6.01.2018

”Picătura din Ocean” - Poveste cu tâlc, pentru minte și suflet




A fost odata ca niciodata un copil care l-a intrebat pe tatal sau:

-Care este lucrul care ma separa de adevar ?

Tatal i-a raspuns:

-Nu esti singurul care este separat de adevar, mai sunt si altii. Iti voi spune cateva povesti care iti vor parea simple. Trebuie sa te gandesti la ele pana cand le vei intelege si vor capata pentru tine proportii uriase… si chiar mai departe, pana vor deveni din nou simple.

Prima poveste:

A fost odata ca niciodata o picatură intr-un Ocean. Ea spunea ca Oceanul nu există. Tot astfel se intamplă cu multi oameni. Traiesc in interiorul creatiei divine si spun că nu există divinitate.

A doua poveste:

-Vreau sa fiu libera ! spuse picatura de apa din mijlocul Oceanului, si oceanul in compasiunea sa a ridicat-o la suprafata.
-Vreau sa fiu libera ! spuse din nou picatura de apa si soarele auzindu-i glasul o aseza intr-un nor.
-Vreau sa fiu libera ! spuse picatura inca o data si norul o eliberă, picătura căzând din nou in Ocean.

A treia poveste:

O picatura intelectuala este o picatura intelectuala, dar nu mai apartine Oceanului.

A patra poveste:

-Nici o picatura nu are nici o valoare, spuse picatura din mijlocul Oceanului.

A cincea poveste:

-Exista un lucru de care mi-am dat seama: fara indoiala, eu sunt mai importanta decat Oceanul !

A sasea poveste:

-Nu voi putea niciodata sa ajung la Ocean ! spuse picatura din Ocean.

A saptea poveste:

-Oh, ce-mi pasa mie de Ocean ! spuse picatura din Ocean.

A opta poveste:

Era odata o picatura care-si regreta soarta: la urma urmei, ea era in mijlocul Oceanului si nu stia nimic despre Ocean…

A noua poveste:

O picatura din Ocean chema toate celelalte picaturi sa i se alature pentru a se răscula impotriva Oceanului.

A zecea poveste:

-Prin puterea cu care am fost investita, spuse picatura din Ocean, toate cele care nu ganditi ca mine, de astazi sunteti excluse din Ocean.

A unsprezecea poveste:

-Tu te afli in mijlocul iubirii mele, ii spuse Oceanul picaturii de apa. Dar picatura nu auzi Oceanul, pentru ca era plină de iubire pentru altă picatură.

A douăsprezecea poveste:

-Daca as putea cuprinde, gandi o picatură, fiecare picatura cu dragostea mea… atunci as deveni Oceanul !

Cum gandi aceasta, picatura incepu să reverse dragostea sa asupra tuturor picaturilor, pe rand. Dar era o picatura care ii facuse un mare rau si desi era capabila de o mare iubire, picatura nu putu sa o ierte. Si pentru ca nu putu sa-si reverse dragostea sa asupra acesteia nu putu sa devina Oceanul.

Copilul il intreba pe tatal sau:

-A existat vreodata o picatura care a devenit Oceanul ?

Si tatal său ii spuse ultima sa poveste:

Era odata o picatura care cauta pacea Oceanului, care cauta profunzimea Oceanului. Dorinta ii era mare si puterea de iertare ii era mare… si deodata Oceanul ii spuse:

-Tu si cu mine, noi suntem una !

Si Oceanul isi deschise larg bratele si imbratisă picatura, si tot ce apartinea Oceanului deveni si al picaturii. Ea se patrunse de pacea Oceanului, se intinse pe toata suprafata Oceanului si prin profunzimea sa deveni salvarea lumii.

- Află astfel, copile, ca Oceanul este plin de iubire pentru cei ce-l iubesc si că-i primeste in măretia sa pe toti cei ce o doresc cu adevarat.

-Dar ce se va intampla daca o astfel de picatura devine murdara ?

