7.22.2018

LUMEA ”DINLĂUNTRUL” PĂMÂNTULUI





Am mai spus-o și o repet : adevărurile despre istoria Pământului și  despre istoria omenirii au fost codate de către strămoșii noștrii și ascunse în legendele popoarelor, în Biblie și în alte scrieri istorice importante. Noi, cei de astăzi, trebuie să decodăm corect aceste adevăruri și să le transmitem mai departe urmașilor noștri. 

De ce au procedat astfel strămoșii noștrii ? Pentru ca ”oficialii timpurilor”, lacomi de avere și de putere, să nu poată să distrugă niciodată adevărul. 

”Oficialii de astăzi” cunosc adevărul, tocmai de aceea încearcă să distrugă încrederea oamenilor din popor în scrierile vechi, în legendele popoarelor, în scrierile din Biblie,  din Ramayana si Mahabharata. 

Oare de ce armate de ”falși oameni de știință ”oficiali” pun atâta râvnă să lămurească omul de rând că nu există nici un adevăr în scrierile vechi, că nu există Dumnezeu și că Biblia este o carte mincinoasă sau că nu există misterioasele civilizaţii din centrul Pământului - Agartha, Atlantida, Lemuria, Shambala, ci există doar niște ”extratereștrii ciudați”, care se plimbă cu ”farfuriile” lor zburătoare, mai nou, pe deasupra unui ”Pământ plat”, nu rotund. 

Râvna ”oficialilor” are scopul de a împiedica omul de rând să afle adevărul. ”Oficialii” îl  vor neștiutor, precum o oaie, pe omul de rând,  pentru a-l putea stăpâni și manipula  ușor. (n.m.)


Unele lucruri despre care am fost învăţaţi la școală ca fiind adevărate, în timp, studiate cu atenție, se dovedesc a fi false. 

De exemplu, știinţa ne spune unde sunt Polul Nord şi Polul Sud: acolo unde toate meridianele se întâlnesc într-un singur punct, adică la Poli. 








Meridianele, paralelele și cei doi poli Nord și Sud



Şi totuşi, nu este curios faptul că până acum, nici măcar o expediţie nu a reuşit să ajungă până la poli ? Sau poate că a ajuns cineva acolo, dar știrea este ținută la secret de către ”oficialii” care vor să stăpânească lumea și să o manipuleze așa cum vor ei. 

Dacă nu există paralelă dincolo de latitudinea 86 (grade), atunci cum poate cineva să ajungă la pol (care se află teoretic la latitudinea de 90 grade) ?

De ce vânturile nordice sunt din ce în ce mai calde pe măsură ce se avansează în Arctica ?

De ce, dincolo de latitudinea 83 grade nord, există mare deschisă (dezgheţată) şi curenţi calzi de aer ?

Odată atinsă paralela 82, de ce acul busolei devine brusc agitat şi inutil ?

Dacă nu există râuri care curg din interiorul planetei spre a se vărsa în oceanul arctic, de ce la poli există atâtea aisberguri formate din apă dulce ?

Care este explicaţia faptului că în aceste blocuri de gheaţă şi în apă se găsesc seminţe şi plante tropicale ?

De ce milioane de păsări şi animale migratoare se îndreaptă spre nord, dincolo de cercul polar, în timpul iernii ?



Oficial, oamenii de știință, studiind mostre din scoarţa Pământului, luate de la diferite adâncimi, au spus că Pământul este un corp solid, plin. 

Azi se presupune că formarea planetelor duce invariabil la acest model de ”planetă plină”, ca o sferă solidă. 

Astronomii şi fizicienii cred că gazele se condensează gradat până ce se ajunge la forma de sferă solidă. Cu toate acestea, există şi alte posibilităţi. 

Știm că Pământul se învârte în jurul axei sale (aşa se succed zilele şi nopţile). 

Cate Malone, autor al unui interesant articol intitulat ”Pământul gol” (în sensul că nu este plin), arată că "forţa centrifugă determină forma uşor turtită (la poli) a Planetei" (care deci, nu este o sferă perfectă). 
Ca să vedem procesul de formare a planetei, ne îndreptăm atenţia asupra maşinii de spălat cu storcător centrifugal. 
Rufele din centrifugă (care pentru viitoarea planetă sunt de fapt gazele şi particulele solide şi lichide) sunt aruncate spre exterior aşa încât centrul rămâne gol. Centrul nu se mişcă. Aşa cum Pământul nu s-a oprit niciodată din rotaţia sa, la fel această maşină de spălat nu încetează să se rotească. Ce se întâmplă deci cu toate rufele din centrifugă dacă maşina nu se opreşte niciodată ? Se vor înghesui spre centru ca să umple golul format ? Niciodată. Vor continua să rămână la periferie, iar centrul va fi gol.


DECI, ESTE POSIBIL CA PĂMÂNTUL SĂ FIE GOL ÎN INTERIOR ȘI CHIAR LOCUIT DE FIINȚE ASEMĂNĂTOARE OAMENILOR  




Să studiem o parte dintre dovezile care stau la baza acestei teorii :  




Multe popoare păstrează în folclor legende despre fiinţe din interiorul Pământului, aşa cum este cazul în marile insule din Nord sau poveşti despre elfi, troli, pitici şi giganţi în folclorul Rusiei şi al eschimoşilor. 

Toate astea ne arată faptul că ideea unui Pământ gol nu este deloc nouă. 

În anul 1909, ghizii eschimoşi, folosiţi de amiralul Peary în expediţia sa, credeau că scopul călătoriei era descoperirea "marelui popor" din Nord, din care ei s-au format. 

Majoritatea celor care au pornit spre Nord, în secolul 19, descriau mări de apă dulce şi o climă caldă, pe măsură ce înaintau spre Pol. 

De asemenea, se fac referiri la nori de praf, zone întinse de zăpadă în care au găsit polen, păsări şi animale care migrează spre nord pentru iarnă, iar în blocurile de gheaţă au găsit vegetaţie şi chiar mamifere - considerate dispărute (cum este mamutul) - îngheţate.





Mamut


Chiar şi aisbergurile sunt anomalii pentru că sunt făcute din apă dulce în zone în care cantitatea de precipitaţii este sub 5 cm anual. 

Descoperirile făcute de dr. Frederick Cook şi amiralul Peary în 1908 şi 1909 au fost considerate neconcludente. Nu s-a putut demonstra că vreunul dintre ei au ajuns la Polul Nord.

Este deja cunoscut pentru toată lumea că polii magnetici nu coincid cu polii geografici. Dacă Pământul ar fi plin, atunci aceştia ar coincide. 







Aici este o fotografie a NASA realizată de ESSA 7 Satellite, pe o orbită staționară, la 32.000 de mile deasupra Polului Nord, luând o imagine dreaptă în jos la Polul Nord.

Se arată o deschidere de 800 de mile la Polul Nord. Acest lucru pare să fie unul dintre cele mai mari secrete de pe Pământ.

În mod normal, acest lucru nu este arătat, dar în acest caz, NASA și computerul meteorologic au șocat și nu au ”alunecat foaia de gheață” peste gaură pentru a o acoperi.

Polul Nord este spațiu aerian restricționat. Există doar anumite rute pe care se poate zbura în regiune.

În 1947, amiralul Richard E. Byrd a zburat spre regiunea polară și a găsit terenuri, păduri, râuri în regiunea Polară de Nord.



Această diferenţiere evidentă între polii magnetici şi cei geografici nu poate fi explicată de modelul Pământului plin, ca o sferă solidă. 

Explicaţia devine însă clară dacă avem în vedere existenţa deschiderilor polare (adevărate găuri în crusta planetei) care fac posibilă poziţionarea polilor magnetici undeva spre marginea acestor deschideri, aşa cum este în realitate.

În imaginea de mai sus (realizată de satelitul ESSA-7 la 23 noiembrie 1968) se vede foarte clar deschiderea de la Polul Nord (în centrul imaginii). 

Raymond Bernard afirmă că motivul pentru care nimeni nu a ajuns până acum la Polul Nord sau Sud este unul simplu. "Polii magnetici şi cei geografici nu coincid pentru că polii geografici se afla "în spaţiu" şi nu pe suprafaţa planetei". Aceasta datorită deschiderilor de la poli.






Polii geografici și Polii magnetici - Nord și Sud - ai Pământului



Cele mai recente expediţii care au mers până dincolo de polii magnetici şi care au fost date publicităţii au fost conduse de amiralul Richard E. Byrd (din Marina SUA) în 1947 şi 1956. Ca şi celelalte expediţii conduse de Byrd (din anii 1930), acestea au rămas învăluite în mister. 

În jurnalul de bord şi înregistrările radio de comunicare cu echipa sa, amiralul Byrd declara în 1947 că a ajuns într-o ”altă lume”, aflată dincolo de polul nord geografic.


Extras din jurnalul Amiralului Richard E. Byrd


Aceasta este o transcriere a jurnalului, aflată pe o bandă audio, şi a fost obţinută de la "Hollow Earth Society" din Australia.

"Trebuie să scriu aceste rânduri în secret şi fără lumină. 

Este vorba despre zborul meu în Arctica din 19 februarie 1947. 
Există situaţii când omul trebuie să accepte ascunderea adevărului. Nu am libertatea de a face cunoscută următoarea relatare pe care o scriu acum. 
Probabil că nu va ajunge niciodată la ochii publicului, dar eu trebuie să-mi fac datoria pentru ca cineva să poată citi aceste rânduri, atunci când va veni timpul. 
Să sperăm că lăcomia unora care-i exploatează pe ceilalţi nu va sta în calea adevărului."

Jurnal de bord - tabăra arctică, 19 februarie 1947

"Dedesubt, peste tot numai gheaţă şi zăpadă. Am observat o uşoară coloraţie spre galben. Este dispersată după un model liniar. Modific direcţia de zbor pentru a observa mai bine această coloraţie. Există de asemenea şi o nuanţă roşu-purpurie a gheţurilor. Am încercuit această zonă de două ori şi am revenit la direcţia iniţială. Am verificat din nou poziţia avionului la tabăra de bază. Am transmis mai departe îngrijorarea mea în legătură cu ciudatele nuanţe ale zăpezii de sub mine. Atât compasul magnetic cât şi giroscopul încep să tremure şi să se zdruncine. Nu mai putem să ne conducem după aparatele de zbor.
Măsor direcţia folosind compasul optic (după soare) şi totul pare în regulă. Manetele de control răspund foarte greu la comenzi, se mişcă foarte încet.


Nu se mai văd însă gheţuri. În depărtare se disting munţi. Au trecut 29 de minute de zbor şi acum se văd foarte clar munţii, nu este o iluzie. Nu am mai văzut astfel de munţi, sunt foarte mici.
Schimb altitudinea la 900 metri. Întâlnesc iarăşi turbulenţe puternice. Trecem peste micii munţi şi continuăm spre nord. Dincolo de munţi se vede un mic râu. O vale prin mijlocul căreia curge un râu. Nu ar trebui să existe aici nici-o vale înverzită. 

E ceva anormal în toată povestea asta. Ar trebui să vedem numai gheaţă şi zăpadă. Din lateral se văd păduri pe versanţii munţilor. Instrumentele au luat-o razna. Giroscopul se învârte înainte şi înapoi fără nici-o regulă.
Reduc altitudinea la 425 de metri şi fac un scurt viraj la stânga ca să văd mai bine valea de sub mine. Este verde şi are iarbă deasă. Lumina de aici pare diferită. Nu se mai vede soarele.
Mai facem un viraj la stânga şi punem ochii pe un fel de animal mare aflat în vale. Pare că este un elefant.
Reduc altitudinea la 300 de metri şi iau binoclul ca să vad mai bine animalul. E clar - un mamut. Raportez acest lucru la tabăra de bază.
Dau peste şi mai multe dealuri înverzite. Termometrul exterior indică o temperatură de 23 grade Celsius. Ne continuăm zborul.

Nu pot să cred ! Dau să contactez tabăra de bază. Aparatul radio nu funcţionează. Peisajul este mult prea nivelat decât în mod normal. În faţă vedem ceea ce pare un oraş. Este imposibil !
Avionul pare foarte uşor şi se clatină. Sistemul de navigare refuză să funcţioneze. Dumnezeule, din lateral şi din spate se apropie nave ciudate. Au forma de disc şi parcă radiază ceva din ele. Sunt atât de aproape încât le văd însemnele.
Este un tip de swastika. Fantastic ! Unde ne aflăm de fapt ? Ce s-a întâmplat ? Încă o dată verific sistemul de navigare. Nu răspunde nici acum. Suntem prinşi într-un fel de "plasă" invizibilă.

