1.30.2019
1.29.2019
1.25.2019
TRANDAFIRUL DESERTULUI
TRANDAFIRUL DESERTULUI, denumit și ADENIUM OBESUM, este o plantă perenă, de origine africană.
Înflorește începând cu luna aprilie și până în septembrie.
Trandafirul are nevoie, pentru înflorire, de un loc cu mult soare. Poate fi cultivat în ghivece, dar pe parcursul timpului, planta se dezvoltă având nevoie de ghivece mai mari. În cazul în care are lumină și soare numai dintr-un unghi, ghiveciul trebuie rotit pentru ca planta să crească uniform.
Pentru trandafirul deșertului o fertilizare pe an este suficientă și asta se aplică de regulă primăvara.
Din când în când se adaugă puțin var în sol pentru a crește alcalinitatea la nivelul ideal de 7,0 - 7,5 pH.
Dacă se aplică tăieri scurte se va obține o coroană ramificată și mult mai compactă decât se formează în mod natural. În timpul tăierii ramurilor se vor folosi mănuși de protecție, deoarece seva ramurilor este toxică.
Trandafirul desertului poate rezista perioade lungi de timp fără a fi udat. În acest caz planta va suferi doar un regres în creștere iar sănătatea plantei nu va avea de suferit. Trandafirul deșertului are capacitatea de a stoca apa în tulpină și în frunze.
Trandafirul are nevoie, pentru înflorire, de un loc cu mult soare. Poate fi cultivat în ghivece, dar pe parcursul timpului, planta se dezvoltă având nevoie de ghivece mai mari. În cazul în care are lumină și soare numai dintr-un unghi, ghiveciul trebuie rotit pentru ca planta să crească uniform.
Pentru trandafirul deșertului o fertilizare pe an este suficientă și asta se aplică de regulă primăvara.
Din când în când se adaugă puțin var în sol pentru a crește alcalinitatea la nivelul ideal de 7,0 - 7,5 pH.
Dacă se aplică tăieri scurte se va obține o coroană ramificată și mult mai compactă decât se formează în mod natural. În timpul tăierii ramurilor se vor folosi mănuși de protecție, deoarece seva ramurilor este toxică.
Trandafirul desertului poate rezista perioade lungi de timp fără a fi udat. În acest caz planta va suferi doar un regres în creștere iar sănătatea plantei nu va avea de suferit. Trandafirul deșertului are capacitatea de a stoca apa în tulpină și în frunze.
1.22.2019
Animalele sunt inteligente, au constiintă, au limbaj si mai ales au emotii ...
"Există, la cele mai multe dintre celelalte animale, urme ale unor stări sufletesti care se deosebesc foarte limpede la oameni, căci blandetea si salbaticia, gingasia si asprimea, curajul si timiditatea, teama si indrazneala, impetuozitatea si firea rautacioasa, dar si o inteligenta care implica discernamant sunt, multe dintre ele, similitudini, la fel cum spuneam despre partile corpului." - spune Aristotel în ”Continuitatea regnului”
In cea mai vestita opera zoologica a sa, ”Historia Animalium”, Aristotel vorbea despre asemanarile dintre emotiile pe care le incearca si le exprima animalele si cele pe care le simt si le manifesta oamenii ca despre ceva firesc. Asta se intampla in urma cu 2.300 ani.
Apoi, intre om si restul regnului animal pare ca s-a deschis o prapastie. Multa vreme, ideologia crestina nu a admis faptul ca oamenii, fii ai Creatorului, inzestrati cu un suflet nemuritor, puteau fi asemanati animalelor, simple creaturi fara suflet, fara ratiune si fara sentimente.
Totusi, interesul oamenilor fata de simțamintele animalelor nu s-a stins.
Diversi autori, mai mult sau mai putin celebri, s-au aplecat asupra subiectului, si-au ascutit penele si au intrat in polemică, pentru a raspunde cu DA sau cu NU la intrebarea daca animalele au emotii si sentimente.
Numerosi cercetatori considera ca animalele sunt capabile sa incerce emotii – si nu numai emotii primare, precum teama, ci si emotii mai complexe, de pilda dragostea sau mâhnirea.