Tatal râse din toata inima si spuse:

-O picatura nu poate deveni atat de murdara incat Oceanul să nu o poată curața…


Sursa: http://povestiri-cu-talc.blogspot.com

5.31.2018

Adevăruri ascunse - ” FERMELE DE OAMENI ”





Unii oameni, când sunt speriați de moarte, de vătămare, de detenție, devin controlabili, deci foarte ”valoroși”, într-un fel cum nici o altă resursă nu poate fi.
Cele mai mari resurse pentru orice om, nu sunt cele naturale, uneltele, animalele sau pământul, ci alte ființe umane - ”fermele umane, agricultura umană”.
Poți speria un animal pe moment,  pentru că animalele se tem de durere, dar nu poți speria un animal cu pierderea libertăților, cu tortură sau detenție, pentru că animalele nu înțeleg aceste amenințări. Nu poți amenința o vacă cu tortura sau o oaie cu moartea.
Nu poți îndrepta sabia sau pistolul asupra unui pom, strigând la el să producă mai multe fructe, sau 
arzând cu torța câmpul, cerându-i să producă mai mult grâu sau porumb. 
Nu poți amenința găina pentru a face mai multe ouă, dar poți amenința un om să-ți dea bucata lui de pâine și ouăle de la găinile sau laptele de la vacile lui.

Această ”agricultură umană”, a fost cea mai profitabilă și distructivă ocupație, în istoria omenirii. Și acum, în zilele noastre, ea atinge apogeul.

Societatea umană nu poate fi înțeleasă rațional, până nu este văzută așa cum este cu adevărat.

Există o serie de ferme, unde ”fermieri umani” dețin ”resurse umane”.

Unii oameni sunt derutați pentru că guvernele oferă asistență medicală, apă, educație și drumuri. și prin urmare își imaginează că este o binefacere. Nimic nu poate fi mai departe de realitate.

Fermierii oferă asistență medicală, irigare și dresaj tuturor animalelor lor.

Unii oameni sunt derutați pentru că avem anumite libertăți, imaginându-și că guvernele noastre le protejează libertățile.


În Țara ta, ”Ferma ta”, ”Fermierul tău” îți permite anumite privilegii, nu pentru că-i pasă de libertățile tale, ci pentru că vrea să-și mărească ”profitul”.

Începi să vezi în ce ”Cușcă” te-ai născut ?

În istoria omenirii au fost câteva forme majore de ”ferme umane” .

De exemplu, în Egiptul antic, a fost silă directă și brutală. 
Trupurile umane erau controlate, dar producția creativă a minții umane a rămas dincolo de bici, sabie și lanțuri. 
Sclavii erau foarte neproductivi, erau necesare resurse enorme pentru a-i controla. Cu timpul acest model de ”fermă umană” a dispărut.

Altă formă de ”fermă umană”, a fost modelul roman, unde sclavilor li se permiteau anumite libertăți, inteligență și creativitate, crescându-le productivitatea. 
Această formă a crescut bogăția Romei, și prin urmare veniturile guvernului roman. Datorită acestui lucru Roma a devenit un imperiu, însă distrugând libertățile economice ce-i alimentau puterea s-a prăbușit. 

După prăbușirea Romei, Modelul Feudal de ”fermă umană” a introdus conceptul de proprietate și taxare. 
În loc să fie ”proprietăți” directe, țăranii lucrau pământul, pe care puteau să-l păstreze atâta timp cât plăteau taxele dictatorului local. 
Acest model a eșuat însă, din cauza subdiviziunii continue a pământului și a fost distrus în acțiunea de anexare când pământul a fost consolidat. 
Sute de mii de țărani au fost alungați de pe pământurile strămoșești, pentru că noile tehnici de agricultură au făcut fermele mai mari, mai productive, cu oameni mai puțini. 

Productivitatea crescută a Evului Mediu Târziu, a creat excesul de alimente necesar pentru expansiunea orașelor, dând naștere la Modelul Modern Democratic de ”ferme umane”. 
Pe măsură ce țăranii strămutați s-au adunat în orașe, o rezervă uriașă de capital uman ieftin a devenit disponibilă pentru industrialiști. 
Clasa conducătoare, de ”fermieri umani”, a realizat imediat că pot face mai mulți bani lăsându-și ”turma” să-și aleagă singură ocupațiile.

În Modelul Democratic, deținerea directă a sclavilor, a fost înlocuită de ”mafie”. 
Mafia rareori deține afacerile direct, ci mai degrabă trimite ”bătăuși”, o dată pe lună, pentru a fura de la ”proprietarii” afacerilor. 
Acum ți se permite să-ți alegi singur ocupația, ceea ce-ți crește productivitatea, și ca urmare și taxele pe care le poți plăti, stăpânilor tăi.