Din aparatul de radio se aud pocnete şi apoi se aude o voce în engleză cu un uşor accent nordic sau germanic. 
Mesajul este: "Bine ai venit Amirale pe domeniul nostru. Te vom ateriza în exact şapte minute. Relaxează-te, eşti pe mâini bune".
Îmi dau seama că motoarele avionului nostru s-au oprit. Avionul este controlat din afară şi acum ia un viraj. Acum începe faza de aterizare şi avionul coboară ca şi cum ar fi într-un lift invizibil. La atingerea solului avionul abia tresare.
Fac o ultimă însemnare în jurnalul acesta de bord.
Se apropie de avion câţiva bărbaţi. Sunt înalţi şi au părul blond.
În depărtare se vede un oraş din care pulsează raze de lumină de culorile curcubeului.
Nu ştiu ce se va întâmpla acum, dar nu văd nici-un fel de arme la cei care se apropie de noi. Aud o voce care îmi spune pe nume şi-mi cere să deschid trapa avionului. Mă conformez."

Aici se termină jurnalul amiralului Byrd. Ceea ce urmează a
povestit (amiralul Byrd) din memorie, pentru că nu a mai scris în jurnal restul experienţei sale - şi veţi vedea de ce. 

Pe scurt, iată ce s-a mai întâmplat în continuare:

1. Byrd şi ajutorul său de radiocomunicaţii, care se afla cu el în avion, au fost luaţi şi duşi spre oraşul luminos care părea că este făcut din cristal.

2. La sosire, cei doi sunt separaţi iar Byrd este luat pentru a se întâlni cu "Stăpânul" care l-a informat că a ajuns în "lumea dinlăuntru" şi că să nu-i fie frică - mai târziu îl vor duce înapoi la suprafaţa planetei.

3. "Stăpânul" i-a declarat lui Byrd: "Ne-aţi trezit interesul atunci când aţi detonat primele explozii atomice de la Hiroshima şi Nagasaki în Japonia. Chiar în acele momente alarmante ne-am trimis vehiculele zburătoare (flugelrads - germ.) la suprafaţa planetei ca să vedem ce aţi făcut." A continuat să vorbească despre 1945 şi a spus că au încercat să se întâlnească cu americanii dar au fost întâmpinaţi cu ostilitate. De fiecare dată când încercau, americanii trăgeau în ei şi le atacau vehiculele.

4. "Stăpânul" a explicat că "nu avem nici-un viitor dacă vom continua cu nebunia atomică... şi că nu există nici-un răspuns în armele noastre, nici certitudini în ştiinţa noastră şi că atunci când se va declanşa războiul cel mare, nu va mai exista vreo floare pe pământ iar toate oraşele omului vor fi nivelate, totul într-un imens haos."

5. După această discuţie despre cataclismele generate de om, Byrd şi-a luat rămas-bun de la "Stăpân" şi s-a întors la avion împreună cu ajutorul său. Imediat au fost duşi la suprafaţa planetei în acelaşi mod în care au fost aduşi. Ei aveau însă un mesaj de avertizare foarte clar despre calea omenirii. Un mesaj pentru noi.”

11 martie 1947

După întoarcerea lui Byrd în SUA, a descris (ca la orice misiune) ceea ce s-a întâmplat pe parcurs şi a adăugat în jurnalul său ceea ce 
urmează:

"Tocmai m-am întâlnit cu o echipă de la Pentagon. Mi-am prezentat descoperirea şi mesajul primit de la "Stăpân".
Totul s-a înregistrat. Ei l-au contactat pe Preşedinte.
Sunt reţinut acum de câteva ore. Mai exact şase ore şi 39 de minute. Sunt anchetat intens de către forţe ostile şi o echipă medicală. E un coşmar.
Sunt încarcerat sub strictă supraveghere conform celor mai înalte regulamente de siguranţă internaţională ale SUA. Am primit ordin să nu divulg nimic din mesajul primit de la "Stăpân". Incredibil ! Mi s-a reamintit că sunt militar şi că trebuie să mă supun ordinelor."

24 decembrie 1956

"Ultimii ani de după 1947 nu au fost deloc buni. Aceasta este ultima însemnare în acest jurnal. În încheiere trebuie să spun că în toţi aceşti ani am păstrat secret mesajul pe care l-am primit aşa cum s-a ordonat, deşi a fost împotriva valorilor şi moralei mele.
Acum presimt venirea unei lungi nopţi pentru mine, dar acest secret nu va muri odată cu mine, ci va triumfa, aşa cum adevărul triumfă totdeauna. Este singura speranţă pentru omenire.

Am văzut cu ochii mei şi m-a făcut să devin liber. Mi-am făcut datoria faţă de acest monstruos complex militaro-industrial.
De acum încolo lunga noapte despre adevărul Arcticii va lua sfârşit, soarele strălucitor al adevărului va răsări din nou, iar toţi cei care se află în întuneric vor eşua în planurile lor. 

Am văzut cu ochii mei acel tărâm de dincolo de poli, centrul marelui necunoscut" - Amiralul Richard E. Byrd, Marina Statelor Unite.






Amiralul Richard Evelyn BYRD





O parte esenţială a viziunii despre Pământul gol este absenţa Polului Nord. Nu este un punct pe suprafaţa sa, ci o întreagă mare cu ape calde care conduce treptat spre interiorul Pământului.

Haideţi să vedem câteva probe în acest sens :


Primul lucru demn de semnalat este faptul că busola o ia razna dincolo de cercul polar. 

Exploratorul norvegian, dr. Fridtjof Nansen, şi-a pierdut încrederea în instrumentele sale în expediţia lui către Polul Nord, şi a recunoscut sincer că habar nu avea unde se găsea.
După ce a coborât din nava Fram, Nansen a luat-o spre nord - pentru a ajunge la pol - cu o sanie plină de provizii şi s-a întors mai târziu prin Spitzbergen trecând prin Ţinutul Franz Joseph. 
Din 29 martie 1895 până în primăvara anului 1896 Nansen a fost complet dezorientat. 
A admis că după ce a călătorit prin regiunile foarte reci, vremea s-a schimbat şi s-a încălzit mult. Mai exact, temperatura creştea odată cu noile adieri ale vântului ce veneau dinspre nord. 
El spunea că odată soarele a devenit insuportabil de puternic. Nansen a făcut măsurători sonore ale apei şi a descoperit că apa era din ce în ce mai caldă la adâncime. De unde venea această apă caldă ? 
El a întâlnit animale care, după ştiinţa modernă, nu aveau ce căuta acolo. 

Pe 22 aprilie 1895, Nansen scria: 
"Am fost foarte surprins ieri dimineaţă când am văzut urmele unui animal în zăpadă. Era vorba de o vulpe, şi mergea înspre est. Urmele erau proaspete. Ce caută o vulpe aici ? Erau semne clare că nu-i lipsea hrana. Eram în apropiere de ţărm ? M-am uitat în jur, dar a fost ceaţă toată ziua şi e posibil să fi fost aproape de ţărm fără să-l fi văzut. În orice caz: un mamifer cu sânge cald - la paralela 85 ! 
Înainte să ne îndepărtăm, am dat peste o altă urmă de vulpe care ducea în aceeaşi direcţie cu prima. Nu pot să-mi dau seama cu ce se hrănesc animalele astea aici, probabil că au învăţat să pescuiască crustacee din ochiurile de apă. 
Dar de ce să se îndepărteze de coastă ? Asta mă intrigă cel mai mult. Au luat-o razna ? Nu prea cred."



O altă sursă de informare este Marshall B. Gardner care a scris "O călătorie spre interiorul Pământului", în care îl citează pe dr. Nansen în legătură cu eschimoşii. 

Iată ce spune Nansen: "Eschimoşii spun că au venit din interiorul Pământului, dar locul exact nu au putut să-l numească atunci când au fost întrebaţi de norvegieni de unde vin"

Gardner citează din al doilea volum scris de Nansen "În ceaţa nordului": 
"Deja am spus că numele norvegian Skraeling dat eschimoşilor probabil a fost utilizat la început ca să desemneze zâne sau creaturi mitice. Mai mult, atunci când islandezii au dat peste eschimoşi in Groenlanda, i-au numit troli, care este un termen vechi ce desemnează diverse fiinţe supranaturale".



Willis George Emerson aminteşte, în cartea sa biografică "Zeul de fum", o poveste norvegiană. Este vorba despre doi pescari, tată şi fiu, care pescuiau cu barca lor în oceanul nordic. O furtună puternică îi aduce până la marginea deschiderii polare nordice. Era în 1829. 
Timp de doi ani, Olaf Jansen (fiul) povesteşte că au trăit în interiorul Pământului împreună cu locuitorii acelor tărâmuri, care erau buni şi curtenitori, înalţi de 3,5 metri. Apoi Jansen a spus că au ieşit din interiorul Pământului pe la deschiderea sudică. Numele cărţii vine de la faptul că Olaf a descris soarele interior ca având o aparenţă difuză.






O descriere completă şi corectă a planetei noastre este deci următoarea: Planeta Pământ este ca un balon, ca o minge goală în interior, care are două deschideri polare având un diametru de 2300 km (aflate la nord şi la sud) şi care au marginile curbate ce fac posibilă trecerea de pe o suprafaţă pe cealaltă aşa cum face o furnică când trece de pe o parte a frunzei - pe cealaltă. Grosimea peretelui planetar variază între 1.100 si 1.300 km, fiind mai mare spre poli. În centru se află un soare interior cu un diametru de 1300 km care răspândeşte o lumină difuză.







O mulţime de lucruri vin în sprijinul adevărului care arată că Pământul este gol în interior. 

De exemplu, când s-a stabilit ca o echipă de reporteri şi cameramani britanici de la BBC să facă o vizită în Antarctica, ei s-au confruntat cu o serie de probleme. Deşi planul iniţial, întocmit cu grijă cu mult înainte, includea un zbor direct din Africa de Sud spre Antarctica (care includea şi o survolare a aşa-numitei "Zone de inaccesibilitate"), au trebuit să facă unele modificări de ultim moment. 
Au fost forţaţi să călătorească mai întâi spre America de Sud. Odată ajunşi acolo, au descoperit că singurul zbor comercial care făcea curse spre Antarctica era operat de o companie americană, care transporta grupuri de 20 - 30 de persoane la baza americană McMurdo Station. Însă aceste zboruri se desfăşurau numai în lunile de vară, iar atunci când - în sfârşit - au ajuns la bază, britanicii au fost trataţi cu ostilitate de către americani.

Un alt fapt interesant este că, datorită "lipsei de sateliţi" de deasupra Antarcticii, toate rapoartele şi prognozele meteo pentru această zonă erau realizate de la baza americană McMurdo Station. Acesta este însă un mod clar de îngrădire a scurgerilor de informaţii şi a posibilelor dovezi fotografice pe care un satelit aflat deasupra Polului Sud le-ar putea furniza, aşa cum s-a întâmplat în cazul deschiderii polare de nord.
Dar monopolul american asupra Antarcticii a mers chiar mult mai departe. A fost semnat un recent acord între mai multe state interesate, ca să nu se înceapă nicio prospecţiune geologică sau de altă natură în Antarctica, aceasta incluzând atât mineralele cât şi petrolul.
Nenumărate dovezi vin şi din Rusia unde se găseşte aproape constant fildeş aparţinând mamuţilor, mai ales în zonele nordice extreme situate dincolo de cercul polar. 
De sute de ani comercianţii vând astfel de "relicve" care se pare că abundă în acele zone. Dar acest fenomen este legat de un altul, poate mai uluitor: mamuţi întregi au fost găsiţi congelaţi în blocuri de gheaţă în Siberia şi alte regiuni situate dincolo de cercul polar. Unii dintre ei mai aveau încă în gură smocuri de iarbă verde.

Există astăzi dovezi care arată că acest perete al Pământului nu este solid şi plin de materie aşa cum se spune, ci seamănă mai degrabă cu un parmezan plin de peşteri şi tunele subterane care se interconectează; unele dintre aceste tunele conduc către lumea interioară, către interiorul Pământului. 