Ei afirmă ca intre creierul omului si creierul altor animale exista numeroase similitudini – structurale si fiziologice –, indeajuns de multe pentru a ne duce cu gandul la similitudini de ordin psihologic. De pildă, sediul principal al emotiilor este sistemul limbic, o zona a creierului care exista la toate mamiferele. Acest sistem este o componenta straveche a creierului nostru.
Ceea ce au in plus mamiferele mai evoluate este un neocortex foarte dezvoltat, fapt ce explica de ce exprimarea emotiilor in cazul lor este mai vizibila si mai accesibila intelegerii noastre.
Cercetatori care au petrecut mult timp studiind elefantii vorbesc despre profunzimea emotionala a acestor animale, despre surprinzatoarea intelegere a fenomenului mortii si despre durerea pe care par sa o incerce la pierderea unui membru al grupului.
Emotiile sunt insotite de schimbari biochimice. Bucuria jocului e insotita de descarcari de dopamina la nivelul creierului – modificare constatata in cursul unor cercetari efectuate pe sobolani.
Teama are ca „asociat“ adrenalina, produsa de glandele suprarenale, care pune corpul in stare de alerta la amenintarea unui pericol.
Astfel de substante sunt prezente si au aceleasi functii atat la om, cat si la alte mamifere.
Asadar, asemanarile exista in suficienta masura pentru a ne da de gandit.
Dar de ce pe unii nu îi intereseaza problema ?
Poate că simt, cumva, ca daca ar trebui sa admita ca animalele au emotii, ar trebui sa le trateze altfel decat pana acum.
Daca ne gandim la modul in care sunt tratate acestea in anumite laboratoare de cercetare sau in anumite crescatorii, nu e de mirare ca oamenii implicati in asemenea experiente prefera sa creada ca animalele nu au sentimente.
Poate ca, datorita educatiei primite, nu pot crede ceva fara dovezi stiintifice.
La intrebarea „Au animalele sentimente, emotii ?“, numerosi savanti raspund prudent: „Nu exista dovezi stiintifice solide că ar fi asa“.
Dovezi solide – adica acelea obtinute prin metode stiintifice standardizate: observatii repetabile in cadrul unor experimente controlate.
La drept vorbind, abia de vreo trei decenii incoace stim ceva mai multe despre felul in care functioneaza propriul nostru creier, odata cu dezvoltarea tehnicilor de cercetare in neurobiologie si neuropsihologie si, mai ales, a metodelor de scanare a creierului, fapt ce a facut posibila observarea functionarii lui „in direct“.
Va trebui sa mai asteptam (poate doar cativa ani, la actualul ritm al progresului stiintific si tehnologic) pana la dezvoltarea unor tehnici si echipamente care sa ne permita sa realizam pe scara larga experimente de scanare a creierului si la animale.
Disputa este, oricum, la ordinea zilei. Scepticii sustin ca, in cazul animalelor, nu se poate vorbi de emotii, ci doar de reactii hormonale la stimuli externi si acuza cealalta tabara de antropomorfism – un păcat foarte grav pentru un cercetator –, adica de tendinta de a atribui insusiri umane altor animale.
Daca un leu ar putea vorbi, multe am avea de aflat ...
Oricum, s-a castigat ceva: mediul stiintific se preocupa de acest aspect al vietii animalelor, iar ideea existentei emotiilor animale nu mai este o erezie absurda, ci un domeniu de cercetare pe cat de interesant, pe atat de respectabil.
Oamenii par pregatiti sa accepte faptul ca animalele sunt fiinte sensibile, ca au inteligenta, constiinta, limbaj si mai ales emotii.
Desigur, capacitatea de a incerca diverse emotii este variabila de la o specie la alta si trebuie analizata in contextul caracteristicilor speciei, dar ar fi o simplificare grosolana sa consideram ca, la animale, comportamentele insemna doar instincte si reflexe conditionate.
Daca acceptam ideea ca animalele au emotii, urmatoarea intrebare ar fi: sunt ele constiente de acestea ?
