exemplele pe care le oferă natura.

Shin Kubota, profesor de biologie marină la Universitatea din Kyoto, este şi el convins că omul în general – dar el speră că este vorba și despre el însuşi – va descoperi în scurt timp secretul nemuririi. El apreciază că această descoperire va fi posibilă atunci când omul va înțelege în detaliu procesul amplu al vieții care se desfășoară într-unul dintre cele mai simple organisme vii: meduza.









Prof. Shin Kubota și meduza nemuritoare pe care o studiază



De peste 40 de ani, Shin Kubota studiază ”Turritopsis dohrnii”, o specie de meduză ce este considerată la ora actuală singura creatură terestră nemuritoare. 
„Turritopsis este specia cea mai impresionantă din tot regnul animal”, afirmă entuziasmat cercetătorul. 
„Cred că am descoperit secretul vieţii sale biologice şi cred totodată că îl putem folosi și aplica în cazul ființelor umane.” 
„Meduza Turritopsis este foarte mică, dar totuşi drăguță”, afirmă Shin Kubota. „Cu zeci de tentacule fine precum firele de păr, meduza adultă are dimensiunile unghiei degetului mic de la mână. Cele care navighează în ape mai reci au un trup în formă de clopot de culoare roşie, extraordinar de frumoasă, dar cel mai adesea ele sunt albe şi translucide.”

În fiecare dimineață, timp de trei ore, Shin Kubota îngrijeşte micuța sa menajerie acvatică. Meticulos, el le scoate una câte una din frigider, le schimbă apa, le examinează şi se minunează de fiecare dată de modul în care meduzele înoată, unduindu-se încet în apă, fără zgomot. Cercetătorul le hrăneşte pe fiecare în parte cu o porție infimă de ouă ale crustaceului Artemia salina. „Câteodată, oul este prea mare pentru ca meduza să îl poată ingera. Utilizând microscopul, îl tai în două cu ajutorul unui ac, asemenea unui tată care îi taie mâncarea copilului său, prea mic pentru a o putea mesteca”, se amuză cercetătorul japonez.

În stânga biroului său, etajerele bibliotecii s-au curbat sub greutatea manualelor şi a cărților. „Aceasta este cartea care mi-a bulversat viața”, spune profesorul Kubota, arătând către o enciclopedie de biologie. „Am citit fiecare pagină. Îmi aduc aminte că m-am simțit atras într-un mod irezistibil de arborele filogenetic şi de schema taxonomică. Mi-am spus la un moment dat că misterul vieții nu poate fi descoperit prea ușor la speciile superioare, și că el trebuie să fie ascuns la rădăcina arborelui filogenetic, unde se află meduzele.”

Ca majoritatea hidrozoarelor, meduzele Turritopsis cunosc două mari etape de dezvoltare în viața lor: una inițială, imatură, în care există sub formă de polip şi cealaltă matură, adultă. Un polip seamănă cu o masă vegetală din care cresc structuri în formă de tije care se termină cu muguri.

Trupul meduzei este alcătuit în proporție de 98% apă şi 2% materie uscată. Ea este ușor de recunoscut: are forma unui clopot gelatinos prevăzut cu nişte tentacule moi care se balansează şi care, de cele mai multe ori, au un efect iritant asupra pielii umane.

Ajunsă la maturitate, meduza produce ovule şi spermatozoizi care se combină pentru a crea larve, ce vor forma la rândul lor noi polipi. În marea majoritate a cazurilor, meduza moare după ce se reproduce. 
Dar cazul speciei Turritopsis este foarte diferit: chiar imediat după reproducere, aceasta cade pe fundul oceanului, unde trupul ei se strânge și tentaculele se retrag, devenind în scurt timp o masă gelatinoasă informă. După câteva zile, un înveliş exterior acoperă acest agregat celular, din care cresc stoloni (ramuri) care se alungesc tot mai mult, până când devin un polip. Noul polip dă naştere unei noi meduze, iar procesul reîncepe și se poate desfășura fără întrerupere pentru o perioadă indefinită de timp. Acesta este unicul caz cunoscut al unui animal capabil să se reîntoarcă integral până la stadiul de imaturitate sexuală, după ce a atins stadiul de maturitate sexuală. Shin Kubota vrea să înţeleagă acest proces-minune.

Câteva regiuni unde trăiesc cele mai longevive fiinţe umane din lume și secretele longevității lor


Există în lume mai multe regiuni în care fiinţele umane ating vârste impresionante, cu mult peste durata medie de viaţă a oamenilor de pe această planetă. Cercetătorii numesc aceste regiuni „zone albe”. Ele sunt arii geografice în general limitate, în care locuitorii, beneficiind de condiții naturale, superioare de viață, sunt în mod firesc longevivi. Aceste regiuni, în mod evident, nu pot fi caracterizate doar prin prisma unui singur „secret” al tinereții, ci împărtăşesc, toate, anumite similitudini semnificative. 

De pildă, locuitorii acestor regiuni trăiesc într-o comuniune intimă cu Natura și au de regulă un regim alimentar sănătos, favorabil vieții îndelungate, aspecte ce contribuie substanțial la menținerea unei stări de sănătate durabile și foarte bune.