Mă gândesc acum la celebra poveste a lui Jules Verne intitulată "O călătorie spre centrul Pământului" scrisă în 1864. Acolo este descris atât de clar acest lucru, încât parcă autorul cunoştea în detaliu acele realităţi. 
Amintesc aici şi uluitoarea similitudine între "povestea" aceluiaşi Jules Verne, "De la Pământ la Lună" (1865) şi prima misiune americană spre Lună (Apollo 11 - 1969). 
Cele doua evenimente seamănă atât de mult încât aproape se identifică, deşi se afla la o distanţă de mai mult de un secol; datele furnizate de autorul francez în povestirea sa, coincid în proporţie de 99 % cu cele ale misiunii americane. Ca să nu mai vorbim de uluitoarea poveste "20.000 de leghe sub mări" în care se prezintă primul submarin, Nautilus. 
Oare Jules Verne a avut acces la aceste adevăruri ? Ipoteza coincidenţelor este exclusă. Dar aceasta nu este totul !

Falia tectonică San Andrea din California, SUA, este în centrul atenţiei şi ne poate oferi câteva informaţii uluitoare. Încă din 1950, guvernul american a trimis numeroase misiuni de cercetare a topografiei submarine a coastei de vest a SUA, concentrându-se asupra Californiei. 
În timp ce cartografiau zona, echipele au descoperit că placa continentală californiană este garnisită cu multe caverne şi pasaje uriaşe; unele sunt atât de mari încât un submarin poate naviga prin ele. După un timp, s-a descoperit că unele dintre ele se întindeau până sub statele Utah şi Nevada. 

Cele mai şocante informaţii descoperite cu această ocazie: cea mai mare parte din California pur şi simplu pluteşte pe ocean, sprijinindu-se de câţiva "stâlpi" naturali formaţi de aceste caverne submarine, iar falia San Andreas este rezultatul prăbuşirii unora dintre aceşti stâlpi de susţinere, care provoacă şi cutremurele în zonă.

Dar Pământul nu este singurul corp ceresc gol în interior. 

Numeroase fotografii ale altor planete şi sateliţi naturali (inclusiv Luna) demonstrează acest lucru prin forma şi adâncimea craterelor formate la impactul cu diverşi meteoriţi. Mai mult, unele dintre ele, vizibile ca mici găuri negre, nu sunt decât pasaje şi tunele de trecere spre interiorul planetelor respective. 
O serie întreagă de cercetări s-au făcut în acest sens. 
S-a concluzionat că modelul matematic care este cel mai credibil pentru a reda structura unei planete este chiar acesta: planetele sunt goale în interior. 
De altfel, recentele cutremure care au rezultat, ca urmare a tragediei din Sud Estul Asiei, tragedie cauzată de un cutremur de 9 grade pe scara Richter, demonstrează că peretele planetei încă mai vibrează şi produce astfel cutremure şi în alte zone.

Leonard Euler, matematicianul de geniu al secolului 18, a demonstrat pe baza unui model matematic că Pământul este gol în interior şi că în centrul acestui gol se află un mic soare. 

Dr. Edmund Halley, celebrul descoperitor al cometei ce-i poartă numele, şi Astronom Regal în Anglia secolului 17, era convins că Pământul este gol. 

Recente fotografii ale planetei Marte demonstrează că, în timpul verii marţiene, una dintre calotele polare se micşorează foarte mult, în timp ce cealaltă creste (datorită iernii). Unele dintre fotografii arată că zona glaciară polară (pe timpul verii) se restrânge atât de mult încât lasă să se vadă un perimetru (margine) circular negru, care nu este altceva decât deschiderea polară. Aşa cum e de aşteptat, soarele interior al planetei Marte asigură acolo o climă mai caldă decât există pe suprafaţa exterioară a planetei, astfel încât la cele două deschideri polare se formează mase compacte de nori datorită întâlnirii între aerul cald din interior şi cel rece din exterior. Aşa se explică şi variaţia mare a suprafeţelor glaciare polare ale lui Marte, de-a lungul anului marţian (care este de două ori mai lung decât cel pământean). 
Prin urmare, pe timpul verii marţiene, calota polară dispare total, iar ceea ce se vede nu este decât o masă compactă de nori care însă nu acoperă total deschiderea polară către interiorul planetei şi lasă să i se vadă marginea.

Nu în ultimul rând, Aurora Boreală şi Aurora Australă sunt formate datorită interacţiunii particulelor fotonice emise de soarele interior cu vântul solar exterior (trimis de Soarele sistemului nostru solar) şi care ajunge în zona polară. Aceasta explică şi prezenţa aurorelor pe alte planete sau sateliţi care nu au atmosferă (cum este Luna). Într-adevăr, aurorele polare au fost observate nu numai pe Pământ, dar şi pe Marte, Lună, Jupiter.





În cele ce urmează, vom face o scurtă descriere a lumii interioare a planetei, aşa cum reiese din mărturiile celor care au ajuns acolo.



Oamenii de acolo sunt mândri de mentalitatea şi cunoştinţele lor superioare, mai ales că ne depăşesc în creativitate. 
Sunt foarte avansaţi tehnologic şi dispun de multe invenţii simple şi foarte utile. 
De exemplu, afirmă că vehiculele lor zburătoare (pe care noi le numim OZN-uri) folosesc energie liberă (sau gratuită), referindu-se la energia spaţiului, care este prezentă pretutindeni (spre deosebire de noi care folosim ca energie combustibili concentraţi în anumite zăcăminte). 
Sunt cu mii de ani mai avansaţi decât noi, atât în ştiinţă cât şi în artă, pictură, sculptură. De asemenea, agricultura, sănătatea şi alte asemenea domenii sunt complet diferite de ale noastre, ei obţinând în acest sens rezultate excepţionale.
Locuitorii interiorului Planetei afirmă că ei trăiesc într-o deplină armonie unii cu alţii, au tot ce le trebuie şi nu există sărăcie şi nici poliţie sau războaie. Mai spun că ei cunosc orice limbă de pe Pământ iar secretele oricărui guvern al nostru sunt bine cunoscute de ei. 
Locuiesc acolo dinainte de Potop şi afirmă că biblia noastră a fost profund modificată de către cei care vor să-şi menţină puterea actuală. 
Dispun de înalte capacităţi telepatice şi sunt urmaşii civilizaţiei Atlantidei. 
Ne sfătuiesc să renunţăm complet la armele nucleare. 
Ei sunt capabili să nu permită să fie vizitaţi de către cei care sunt nesinceri sau vor să profite de pe urma lor. 
Cum însă actuala putere de la suprafaţă se află în mâinile unor guverne militariste şi lacome, o întâlnire oficială cu ei în viitorul apropiat este foarte improbabilă.
În comparaţie cu locuitorii din interiorul Pământului, noi, cei de la suprafaţă suntem nişte barbari, iar civilizaţia noastră este doar o stare de barbarism mecanic. 

Ne-au avertizat că până când nu vom renunţa complet la războaie, la armele nucleare, la sărăcie şi la exploatarea omului de către om, până când nu vom ajunge la o societate bazată pe echitate, adevăr şi dreptate, nu vom fi vrednici să fim contactaţi de lumea interioară care se află pe un nivel social, ştiinţific şi moral mult mai înalt decât al nostru.




Despre Agartha - tărâmul din interiorul pământului






Vechile scrieri ale chinezilor, egiptenilor, indienilor sau ale altor popoare, precum si legendele eschimosilor vorbesc despre marea deschidere din nord si despre un popor avansat, care traieste intr-o țară numită Agartha. Acesta este numele general ce defineste lumea din interiorul Pamintului, precum si toate coloniile, capitala fiind Shambala, aflata in interiorul Muntelui Meru, in Tibet.

Teritoriul secret al Agarthei are o populatie de 20 de milioane de suflete; aici nu există inchisoare, iar poliția este asigurata de capii de familii. Milioane de ”dwija” (de două ori născuți) si yoghini locuiesc in suburbiile divizate simetric in constructii subterane.

Deasupra lor se afla Trinitatea: Brahatma, caruia ii este incredintata Autoritatea, Mahatma, caruia i s-a incredintat Puterea, si Mahanga, caruia i s-a incredintat Organizarea.

Deasupra trinitatii se afla 12 membri ai Initierii Supreme, apoi un alt grup, format din 22 de persoane, imagine a celor 22 de principii ale Verbului, cu ajutorul cărora Dumnezeu a creat lumea. Urmeaza apoi cei 365 ”bagwanda” (cardinali), dupa numarul celor 365 de zile ale anului.



Agartha nu a fost intotdeauna o împărăție subterană.


La inceputul secolului al XX-lea, Ferdinand Ossendowski, scriitor rus de origine poloneza, a hotarit să intreprinda o periculoasa calatorie in cautarea miticului regat.

Dupa ce a strabatut platouri aride si zone dezolante, ajuns pe malurile Amurului, Ossendowski a aflat de la niste calugari despre existenta regatului cunoscut sub numele de Agartha, ai carui locuitori erau atotputernici.

Calugarii l-au condus in adâncuri, unde Regele Lumii apare doar in rare ocazii, pentru a face miracole sau pentru a pronunta profetii. Iata ce scria Ossendowski in cartea sa ”Animale, oameni, zei” (1924): 
”Imparatia Agarthei se intinde prin tuneluri subterane, in toate partile lumii, iar cei care locuiesc aici se afla sub autoritatea Regelui Lumii.”







Capitala Agarthei este inconjurata de orase in care locuiesc mari preoti, iar palatul Regelui Lumii este inconjurat de temple, unde locuiesc guru, care controleaza fortele vizibile si invizibile ale lumii si care detin in mâinile lor controlul asupra vietii si mortii. 
In ciudate vehicule, necunoscute nouă, ei sunt capabili să strabata cu viteză incredibilă tunelurile subterane, care separa un oras de altul.

Agartha a intrat in subteran cu 6.000 de ani in urmă. 

Ossendowki spune că Agartha nu ar fi fost intotdeauna subterană, ea devenind astfel cu 6.000 de ani in urma, pentru a-i proteja pe ințeleptii săi de curiozitatea unei lumi pervertite. 
Conform teoriei sale dezvoltate ulterior, Ossendowski spune că aceste teritorii nu trebuie confundate cu cele din interiorul Pamintului gol. Conform viziunii sale, este vorba despre doua lumi subterane, una situata mai la suprafata, iar cealalta in interiorul gol al Terrei.

Bazindu-se pe o serie de documente ale lui William Reed, Marshall B. Gardner, Huguenin sau Ray Palmer, precum si pe revelatia amiralului Byrd, Bernard a enuntat citeva concluzii, care la data respectiva au generat un mare scandal:


a) In realitate, nu exista nici un Pol Nord sau Sud, ci numai deschideri largi, care conduc spre interiorul gol al Pamintului;

b) OZN-urile provin din acest interior gol;

c) Interiorul Pamintului este incalzit de un soare central, care este sursa aurorelor boreale. Aici este un climat subtropical, nici rece, nici cald;

d) Exploratorii polari au vazut cu ochii lor că animalele se deplasau spre nord in cautarea hranei. Ei au vazut aici pasari tropicale si animale, ce in mod obisnuit au nevoie de caldura, au vazut fluturi, ba chiar si țânțari.


Desigur ca lista intrebarilor ramase fara raspuns poate continua, dar un lucru este sigur: acela ca toate aceste explicatii au o legatura cu legendarul Tărâm al Apelor Albe, cu Agartha.


Teoria Pamintului gol, care sustine ca in interiorul Pamintului exista o concavitate, ce are ca puncte de contact cu suprafata exterioara cei doi poli, poate deschide perspective nebanuite vreodata, nici chiar de neobositii exploratori, porniti in cautarea miticei Agartha: aceea că civilizatia din care facem parte nu este singura pe Pamant.


Teoria Pamântului gol este lansată la sfirsitul secolului trecut. Potrivit acesteia in interiorul Terrei există de fapt o concavitate, ce are sapte puncte de contact cu suprafata exterioara, doua fiind cei doi poli.

Datorita imaginilor luate de NASA, cu ajutorul satelitilor spatiali ESSA, pot fi vazute deschiderile polare:
- nordica, cu un diametru de 1400 de mile; - sudica, cu un diametru de 1300 de mile.