Puținele tale ”libertăți” sunt păstrate pentru că sunt profitabile stăpânilor tăi. 
Marea provocare a Modelului Democratic este creșterea bunăstării și a libertăților care amenință ”fermierii”.
Clasa conducătoare profită inițial de o piață relativ liberă, în capital și muncă. Dar pe măsură ce ”turmele” lor se obișnuiesc cu libertăți și bunăstare crescândă, încep să se întrebe de ce mai au nevoie de conducători. 

Nimeni nu a spus că ”fermele umane” sunt o treabă ușoară. 

Păstrarea ”turmei” sub controlul clasei conducătoare, este un proces în trei faze:

- Prima fază este ”îndoctrinarea tinerilor” prin ”educație guvernamentală”.

Pe măsură ce bunăstarea țărilor (”fermelor”) democratice a crescut ”școlile guvernamentale” erau impuse pretutindeni, pentru a controla gândurile și sufletele ”turmei”.

- A doua fază este instigarea cetățenilor între ei prin crearea ”animalelor” dependente. 

Este foarte dificil să conduci oamenii direct prin forță, și unde se realizează este foarte neproductiv, după cum se vede în Coreea de Nord. 
Ființele umane nu se ”reproduc” bine, sau produc eficient în captivitate directă. 
Dar dacă ființele umane cred că sunt libere, atunci vor produce mult mai mult pentru ”fermierii” lor. 
Cea mai bună modalitate de a menține această iluzie este de a oferi salarii. 
Acele ”vaci” care devin dependente de ierarhia existentă vor ataca orice altă ”vacă” care semnalează violența, ipocrizia și imoralitatea ”posesiunii” umane. Dacă poți determina ”vacile” să se atace între ele, oricând cineva atrage atenția asupra situației lor, atunci nu trebuie să te mai obosești așa mult cu controlul lor direct. 
Acele ”vaci” care devin dependente de generozitatea ”fermierului”, se vor opune violent oricărei îndoieli a justificării ”posesiunii umane”. 
Clasele intelectuale și artistice, întotdeauna și pentru totdeauna dependente de ”fermieri”, vor spune, oricui cere libertate, următoarele : ”Îți vei răni ”vacile” tovarășe !” 
Astfel ”turma” este ținută ”în rând”, mutând responsabilitatea morală a sistemului violent, distrugător, către cei care cer libertate adevărată. 

Faza a treia este să inventezi amenințări externe continue, astfel încât ”turma” speriată să se agațe de protecția ”fermierului”.

Acest sistem de ”ferme de oameni” se apropie, acum, de sfârșit.

Tragediile îngrozitoare ale Sistemului Economic-Modern-Occidental s-au întâmplat nu în ciuda ci din cauza libertăților economice din trecut. 
Creșterile masive ale bogățiilor occidentului, în secolul 19, au rezultat din libertăți economice. Tocmai acest spor a alimentat mărimea și puterea Statului.

Când ”turma” devine mai productivă exponențial avem o creștere corespunzătoare de ”fermieri” și cei care depind de ei. 
Creșterea Statului este întotdeauna proporțională cu libertățile economice precedente. 
Libertățile economice creează bogății și acestea atrag mai mulți hoți și paraziți politici a căror lăcomie apoi distruge libertățile economice.
În alte cuvinte, Libertatea metastazează cancerul Statului. 

Guvernul care începe cel mai mic, va ajunge întotdeauna cel mai mare. 
Din acest motiv, deocamdată, nu există o alternativă viabilă și durabilă la o societate cu adevărat liberă și pașnică, o societate fără conducători politici, fără ”posesiune” umană, fără violența taxelor și a statismului.

Să fii cu adevărat liber este foarte ușor și foarte greu.

Dansăm în jurul violenței nesfârșite a Sistemului nostru muribund pentru că ne temem de atacurile tovarășelor noastre ”vaci” sau ”oi” sau ”boi” ...

Putem desființa ”ferma” prin voință și unire !

Alții, deja au făcut-o  !

SE APROPIE TIMPUL, TREZEȘTE-TE, FII LIBER  !