Chiar dacă mai există unii cercetători care consideră că genetica joacă un rol important în creșterea duratei de viață a omului, tot mai mulți sunt cei care sunt încredințați că modul de viață are un rol decisiv în această privință. Într-adevăr, în conformitate cu punctul de vedere al „bioconservatorilor”, modul și stilul de viaţă al omului are o pondere de peste 75% în problema longevității.


Hunza, Pakistan





Locuitori din Valea Hunza, trecuți de suta de ani


Dacă în orice altă provincie a Pakistanului speranţa de viaţă atinge circa 50-60 ani, fapt de altfel tipic pentru o ţară din așa-zisa lume a treia, se pare că în Valea Hunza din Pakistan suntem cu toții martorii direcţi ai unui fenomen greu de crezut. Conform investigațiilor întreprinse de numeroşi cercetători, în Valea Hunza trăiesc cei mai longevivi oameni din lume.

Primul dintre cei care şi-a dedicat viaţa analizei amănunțite a așa-numitului „mit al Văii Hunza” a fost americanul Jay Milton Hoffman, care în anul 1960 a fost delegat de către US National Geriatric Society (Asociația Națională de Geriatrie a Statelor Unite) să studieze cauzele şi factorii care determină starea de sănătate şi longevitatea legendară a locuitorilor din Valea Hunza. 
Dr. Hoffman şi-a consemnat observațiile într-o lucrare care avea să facă multe valuri în medicina modernă. În volumul său intitulat Hunza: Secrets of the World's Healthiest and Oldest Living People (Hunza: Secretele celor mai sănătoși și mai longevivi oameni din lume) el relatează despre un ţinut în care oamenii nu suferă de bolile specifice populaţiilor occidentale, sedentare şi consumatoare de produse toxice pe post de alimente.

În Valea Hunza nici măcar cei mai bătrâni oameni nu sufereau de boala Parkinson, colesterol mărit, boli de inimă, cancer (cancerul era complet necunoscut în rândul lor), artrită, carii dentare, afecţiuni ale vezicii urinare, diabet, tuberculoză, hipertensiune arterială, alergii, astm, boli de ficat, constipaţie, hemoroizi sau alte sute de afecţiuni care vin ca o ironică notă de plată pentru noi, cei „civilizaţi, avansaţi tehnologic şi atotștiutori” în ignoranţa noastră educată.

În Valea Hunza nu sunt spitale, farmacii, aziluri de nebuni, secții de poliţie sau închisori și nici infracționalitate violentă ori cerşetori. Aceşti oameni nu sunt, nici pe departe, prea „barbari” sau săraci ca să construiască sedii pentru astfel de instituții, ci pur şi simplu nu au nevoie de aceste instituții specifice „civilizației” moderne.

În Valea Hunza se întâlnesc aproape la tot pasul oameni cu vârste de peste 100 de ani, iar specialiștii nu mai prididesc să facă analize și măsurători care să-i ajute să descopere și să înțeleagă secretul acestei longevități uluitoare.

Aici oamenii mor fie în urma accidentelor, fie de bătrâneţe, la vârste extrem de înaintate și în niciun caz din cauza bolilor degenerative, precum se petrece cu bătrânii din Occident.

Dar cea mai mare surpriză a medicinei moderne a apărut în urma investigării cazurilor de naștere, des întâlnite, în care mamele aveau 60-70 de ani, iar taţii 70-90 de ani. Pare greu de crezut, nu-i așa ?

Studiile au arătat că acest miracol al vieţii este posibil datorită acțiunii combinate a unor factori benefici pentru sănătate, cum ar fi alimentaţia preponderent vegetariană, calitatea superioară a aerului şi a apei și munca fizică susținută.

La vârste la care alţi oameni se află în postura unor bunici, care abia se deplasează cu ajutorul bastonului sau al scaunului cu rotile, bătrânii din valea Hunza pot încă să procreeze și muncesc cot la cot cu tinerii. 
La început, autorităţile pakistaneze au refuzat să ia la cunoștință această situaţie neobişnuită, chiar comentând ironic că pruncii nou-născuți ai bătrânilor de 80 ani aparţineau, de fapt, unor tineri din aceleași sate. Dar testele de paternitate efectuate în laboratoare din Marea Britanie şi SUA au certificat faptul că nu era vorba de mituri şi zvonuri, ci totul era adevărul adevărat, iar bătrânii octogenari erau, într-adevăr, taţii nou-născuţilor.

Care este secretul sănătății, al vigorii și al longevității neobișnuite a locuitorilor din zonă ? 

Cercetătorii au ajuns la concluzia că acesta poate fi explicat, în primul rând, prin consumarea unei mari părți a alimentelor în stare crudă, fără ca acestea să fie gătite sau prelucrate cu ajutorul focului. 
Verdețurile sunt mâncate pe loc, imediat ce sunt culese. De fapt, în anotimpul cald, hrana zilnică a locuitorilor din valea Hunza este compusă din peste 80% legume şi fructe, ce sunt consumate în stare crudă. 
Se crede că unul dintre secretele longevităţii de invidiat ale băştinaşilor constă în consumarea în cantităţi mari a caiselor, fructe bogate în vitamina B17. Caisul este unul dintre pomii fructiferi care s-au adaptat la condițiile climatice aspre din regiune. 
Caisele sunt consumate în stare crudă în anotimpul cald, iar cele care nu pot fi consumate sunt pregătite pentru iarnă într-un mod original. Caisele rămase sunt tăiate în două şi puse la uscat pe tăvi uriaşe de lemn, care sunt urcate apoi pe acoperișul caselor, fiind uscate la soarele timid de vară, ceea ce conservă principiile active, vitaminele şi mineralele din valoroasele fructe. 
La fel sunt preparate şi cireşele sau prunele. 
Sâmburii de caise sunt sparţi, iar miezul lor este adunat cu mare grijă. După ce este uscat tot la Soare, miezul sâmburilor este măcinat, iar din această făină femeile pregătesc aluat pentru pâine şi prăjituri tradiţionale.