Steven Budiansky, autorul unei carti intitulate ”Daca un leu ar putea vorbi”, crede ca animalele sunt constiente de emotiile lor, dar sunt mai mult sau mai putin limitate in exprimarea acestora. Sediul emotiilor este sistemul limbic, dar exprimarea lor depinde in mare masura de neocortex – partea cea mai noua, cea mai recent dezvoltata si deci cea mai evoluata a creierului. Cu cat legaturile dintre sistemul limbic si neocortex sunt mai complexe, cu atat fiinta este mai evoluata, deci mai capabila sa-si controleze si sa-si exprime emotiile mai nuantat si mai subtil.
Ca orice lucru insuficient cunoscut, preocuparea pentru emotiile animalelor este un drum plin de capcane. Daca oamenii de stiinta, in general, incearca sa se fereasca de speculatiile „antropomorfizante“, in schimb, simplii iubitori de animale au tendinta de a proiecta asupra acestora propriile trairi, de a le atribui ganduri si sentimente pe care animalele nu le au si de a astepta de la animale ceva ce acestea nu pot oferi.
Lassie, zi-mi ca ma iubesti !
Pisicile si cainii ajung sa fie priviti ca niste mici umanoizi cu blana, in loc de a fi intelese si acceptate asa cum sunt.
Dorintele oamenilor sar peste bariera fireasca a diferentei dintre specii, asa incat, uneori, proprietarii de animale ajung sa se simta frustrati cand pisicile sau cainii nu-si exprima sentimentele mai „omeneste“. Absurd. Nici n-ar avea cum.
Animalele au si modalitati speciale de exprimare: mirosul le spune foarte multe mamiferelor macrosmatice (cu simtul mirosului foarte dezvoltat).
Omul e o biata specie microsmatica, avand simtul mirosului jalnic de subdezvoltat in comparatie cu cel al cainilor, de pilda. Noi ne bazam mai mult pe vaz. Asta e, fiecare cu dotarea lui.
Dupa cum se vede, problema existentei sau nonexistentei emotiilor la animale e complicata si controversata. Nici nu avea cum sa fie altfel, de vreme ce psihicul inca e „ceva“ extrem de misterios chiar cand vine vorba de specia umana.
Etologia (studiul comportamentului) este o stiinta matură, in plina dezvoltare, iar cercetarile etologice au adus la lumina nenumarate aspecte fascinante ale comportamentului animal. Este o stiinta spectaculoasa prin metodele si prin rezultatele ei si se bucura de un interes remarcabil in randul publicului.
In schimb, psihologia animala este o stiinta aflata, deocamdata, abia in faza copilariei. Putem prevedea că rezultatele cercetarilor in acest nou domeniu vor fi, de asemenea, spectaculoase, dar e nevoie de timp. Si, mai ales, de multe cercetari efectuate pe teren, pentru a studia psihicul animal in conditiile traiului in libertate.
Experimentele efectuate in mediul artificial al laboratorului nu sunt de ajuns, caci in aceste conditii raspunsurile pot fi inselatoare.
Acumularea de noi date va modifica in mod sigur perceptia noastra asupra lumii animale. Va influenta modul in care privim animalele si va avea (va trebui sa aiba) ca efect o schimbare in felul in care sunt tratate animalele in gradini zoologice, in circuri, dar si in laboratoare de cercetare, crescatorii etc.
Daca sentimentele, emotiile reprezinta expresia activitatii unui sistem nervos evoluat, atunci trebuie sa admitem, chiar mulțumindu-ne doar cu ceea ce stim pana acum, ca animalele nu sunt doar niste „masinarii vii“ programate pentru supravietuire si reproducere, ci au o viata interioara bogata si intensa. Cu alte cuvinte, sunt mult mai aproape de noi decat credeam.
Nu e nevoie sa fii Aristotel sau Darwin ca sa simti si sa intelegi emotiile animalelor. Orice om adult, chiar daca nu a avut, nu are si nici nu intentioneaza sa-si ia un caine, intelege in buna masura emotiile si limbajul cainilor.