Un ocean urias, descoperit in interiorul Pamantului există sub Asia de est si e de marimea Oceanului Arctic. Descoperirea a fost facuta de Michael Wysessian, seismolog la Washington State University, din St. Louis si Jesse Lawrence de la University of California, San Diego.


Generalul de brigada dr. Emil Strainu, directorul Centrului de studii Psihotronice si Ufologice, consilier al Parlamentului României în probleme neconventionale si asimetrice, afirma (in Adevar/Fictiune- January 7, 2010 ) urmatoarele:

"- Una din cele mai mari descoperiri care s-au realizat anul acesta si care deocamdata este vehiculata numai în cercurile stiintifice este aceea că sub continentul american se gasesc de la 3 la 5 tuneluri (ca un fel de pesteri subterane inundate) care strabat continentul sud-american de la est la vest si de la vest la est. 
- Nu se cunoaste exact în acest moment natura lor. Aceste canale sunt foarte mari. Numai pe un singur canal poate merge linistit un submarin Trident.
- Trebuie stiut ca în prezent si în perioada urmatoare vom fi marcati de o serie de dezvaluiri despre contactul cu ipoteticele civilizatii extra-Terra. Parerea anumitor consilieri din guverne importante ale lumii, ale unor consilieri stiintifici ce se afla pe lânga UNESCO, ONU, Uniunea Europeana si altele spun ca toate aceste informatii nu fac decât sa pregateasca omenirea pentru o recunoastere care v-a fi evidenta si care se v-a produce într-o perioada de timp foarte scurta. 
În ultimii doi, trei ani, am vazut filme si poze mult mai “specatculoase” decât cele care au fost date public, dar care nu sunt date în circulatie. M-as referi acum la filmul si pozele facute despre intråndul de la Polul Sud care sunt facute din sateliti. 
Toate statele care au sateliti si au avut ca zona de cercetare Polii, au putut fotografia si filma acest intrând care este o realitate ! 

Faptul ca nu este deocamdata recunoscut, probabil ca serveste unor interese.

- În primul rând se vorbeste de o asa-zisa lume interioara – atestata că există ! Sa-i zicem un tarâm interior.

- Este locuit acest tarâm interior ?- Aici vin semnele de întrebare. Calcule gasite care apartin expeditiei americanului Richard Byrd, nenumaratele dezvaluiri care s-au facut în urma expeditiilor germane facute acolo si multe altele confirma faptul ca acolo exista o prezență. 
Ar fi vorba tot de o prezenta umană, poate ca e vorba de o anumita parte a civilizatiei de pe pamânt care s-a retras acolo, iar altii spun ca este o prezenta de un alt tip. Este probabil ca acolo sa fie vorba de conservarea unui anumit biotop terestru. Deocamdata exista multe ipoteze."


Byrd, un explorator celebru, mai presus de orice banuiala, si-a notat foarte precis in jurnal despre ceea ce a intalnit in aceasta zona. “Oamenii care locuiesc aici comunica prin telepatie. De fapt, ei nu traiesc la suprafata. Sub pamant, la cateva mile adancime exista un oras foarte mare, cu milioane de locuitori, care oras se numeste Agartha. Exista sub pamant mai multe orase, in mai multe parti ale globului, dar Agartha este cel mai important dintre ele.”, scria Byrd in jurnalul sau secret.

Aceste file din jurnalul exploratorului au fost date publicitatii de Virgil Armstrong, fost agent CIA.

Armstrong sustine ca Byrd a locuit in Agartha vreme de aproape o luna si că descrie civilizatia subterana ca “fiindu-ne net superioara noua”. 
Fostul agent CIA a adaugat că imediat dupa descoperirea jurnalului lui Byrd, filele referitoare la Agartha au fost declarate secret de serviciu si s-a dispus ca in zona intrarii in orasul subteran sa fie amplasate baze militare americane care sa nu lase sub nici o forma intrusii sa patrunda.

Tot Armstrong a mai dezvaluit ca Guvernul SUA a stabilit relatii cu Marele Consiliu al Agarthei. Mai mult, că farfuriile zburatoare care apar pe cerul planetei sunt mijloace de transport ale locuitorilor lumii subterane, iar o parte din tehnologia de fabricare a lor a fost dezvaluita Pentagonului, “avionul invizibil fiind o urmare a acestor cunostinte avansate”.

Agentul Armstrong, a mai dezvaluit cateva elemente ale jurnalului lui Byrd: “Amiralul descrie pe larg ca in orasele subterane locuiesc oameni cu trasaturi delicate, care au mii de ani de viata, dar care varsta nu le marcheaza trasaturile.


Cei din Agartha cunosc secretul nemuririi trupului. Dupa ce considera ca au trait destul, ei sunt cei care-si aleg momentul cand sa se retraga din viata. Femeile lor nasc doar o data, sau de doua ori indelungul vietii, iar gestatia dureaza doar trei luni. Ele nasc in temple, in bazine speciale cu apa. Nasterea are loc fara dureri.”

Ce mai spune Armstrong: “Atlantii se inteleg prin telepatie, iar lemurienii vorbesc o limbă – maru – care e rădăcina comuna a sanscritei si ebraicii. Acum, cele doua civilizatii traiesc in pace si armonie. Ele sunt conduse de un Consiliu Suprem, format din 12 persoane, 6 barbati si 6 femei. 

Orasele sunt luminate artificial si au o atmosfera controlata, mult mai pura decat cea de la suprafată. 
Aglomerarile urbane sunt structurate pe mai multe niveluri. Locuitorii din subteran se deplaseaza intre orase cu ajutorul unor vehicule de mare viteza (aproximativ 3000 de mile pe ora), care plutesc.” 


Referindu-se la discretia absoluta in legatura cu misiunile Amiralului Byrd, cunoscutul geofizician american Raymond Bernard arată in cartea sa ”O lume ascunsa” (1969): 

"Descoperirea amiralului Byrd constituie astazi un secret international de prim rang. Dupa ce Byrd a anuntat prin radio descoperirea facuta si dupa scurte notite aparute in presă, toate stirile ulterioare in legatura cu subiectul respectiv au fost indepartate cu grija de agentiile guvernamentale".


Exista legende, gravuri, ba chiar sculpturi foarte vechi care descriu Agartha. Astfel, se spune că, sub pamant, pe intreg globul exista cam 100 de orase, dintre care cel mai mare este Agartha.






Lumea subterana este cunoscuta si ca Shamballa si Agartha. 

Locuitorii acestei lumi, spun documentele, au parasit lumea de la suprafata acum 100.000 de ani, in urma catastrofalului razboi dintre atlanti si lemurieni, cele doua mari civilizatii care stapaneau Pamantul. 
Razboiul este descris in cele doua lucrări Ramayana si Mahabharata. 
In urma acestui razboi, datorita armelor foarte puternice folosite, ar fi rezultat zone desertice ca Sahara, Gobi, pustietatile din Australia si SUA, locuri unde ar fi fost aglomerarile urbane ale atlantilor si lemurienilor. 
Atmosfera la suprafata era de nerespirat, asa ca supravietuitorii conflictului s-au retras sub pamant. 
Conform acestor teorii, oamenii de la suprafata ar fi urmasii celor care au refuzat să se retraga in orasele subterane si care, intre timp, s-au salbaticit.


Cele mai puternice orase subterane:


POSID – primul refugiu al atlantilor, cu intrare in zona Matto-Grosso, cu populatie de 1,3 milioane de locuitori;

SHONSHE – refugiul uigurilor, o ramura a lemurienilor, intrare in Himalaya, 3,5 milioane locuitori;

RAMA – langa Jaipur, in India, 1 milion de locuitori;

SHINGWA – la granita dintre China si Mongolia, cu 1,5 milioane de locuitori;

TELOS – langa Mount Lassen, California, cu 1,5 milioane locuitori. Orasele se afla la adancimi variind intre 1,5 si 2 mile sub scoarta terestra.







Atat scrierile sumeriene cât si Biblia vorbesc despre un ”Adânc al apelor”, o ”Lume subterana”. 
Textele mesopotamiene vorbesc despre Tinutul Minelor declarand ca acesta era un tinut muntos, cu platouri vaste acoperite cu iarba si stepa, cu o vegetatie luxurianta... era, deci, un tinut luminos, toate textele declarau acest lucru, scaldat in permanenta de razele soarelui.

Vechile scrieri ale chinezilor, egiptenilor, indienilor sau ale altor popoare, precum si legendele eschimosilor vorbesc despre marea deschidere din nord si despre un popor avansat, care traieste intr-o tara misterioasa numita Agartha. Acesta este numele general ce defineste lumea din interiorul Pamintului, precum si toate coloniile. Unii sustin ca Shambala, aflata in interiorul Muntelui Meru, in Tibet este capitala acestei lumi.

Tara Apelor Albe din legendele rusești, localizata pe undeva in Asia Centrala, in apropierea Lacului Lobnor, a atras atentia cneazului Vladimir al Kievului. In anul 987, acesta a organizat o adevarata expeditie sub conducerea parintelui Sergius, care auzise despre fascinanta tara la o manastire de pe Muntele Athos. Au trecut insa anii, si expeditia si membrii ei au fost dati uitarii. In anul 1043, la Kiev si-a facut aparitia un batrin, care declara ca este parintele Sergius, care revenise din expeditia de mult uitata.

Referiri similare se regasesc in traditiile românilor. In cartea "Mitologia româna" Romulus Vulcanescu in capitolul "Pamantul mumă" vorbeste despre lumea albă (in care traiesc oameni), din care fac parte si Ostroavele albe.

"Acesti ”urici” locuiau la marginea lumii intr-un Ostrov alb sau in mai multe Ostroave albe din albia Apei Sâmbetei. Ostroavele rohmanilor sau blajinilor s-au ridicat din Apa Sâmbetei in conditiile cosmogonice ale ridicarii pamantului din apele primordiale. Ceea ce inseamna ca in conceptia mitica ostroavele simbolizeaza pamanturi neîntinate, iesite in stare pură din Apa Sambetei, care la randul ei este o apă sacră, numai că gradul ei de sacralitate tine de impuritatea ei progresiva in directia Iad. 
Dupa o legenda straveche, Apa Sambetei izvoraste dintre radacinile bradului cosmic si inconjoara pamantul de 7 sau 9 ori si se varsa in Iad. La izvoarele ei este pură si sus pe pamânt e un panaceu, adică bună pentru orice. Pe masura ce inconjoara pamantul, gradul ei de puritate scade, iar cand intra in Iad clocoteste in flacari. 
De Paștele blajinilor, in unele sate, pe malurile apelor curgatoare se puneau in blide de lemn coji de oua, faramituri de cozonac si lumanarele carora li se dadea drumul pe apa, ca sa ajunga pe Apa Sambetei in Ostroavele Albe la rohmani sau blajini, ca sa serbeze si ei Pastele. ”Uricii albi” tineau multe posturi albe si se imbracau in alb, semn al puritatii lor sufletesti. La români doliul alb pentru batrani (codalbi) s-a mentinut pana in vremea noastra in unele sate din Baragan si Carpatii estici."



Maura Anghel despre Paştele Blajinilor


Paştele Blajinilor sau Paştele Morţilor este o sărbătoare populară cu dată mobilă, dedicată spiritelor strămoşilor. 
Rădăcinile acestei sărbători vin din timpurile precreştine, când strămoşii noştri erau păgâni. Despre aceasta ne mărturisesc şi o mulţime de legende din tezaurul folcloristic al neamului nostru.

Blajinii (Rohmanii sau Rugmanii) sunt reprezentări mitice ale primilor oameni de pe pămînt. 

Se spune că Blajinii trăiesc sub pămînt, pe Tărîmul Celălalt, dincolo de Apa Sîmbetei. Se spune că ei au luat parte la facerea lumii şi că susţin stîlpii de sprijin ai pămîntului. 

Imaginaţi ca oameni blonzi şi socotiţi urmaşii lui Set (al treilea fiu al lui Adam şi al Evei), Blajinii duc o viaţă cuvioasă şi lipsită de griji, întemeiată pe virtute şi pe incapacitatea de a face rău. 
Bărbaţii se întîlnesc cu femeile o dată pe an, la Paştele Blajinilor, pentru a procrea. Băieţii sunt crescuţi de mame până merg în picioare şi pot să se hrănească, după care trăiesc în izolare, împreună cu bărbaţii. 