Diverse fructe puse la soare pentru a se usca


Un alt secret al longevităţii rezidă, probabil, în modalitatea „neortodoxă” prin care localnicii îşi gătesc tradiționala pâine. Pentru pregătirea ei, băştinaşii macină cu ajutorul unor mori simple de piatră boabele de grâu, orz şi hrișcă. Făina rezultată este amestecată cu ulei, miere, melasă, lapte de soia, sare de mare, scorţişoară, nucşoară, suc proaspăt de lămâie şi portocale, ouă, ulei de măsline, praf de curry, pătrunjel, ghimbir şi banane uscate, multe dintre aceste ingrediente fiind obţinute de băștinaşi prin intermediul trocului. 
Pâinea rezultată este coaptă pe jumătate în tipsii mari de metal, astfel încât principiile active, vitaminele şi elementele nutritive să nu fie distruse de temperaturile mari din cuptor.

Aerul rece şi altitudinea ridicată fac ca microbii şi bacteriile să fie aproape inexistente. Rozătoarele şi insectele care transmit diverse boli sunt necunoscute în Valea Hunza. Alimentele nu sunt niciodată procesate sau rafinate. Aici nimeni nu consumă zahăr, ci miere, care este foarte preţuită.

Lacul Shimshal, din valea Hunza (după cum puteţi observa forma, neîntâmplătoare, a lacului, este cea de inimă).





În sfârșit, poate cel mai mare secret al sănătăţii şi longevităţii acestor oameni constă, de fapt, în simpla şi banala apă care provine din gheţarul Ultar. Analizele de laborator au arătat că apa din gheţarul Văii Hunza este foarte bogată în potasiu, cesiu, ioni de hidrogen și alte minerale alcaline, ea fiind din acest motiv foarte alcalină, aspect care, în ultimă instanţă, previne apariția cancerului și întârzie apariția bătrâneții. 

Cercetările întreprinse de savantul român Henri Coandă și de cercetătorul american Patrick Flanagan au evidențiat faptul că apa din Valea Hunza este în mod natural structurată în microclusteri moleculari (aglomerări moleculare ordonate), ceea ce îi conferă un potențial vital foarte ridicat.



Okinawa, Japonia





Locuitorii acestei insule japoneze se mândresc cu un loc privilegiat pe lista regiunilor aşa-zis albe. În acest loc există foarte puține cazuri de boală Alzheimer, boli cardio-vasculare şi cancer la sân, cu 80% mai puține decât în Statele Unite ale Americii. Regimul alimentar al acestor oameni a fost studiat în detaliu. Dieta lor conține fructe proaspete, precum ananas, citrice, pepeni, dar şi cartofi dulci, alge, tofu, legume verzi şi plante medicinale. Locuitorii respectă tradiția culturală „hara hachi bu”, care constă în a mânca la fiecare masă o cantitate moderată de alimente, ce nu depășește niciodată 80% din capacitatea stomacului.

Persoanele în vârstă sunt active, muncesc în cadrul fermelor locale şi fac în mod regulat exerciții fizice în aer liber.



Andorra






Situat între Spania şi Franța, principatul Andorra are 84.000 de locuitori şi este una dintre regiunile de pe glob unde se înregistrează numeroase cazuri de persoane longevive. 
Locuitorii beneficiază de apă sănătoasă şi de un regim alimentar mediteranean deosebit de sănătos. Nivelul redus de stres este legat de stabilitatea socială şi de siguranța regiunii, un loc unde nu există armată şi unde rata şomajului este nulă. 
Persoanele în vârstă au la dispoziție centre de activitate şi de recreere. Mulți dintre locuitorii din Andorra se înscriu, printre altele, la cursuri de artă plastică.




Ikaria. Grecia





Locuitorii insulei muntoase a Ikariei din Marea Egee ating frecvent vârsta de 90 de ani, proporția celor care ating această vârstă la suta de locuitori fiind de 40 de ori mai mare decât în cazul americanilor. Medicii atribuie forma lor fizică uimitoare regimului alimentar sănătos, care nu conține deloc carne şi zahăr, ci foarte multe cereale integrale, cartofi şi legume. 
De asemenea, locuitorii consumă de-a lungul întregii lor vieți mult lapte de capră şi preparate din cele peste 150 de plante medicinale din zonă. Cei mai mulţi dintre ei au grădini și își dedică o mare parte din timp activităţii fizice efectuate în mijlocul naturii, printre arbori şi plante.