Cainele este primul animal domesticit de om, acum circa 15.000 de ani, relatia cu acesta fiind veche si statornica, si poate nu intamplator este specia pe care o intelegem cel mai bine. Iar cainele, ca animal social, traind in grupuri, si-a dezvoltat o gama extinsa de semnale pentru a exprima ceea ce simte.
Mai putini oameni cunosc si inteleg, de pilda, comportamentul pisicilor; pisica este un animal mai degraba solitar, a fost domesticita mai tarziu, deci relatia cu ea este de data mai recenta si, pesemne, trebuie sa mai conviețuim cateva mii de ani ca sa ne cunoastem mai bine.
Diverse probleme psihice sunt comune oamenilor si altor mamifere.
Stresul posttraumatic se manifesta surprinzator de asemanator la oameni, cai, pisici, maimute si caini.
Animalele pot suferi si ele de boli produse de stres, de pilda de ulcer sau de depresie, iar medicamentele antidepresive pot fi prescrise fie de doctorul veterinar, fie de medicul de familie.
Cum isi exprima animalele emotiile ? In buna masura, ca si noi: prin glas si prin limbajul corpului, adica prin postùri, miscari, mimica, adesea diferite de la o specie la alta.
Acelasi gest (miscarea cozii dintr-o parte in alta, sa zicem) inseamna altceva la pisica decat la caine.
La cimpanzei, care nu numai ca sunt foarte expresivi, dar au fost si foarte bine studiati, specialistii identifica multe emotii interpretand vocalizarile, expresiile chipului, pozitia corpului, gesturile. Jane Goodall, care a studiat timp de patru decenii cimpanzeii in Africa, a deslusit la ei o multime de semnale exprimand furia, bucuria, curiozitatea, afectiunea, frica sau tristetea.
Descrie chiar o expresie neobisnuita de pe chipul unei tinere femele, expresie ce insotea un comportament de asemenea neobisnuit: femela atacase un mascul cu vreun an mai mare decat ea. Cateva clipe mai tarziu, cercetatoarea si-a dat seama ce o determinase pe Pooch (acesta era numele femelei) sa se poarte astfel: il vazuse in apropiere pe Huxley – un mascul batran, de care Pooch se atasase de cand isi pierduse mama – si, la adapostul autoritatii acestuia, capatase curaj sa se razbune pe tanarul Evered, care o lovise ceva mai devreme, cand se certasera din pricina bananelor date de cercetatori.
Huxley a intervenit in incaierarea celor doi adolescenti (se pare ca le-a dat cate o scatoalca, pentru a-i potoli), iar Pooch, incantata ca Evered o incasase, a plecat, uitandu-se la el „cu o expresie pe care n-o mai vazusem pana atunci si nici de atunci incoace la un cimpanzeu“, scrie Jane Goodall. „Arata exact ca strâmbatura unei fetiscane care face in ciuda cuiva."
”CREATORUL” NU A FĂCUT NIMIC LA ÎNTÂMPLARE !
sursa: https://www.descopera.ro/natura/929141-au-animalele-sentimente
1.15.2019
ELENA CĂRUNTU - o româncă plecată să muncească în altă țară și care ne face cinste
Sunt bogată mamă, am o rădăcină,
Undeva o vatră, cald mereu să-mi țină
Am într-o pădure înverzit, un ram,
Și izvorul jur, mi-l socot de neam.
Am pe lunca vieții, un întins zăvoi
Oameni liniștiți, cum sunt pe la noi,
Și mai am măicuță, din strămoși-un grai
Râuri de pe ie, cel mai frumos strai.
Sunt bogată-ți zic, chiar fără hectare,
Pot să dau binețe, zilelor sub soare
Unde-mi calcă talpa, numai oseminte,
Cerul îmi stropește, ploi din raiuri sfinte.
Și mai am în suflet, bob de gingășie,
Amintirea dulce din copilărie
Mamă n-am avere, n-am nicio cetate
Însă am voința și crez în dreptate.
N-am strâns eu podoabe, nici aur nu am,
Însă n-am mânie, mamă, niciun gram
Câte-adună palma, toate-s la vedere,
Inima mea știe să dea mângâiere.