Blajinii sunt credincioşi, buni la suflet, blânzi şi înţelepţi, incapabili de a face rău, duc o viaţă austeră, cu posturi severe.

În popor se crede că locuiesc pe malurile unor râuri mari sau lângă ostroave sau la hotarul cu Raiul şi că în ţara lor este mereu cald. Blajinii nu ştiu să calculeze sărbătorile, de a căror sosire sunt anunţaţi de către oameni. Ei ştiu că este Paştele atunci când văd că sosesc pe Apa Sâmbetei coji de ou roşu aruncate special de gospodine pe ape în vinerea sau sâmbăta din Săptămîna Patimilor. Când văd cojile de ou în ţara lor îndepărtată, ei serbează Paştele, iar oamenii prăznuiesc Paştele Blajinilor sau Paştele Morţilor. În această zi credincioşii depun ofrande pe morminte, împart pomeni, întind mese în cimitir, lângă biserică sau în câmp, la iarbă verde.


O echipă de ruși  au dezvoltat un Glob al Pământului Interior, având în centru un soare strălucitor. Este o Altă Hartă a Pământului, o adevărată operă de artă.





 
Să vedem ce spun specialiștii în seismologie :

Jan Lamprecht, într-o conferință de presă a făcut publică teoria sa despre faptul că Pământul este gol în interior. 
Lamprecht a publicat  și o carte ”Hollow Planets” în care descrie cu lux de amănunte studiile sale care arată că Pământul este gol în interior.

În continuare, puteți viziona conferința de presă susținută de Jan Lamprecht







https://sites.google.com; conferință Jan Lamprecht

6.30.2018

COMICE - CONFLICT ÎNTRE VEVERIȚE











COMICE - PISICA AFACERISTĂ





https://superimagini-album.blogspot.com/2018/06/la-doctor.html#links











SĂ RÂDEM ... LA DOCTOR 








”VULPEA și CALUL” - poveste cu tâlc






- Pleacă !, a spus fermierul calului său.  Esti prea bătrân pentru a mai munci si nu mai am nevoie de tine. Dispari ! 

Calul nu a plecat, el doar si-a aplecat capul.

Frustrat, fermierul a spus: 
- Uite Dobrin, ai stat lângă mine multi ani si m-ai servit bine, dar nu-mi permit să hrănesc un cal care nu mai muncește. Intelegi ?

Calul nu s-a mișcat, doar si-a aplecat capul.

- Bine, vom face o întelegere. Demonstrează-mi că încă mai poti munci si adu-mi un leu și asa te voi ține la mine, te voi hrăni pentru restul zilelor tale. Acum grabeste-te, ai de prins un leu !

Fermierul a bătut calul pe spate, convins că nu-l va mai vedea niciodată. 

Dobrin a plecat încet spre padure. El a ratacit prin padure pâna la înserat, cautand un loc unde să se odihneasca peste noapte. 
In dimineata urmatoare, Dobrin stătea lângă un stejar imens. El nu se misca, doar îsi apleca capul.

O vulpe trecu pe acolo. 
- Bună, de ce arăti așa încruntat ? Arăti de parca ti-ai pierdut cel mai bun prieten, a spus vulpea calului.
- Așa este, stăpânul a spus că sunt prea bătrân ca să mai muncesc, asa că nu mai am o casă,  i-a răspuns Dobrin.

- Este ingrozitor ! , a spus vulpea, pur si simplu groaznic. Dar nu poti face nimic pentru a schimba situatia ?

- Ba da, fermierul mi-a spus că m-aș putea întoarce ca să răman daca i-as aduce un leu.

- Un leu ? A spus el asta ? Ei bine, aș putea aranja asta, i-a raspuns vulpea.

- Poti ? Cum este posibil ?, a intrebat calul. Vulpea i-a povestit planul si a fugit să găseasca un leu.

- Bună ! i-a spus vulpea primului leu întâlnit.  Tocmai ce ti-am gasit o cină bună. Vrei să te duc la calul ce tocmai a murit ?

Leul urlă de bucurie si imediat o urmă pe vulpe. Au avut de mers putin până au ajuns la Dobrin, care stătea întins pe pămant si se prefăcea a fi mort.

- Sa-ti dau un sfat, leule ! Ar fi mult mai bine dacă ai putea duce această cină intr-un loc liniștit unde te-ai putea bucura de ea in liniște. Eu am să-ti leg coada calului ca tu să-l poti duce in bârlogul tău, i-a spus vulpea leului.

Leul s-a întins pe pămant si a asteptat ca vulpea să fixeze calul. Până sa-si dea el seama, picioarele sale i-au fost si ele legate.

- Hei ! Ce se intâmplă aici ?  Leul încerca din răsputeri să se dezlege.

Dobrin s-a ridicat in picioare. 

- Acum, grabeste-te !, i-a spus vulpea si i-a urat bunului său prieten noroc. 

Calul a pornit intr-un trap direct spre casă, trăgand leul după dânsul.

- Ei bine, uită-te la asta !, a spus fermierul in timp ce se uita la Dobrin care alerga spre casă. A fost momentul in care si-a amintit ce credincios i-a fost calul toată viata sa. Atunci si-a aplecat capul de rușine.

- O promisiune este o promisiune ! Lasă-mă să tai sfoara de care e legat leul si tu vei putea trăi liber pe pășune unde vei putea mânca cât doresti, câte zile vei trăi !,  i-a spus fermierul.

Si așa, fermierul a mai avut o gură de hrănit si Dobrin a avut o casă pentru totdeauna. 

Leul a disparut in pădure si nu a mai fost vazut de atunci. 

Si vulpea ? Ea a devenit o celebritate deoarece toți care au auzit de ea în poveste ar dori să știe: Ce ar mai spune vulpea ?

Eu cred că vulpea cea isteață ar spune : 

”Prietenul la nevoie se cunoaște !” sau 

”Nu-l izgoni pe cel care te-a ajutat toată viața, pe motiv că a îmbătrânit. Mâine, cu siguranță, vei fi tu ”cel bătrân” !


 



sursa: https://taramulzmeilor.com

6.29.2018

Viaţa este ca un trandafir, fiecare petală este o iluzie, iar fiecare spin e o realitate.



Dacă luam și castronul cu noi, îl făceam bărcuță...acum eram deja acasă...




Versiunea oficială a istoriei e o mare minciună !





ÎN ACEST ARTICOL AVEȚI POSIBILITATEA DE A AFLA, ÎN LINII MARI, O PARTE DIN ADEVĂRUL ISTORIC, ADEVĂRUL DESPRE TRECUTUL ÎNDEPĂRTAT AL PĂMÂNTULUI ȘI AL CIVILIZAȚIILOR UMANE 

Faptul că știi unde te afli și încotro te îndrepți te ajută enorm să știi de unde vii.

Controlul istoriei este piesa de bază. 

Dacă am ști că a existat o societate extrem de dezvoltată acum multe mii de ani, care însă a dispărut în urma unui teribil cataclism, cu siguranță am vedea lumea altfel. 
Întreaga versiune oficială a evoluției speciei umane s-ar prăbuși. 

Ne-am întreba cine erau acei oameni, de unde veneau, de unde aveau cunoașterea și tehnologia. Subit toate misterele egiptene și sumeriene și structurile uimitoare lăsate de antici ar fi mai puțin misterioase.

Tot ce credem noi astăzi că suntem și modul în care privim realitatea se bazează în mare parte pe credința noastră în ceea ce s-a petrecut în trecut. 


Prin urmare, dacă vrei să le manipulezi oamenilor simțul realității, tot ce trebuie să faci este să rescrii ceea ce numim „istorie”. 

De exemplu, dacă istoria oficială îți spune că Al Doilea Război Mondial s-a dus între cei buni și cei răi – aliații care luptau pentru libertate și fasciștii care urmăreau instaurarea unei dictaturi mondiale – nu există nicio șansă să vezi nenumăratele dovezi ale finanțării și controlului ambelor tabere de către aceiași oameni de pe Wall Street și din City-ul londonez.

Pentru a înțelege cum repetarea obsesivă a unei anumite versiuni a faptelor, servește celor care urmăresc cu obstinație să obțină controlul global al acestei planete, dar și pentru a afla care sunt originile acestora, este necesar să ne cercetăm originile. 
Dacă vom face aceasta cu mintea deschisă, fără prejudecăți și idei preconcepute, vom descoperi lucruri mult diferite față de tot ceea ce știam până acum – informații care nu se învață în școli sau în universități și nici nu sunt făcute publice pe canalele mediatice oficiale. 
Ceea ce vom afla, nu numai că este plin de sens, dar ne va arăta adevărata față a celor care ne manipulează astăzi, deschis sau pe ascuns, și cât de departe sunt în stare să meargă pentru a-și atinge țelurile diabolice.

Contrar a ceea ce știm cu toții, viața pe Pământ nu a evoluat de la primitivism la universul tehnologic de astăzi. 

În urmă cu multe mii de ani, așa cum este descris în detaliu în manuscrise foarte vechi, Terra se bucura de vaste cunoștințe tehnologice, iar civilizația care o popula era condusă de ființe pe care oamenii îi numeau „zei”.
 E greu să ne dăm seama care dintre aceștia erau reali și care simbolici, precum Soarele, Luna, planetele, ciclurile naturii… 





Cei mai mulți zei sunt simbolici, dar există destule dovezi care atestă existența unor ființe asemănătoare celor umane și care dețineau cunoștințe uimitoare. Cunoașterea și dotările lor tehnologice erau atât de avansate, încât puteau construi piramide și alte structuri incredibile oriunde pe glob, ceea ce este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil de realizat cu mijloacele moderne de care dispunem în prezent.
Un astfel de exemplu sunt piramidele de pe platoul Gizeh, din Egipt.





Gizeh

Cea mai mare dintre ele, care are aproape 150 de metri înălțime, este formată din 1,5 milioane de blocuri de piatră individuale. Unele cântăresc 70 de tone, sunt perfect tăiate și îmbinate și nu lasă loc nici pentru o foaie de hârtie între ele. 
Unii dintre acești monoliți gigantici provin din cariere aflate la sute de kilometri depărtare. Și nouă ni se spune ca sunt construite de popoare „primitive” ?

În Liban, la Baalbeck, există structuri vechi de mii de ani, între care 3 lespezi de piatră enorme, fiecare cântărind peste 800 de tone. 




Baalbeck

Au fost deplasate cel puțin 1 km, iar una din ele a fost așezată pe un perete, la o înălțime de câțiva metri. 
În apropierea acestora se află o altă lespede, care cântărește nu mai puțin de 1.000 de tone, ceea ce echivalează cu greutatea a 3 avioane cu reacție. Și de această dată ni se cere să credem că nu este decât opera unui popor primitiv.

În Peru există temple construite din lespezi ce cântăresc 440 tone fiecare, iar la Tiahuanaco există blocuri de piatră de 100 de tone, legate între ele prin cleme metalice. Vechimea acestui sit este apreciată la 11.000 de ani.




Peru


În câmpia Nazca, din Peru, există faimoasele linii care figurează păsări, insecte și alte animale, create prin zgârierea suprafeței solului, lăsând să se vadă roca albă de dedesubt. 





Nazca

Imaginile sunt conturate din linii continue, iar unele dintre ele sunt atât de mari, încât au putut fi observate pentru prima oară, în întregime, doar de la 650 de metri înălțime, în anul 1939, când zona a fost survolată. 

Într-o expediție făcută în podișul Marca Huasi, la nord-est de Lima, în Peru, au fost descoperite sculpturi în rocă cu o vechime de 10.000 de ani, care reprezintă oameni și animale, cele mai multe nefiind specifice zonei. Câteva reprezintă un urs polar, o focă, un leu african și un stegozaur. 




Figuri de dinozauri și oameni sculptate în rocă 

Dar despre existența preistorică a dinozaurilor nu s-a știut înainte de anul 1880. 

Așa cum au arătat numeroase cărți și documentare TV în ultimii ani, aceste structuri uimitoare, temple, cercuri de piatră și monoliți, nu numai că sunt precis aliniate cu anumite constelații, dar sunt similare pretutindeni pe planetă, tehnicile și planul de construcție fiind peste tot aceleași.