Nicoya, Costa Rica





Pentru cei 75.000 de locuitori ai peninsulei Nicoya, viața aproape că nu s-a modificat în ultimii 100 de ani. Ei se simt foarte apropiați unii de ceilalți, urmează un regim alimentar pe bază de alimente proaspete şi plante medicinale şi consideră că munca fizică este esențială pentru o viață de bună calitate. 
Se hrănesc în principal cu tortilla (o varietate de lipie pregătită din boabe de porumb), fasole şi sucuri de legume. Apa lor este bogată în elemente minerale, aspect ce contribuie la buna sănătate a articulațiilor și a organismului în general. Grație climatului uscat şi însorit, nu există practic cazuri de boli respiratorii în rândul acestor oameni.


Vilcabamba





Vilcabamba, un sat din sudul Ecuadorului, este adesea supranumit „Valea centenarilor” sau „Paradisul tinereții veșnice”. În anul 1950, un studiu efectuat în această regiune a arătat că nu există decât foarte puține boli cronice şi că nu sunt deloc rare cazurile de oameni ce au depășit vârsta de 120 de ani. 
Persoanele în vârstă muncesc în ferme și realizează munci manuale. Locuitorii acestei regiuni practic nu mănâncă produse de origine animală şi consumă legume proaspete, diferite fructe și plante cu proprietăți terapeutice. Apa pe care o beau, bogată în minerale şi puternic ionizată, provine din munții din regiunea respectivă. 
La vârste înaintate, locuitorii au o luciditate mentală de invidiat, sunt sănătoși și desfăşoară în mod constant o bogată activitate fizică.




Un sfat încurajator pe care îl putem urma fiecare dintre noi

Cunoscând existența tuturor acestor cazuri remarcabile de ființe umane longevive, ce trăiesc în comunități cu un regim și un stil de viață sănătos, natural și firesc în zone nepoluate, în care așa-zisa civilizație modernă încă nu a pătruns, putem fi, la rândul nostru, inspirați să ne îmbunătățim stilul de viaţă.

Deoarece nu este posibil să ne mutăm pur și simplu într-una dintre aceste zone, abandonând viața pe care o duceam până acum, nu ne rămâne decât să punem și noi în aplicare învățăturile extrem de simple pe care ni le putem însuși, observând experiența de viață a acestor comunități longevive care încă mai există în anumite locuri mai izolate din lume. 
Regulile de aur ale vieții îndelungate și sănătoase pornesc de la o alimentaţie simplă, naturală, de la consumul unei ape curate și sănătoase şi de la un exerciţiu fizic adecvat. 
Un stil de viață cât mai firesc și mai sănătos are drept consecință creşterea longevității. 
Este însă nevoie să trecem la transformări radicale în mentalitatea noastră, în modul în care tratăm apa și hrana, ca și mediul înconjurător. Niciodată nu este prea târziu ca să facem transformări benefice în această direcție.

Câtă vreme privim, însă, toate cele ce ne înconjoară ca pe niște simple obiecte neînsuflețite, consumabile și dispensabile, nu vom avea decât de pierdut și ne vom scurta implicit viața. 
Este necesar ca tot mai multe ființe umane de pe această planetă să înțeleagă că existența într-un mediu natural și nepoluat este o condiție fără de care o viață îndelungată și sănătoasă nu este posibilă. 
Deloc întâmplător, un geniu de talia lui Viktor Schauberger afirma că planeta Pământ este o ființă vie, ca și apa care hrănește și susține toate formele de viață, iar calitatea vieții noastre depinde de respectul pe care i-l acordăm. 
Înţeleptul Seneca afirma odinioară: „Cât trăieşti, învață să trăieşti!”, mesaj ce este încă de actualitate pentru omul contemporan.

Esența vieții umane este exact ceea ce nu poate fi calculat: dragostea, spiritualitatea, poezia, înțelepciunea, muzica, tandrețea, altruismul, generozitatea, solidaritatea umană. Toate acestea, care nu pot fi calculate sunt, puțin câte puțin, evacuate din peisaj.

HAIDEȚI SĂ NE ÎNTOARCEM LA VECHILE OBICEIURI, SĂ RESPECTĂM NATURA ȘI SĂ TRĂIM ALĂTURI DE NATURĂ... ASTFEL VOM DEVENI MAI UMANI, MAI SĂNĂTOȘI,  MAI LONGEVIVI ...









surse: http://spirituletern.blogspot.ro; https://semneletimpului.ro

3.18.2018

ÎNCĂLZEȘTE-ȚI SUFLETUL TĂU BUN CU INIMIOARA MEA FIERBINTE !





NOI NU MAI ÎNȚELEGEM NIMIC ... VINE PRIMĂVARA SAU VINE IARNA !?





Îți vei da seama cât de mult îți lipseste APA doar când fântâna va seca !