Sunt bogată mamă, cum n-aș fi visat
Le cuprind-n mine și mă-ntorc în sat
Și-mi tremură pasul, simt lacrima-n mână,
Când la o răscruce, iubirea-mi îngână.
Că sunt neam cu toți și-s cea mai bogată !
Uite, vezi măicuță, zâmbetul arată
Că sunt mulțumită și spun mulțumesc,
Clipelor de-acum, vieții ce-o trăiesc !
Autor, Elena Căruntu
Elena Căruntu
A publicat primul său volum de poezii, intitulat "Gânduri", la o editură din Vâlcea.
Elena a plecat din ţară fără să se gândească că departe de casă va scrie o carte de poezii şi îşi va găsi liniştea sufletească.
Italia a devenit nu doar a doua casă, ci şi ţara în care "a găsit timp şi pentru ea".
Italia a devenit nu doar a doua casă, ci şi ţara în care "a găsit timp şi pentru ea".
"Mă simt uneori singură şi parcă mi-ar fi mai bine în satul meu de munte, în rest pot spune că sunt o persoană fericită", ne-a declarat ea când ne-a arătat cartea sa cu poezii şi am întrebat-o ce şi-ar dori mai mult.
Are 51 de ani şi este originară din judeţul Vâlcea, "de lângă renumita localitate Horezu".
Părinţii au fost ciobani, oameni muncitori, iar Elena e foarte mândră de familia ei. «Multora le-ar fi greu să spună, dar asta nu e o ruşine pentru mine. Părinţii mei au fost nişte oameni deosebit de muncitori, respectaţi de toată lumea.»
În ţară a lucrat în diferite locuri, niciunul însă nu i-a adus vreo satisfacţie. «Trebuia să muncesc, dar nimic nu făceam cu drag», ne-a spus Elena.
A ales calea străinătăţii, în anul 2006 fiind adusă de o prietenă în Italia.
În ţară a lucrat în diferite locuri, niciunul însă nu i-a adus vreo satisfacţie. «Trebuia să muncesc, dar nimic nu făceam cu drag», ne-a spus Elena.
A ales calea străinătăţii, în anul 2006 fiind adusă de o prietenă în Italia.
«Am ajuns în Italia, într-o localitate mică, de lângă Aquila, acolo unde a fost cutremurul. Eu am plecat după un an, la Jesi, în regiunea Marche, acolo unde m-am şi stabilit şi nu am prins nenorocirea din anul 2009.»
De când a ajuns în Italia, Elena s-a simţit respectată de cei pentru care a lucrat şi nu a avut probleme de integrare.
De când a ajuns în Italia, Elena s-a simţit respectată de cei pentru care a lucrat şi nu a avut probleme de integrare.
«Eu mereu am fost respectată, pentru că mi-am făcut munca aşa cum trebuie, am fost cinstită şi conform unui principiu de-al meu, dacă respecţi vei fi respectat. Am auzit şi citit tot felul de întâmplări, cu românce venite la muncă în Italia, care au trecut prin tot felul de grozăvii. Eu am fost poate norocoasă, nu am avut parte de angajatori răi.»
În ultimii trei ani Elena a lucrat la o familie "de intelectuali", persoane care i-au deschis "apetitul" pentru lectură şi poezie. «Două persoane extraordinare pentru care am toată recunoştinţa. M-au învăţat să vorbesc bine limba italiană şi m-au încurajat foarte mult când au înţeles că îmi place poezia, că scriu poezii. Pentru ei a fost un lucru deosebit când le-am spus că în această vară am reuşit să adun poeziile mele într-un volum şi să-l public. Oricum, pot să spun că datorită Italiei mi-am descoperit pasiunea pentru poezie.»
Despre poeziile sale, Elena ne-a spus că le scrie când "îi vine inspiraţia". «Merg pe stradă, privesc plantele, o floare, un chip uman şi îmi vine câte o idee, câte o rimă. Atunci simt că am ceva de spus. Mă opresc, îmi notez ideea sau când ajung acasă pun pe hârtie. Scriu poeziile cu mare pasiune şi poate de aceea, zic eu, reuşesc să transmit anumite trăiri cititorilor mei"
Am scris versuri de dragoste, despre natură, despre amintirile mele sau despre anumite evenimente. Poeziile mele au titluri precum "Crăciunul", "Valea copilăriei", "Trădarea", "Lacrimă de dor", "Recunoştinţă", etc., iar volumul l-am intitulat "Gânduri".»