De ce nu ni se spun toate aceste lucruri ? 

Deoarece versiunea oficială a istoriei e o mare minciună. 

Nu au existat societăți izolate, care s-au dezvoltat independent. 

A existat o singură societate globală, controlată de așa-numiții „zei” și reprezentanții acestora – ființe care dețineau o cunoaștere tehnologică foarte avansată comparativ cu populația de atunci și, în multe privințe, chiar cu societatea noastră de astăzi. Sau, cel puțin, comparativ cu atât cât ne este nouă permis să știm din adevăratul progres științific și tehnologic de astăzi.

În Austria anului 1885 s-a găsit în mijlocul unui bloc de cărbune un cub de metal perfect lucrat și finisat. Analiza a estimat vechimea cărbunelui la 300.000 de ani ! 


În 1844, în Rutherford Mills, Anglia, s-a descoperit într-un strat de rocă cu grosimea de 2,5 metri un fir din aur, vechimea rocii fiind apreciată la 60 de milioane de ani ! 

În mormintele egiptene au fost găsite baterii electrice, iar în Israel, o lespede de sticlă verde care cântarea câteva tone. 

S-au găsit până și oase de animale preistorice, cu gloanțe în ele. 

După cum scria cercetătorul James Churchward: 

„Mereu și mereu civilizații s-au născut și au sfârșit prin a fi uitate. Nimic nu-i nou sub soare. Ceea ce este, a mai fost. Ceea ce aflăm și descoperim acum, a existat și înainte; invențiile și descoperirile noastre nu sunt decât re-invenții, re-descoperiri”.

Manuscrise străvechi din întreaga lume descriu o „epocă de aur” a societății umane. Din aceleași surse aflăm că această perioadă de înflorire a luat sfârșit în urma unor războaie tehnologice și a unor cataclisme geologice – cutremure, erupții vulcanice, schimbări ale polilor magnetici și unde mareice la o scară greu de imaginat astăzi – care au generat schimbări majore la nivelul întregii planete. 
Marele Potop biblic este un astfel de exemplu. 

Multe consemnări biologice și geologice atestă că aceste modificări au avut loc între anii 12.000 și 5.000 î.e.n. Dovezile sunt susținute de o mulțime de consemnări făcute și descoperite de-a lungul timpului.

Profesorul James DeMeo scrie în cartea sa „Saharasia – Mistere ascunse” din anul 2000, despre vastele schimbări din Orientul Mijlociu chiar în această fereastră temporală: 
„Întreaga lume a fost zguduită de o schimbare climatică masivă, în urmă cu cca 6.000 de ani, când mari suprafețe de pădure din Lumea Veche, pline de vegetație luxuriantă, au început să se usuce rapid și să se transforme în deșert. 
Înainte de anul 4.000 î.e.n., marele deșert al Saharei, deșertul arab și cele din Orientul Mijlociu și Asia Centrală pur și simplu nu existau”.

Toate aceste modificări geologice radicale au distrus societatea avansată sau „Epoca de aur” care domnea în acele vremuri în Atlantida și Lemuria - două mari întinderi de pământ. 

Insula Lemuria sau Mu a existat în Oceanul Pacific, iar Atlantida a existat în Oceanul Atlantic.




Insula Lemuria sau Mu și Atlantida



Omenirea a fost astfel nevoită s-o ia de la capăt. 

Dacă vi se pare deplasat ce vă spun, gândiți-vă la avansul tehnologic și informatic la care a ajuns societatea umană în prezent. 
O asemenea tehnologie poate face multe minuni, una din cele mai simple fiind redactarea unei scrisori pe un calculator, pentru ca altcineva s-o citească la celălalt capăt al lumii câteva secunde mai târziu. 

Dar ce s-ar întâmpla dacă un nou cataclism ar devasta planeta, distrugând progresul tehnologic dobândit cu atâta efort ? 

În câteva minute am ajunge din nou în epoca de piatră. 

Am fi o specie primitivă și fiecare supraviețuitor s-ar lupta să-și procure hrana zilnică și atât de necesarul adăpost. 

După mai multe generații, tot ce a existat înainte de acest cataclism va deveni o amintire din ce în ce mai îndepărtată, până când ar rămâne doar fragmente de idei, simboluri, nume sau obiceiuri despre o lume dispărută, semănând din ce în ce mai mult cu născociri ale imaginației. 
Cei mai mulți oameni ar nega existența unei astfel de lumi. Am ajunge la aceeași mentalitate: „imposibil”. 

Istoria acelei societăți post-cataclismice ar începe cu consemnările lăsate de omenire de îndată ce a reajuns pe un anumit nivel. 
Atunci, istoria ar fi scrisă doar în baza legendelor transmise oral de generațiile anterioare.

Istoria convențională spune că leagănul civilizațiilor a fost Sumer, zona situată între râurile Tigru și Eufrat, în locul numit acum Irak și cunoscut odată ca Mesopotamia („între două râuri”). 

Perioada sumeriană este estimată între anii 4000 și 2000 î.e.n. Istoricii afirmă că în aceeași perioadă au apărut și alte civilizații independente și avansate în Egipt și India, pe Valea Indului. 

Dar Sumerul nu a fost începutul a ceea ce numim societate civilizată pe această planetă. 

A fost cea mai semnificativă după catastrofa care a distrus societatea globală a „Epocii de aur” – Atlantida și Lemuria sau Mu. 






”Epoca De Aur”



Sumerul a fost doar un alt început a ceea ce urma să devină centrul unui alt imperiu global. 

În realitate, civilizațiile din Sumer, Babilon, Egipt și Valea Indului începuseră cu mii de ani înainte de a fi consemnate de istorie. 

După cataclisme, culturile avansate din Egipt și Valea Indului, care au manifestat deodată și inexplicabil un mare nivel de dezvoltare, nu erau independente de Sumer, după cum pretind istoricii. 
Ele făceau parte din același Imperiu Sumerian și erau conduse de același lider. 
Structura administrativă, legile, tehnicile de construcție și multe alte aspecte care stau la baza a ceea ce noi numim societate modernă, pot fi urmărite până la această rasă veche, care a înființat Sumerul. 
Mai precis, până la liniile genealogice ale așa-zișilor „zei”, care dețineau cunoașterea încă din perioada preistorică.

Aceste societăți postdiluviene au apărut foarte repede. 

Prof. W.B. Emery scrie în „Egiptul arhaic” (Penguin Books, 1961): 
„În jurul anului 3.400 î.e.n. a avut loc o mare schimbare în Egipt, iar țara a trecut rapid de la un stat cu o cultură neolitică avansată, cu caracter tribal complex, la două monarhii bine organizate, una în zona Deltei Nilului, și cealaltă pe Valea Nilului. 
În același timp, a apărut și scrierea. 
Arhitectura monumentală, artele și meșteșugurile s-au dezvoltat într-un grad uimitor, existând dovezi ale existenței unei civilizații dezvoltate și bine organizate. Toate acestea s-au făcut într-o perioadă de timp relativ scurtă, neexistând un cadru pentru această dezvoltare”.

Întrebarea care încă mai așteaptă răspuns este dacă incredibilele piramide își au originea înainte de marile cataclisme care au distrus legendara Epocă de Aur (până acum 10.000 de ani sau mai devreme) sau au fost construite de Imperiul Sumerian, care a apărut când omenirea a atins din nou un nivel tehnologic avansat. 

Fără îndoială că a fost un amestec din amândouă. 

Prin reevaluarea celor două perioade în lumina acestor dovezi, putem spune că cel puțin unele dintre cele mai mari minuni ale lumii datează din timpul societății pre-cataclismice, cunoscută ca Epoca de Aur. Vechimea lor este cu mult mai mare decât ne-am imaginat.

Consemnările incașe, compilate de Fernando Montesinos, unul dintre primii cronicari spanioli din America de Sud, afirmă că au existat două imperii incașe. 

Primul își avea sediul general la Cuzco, în Munții Anzi și, după ce locuitorii săi s-au refugiat într-o zonă sacră, aflată la mari înălțimi, pentru a se proteja de mișcările tectonice care au distrus planeta, s-au întors la Cuzco pentru a pune bazele unei noi societăți. 
Acest fapt ar antedata imperiul incaș original până în vremea cataclismelor atlantico-lemuriene și mai departe, ducându-ne la adevărații constructori ai fantasticelor structuri pe care istoria convențională nu le poate explica.




Imperiul Incaș


Pretutindeni în lume, în fiecare cultură băștinașă, se regăsesc povestiri despre un mare potop și incredibile mișcări ale scoarței terestre, cu efecte devastatoare. 

Fără îndoială că pe pământ au avut loc catastrofe în perioada 11.000-5.000 î.e.n. 

Dovezile geologice și biologice vin în sprijinul nenumăratelor legende și tradiții care descriu astfel de evenimente și care pot fi întâlnite pe întreg cuprinsul globului: Scandinavia, Rusia, Africa, cele două Americi, Australia, Noua Zeelandă, China, Japonia, Orientul Mijlociu. Pretutindeni… 

Unele povestesc despre o mare căldură care a fiert marea, despre munți care scuipau foc, despre dispariția soarelui și a lunii în întunericul care a urmat, despre ploaia de sânge, gheață și pietre, despre răsturnarea pământului, căderea cerului, ridicarea și cufundarea pământului, dispariția continentelor, venirea gheții. Practic, toate descriu un potop teribil, un zid de apă care a măturat pământul.

Vechi texte chinezești descriu cum stâlpii cerului s-au prăvălit, soarele, luna și stelele au căzut în nord-vest, unde cerul s-a prăbușit, râurile, mările și oceanele s-au năpustit spre sud-est, unde pământul s-a scufundat și a fost inundat. 

În America, indienii Pawnee relatează aceeași poveste din timpul în care stelele polare de nord și de sud și-au schimbat poziția și „s-au vizitat reciproc”. 

Tradițiile nord-americane fac referiri la nori uriași care au apărut împreună cu o căldură atât de mare, încât apele au fiert. 

Eschimoșii groenlandezi povesteau primilor misionari cum, cu mult timp în urmă, pământul s-a răsturnat. 

Legende peruane relatează că Anzii au fost despicați când cerul a pornit războiul cu pământul. 

Un mit brazilian descrie cum cerul a făcut explozie și fragmente din el au căzut, omorându-i pe toți, iar cerul și pământul și-au schimbat locurile. 

Indienii Hopi din America de Nord consemnează: „Pământul s-a crăpat, iar apa a acoperit totul, mai puțin o creastă îngustă de noroi”.

Toate aceste informații se corelează îndeaproape cu legendele Atlantidei și ale Lemuriei. Acestea erau două continente mari, unul în Atlantic și celalalt în Pacific, despre care mulți cred că erau conduse de rase foarte avansate, care își aveau originea în alte lumi. 

Despre aceste continente se spune că au dispărut sub ape, în împrejurările descrise mai sus, lăsând în urma lor numai câteva insule, precum Azore și Polinezia, ca reminiscențe ale fostei glorii.




Insulele Azore 

Rămășițe ale continentelor Lemuria sau Mu și ale Atlantidei





Insulele Polinezia 


Despre Atlantida se spune că a apărut după scufundarea Lemuriei. 
Alții susțin că au existat în același timp. 

Cel mai avizat cercetător al Lemuriei/Mu a fost colonelul James Churchward, care a scris o serie de cărți în prima jumătate a secolului XX. 
Churchward a vizitat mânăstiri îndepărtate din Asia, studiind consemnări despre Țara Mu sau Lemuria, vechi de 12.000-70.000 de ani. 
De asemenea Churchward afirmă că acest continent era centrul unui imperiu global, care includea Atlantida. În cartea sa, „Copiii din Mu”, publicată pentru prima dată în 1931, el arată că planeta era populată de diferite rase, inclusiv marii blonzi cu ochi albaștri.




Zeii cu ochi albaștri



Lemurienii s-au deplasat înspre răsărit, unde au devenit mayașii din America Centrală și constructorii incredibilelor structuri de pe continentul american. Au migrat și spre apus, pentru a popula Asia, în special China și India, creând coloniile numite mai târziu Egipt și Sumer. 
Toate căile genetice și culturale, spune el, duc înapoi spre Lemuria/Mu și civilizația care a existat cu mii, posibil sute de mii de ani înainte de societatea „modernă” de astăzi. 
Churchward susține că Lemuria a fost distrusă în urmă cu cca 12.000 de ani.