UNII DINTRE NOI TRĂIM CIVILIZAT, NE PROCURĂM STRICTUL NECESAR VIEȚII, IUBIM ȘI RESPECTĂM NATURA, SUNTEM TOLERANȚI... DAR MAI EXISTĂ ȘI UNII CARE SE CRED CIVILIZAȚI DOAR PENTRU CĂ SUNT STĂPÂNII UNOR MUNȚI DE BANI, DE CASE, DE MAȘINI, ÎN GENERAL SUNT STĂPÂNII UNOR LUCRURI LIPSITE DE VIAȚĂ... ACEȘTI OAMENI SE CRED SUPERIORI, CHIAR NEMURITORI. CONSIDERĂ CĂ CEILALȚI OAMENI AR TREBUI SĂ SE ÎNCLINE ÎN FAȚA LOR ... DAR ATUNCI CÂND SE AFLĂ ÎN FAȚA UNEI SITUAȚII LIMITĂ, SUNT PRIMII CARE PIER. DE CE ? PENTRU CĂ TOATĂ VIAȚA LOR AU TRĂIT CU IMPRESIA CĂ TOTUL LI SE CUVINE, FĂRĂ A OFERI NIMIC ÎN SCHIMB, FĂRĂ A ÎNVĂȚA SĂ TRĂIASCĂ ... NOI, CEILALȚI, VOM SUPRAVIEȚUI PENTRU CĂ AM OFERIT DRAGOSTE ȘI PREȚUIRE, PENTRU CĂ AM TRĂIT DECENT FĂRĂ A CĂLCA ÎN PICIOARE CEEA CE PĂMÂNTUL-MAMĂ NE-A OFERIT ȘI MAI ALES PENTRU CĂ ȘTIM SĂ NE TRĂIM VIAȚA ȘI CU MULT ȘI CU PUȚIN ...(n.m.)

SĂ VEDEM, DE EXEMPLU, CE S-AR ÎNTÂMPLA DACĂ OMENIREA AR RĂMÂNE FĂRĂ APĂ POTABILĂ






NU ESTE UN FILM ARTISTIC, SUNT REACȚIILE REALE ALE UNOR OAMENI ”CIVILIZAȚI” ÎN URMA ȘTIRII CĂ NU AU APĂ POTABILĂ LA DISPOZIȚIE

Apa este vitală pentru viață. Fără apă, n-am exista nici noi, nici animalele, nici plantele. Și totuși, deși apa e atât de importantă, cumva omenirea a reușit să… o strice. Nu de tot, dar ne apropiem vertiginos de o teribilă criză a apei. Iată de ce.


Apa este o combinație dintre doi atomi de hidrogen și unul de oxigen. Pentru 99,99% dintre locuitorii planetei indicativul H2O nu înseamnă nimic special.

Dimpotrivă, apa e o banalitate care se găsește din abundență pe planeta noastră albastră: peste două treimi din suprafața Pământului sunt acoperite de ape. Deci, să fim serioși, de unde și până unde pericolul unei crize a apei ?

Câtă apă potabilă avem la dispoziție ?

Un om are nevoie de circa 2 - 4 litri de apă potabilă pe zi, deci pe an consumă vreo 1,5 metri cubi de apă „de băut”. 

Populația planetei se apropie vertiginos de cota de 8 miliarde de indivizi, deci anual omenirea necesită 12 kilometri cubi de apă potabilă. La care se mai adaugă apa necesară celorlalte specii de animale și plante. În total, putem spune că în fiecare an viețuitoarele de pe Terra consumă vreo 20 km3 de apă.

Mult, puțin ? Raportat la cantitatea totală de apă care se estimează că există pe planetă (aproape 1,4 miliarde km3), pare foarte, foarte puțin. O fracție. Apa pe care o avem la dispoziție ne-ar ajunge pentru vreo 50 de milioane de ani, deci ideea unei crize a apei pare pur și simplu stupidă.

Atenție, însă, la un detaliu: nu toată apa de pe Terra este potabilă. 






Pentru ca apa să fie bună de băut, trebuie să conțină un anumit nivel de minerale și nutrienți, lucruri necesare pentru menținerea echilibrului proceselor care au loc în corpul ființelor vii. Apa sărată a oceanelor și mărilor nu este potabilă – iar acest gen de apă reprezintă 97% din apa de pe Terra.

Adică doar 3% din cantitatea impresionantă de apă de pe planetă poate fi utilizată pentru băut !

Ceea ce înseamnă că, din 1,4 miliarde km3, ne mai rămân, de fapt, vreo 42 de milioane de kilometri cubi de apă utilă. Chiar și așa, apa potabilă pe care o avem la dispoziție tot ar fi suficientă pentru vreo 2 milioane de ani, chiar și în condițiile creșterii accelerate a populației de la an la an. Și să nu uităm că, nu peste mult timp, procesele de desalinizare a apei de mare vor deveni fezabile economic. Deci hai să nu mai vorbim despre criza apei…

Dar lucrurile, totuși, nu sunt deloc roz: aproape o treime din această apă potabilă, pe care o credem arhisuficientă, se găsește adânc în subteran, în acvifere imposibil (deocamdată) de exploatat; două treimi e conținută de păturile de gheață de la poli și în ghețari (omul încă nu a inventat mijloace fezabile de a folosi apa din aceste locuri); cam 1% reprezintă apa conținută în straturile superioare ale atmosferei, în nori.

Practic, doar 0,3% din toată apa potabilă le este accesibilă oamenilor și viețuitoarelor, regăsindu-se în „apele de suprafață”: râuri, lacuri și pânza freatică de mică adâncime. 
Deci, rezumând, putem folosi pentru băut doar 0,01% din toată apa existentă pe Pământ. Ceea ce înseamnă mai puțin de 100.000 km3. Ceea ce mai înseamnă că apa potabilă ne ajunge cam pentru vreo 5.000 de ani. O perioadă de vreo 10.000 de ori mai redusă decăt credeați inițial.
Deși Terra e acoperită în proporție de 70% de ape, volumul total de H2O este foarte mic raportat la volumul planetei. Apa potabilă de pe Pământ este foarte puțină raportat la cantitatea totală de apă, iar apa potabilă care poate fi accesată și utilizată de către oameni e doar o fracție (diametrul „mărgelei” în care am putea aduna toată această apă utilă are doar 56 km…).