Chiar dacă în Italia se simte bine şi are timp şi pentru pasiunile sale, Elena e sigură că se va întoarce acasă, în România. «Eu mă simt legată de locurile mele natale. Eu vin dintr-o zonă de munte, deosebit de frumoasă, cu păduri şi natură necontaminată. Acolo vreau să mă reîntorc.» Elena mai are un "of". «Mi-e ciudă când văd că poporul român se destramă, că oamenii devin tot mai răi, dispar respectul şi valorile. Iar asta datorită politicii ultimilor ani."
"Oare cum am putea să-i facem pe politicienii români să se gândească la popor, la noi, ăştia care am fost nevoiţi să plecăm prin lume. Ar trebui să se gândească la cum să ne aducă acasă pe toţi, să refacem acea Românie rotundă, pentru care s-au jertfit strămoşii noştri.»
Un material de Andi Rădiu, Gazeta Românească, Italia
În ultimii trei ani Elena a lucrat la o familie "de intelectuali", persoane care i-au deschis "apetitul" pentru lectură şi poezie. «Două persoane extraordinare pentru care am toată recunoştinţa. M-au învăţat să vorbesc bine limba italiană şi m-au încurajat foarte mult când au înţeles că îmi place poezia, că scriu poezii. Pentru ei a fost un lucru deosebit când le-am spus că în această vară am reuşit să adun poeziile mele într-un volum şi să-l public. Oricum, pot să spun că datorită Italiei mi-am descoperit pasiunea pentru poezie.»
Despre poeziile sale, Elena ne-a spus că le scrie când "îi vine inspiraţia". «Merg pe stradă, privesc plantele, o floare, un chip uman şi îmi vine câte o idee, câte o rimă. Atunci simt că am ceva de spus. Mă opresc, îmi notez ideea sau când ajung acasă pun pe hârtie. Scriu poeziile cu mare pasiune şi poate de aceea, zic eu, reuşesc să transmit anumite trăiri cititorilor mei"
Am scris versuri de dragoste, despre natură, despre amintirile mele sau despre anumite evenimente. Poeziile mele au titluri precum "Crăciunul", "Valea copilăriei", "Trădarea", "Lacrimă de dor", "Recunoştinţă", etc., iar volumul l-am intitulat "Gânduri".»
Chiar dacă în Italia se simte bine şi are timp şi pentru pasiunile sale, Elena e sigură că se va întoarce acasă, în România. «Eu mă simt legată de locurile mele natale. Eu vin dintr-o zonă de munte, deosebit de frumoasă, cu păduri şi natură necontaminată. Acolo vreau să mă reîntorc.» Elena mai are un "of". «Mi-e ciudă când văd că poporul român se destramă, că oamenii devin tot mai răi, dispar respectul şi valorile. Iar asta datorită politicii ultimilor ani."
"Oare cum am putea să-i facem pe politicienii români să se gândească la popor, la noi, ăştia care am fost nevoiţi să plecăm prin lume. Ar trebui să se gândească la cum să ne aducă acasă pe toţi, să refacem acea Românie rotundă, pentru care s-au jertfit strămoşii noştri.»
Un material de Andi Rădiu, Gazeta Românească, Italia
sursa: http://www.rgnpress.ro
1.13.2019
Lămâia și usturoiul, după 4 ore de la administrare reduce colesterolul cu 10%
Colesterolul mărit are drept consecință obstruarea arterelor.
Simptomele arterelor obstruate sunt durerea în piept, respirația greoaie, palpitații, slăbiciune, amețeli, grețuri sau transpirație abundentă. Blocarea arterelor se face vinovată, printre altele, de crize cardiace și de accidente vasculare cerebrale.