W.T. Samsel, în studiul său asupra acestor vechi societăți, „Conexiunea atlantă” (1998), datează sfârșitul Lemuriei mult mai devreme, dar concluziile sunt similare. 
El afirmă că în urmă cu cca 100.000 de ani au apărut primele exemplare de formă umană modernă pe Insula Lemuria (Mu), în Oceanul Pacific, iar Atlantida a existat în Oceanul Atlantic, într-o zonă geologic instabilă. 
Samsel crede că primii atlanți erau oameni cu pielea închisă la culoare, diferiți de băștinașii americani. El mai spune că băștinașii nord-americani sunt descendenții direcți ai lemurienilor și ai atlanților, care s-au stabilit în Americi înainte de primul mare cataclism, care s-a petrecut în urmă cu 48.000 de ani. Legendele lor sprijină această ipoteză. 
Părerea lui este că în acele prime zile ale Atlantidei și Lemuriei oamenii trăiau sub Legea lui Unu, conform căreia tot ceea ce există este aceeași energie sau același întreg care se manifestă sub forme diferite, totul fiind deci interconectat. Oamenii de știință numesc aceasta teoria câmpurilor unificate, care poate fi des întâlnită în miturile și legendele atlante – o civilizație plină de intenții pozitive, care trăia în armonie cu legile naturii, dar care a sfârșit într-un tărâm al întunericului.

Samsel sugerează că „războiul dintre zei” din mitologie a fost de fapt un război între rase extraterestre, privind intervenția sau neintervenția în viața de pe planeta noastră. 


De asemenea, Samsel spune că la jumătatea epocii atlante timpurii, extratereștrii umanoizi – „foarte înalți, blonzi, cu pielea albă, asemănători cu albinoșii” – au ajuns în Atlantida, combinându-se cu locuitorii acelui continent pentru a le schimba ADN-ul și a crea descendenți hibrizi, care au devenit liniile genealogice regale de mai târziu. 

Eu aș spune că și Lemuria a avut parte de aceeași soartă. 

Tehnologia și înfățișarea acestor extratereștri i-au făcut pe atlanți/lemurieni să-i considere zei. 

Combinarea cu aceste ființe pentru a produce copii cu „trăsături zeiești” a fost scopul multor atlanți, scrie Samsel, iar aceste rase au devenit forța dominantă. Ei au preluat controlul guvernului, economiei, educației, religiei, comunicațiilor. Sună cunoscut ? 

Samsel afirmă că regii descendenței albe regale au domnit în Atlantida, iar cei pe care el îi numește „Fiii Diavolului” controlau Templul Soarelui, religia și ritualurile. Astăzi, acest Templu Atlant al Soarelui este cunoscut ca marea rețea a Iluminaților.

Samsel continuă: „Epoca imperiului atlant s-a dovedit propice pentru Fiii Diavolului și pentru discipolii lor din Templul Soarelui. 


Tribul alb dominant a ajuns să conducă toate aspectele societății atlante. Ei au nesocotit Legea lui Unu, și-au pus credința în tehnologie și au fost mânați de lăcomie și dorința de putere. 

Brațele imperiului atlant au cuprins aproape toată lumea. Americile și Africa, țările europene, Orientul Mijlociu, India și Tibetul au ajuns sub controlul imperiului. 
Unicul Templu s-a divizat și a devenit ineficient, iar Templul Soarelui și Fiii Diavolului au prosperat. 

În acea perioadă, preoții Legii lui Unu conduceau migrații ale rasei roșii spre Americi și Africa. Ei căutau să păstreze Legea lui Unu, construind noi cercuri în ținuturile îndepărtate”.

Samsel e de părere că sfârșitul Atlantidei a fost produs de un al doilea mare cataclism. El crede că locuitorii ei și-au îndreptat „super-armele” împotriva ținutului pe care astăzi îl numim China și au încercat să folosească Pământul drept conductor prin care să-și înfrângă adversarii, cu ajutorul unui cristal uriaș. Această temă este des întâlnită în legendele despre Atlantida. Dar Pământul și-a întors forța împotriva lor, declanșând în final un cataclism.

Samsel afirmă că forța din spatele controlului global este rasa albă: 

„În decursul istoriei Pământului și a omenirii, rasa albă a manifestat constant caracteristicile moștenirii sale ancestrale. 
Ei dețin multe din trăsăturile ființelor neumane, punând tehnologia mai presus de spiritualitate, pe care au manipulat-o pentru a-și atinge scopurile. 
Manifestă puțin interes pentru planeta noastră, pentru natură și ființele vii. 
De-a lungul timpului, au căutat să obțină controlul întregii Terre. Au fost programați și condiționați să fie exclusiviști, agresivi și dominanți. 
În prezent, rasa albă conduce omenirea spre Noua Ordine Mondială, îndeplinind, conștient sau nu, planurile Iluminaților, și deci pe cele ale manipulatorilor extratereștri”.

Fiii Diavolului au căutat să construiască Noua Atlantidă imediat după cataclismele care au distrus versiunea originală. 

Atlantida a fost descrisă de Platon (427-347 î.e.n.), filozoful antic grec. El a fost și un inițiat al societății secrete Școala misterelor. Până azi, această societate a transmis cunoașterea avansată doar unor puțini aleși, în timp ce maselor le-a fost refuzat acest privilegiu.

Istoria oficială elimină ipoteza lui Platon, conform căreia acest continent a existat, dar afirmația lui se susține prin multe dovezi geologice. 
Insulele Azore, despre care unii cred că făceau parte din Atlantida, se află pe creasta Atlanticului de mijloc, o linie care înconjoară planeta pe o distanță de 64.000 km. 
Azorele și Canarele erau supuse unei activități vulcanice intense în perioada sugerată de Platon ca fiind sfârșitul Atlantidei. 
Lava se dezintegrează în apă în 15.000 de ani; totuși ea există pe fundul oceanului din jurul Azorelor, confirmând mișcări geologice recente. 
Alte dovezi, ca nisip de plajă recoltat de la adâncimi de 3.500-6.000 m, arată că fundul oceanului s-a aflat deasupra nivelului actual. 
Oceanograful Maurice Ewing scria în revista National Geographic că „ori pământul s-a scufundat 4-5 km, ori oceanul a fost cu 4-5 km mai scăzut decât acum. Oricare dintre aceste ipoteze este cel puțin uimitoare”.

La sosirea primilor exploratori europeni în Insulele Canare, băștinașii, care spuneau că sunt descendenții atlanților, au fost șocați că și alți oameni supraviețuiseră cataclismului care le-a distrus țara. 
Dovezile geologice și biologice mai sugerează că activitatea vulcanică ce a dus la scufundarea pământului în zona Azorelor a avut loc în același timp cu crăparea și scufundarea masei de pământ cunoscută ca Appalachia, care lega Europa, America de Nord, Islanda și Groenlanda.

Așa-numitul Triunghi al Bermudelor a fost mult timp asociat cu Atlantida. Legat de această zonă, există nenumărate legende despre dispariția unor vase și avioane. 
Clădiri, ziduri, drumuri, pietre circulare precum Stonehenge, chiar câteva construcții asemănătoare unor piramide, au fost localizate lângă Bimini, sub apele din Bahamas. 
Un alt lucru puțin cunoscut este că Himalaya, Alpii, Anzii și alte câteva lanțuri muntoase s-au format în urmă cu cca 12.000 de ani. Lacul Titicaca de la granița Peru-Bolivia este azi cel mai înalt lac navigabil din lume, aflat la o altitudine de peste 4.000 m. Acum 11.000 de ani, o mare parte din acea regiune se afla la nivelul mării.

De ce au fost găsite atâtea fosile de pești și vietăți marine la mari înălțimi muntoase ? Deoarece acestea se aflau cândva la nivelul mării, oarecum recent din punct de vedere geologic. 

Este deci interesant că Platon data cataclismul care a distrus continentul Atlantida în jurul anului 9.000 î.e.n., ca și Allan și Delair, în lucrarea lor de excepție, When the Earth Nearly Died (Când Pământul aproape a murit). Ei plasează acest eveniment în jurul anului 9.500 î.e.n. 

Cercetătorul american Charles Hapgood afirmă că suprafața Pământului s-a mișcat cu cca 5.000 km în jurul anului 10.000 î.e.n. 

Rocile care conțin fier acționează ca o busolă. Odată cu răcirea rocii topite, moleculele se aliniază cu Polul Nord, ceea ce i-a permis lui Hapgood să calculeze că în jurul anului 10.000 î.e.n. Polul Nord fizic era situat în zona ocupată astăzi de golful Hudson, Canada.

Scriitorul canadian Rand Flem-Ath, care a cercetat aceste teme mai bine de 20 de ani, este convins că o mare parte din Atlantida este Antarctica de astăzi, din cauza acestei deplasări de 5.000 km înspre sud. 
Hapgood, continuând activitatea căpitanului Arlington H. Mallery, a studiat sute de hărți aflate în Biblioteca Congresului, Washington, care dovedesc că planeta este cartografiată de mii de ani cu mare precizie. 
O astfel de hartă, făcută de Oronteus Finnaeus în 1531, arată Antarctica cu râuri curgătoare și munți fără gheață. 




Harta lui Piri Reis, unde se poate vedea coasta Antarcticii fără gheață.


Faimoasa hartă din 1513 a marinarului turc Piri Reis, găsită în palatul sultanului din Constantinopol în 1929, cartografiază coasta sud-americană cu mare precizie și o parte a coastei antarctice, înainte ca aceasta să fi fost acoperită de gheața de 3,5 km grosime, acum 7.000 de ani ! 
Antarctica a fost descoperită ”oficial” de căpitanul Cook în 1773 și nu a fost explorată până în anii 1950. 
Unele lanțuri muntoase de pe harta lui Piri Reis nu au fost identificate decât în 1952. Reis a precizat că pentru a obține aceasta hartă a compilat alte 20, mai vechi.

Flem-Ath a găsit dovezi uimitoare ce susțin existența unei societăți foarte avansate, veche de mii de ani. El a descoperit că meridianul care trece prin Marea Piramidă de la Gizeh se intersectează cu toate marile suprafețe de uscat de pe planetă, fapt ce susține vechea credință egipteană că piramida era centrul Pământului. 
Flem-Ath a descoperit că, dacă Marea Piramida este luată ca centru al meridianului 0, longitudinea și latitudinea locurilor sacre ale planetei formează figuri geometrice perfecte. 
Astfel, se poate prezice amplasarea unui loc sacru care face parte din acest sistem. 
Această perfecțiune geometrică nu există, dacă se ia Observatorul Greenwich din Londra ca punct central de 0 grade. Întregul sistem se dă peste cap. Greenwich a fost ales de un comitet abia în 1884, în ciuda protestelor unui membru, astronomul regal al Scoției, Charles Piazzi Smyth, care susținea că meridianul 0 trebuie să treacă prin Marea Piramidă.

Flem-Ath a mai stabilit că cca 50 de locuri sfinte sunt aliniate cu Polul Nord, fiind situate în zona golfului Hudson, așa cum era înainte de cataclism. 
Chiar cele construite după marile mișcări tectonice se află pe puncte aliniate cu Polul Nord. Un astfel de exemplu este Rosslyn Chapel, de lângă Edinburgh, Scoția. Acesta este un fel de Sfânt Graal al Iluminaților, plin de simbolismul lor și construit de familia St. Clair/Sinclair, unii dintre cei mai de seama descendenți ai Iluminaților și una din forțele din spatele societății secrete Cavalerii Templieri.
Charles Hapgood urma să se întâlnească cu președintele Kennedy pentru a discuta despre un proiect de descoperire a Atlantidei, dar acesta a fost asasinat cu doar câteva zile înainte de întâlnirea lor.

Triburile polineziene și alte popoare înrudite dețin multe legende despre pământul lor de origine, care a fost scufundat, iar băștinașii din Insula Paștelui, aflată în Oceanul Pacific, pretind că țara lor făcea odinioară parte dintr-un continent distrus de un cataclism. 

Un text chinezesc găsit în anul 1900 într-o peșteră budistă, numită Dunhuang, include fragmente dintr-o hartă care înfățișează un continent-insulă în Pacific. 