Sunt sigur că acum ideea unei crize a apei nu vi se mai pare fantasmagorică. 


La ce folosim apa potabilă ?

În primul rând, la băut, evident. În jur de 55-60% din corpul nostru este alcătuit din apă, iar procesele biologice duc la eliminarea unei cantități importante din aceasta. Deci permanent e nevoie de „realimentarea” organismului cu acest lichid esențial pentru viață. 

Însă, pentru mai mult de o treime din populația planetei (adică în jur de 3 miliarde de oameni), apa potabilă este un lux. Țările de pe continentul african sunt cele mai afectate de accesul dificil la surse de apă sigură pentru sănătate, aici înregistrându-se și cele mai multe decese (milioane anual !) din cauza bolilor care apar fie din cauza hidratării necorespunzătoare, fie din cauza apei infestate.

Pe lângă băut, oamenii folosesc apa și la alte procese. În primul rând la grupurile sanitare, „trasul apei” fiind cea mai eficientă metodă cunoscută în țările civilizate pentru a scoate dejecțiile din spațiile de locuit. Apoi pentru igiena corporală: de la spălatul pe mâini și pe dinți până la dușul sau baia cu spumă, apa este de bază pentru o societate modernă… frumos mirositoare. 
Folosim apa pentru a spăla hainele pe care le purtăm, vasele din care mâncăm, podelele și covoarele pe care umblăm, geamurile prin care intră soarele, mașinile care ne duc de colo-colo, etc.

Par lucruri absolut normale pentru oricine (cu excepția celor din țările nedezvoltate sau în curs de dezvoltare, unde oamenilor de-abia le ajunge apa pentru băut).

Un locuitor dintr-o țară civilizată a ajuns să consume, în medie, circa 150 de litri de apă pe zi pentru activitățile zilnice: o treime din apă e consumată la WC, altă treime pentru spălat pe mâini și pe corp, cam un sfert la spălatul hainelor și vaselor, iar restul pentru diverse alte activități.

De remarcat că peste 10% din această cantitate este apă irosită, care curge la robinet fără a fi folosită la ceva (cănd se spală vasele sau când ne spălăm de dinți, ori pentru că instalația de apă nu mai este etanșă). Adică un om dintr-o țară civilizată irosește zilnic peste jumătate din cantitatea de apă de băut de care are nevoie…

Sau, pentru a avea o imagine și mai dramatică, un cetățean dintr-o țară bogată irosește într-o zi cantitatea de apă necesară supraviețuirii unui om dintr-o țară săracă. Sună stupid, știu. Aproape jumătate din populația planetei a ajuns la un nivel de trai care presupune consumul zilnic a circa 100 de litri de persoană, în medie – adică peste 35 de metri cubi de apă anual „de căciulă” ! Altfel spus, peste 3 miliarde de oameni contribuie la consumul anual a peste 100 km3 de apă potabilă pentru ALTE ACTIVITĂȚI personale decât băutul.

În condițiile în care am văzut mai devreme că putem accesa cam 100.000 km3 de apă potabilă, înseamnă că astfel vom consuma rezervele de apă bună în mai puțin de 1.000 de ani. Nu pare un tablou optimist,

Ei bine, puneți-vă centurile, deoarece consumăm mult mai multă apă, după cum veți vedea.

„APA VIRTUALĂ”


Veți spune că glumesc: chiar dacă trăim în epoca internetului (informația virtuală), iar tehnologia realității virtuale de-abia așteaptă să ne inunde viețile, apa e palpabilă, nu virtuală. Însă „apa virtuală” are o altă semnificație decăt cea gramaticală – este vorba despre consumul de apă asociat celorlalte activități umane, în principiu cele legate de agricultură și industrie. Domenii unde se consumă cantități impresionante de apă dulce, potabilă.

Făcând o paralelă cu activitățile poluante, care sunt catalogate după „amprenta de carbon” (cantitatea de gaze cu efect de seră, în special CO2, emisă pentru producerea unui obiect), niște oameni vizionari au conceput o metodologie de calcul a consumului de apă, cunoscută drept „water footprint” (în traducere, „amprenta de apă” – de altfel, site-ul chiar așa se și numește: waterfootprint.org).

Iar rezultatele pot părea șocante, deoarece iau în considerare atât consumul de apă, cât și gradul de poluare al apelor din cauza reziduurilor deversate în râuri și lacuri sau în pânza freatică din subsol.




Dunărea poluată de gunoaiele aruncate de ”omul civilizat”



Într-o gospodărie occidentală, consumul casnic de apă pe cap de locuitor presupune utilizarea celei mai mari cantități de apă potabilă pentru transportul dejecțiilor din locuință. Spălatul hainelor consumă mai multă apă decât dușul sau spălatul în cadă. Iar scurgerile din instalație sau irosirea apei au o pondere mai mare decât ne-am aștepta. În general, consumul casnic e de circa 10 ori mai mare decât cantitatea de apă pe care o bea o persoană.