5.27.2018

Fericirea se naste din iubire, iar iubirea se naste chiar din inima omului...




”House of Flying Daggers” - ”Casa pumnalelor zburătoare”




”House of Flying Daggers” (”Casa pumnalelor zburătoare”) este o poveste dragoste, un film romantic, cu peisaje superbe, cu arte marțiale spectaculoase.  

Filmul acestei povești este regizat de Zhang Yimou, având în rolurile principale pe frumoasa Zhang Ziyi, pe Andy Lau și pe Takeshi Kaneshiro .

Filmul chinezesc a primit o nominalizare la Premiul Oscar pentru cea mai bună cinematografie.

Povestea pe scurt :

În anul 859 e.n., după declinul Dinastiei Tang, se creează mai multe grupuri rebele, dintre care cea mai mare este Casa pumnalelor zburatoare, cu sediul în Fengtian.  

Pumnalele zburătoare se luptă cu Guvernul corupt care oprimă poporul. Membrii săi fură de la cei bogați și dau săracilor, câștigând sprijinul localnicilor. 

Doi polițiști, Leo ( Andy Lau ) și Jin ( Takeshi Kaneshiro ) - care sunt și foarte buni prieteni - sunt obligați să omoare liderul grupului în zece zile, o sarcină care pare a fi imposibilă, deoarece nimeni nu știe cine este liderul Casei pumnalelor zburătoare.

Pentru a realiza acest lucru, Leo o arestează pe Mei ( Zhang Ziyi ), o dansatoare oarbă, suspectată de a fi fiica fostului lider al grupării.

Jin atacă închisoarea și o eliberează pe Mei, pretinzând că este un simpatizant rebel, un act care câștigă încrederea lui Mei. 

Pe parcurs, povestea devine foarte palpitantă, multe surprize plăcute dar și neplăcute.

Vă las pe Dvs. să le savurați, vizionând filmul ”Casa pumnalelor zburătoare”.

De menționat că o mare parte a peisajelor au fost filmate în Hutsulshchyna (ucraineană : Гуцульщина, literal, "Hutsul Land") este un parc național în Ucraina. 
Parcul este situat în Munții Carpați din vestul Ucrainei. 
Parcul Național Hutsulshchyna a fost creat la 14 mai 2002 și acoperă o suprafață de 32.248 hectare.

Vi se pare cunoscută regiunea ?  Și mie. Nu cu mult timp în urmă acest teritoriu a aparținut României.


5.26.2018

Aveți grijă ce glume faceți, altfel riscați să rămâneți fără păr pe cap ...



”The Humanity Bureau - Biroul Umanității”




Povestea, lansată în 2018, se vrea un thriller de acțiune science-fiction - SF

Nu, nu este un SF ci este chiar realitatea, o realitate vicleană, perfidă, care ne dă târcoale, ne înconjoară ”pas cu pas”, purtând pe față masca unei false democrații” ...

Anul 2030. 

Încălzirea globală, provocată chiar de unii oameni, a transformat părți ale Midwestului American într-un deșert. 

În încercarea de a face față recesiunii economice, o agenție guvernamentală numită "The Humanity Bureau" (”Biroul Umanității”) exilează membrii societății considerați neproductivi și îi alungă într-o colonie cunoscută sub numele de "New Eden" (”Noul Rai”). 

Un ambițios și imparțial asistent social, Noah Kross - rol interpretat de actorul Nicolas Cage, investighează un caz urgent al unei mame singure și al fiului ei. 

Cunoscând soarta nedreaptă a băiatului nevinovat, Kross pleacă să salveze viețile celor doi și vrea să dezvăluie odată pentru totdeauna ADEVĂRUL despre SECRETELE  "BIROULUI UMANITĂȚII". 

Va reuși Kross să înfrunte prezentul sumbru ?

Veți afla urmărind povestea până la capăt, oferită de filmul "The Humanity Bureau"


5.25.2018

Pensiile vor fi plătite în intervalul 1-15 ale fiecărei luni ...





Plata pensiilor se va face în prima jumătate a fiecărei luni, începând din iunie – dacă se vor putea îndeplini toate procedurile – sau cel târziu iulie 2018, a anunțat Guvernul.

Astfel, nu vor mai exista întârzieri, așa cum s-a întâmplat săptămânile trecute, din cauza Poștei Române, unde premierul a trimis Corpul de Control al Executivului, pentru verificări.