O legendă sud-americană relatează aceeași poveste a strămoșilor lor, care au venit de pe un continent pierdut, împreună cu o persoană numită Aramu Mura, care ducea cu ea cunoașterea Frăției Lemuriene. 
Tribul Hopi din Arizona își amintește de Lemuria ca fiind o suită de insule care i-au purtat spre continentul american. 

Astronomul Carl Sagan a afirmat că un text despre Atlantida, numit The True History of Mankind Over the Last 100,000 Years (Adevărata istorie a omenirii din ultimii 100.000 de ani) a fost distrus împreună cu multe altele în incendiul care a devastat Biblioteca din Alexandria în 391 e.n.

De ce relatările despre Atlantida și Lemuria nu sunt menționate de istoria noastră oficială ? 

Deoarece cunoașterea a fost sistematic suprimată și distrusă. 

De îndată ce am afla despre aceste civilizații avansate, care au dăinuit sute de mii de ani, ca și despre implicarea extraterestră în crearea și dispariția lor, întreaga perspectivă asupra noastră și a lumii în care trăim s-ar schimba.

Ce s-a petrecut cu Marte ? 
Legătura dintre aceasta planetă și devastarea Pământului este un subiect care preocupă mintea multor cercetători. 
Marte a primit o atenție deosebită în urma recordului nefericit de pierderi și probleme tehnice care ne împiedică să primim imagini de pe această planetă. 
NASA, creată și controlată de Iluminați, este răspunzătoare de aceste „eșecuri”. Ele au început să se producă după ce au fost făcute fotografii în zona de pe Marte numită Cydonia, în care păreau să se observe formațiuni de roci nenaturale. Între acestea, faimosul „chip” și numeroase piramide. 

Cel mai avizat cercetător în domeniu este americanul Richard Hoagland, jurnalist de știință și fost consilier la NASA Goddard Space Flight Center. Un membru al echipei lui afirmă că a comparat legătura dintre formele nenaturale din Cydonia (chipul și piramidele) cu câteva zone terestre vestite pentru modul lor misterios de construcție: Avebury, Silbury Hill. Acestea acționează ca niște oglinzi virtuale, susține el.




Imagine recentă descoperită pe Marte



Platoul Gizeh din Egipt, locul Marii Piramide, era cunoscut înainte ca El-Kahira, fiind derivat din substantivul arab El-Kahir, numele egiptean pentru… Marte. 
Texte străvechi relatează că măsurarea timpului se calcula pe atunci în funcție de mișcarea planetei Marte, iar 15 martie, Idele lui Marte, era o dată-cheie în calendarul lor, ca și 26 octombrie. Prima din aceste zile marca începutul primăverii, iar cealaltă, sfârșitul anului în calendarul celtic.
Numele Camelot, din legenda regelui Arthur, pare să însemne Orașul lui Marte. 

Din ceea ce știm, este imposibil să fi existat vreo legătură între civilizația de pe Marte și societatea umană, dat fiind că civilizația de pe acea planeta a fost distrusă cu milioane de ani în urmă. Dar oare chiar așa a fost ? 
Așa credem noi, pentru că asta e versiunea oficială. 

Dar la baza faptelor științifice se află adesea mai mult o presupunere, decât ceva ce poate fi dovedit. 

Este ceea ce afirmă și dr. Frank Drake, fostul președinte al Departamentului de astronomie de la Universitatea Cornell: „Obișnuim să credem că Universul reprezintă doar o mulțime de câmpuri de stele aranjate în galaxii, dar subestimăm varietatea și cantitatea de materie din spațiu printr-un factor de aproape un trilion. Ceea ce înseamnă că ne înșelăm enorm”.

Acest lucru se petrece zilnic, iar mass-media repetă la nesfârșit absurdități care, în opinia unora dintre savanți, sunt cât se poate de adevărate. 

Există însă un alt scenariu, care susține în bună parte povestea oficială, cu excepția câtorva aspecte fundamentale. 
Ambele afirmă că pe Marte au existat cândva apă, vegetație și atmosferă, care ar fi susținut viața așa cum o știm. 
Ambele susțin că acest mediu potențial propice omului a fost distrus de evenimente geologice catastrofale. 
Singurul aspect disputat este perioada producerii dezastrului. 
Chiar a avut loc acum milioane de ani, așa cum susține știința oficială, sau e vorba de numai câteva mii de ani, așa cum afirmă cercetătorii alternativi, ceea ce s-ar suprapune devastării Atlantidei și Lemuriei ? 
Dovezile arată că Marte a fost distrusă de același cataclism care pe Pământ a însemnat sfârșitul Epocii de Aur.






Immanuel Velikovsky



În 1950, scriitorul și cercetătorul rus Immanuel Velikovsky  a sugerat într-o serie de cărți că planeta cunoscută de noi ca Venus (atunci, un mare corp-cometă) a fost cauza sfârșitului lui Marte și că aproape a distrus Pământul. 
Immanuel Velikovsky a fost ridiculizat și atacat fără milă de știința oficială, deși spusese ceva demn de luat în seamă. 
Teoria lui se bucură acum de susținere, deoarece în misiunea Mariner 9 s-au făcut fotografii ale lui Venus, iar multe din descrierile lui Velikovsky s-au dovedit corecte, inclusiv ceea ce părea o coadă de cometă. La fel, imaginile de pe Marte susțin unele din teoriile sale. 
Immanuel Velikovsky a subliniat că vechile popoare au descris Venus ca fiind un obiect foarte strălucitor, ce urma o orbită și o traiectorie foarte diferite de cele de astăzi. 
Chinezii, toltecii și mayașii au consemnat și ei aceste lucruri. Primele relatări sumeriene nu au inclus planeta Venus, dar mai târziu, caldeenii au făcut-o chiar în aceeași regiune. Ei au descris-o ca pe „o torță strălucitoare pe cer” care „luminează ca soarele” și „umple tot cerul”.

Unul din cele mai mari obstacole legate de înțelegerea trecutului planetei este că oamenii judecă o posibilitate prin prisma experienței lor prezente, ceea ce este o mică parte din istoria planetei. 


După cum scrie Velikovsky: „Legendele care povestesc despre mari mișcări geologice și catastrofe de neimaginat, ce se regăsesc la mai toate popoarele lumii, sunt discreditate, în general, din cauza credinței false că nicio forță n-ar fi putut modela lumea în trecut, fără s-o facă și în prezent, credință care este chiar fundamentul geologiei moderne și al teoriei evoluției”.

Motivul suprimării acestor informații din știința, educația și mass-media actuală este efectul de domino pe care îl pot avea asupra percepției umane. 

Ați văzut încercările de record mondial la doborât piese de domino? 
Piesele sunt aliniate astfel, încât prima să le dărâme pe toate celelalte. 
Sistemul de control, Matricea, după cum o numesc eu, este asemănătoare. Iluminații trebuie să lucreze pe rupte pentru a menține fiecare piesă la locul ei, căci dacă una cade, celelalte o vor urma. 
Controlul istoriei este piesa de bază. 
Dacă am ști că a existat o societate extrem de dezvoltată acum multe mii de ani, care însă a dispărut în urma unui teribil cataclism, cu siguranță am vedea lumea altfel. 
Întreaga versiune oficială a evoluției speciei umane s-ar prăbuși. Ne-am întreba cine erau acei oameni, de unde veneau, de unde aveau cunoașterea și tehnologia. Subit toate misterele egiptene și sumeriene și structurile uimitoare lăsate de antici ar fi mai puțin misterioase. 
Și dacă Egiptul și Sumerul au fost fondate pe aceeași cunoaștere avansată, atunci unele din acele popoare pre-cataclismice s-ar putea să fi supraviețuit. 
Deci, ce s-a petrecut cu descendenții și cu cunoștințele lor de-a lungul miilor de ani care s-au scurs ? 
Iluminații, prin religia și, mai recent, „știința” lor, au ca prim obiectiv suprimarea tuturor dovezilor și informațiilor care ar scoate la lumină adevărata istorie a umanității. De îndată ce înțelegem acest lucru, ceața începe să se risipească.


DECI, SĂ NE CUNOAȘTEM CÂT MAI BINE STRĂMOȘII, SĂ AVEM GRIJĂ DE PLANETĂ ȘI DE TOT CE EXISTĂ PE EA !

ALTFEL SPUS, SĂ NE CUNOAȘTEM PĂRINȚII ȘI SĂ AVEM GRIJĂ DE CASA ȘI BUNURILE PE CARE NI LE-AU LĂSAT MOȘTENIRE !





surse: David Icke Copiiimatricei; https://lupuldacicblogg.wordpress.com










6.24.2018

Cum a aflat cioara secretul fericirii - poveste cu tâlc



CIORILE POT FI ȘI ALBE, NU NUMAI NEGRE


O poveste interesantă și plină de morală ne învață cel mai simplu secret al fericirii: să fim mulțumiți cu ceea ce avem. Decât să râvnim la viața și la fericirea altora, mai bine să ne bucurăm de propria viață și fericirea va veni de la sine.

O cioară trăia în pădure și era nemulțumită de viața sa.

„Această lebădă este atât de albă”, s-a gândit cioara. „Și eu sunt atât de neagră. Această lebădă trebuie să fie cea mai fericită pasăre din lume.”

Cioara i-a comunicat lebedei ceea ce gândea.




„De fapt”, i-a răspuns lebăda, „Simțeam că sunt cea mai fericită pasăre din împrejurimi până când am văzut un papagal care avea două culori. Acum cred că papagalul este cea mai fericită pasăre care a fost creată”.

Apoi cioara l-a abordat pe papagal. 




Papagalul i-a explicat: „Am trăit o viață foarte fericită până când am văzut un păun. Eu am doar două culori, însă păunul are o multitudine de culori.”

Mai târziu, cioara a vizitat un păun de la grădina zoologică și a văzut că sute de oameni s-au adunat ca să îl vadă. După ce oamenii au plecat, cioara s-a apropiat de păun.

„Dragă păun”, a spus cioara. „Ești atât de frumos, în fiecare zi mii de oameni vin să te vadă. Însă, când oamenii mă văd pe mine, imediat mă gonesc. Cred că tu ești cea mai fericită pasăre de pe pământ.”




Păunul a răspuns: „Am crezut dintotdeauna că sunt cea mai frumoasă și fericită pasăre de pe pământ. Însă din cauza frumuseții mele, sunt închis în această grădină zoologică. Am cercetat cu atenție grădina zoologică și am realizat că cioara este singura pasăre care nu este închisă într-o cușcă. Așa că zilele trecute m-am gândit că dacă aș fi o cioară, aș putea să hoinăresc fericit pretutindeni”.

Morala:

Aceasta este și problema noastră, a oamenilor. Ne comparăm în mod zadarnic cu alții și ne întristăm. Nu prețuim ceea ce Dumnezeu ne-a dat. Asta și duce la ciclul vicios al nefericirii !

Învață să fii fericit cu ceea ce ai în loc să te agăți de ceea ce nu ai !

Întotdeauna va exista cineva care va avea mai mult sau mai puțin decât ai tu !

Persoana care este mulțumită cu ceea ce are este cea mai fericită persoană din lume !







sursa: https://www.antena3.ro

BOABELE DE CAFEA ARSE contra ȚÂNȚARILOR, VIESPILOR ...






Ţânţarii și viespile sunt enervante, mai ales dacă îţi doreşti să îţi petreci timpul în curte ori la iarbă verde. 

Ţânţarii pot transmite boli, iar înţepăturile de viespi sau albine sunt dureroase. 

Pentru a îi proteja pe cei mici, dar şi pe tine, de înţepăturile acestor insecte, poţi folosi boabele de cafea.

Cafeaua, spre deosebire de produsele contra ţânţari din comerţ, este naturală şi nu îţi pune sănătatea în pericol, afectându-ţi sistemul respirator ori provocându-ţi iritaţii.

Mirosul de cafea arsă irită ţânţarii atât de tare încât le afectează zborul. Acest lucru este valabil şi în cazul viespilor şi al albinelor.

Pentru a ţine ţânţarii departe de casa sau curtea ta, mai ales spre seară când vrei să stai la o cafea cu cei dragi, pune pe o folie de aluminiu câteva boabe uscate de cafea și dă-le foc. 
Repetă operaţiunea de câteva ori.