Pentru obținerea unui kilogram de grâu este necesar consumul mediu a circa 1.300 litri de apă potabilă. Majoritatea acestei cantități uluitoare este consumată pentru irigarea lanuriIor de grâu, evident, însă în calcule intră și operațiunile conexe (cum ar fi apa folosită la carburantul necesar utilajelor sau vehiculelor de transport). 
Pentru obținerea unei pâini de 1 kg se vor consuma peste 1.500 de litri de apă, în tot lanțul de la producerea materiei prime până când produsul finit ajunge pe masa cumpărătorului. Probabil acum sintagma „pâine și apă” capătă o altă semnificație.

Alte exemple: o ceașcă de cafea se face responsabilă pentru consumul a 140 de litri de apă, în timp ce o ceașcă de ceai necesită un consum de 4 ori mai redus de apă – dacă un băutor de cafea ar prefera ceai, ar economisi zeci de mii de litri de apă anual. 

Producerea unui kilogram de fructe necesită de trei ori mai multă apă decât producerea unui kilogram de legume, iar pentru un kilogram de orez e necesară o cantitate dublă de apă decât în cazul unui kilogram de grâu.

Lucrurile stau mult mai rău când vorbim de industria cărnii: pentru un kilogram de carne de pasăre se consumă peste 4.000 de litri de apă, în cazul porcului sunt necesari 6.000 de litri pentru un kg de carne, iar carnea de oaie necesită 10.000 de litri de apă pentru fiecare kilogram. Asta în timp ce kilogramul de carne de vită duce la consumul a circa 16.000 de litri de apă (de patru ori mai multă decât în cazul păsărilor !).

Așadar, pe lângă apa necesară pentru băut, omenirea trebuie să consume incredibil de multă apă și pentru mâncarea de care are nevoie. Cum consumul de carne este în creștere, e ușor de intuit că și cantitatea de apă necesară acestei industrii va crește. Ba chiar în ritm galopant, dacă luăm în considerare gradul accelerat de înmulțire a populației planetei, respectiv cel de înmulțire a animalelor necesare pentru satisfacerea foamei.

Dar asta nu este tot. Oamenii sunt incredibil de risipitori cu mâncarea: se estimează că, pe plan global, se aruncă la gunoi 1,3 miliarde de tone de mâncare nefolosită. Anual ! În bani, această risipă se traduce în pierderi de circa 1 trilion de dolari pe an. Însă, tradusă în „apă virtuală”, risipa înseamnă daune imposibil de cuantificat în bani. Practic, aruncăm o bună parte din apa potabilă pe… „apa sâmbetei”, ceea ce nu face decât să accelereze drumul spre criza apei menționată la începutul articolului.

Nu doar producerea mâncării consumă apă, ci și sistemele de producere a energiei electrice și alte activități industriale. În SUA, de exemplu, rețeaua de termocentrale consumă cam la fel de multă apă ca și agricultura. În cazul unei termocentrale, apa este folosită pentru răcirea aburului rezultat din arderea cărbunilor, apa provenind în principal din râurile sau lacurile din apropiere ori din pânza freatică.

Mari cantități de apă sunt utilizate și pentru producerea hârtiei, a produselor chimice, a carburanților petrolieri sau în industria siderurgică. În SUA se estimează că în procesele industriale și energetice se folosesc aproape 20.000 de milioane de galoane de apă potabilă zilnic. Ceea ce înseamnă un volum de aproape 25 km3 de apă anual ! Pe plan mondial, industria consumă mai mult de 100 km3 de apă pe an, în multe dintre țări (cum ar fi China, India sau Brazilia) de vină fiind nu doar activitatea industrială intensivă, ci și procesele ineficiente, care duc la irosirea apei.

Estimările optimiste ne indică faptul că agricultura și industria necesită împreună o cantitate dublă față de consumul casnic al întregii populații a planetei, iar, dacă ne gândim la câtă apă de băut au nevoie oamenii și celelalte viețuitoare de pe planetă, ajungem la concluzia nefastă că omul folosește de 15 ori mai multă apă potabilă pentru ALTE ACTIVITĂȚI decât băutul.

Despre estimările pesimiste nici nu mai îndrăznesc să vorbesc…, dar vă mai rețin atenția cu un subiect sensibil.

Poluarea apelor


Poluarea apelor este considerată a doua mare problemă pentru omenire, după poluarea aerului. Este normal: fără aer respirabil și fără apă potabilă, omul (și nu numai) nu poate trăi. Poluarea este un factor de stres suplimentar pentru resursele de apă dulce, pe lângă utilizarea intensivă a acestora.

Dar cum poluează omul apele ? Am văzut mai devreme cât de multă apă consumă agricultura. Ei bine, procesele agricole reprezintă și un pericol major pentru sursele de apă potabilă, din cauza utilizării intensive a fertilizanților chimici și a pesticidelor. Aceste substanțe toxice se infiltrează adânc în sol, antrenate de apa de ploaie (sau de cea utilizată la irigații) ajungând în pânza freatică.