”S-a decis, ca să nu mai existe niciun fel de confuzie, ca pensiile să fie plătite până în data de 15 ale lunii...

La 1 ale lunii se virează banii către Poşta Română, după care încep procedurile.

Calculul este făcut ca în nouă zile să se poată achita toate restanţele sociale şi pensiile", a precizat președintele PSD, Liviu Dragnea.

Guvernul urmează să stabilească dacă schimbarea apare din luna iunie sau din luna iulie, a mai spus Dragnea.

Ședința conducerii PSD a avut loc în prezența premierului Viorica Dăncilă și a ministrului Muncii, Lia Olguța Vasilescu.

Decizia vine după ce pensionarii din mai multe județe nu au încasat încă banii pe care ar fi trebuit să-i primească în luna aprilie, vina fiind aruncată pe Compania Naţională de Poştă Română.

Conform OUG nr. 82/2017 pentru modificarea și completarea unor acte normative, de la 1 iulie 2018 punctul de pensie va ajunge la 1.100 de lei, față de 1.000 de lei, cât este valoarea lui actuală.

De asemenea, potrivit Legii pensiilor nr. 263/2010, pensile trebuie să crească anual, valoarea punctului de pensie fiind majorată, în fiecare an, cu 100% din rata medie anuală a inflaţiei, la care se adaugă 50% din creşterea reală a câştigului salarial mediu brut realizat.



surse: https://legestart.ro; http://evz.ro;


5.20.2018

„Există suficient în lume pentru nevoile omului, dar nu şi pentru lăcomia lui.” - Mahatma Gandhi




Strămoșii noștrii nu aveau computer sau telefon mobil, dar găseau alte metode pentru a se distra ...




”TIGRUL” - Povestea unui mare vânător și metafora dispariției unei mari națiuni...





Filmul în sine spune povestea reală a ultimului tigru de pe Muntele Jirisan, Joseon - Regatul Coreea, în anii 1915 -1925, în plină ocupație japoneză.

Dispariția tigrului în timpul ocupației japoneze echivalează cu sfârșitul unității coreene, știut fiind că a urmat războiul fratricid, ce a divizat națiunea coreeană.

Chun Man-duk, este un vânător experimentat ce-și duce viața, departe de zbuciumul lumii, pe Muntele Jirisan, crescând singurul lui fiu de 16 ani.

Liniștea vânătorului Chun Man-duk este însă tulburată de un excentric guvernator japonez, pasionat de vânătoarea tigrilor.

Cu ajutorul unui grup de coreeni primiți în armata japoneză, guvernatorul pornește lupta pentru capturarea uriașului tigru de pe muntele Jirisan.

Misiunea este însă foarte complicată, deoarece tigrul este înzestrat cu o inteligență și o forță de neînvins, acesta dejucând toate cursele întinse de vânători.

Urmărind filmul acestei minunate povești, nu numai că veți afla povestea divizării unui mare popor, dar vă veți convinge, încă o dată, că omul trebuie să fie aliatul, prietenul, protectorul animalelor în preajma cărora trăiește, ci nu dușmanul lor de moarte.

Animalele sunt înzestrate, la fel ca și oamenii, cu inteligență, cu sentimente ... Au dreptul la viață, au rostul lor... Dumnezeu nu le-a lăsat degeaba pe fața pământului...



5.16.2018

Să ne cunoaștem strămoșii ”draconi”- Țăranul geto-dac cu o mână ara ogorul și cu cealaltă mânuia temuta sabie Falx dacica