Remediul pe bază de usturoi și lămâie poate detoxifia organismul și preveni apariția bolilor, în special a colesterolului mărit.
Multe persoane suferă de probleme cardiovasculare și colesterol mărit după o anumită vârstă și au nevoie de tratament medicamentos.
Beneficiile acestui remediu pentru colesterol mărit
Usturoiul este bogat în antioxidanți care ajută la regenerarea celulelor. În combinație cu lămâia, usturoiul curăță vasele sanguine și le întărește pereții, favorizând reducerea nivelurilor colesterolului rău.
Dacă vă decideți să urmați acest remediu cu lămâie și usturoi pentru colesterol mărit, iată ce rezultate veți obține:
Elimină depozitele de grăsime acumulate în organism.
Reduce valorile colesterolului rău (LDL) și crește valorile colesterolului bun (HDL).
Reduce numărul de trigliceride din sânge.
Previne formarea cheagurilor.
Scade tensiunea arterială.
Îmbunătățește funcțiile ficatului și puterea acestuia de a se detoxifia.
Îmbunătățește funcțiile rinichilor și reduce cantitatea de fluide reținute în organism.
Îmbunătățește circulația.
Întărește sistemul imunitar și capacitatea de apărare a organismului.
Previne formarea tumorilor.
Reînnoiește și reîntinerește celulele datorită proprietăților sale antioxidante.
Acest remediu este recomandat pentru a preveni creșterea nivelului de colesterol sau pentru a detoxifia organismul o dată pe an.
Acest remediu este recomandat pentru a preveni creșterea nivelului de colesterol sau pentru a detoxifia organismul o dată pe an.
Veți descoperi că remediul de față este foarte benefic dacă suferiți de una dintre următoarele afecțiuni:
Supraponderalitate
Ischemie
Sinuzită
Boli pulmonare
Dureri de cap
Tromboză venoasă cerebrală
Artrită
Artroză
Reumatism
Gastrită
Hemoroizi
Probleme de vedere
Probleme de auz
Ateroscleroză
Anemie
Dureri de cap
Tromboză venoasă cerebrală
Artrită
Artroză
Reumatism
Gastrită
Hemoroizi
Probleme de vedere
Probleme de auz
Ateroscleroză
Anemie
Aveți nevoie de următoarele ingrediente dacă doriți să urmați acest tratament cu lămâie și usturoi:
4 lămâi
4 căței de usturoi
3 litri de apă fiartă
Cel mai indicat este să folosiți ingrediente ecologice. Coaja de lămâie are mai multe beneficii decât fructul în sine, dar, de obicei, lămâile nu sunt ecologice, ci sunt stropite cu pesticide și parafină.
(cumpărați lămâi cu coaja mai groasă pentru a putea să radeți stratul subțire de la suprafață care a fost stropit cu pesticide și parafina).
Cum se prepară ?
Curățați usturoiul și tăiați cățeii de usturoi în jumătăți.
Spălați foarte bine lămâile și tăiați-le în bucățele mici fără a le decoji înainte (eventual cumpărați lămâi cu coaja mai groasă pentru a putea să radeți stratul subțire de la suprafață care a fost stropit cu pesticide și parafina).
Amestecați aceste ingrediente cu apă caldă, după ce a fost fiartă.
Împărțiți amestecul în trei recipiente de sticlă, pe care să le umpleți cu apa rămasă.
Închideți-le ermetic și lăsați-le în frigider timp de trei zile.
După cele trei zile, strecurați amestecul și puneți sucul obținut la loc în frigider.
În primele zile trebuie să consumați o lingură mare din acest remediu cu o jumătate de oră înainte de fiecare masă.
Dacă nu apare niciun efect secundar, puteți crește doza la două linguri pline cu o jumătate de oră înainte de masă.
Continuați să creșteți doza până la 50 ml de trei ori pe zi. Dar nu depășiți 150 ml zilnic.
Acest tratament se întinde pe o perioadă de patruzeci de zile, o dată pe an.
Vă recomandăm să urmați acest tratament sub supraveghere medicală. Acest lucru este foarte important, mai ales dacă aveți probleme de sănătate sau urmați un tratament medicamentos.