De asemenea, reziduurile rezultate din creșterea animalelor (în special dejecțiile) sunt, de obicei, direcționate spre râuri sau lacuri. Dar la fel se întâmplă și cu dejecțiile umane, în special în țările sărace sau în curs de dezvoltare. 





Ajunse în apă, fecalele și resturile organice încurajează, prin descompunere, proliferarea organismelor și bacteriilor anaerobe, dar și o crestere a populațiilor de alge. Toate acestea consumă oxigenul din apă și produc toxine precum amoniacul și sulfidele, care afectează grav peștii și alte viețuitoare din ape, în timp ce apa devine pur și simplu otrăvită.

În special în zonele cu temperaturi ridicate, apa este un mediu propice pentru dezvoltarea diverselor virusuri și bacterii, care fac apa de nebăut. Lipsa mijloacelor de tratare a apei sau tratarea insuficientă a acesteia duc la dezvoltarea unor boli precum holeră, dizenterie, malarie sau hepatită, care, în lipsa medicamentelor, duc la decesul a milioane de oameni anual. Nici viața marină nu rămâne neatinsă, multe specii de pești sau alte viețuitoare fiind afectate de virusuri, astfel producându-se dezechilibre majore în ecosisteme.

Activitatea industrială se face responsabilă de deversarea în râuri și lacuri a unor cantități mari de diverse substanțe chimice, dar și de metale (plumbul și mercurul sunt cele mai periculoase). Acestea nu se mai dizolvă și devin otrăvitoare pentru viețuitoarele acvatice. Se ajunge la perturbarea proceselor, la infertilitate și la moartea populațiilor de animale, cu toate consecințele care decurg de aici.

În plus, apele poluate industrial sunt mult mai dificil de tratat și purificat: de exemplu, prin fierberea apei sunt distruse microorganismele, dar suspensiile metalice rămân, ingerarea lor ajungând să producă boli dintre cele mai grave, cum ar fi cancerul.

Nu în ultimul rând, poluarea apelor e cauzată și de accidentele umane. De la deversările de petrol până la scurgerea sterilului toxic, istoria recentă este plină de exemple grave. Din păcate, efectele reale ale acestor accidente sunt imposibil de cuantificat, curățarea apei fiind nu doar un proces greoi, ci și fără garanții că pot fi îndepărtate pericolele pe care le creează vieții oamenilor și celorlalte ființe.

În principiu, se consideră că accidentele reprezintă cam 10-12% din poluarea apelor de către om.


Cine salvează apa ?


Circuitul apei în natură este foarte complex, natura având capacitatea de a „recicla” apele uzate. Dar numai într-o anumită măsură. Activitățile intensive din agricultură și industrie au început să pună o mare presiune pe aceste procese naturale. Iar refacerea zăcămintelor de apă potabilă nu ține pasul cu un consum din ce în ce mai accentuat. Colac peste pupăză, pentru oamenii de știință începe să fie clar că poluarea antropogenică (produsă de om) și schimbările climatice influențează negativ circuitul apei în natură.

Marea Aral (Kazahstan) reprezintă un grav exemplu de utilizare necugetată a resurselor de apă. 





Deși acum o jumătate de secol era al patrulea cel mai mare lac din lume, suprafața de apă s-a restrâns acum la mai puțin de jumătate, iar salinitatea a crescut la nivelul celei din oceane. Consecințele asupra vieții în zonă sunt dezastruoase, iar pagubele economice, imense. Cauza principală: utilizarea apelor fluviului Amu Darya (cel mai lung din Asia Centrală) pentru irigarea intensivă a culturilor de bumbac din Uzbekistan și Turkmekistan.

De exemplu, precipitațiile prea abundente duc la inundații, care influențează atât transferul de sedimente din râuri și lacuri, dar afectează și conținutul și calitatea apei. În zonele agricole unde sistemele de irigație au abuzat de apele din pânza freatică solul a început să se degradeze și apare deșertificarea din acest motiv. Poluarea industrială intensă duce la acumularea în atmosferă a unor cantități mari de compuși chimici care se combină cu moleculele de apă, ajungând apoi (prin „ploile acide”) în sol și afectând plantele și animalele, dar și în lacuri, unde afectează calitatea apei potabile.

Sunt foarte multe de discutat privitor la relația omului cu apa de care depinde. Cred, totuși, că am reușit să vă conving până aici de gravitatea situației care ne așteaptă în viitorul foarte apropiat. Utilizarea ineficientă a apei și poluarea acesteia vor face „mărgica” pe care ați văzut-o la începutul articolului și mai mică. lar, dacă lucrurile vor continua în același stil, populația din ce în ce mai numeroasă de pe planetă va ajunge pur și simplu să se lupte pentru resursele de apă potabilă.

Lipsa unor măsuri pentru eficientizarea consumului de apă si pentru limitarea poluării resurselor de apă potabilă va avea un efect mult mai devastator decât o simplă criză a apei: este în pericol însăși societatea umană. Cu bune, cu rele, civilizația noastră a ajuns la un nivel ridicat tehnologic și mental. Ar fi păcat să ne lăsăm inundați de ignoranță, când potențialul nostru este atât de promițător.







Îți vei da seama cât de mult îți lipseste apa doar când fântâna va seca. Eu zic să facem tot ceea ce trebuie, cât mai repede, pentru a nu ajunge în această situație.

sursa: http://stiintasitehnica.com