Istoricul Ilie Gliga, povestește cum regele Decebal a fost salvat de la moarte de un lup. 
”Regele dac a găsit, într-o prăpastie, un pui de lup cu un picior rupt. Decebal a dus acel pui de lup în cetatea Sarmizegetusa şi s-a îngrijit de el. După ce s-a vindecat, regele dac l-a domesticit, lupul a devenit mare şi voinic. Atunci când se înfuria, animalul scotea un scheunat subţire, motiv pentru care Decebal i-a pus numele de Şuier. 
Într-o iarnă, regele dac, împreună cu Şuier, au mers în pădure la vânătoare, însă din vânător Decebal a devenit vânat. 
O haită de lupi l-a înconjurat pe regele dac şi pe lupul său domestic. Şuier a început să se lupte cu animalele sălbatice, dându-i răgaz lui Decebal să se urce într-un copac, de unde a putut să tragă cu arcul în haita de lupi, care s-a speriat şi a fugit în pădure. 
Din nefericire, Şuier a murit sfâşiat de lupii sălbatici, însă a reuşit să-şi salveze stăpânul. 
Când s-a întors în cetate, Decebal i-a cerut unui fierar să-i facă din metal un cap de lup, cu gura căscată, exact ca cel al lui Şuier, iar unui cojocar să coase pe acel cap pielicele de ied, sub forma unei pungi. 
După ce a prins acel cap de lup într-o prăjină, la bătaia vântului acesta a început să şuiere şi astfel ar fi apărut steagul de luptă al dacilor”, descrie istoricul Ilie Gliga legenda capului de lup dacic. 





În municipiul Orăştie din judeţul Hunedoara, pe drumul ce duce spre cetatea Sarmizegetusa se află monumentul ”Izvorul de Aur al Dacilor”. În partea superioară a acestui monument, la o înălţime de opt metri, se află capul de lup cu trup de şarpe, lungimea capului de lup fiind de 1,2 metri, iar cea a trupului de şarpe de 5,5 metri.







Domniţa Raţiu, cercetătoare din Brașov, ne spune următoarele :

”Scrierile multor autori antici au evocat iscusinţa călăreţilor geto-daci şi valoarea deosebită a cailor lor. 
Geto-dacii aveau «cai învăţaţi» cu lupta, cai «care muşcă din duşmani» cum se aminteşte prin balade. 
Ne putem mândri că strămoşii noştri au fost deosebit de viteji. 
Se avântau în luptă crezându-se nemuritori”. 







Chiar şi poetul Ovidiu a fost impresionat de ţăranul geto-dac care „cu o mână ară, cu cealaltă ţine arma”, vestita sicade, de care romanii se temeau cel mai mult pentru că putea despica un coif şi pe care au numit-o „Falx dacica”. 






Sabia sicade - ”Falx Dacica”



Reprezentări ale şarpelui cu cap de lup apar pe Columna lui Traian. Aici pot fi văzute în scenele de luptă numeroase reprezentări ale dacilor purtători de stindard. 
Mai mult, pe un fragment ceramic descoperit în 1980, în localitatea Budureasca, din judeţul Prahova, este incizat steagul tradiţional al geto-dacilor - un cap de lup cu trup de şarpe, care a fost datat în secolul al IV-lea î. Hr. 

„Steagul, descris în literatura antică, a aparţinut tuturor neamurilor care au roit din Carpaţi. A fost purtat cu mândrie în luptă de ostaşii daci şi mai târziu de dacii înrolaţi de romani în legiuni trimise până în cele mai îndepărtate părţi ale imperiului. 
Să fie oare întâmplător că în geografia sacră a neamului geto-dac coloana vertebrală a neamului nostru – munţii - este şarpele-balaur ? Acei ”capnobatai”, zburători prin nori, să fi fost cunoscători ai acestei geometrii. Acesta poate fi adevărul, dar nu se ştie despre ei decât că au existat şi nimic despre misiunea lor”, precizează Domniţa Raţiu. 

Simbolurile steagului de luptă, Şarpele ieşit din apele primordiale, a fost hărăzit să ocrotească spiritul sacru al neamului, dar şi al locuinţei sedentarului (şarpele casei), duhul apărător. 






Lupul apare ca totem în reprezentările strămoşilor noştri încă din neolitic, cum ar fi lupul de la Cârlomăneşti, judeţul Buzău. 

O etapă şi o probă în iniţierea unui tânăr dac era să meargă în pădure printre lupi, să reziste acolo şi să-şi aleagă un lup cu care să se întovărăşească. De aceea purtau cu ei în luptă spiritul lupului prieten însufleţitor. Acesta este şi motivul petru care dacii au fost numiţi de către neamurile străine daoi, dahi, oameni lup „Steagul de luptă, mândria oastei, era încredinţat unui tânăr cu calităţi deosebite care-l păstra cu străşnicie cât timp era apt de luptă.







Steagul nu avea lungimea mai mare decât a prăjinii care îl purta. Acesta era constituit dintr-un cap de lup, realizat din bronz sau argint, fixat pe o prăjină, continuat de un material textil, cu forma unui corp de balaur sau şarpe, care, în bătaia vântului, se umfla producând un şuierat ce avea ca scop intimidarea adversarilor, dar mai ales inducerea unei stări de nervozitate cailor armatei inamice. Steagul indica, de asemenea, direcţia vântului, aspect deloc de neglijat în luptă”, ne explică cercetătoarea braşoveană.

Începând din secolul al II-lea d.Hr., steagul de luptă dacic a fost preluat de o serie de unităţi de cavalerie ale armatei romane formate din războinici daci şi folosit apoi vreme îndelungată. Steagul, purtat în luptă de „draconari”. 

Steagul dacic era vopsit chiar în culorile roşu, galben şi albastru, culori care au trecut apoi pe stema noii provincii Dacia, înfiinţată de împăratul Iustinian la nordul Dunării în anul 535.






Steagul Daciei Felix 


Aceste culori reprezentative pentru heraldica geto-dacilor au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română în miniaturile cărţilor religioase şi de voievozii români ca în final să apară pe steagul şi stema României. 

Ipoteza conform căreia steagul României se trage din stindardul de luptă al dacilor este susţinută de mai mulţi specialişti, printre care Aurel David şi dr. Marius Bizerea. 
Stindardul de luptă al daco-geţilor a fost numit de romani „draco”, iar purtătorii acestuia erau numiţi „draconari”. 



Evoluţia „draco-nului” în timp. 

Trecerea de la vechiul cult la religia creştină aruncă anatema asupra cuvântului ”drac”, în încercarea de a schimba mentalitatea de luptător a geto-dacului, de a-l îmblânzi, de a-l supune. 
Simbolul călăreţului get-dac care poartă spre biruinţă steagul-balaur este transformat în iconografia creştină în Sfântul Gheorghe, şi el sfânt militar, care de data asta nu mai flutură balaurul steag spre a înspăimânta pe duşmani, ci străpunge cu suliţa balaurul aflat la picioarele calului. Semn că noua religie a învins.

 „La noi dracul nu e chiar atât de negru, are o mamă şi fraţi, te poţi face chiar frate cu el ca să treci puntea, ca să reuşeşti faci pe dracu în patru. 
Se spune, deseori cu admiraţie «un drac de fată» sau «un drac de copil». 
Oamenii îi pot trimite prin înjurătură obiecte sau vietăţi. 
Este invocat de vrăjitoare şi alungat de descântătoare. Poate fi deci mai mult sau mai puţin negru. 
În legendele noastre Dracul a fost la început frate cu Dumnezeu, contribuind la zidirea Pământului şi la Facerea Lumii. 
Este puternic, dar mai puţin inteligent decât Dumnezeu. 
Face mereu lucrurile anapoda. 
Creaţiile lui realizate greşit sunt uneori preluate de Dumnezeu care le dă întrebuinţarea cuvenită sau dracul chiar îi dă idei lui Dumnezeu. 
Dracul construieşte cârciuma, Dumnezeu construieşte Biserica. Dracul face capra, Dumnezeu, oaia. 
Dracul inventează tutunul şi ţuica. Dumnezeu, tămâia şi smirna. 

Zicalele noastre vechi de când lumea mai păstrează încă amintirea steagului sub care au luptat strămoşii, cum ar fi: «A făcut pe dracul ghem». Asta înseamnă că draconianului îi era ruşine să se întoarcă acasă învins dintr-o bătălie şi de aceea rula steagul şi-l băga în sân. 

Sau «E dracul gol», putând să însemne că omul reuşeşte să treacă peste orice obstacol şi învinge mereu, ca steagul strămoşesc fluturând biruitor”, îşi încheie Domniţa Raţiu explicaţiile privind istoria steagului de luptă al dacilor.

Capul de lup este sculptat şi la baza Columnei lui Traian reprezentând pradă de război a romanilor. 

„Avem la Daci un animal sacru ca Mistrețul la Celţi. 
«Balaurul» dacic e reprezentat pe Columna Traiană cu un cap de lup, prelungit în chip de şarpe prin nişte fâşii de stofă, care la bătaia vântului se umflau şi alcătuiau o flamură serpentiformă orizontală. Lupul e un animal bine cunoscut de pe mănuşile de oglinzi scythice. Totuşi nu de acest tip de lup poate fi vorba, cu aspectul său realist şi pacific. Ci de fiarele fantastice cu gura căscată şi limba atârnând afară”, scria istoricul Vasile Pârvan, în volumul Getica (1926).

„Dacii înşişi s-ar fi numit, mai de mult, lupi sau «cei care sunt asemeni lupilor», ipoteză sprijinită pe textul lui Strabon şi pe numeroase exemple de popoare sau triburi indo-europene cu nume de lup. 

Derivarea numelui unui popor de la un animal are o semnificaţie religioasă, reflectând o concepţie arhaică”, a arătat istoricul Ion Horaţiu Crişan, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor”.

Luptătorii daci se avântau în luptă fără teama de moarte. 

Unii istorici afirmau că îşi spuneau „lupi” şi făceau parte dintr-o frăţie a războinicilor care venera acest animal. 

Potrivit unor legende, ritualic dacii se transformau în lupi. 
”Esenţialul iniţierii militare consta în transformarea rituală a tânărului războinic în fiară. Nu era vorba numai de bravură, de forţă fizică sau de putere de a îndura, ci de o experienţă magico-religioasă care modifica felul de a fi al tânărului războinic. 
Acesta trebuia să-şi transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate”, preciza Mircea Eliade, în lucrarea sa ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”. 

Nu se ştie ce conţineau şi cum se desfăşurau acele ritualuri magico-religioase de transformare a tinerilor războinici, însă mai mulţi istorici au ajuns la concluzia că lupul era un animal sacru al dacilor, venerat de popor.





Singurul lucru de care se temeau strămoşii noştri era să nu cadă cerul pe ei. 

Mitul a ajuns foarte cunoscut şi datorită scriitorului Alexandru Vlahuţă, care afirma următoarele: „nici mânia cerului nu domina trufia lor, ci când tuna şi fulgera, ei, încălecând pe cai, făceau gălăgie mare şi, furioşi, trăgeau cu săgeţile-n nori. 
Solii lor, care cântau din chitară înainte de a-şi spune solia, întrebaţi de Alexandru cel Mare dacă se tem de el, i-au răspuns cu mândrie: ”Geţii nu se tem decât de cer, să nu cadă pe ei”. 

Despre geţi, Herodot afirma următoarele: „Când tună şi fulgeră, tracii trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afară de al lor”.

Cei din triburile tracice aveau un dispreţ pentru viaţă şi erau gata oricând să se jertfească, scriau autorii antici. 


Ion Horaţiu Crişan prezenta în volumul “Spiritualitatea geto-dacilor”, publicat în 1986, o relatare a istoricului Herodot, despre comportamentul emoţional al strămoşilor faţă de viaţă şi moarte. 

“Vorbind despre trausi, traci care locuiau în Munţii Rodope, ne spune că: rudele stau în jurul nou-născutului şi plâng nenorocirile ce va trebui să le îndure acesta, o dată ce a venit pe lume. 
Sunt pomenite atunci toate suferinţele omeneşti. 
Când moare cineva, trausii îl îngroapă glumind şi bucurându-se. 
Cu acest prilej ei amintesc nenorocirile de care scapă omul şi arată cât este el de fericit în toate privinţele”, informa autorul Ion Horaţiu Crişan. 
Se plângea la naşterea unui copil, iar moartea unui om era petrecută cu bucurie. 
Unii autori afirmau că, dovada pentru modul în care dacii se raportau la moarte este şi faptul că femeile geto-dace voiau să fie ucise deasupra cadavrelor soţilor lor şi să fie înmormântate împreună cu aceştia, potrivit cercetătorului Ion Horaţiu Crişan.



SE PARE CĂ STRĂMOȘII ROMÂNILOR NU AVEAU FRICĂ DE DUȘMANI ȘI NICI NU SE ÎNCHINAU LA STRĂINI, AȘA CUM O FAC, ASTĂZI, CEI CE CONDUC ROMÂNIA PRIN MINCIUNĂ ȘI TRĂDARE, ÎN URMA UNEI LOVITURI DE STAT  !
(n.m.)





sursa : http://adevarul.ro