Nu uitați că acesta este un tratament de detoxifiere, iar în primele zile puteți observa simptome care se pot agrava (mucozități, dureri de cap, etc). Acestea sunt reacții normale, deoarece organismul începe să elimine toxinele.Acest remediu îmbunătățește circulația, scade tensiunea arterială și, în plus, ajută și la pierderea câtorva kilograme.
Acest tratament se întinde pe o perioadă de patruzeci de zile, o dată pe an.
Vă recomandăm să urmați acest tratament sub supraveghere medicală. Acest lucru este foarte important, mai ales dacă aveți probleme de sănătate sau urmați un tratament medicamentos.
Nu uitați că acesta este un tratament de detoxifiere, iar în primele zile puteți observa simptome care se pot agrava (mucozități, dureri de cap, etc). Acestea sunt reacții normale, deoarece organismul începe să elimine toxinele.Acest remediu îmbunătățește circulația, scade tensiunea arterială și, în plus, ajută și la pierderea câtorva kilograme.
Principala calitate a acestui remediu naturist pentru colesterol mărit este aceea că acționează foarte rapid, mai exact în 40 de zile. Pentru aceasta, trebuie să fie administrat corect.
Puteți urma această cură o dată pe an.
Ce contraindicații are remediul naturist care scade colesterolul :
Contraindicațiile se aplică doar în anumite cazuri, cum ar fi cele ale pacienților care au montate stenturi, care au suferit o intervenție de bypass sau angioplastie cu balon.
Sursa: thinkstock.com; https://www.avantaje.ro; https://dozadesanatate.ro
1.12.2019
Natura spectaculoasă - Koi, Nishikigoi sau crapii japonezi
Koi, Crapul japonez este o varietate a crapului comun - Cyprinus carpio.
Cel mai vechi stramos al crapului japonez se numeste Magoi, un peste de culoare neagra, iar cele mai vechi dovezi cu privire la existenta lui dateaza cu 2500 de ani in urma.
În timp, mai multe mutatii coloristice au aparut la crapul japonez, initial rosu apoi alb . Pornind de la acestea, Japonezii au crescut crapi japonezi colorati in alb si rosu, foarte familiari astazi.
Cu toate ca in China au actionat mutatii naturale asupra crapului, mutatii care au actionat prin crearea de pete de culoare, Japonezii sunt in general recunoscuti drept creatorii acestor pesti (Koi, Nishikigoi sau crapi japonezi). Japonezii au fost primii care au folosit mutatiile naturale asupra crapului si le-au dezvoltat in mod controlat.
Crapul salbatic este numit "Koi" in Japonia, insa termenul a fost folosit și pentru a descrie crapul colorat.
Crapul japonez poate ajunge la lungimi de 60 - 90 cm și uneori chiar 150 cm. Ei au o durata de viata de 15 - 30 de ani dar pot depași și 100 de ani.
Crapii japonezi sunt una dintre cele mai frumoase specii de pesti pe care ii poti avea ca animale de companie. Acestia sunt usor de intretinut.
Japonezii si chinezii valorifica nishikigoii, deoarece ei cred ca aduc noroc si energie pozitiva in casele lor.
Un numar mare de oameni au un iaz cu koi, pur si simplu pentru ca ei doresc sa isi decoreze casele si gradinile.
În videoclipul de mai jos puteți admira un frumos iaz cu crapi Koi
Un lucru interesant de retinut despre koi este ca simbolismul lor in sine, se bazeaza in principal, pe calitatile exterioare si anume, pe cele comportamentale. Atunci cand este observat intr-un iaz , crapul japonez tinde sa fie foarte activ si curios. Ei sunt intr-o continua miscare si aparent cotrobaind prin namol facand deranj prin ghivecele cu plante din iaz. Atunci cand construiti unui iaz cu koi este o idee buna sa pastrati plantele in spatele unei plase sau adanc inradacinate, in caz contrar, sigur le vor smulge. Acest comportament al crapului japonez simbolizeaza masculinitatea si puterea.
Crapul koi este cunoscut pentru curajul sau de a innota in amonte, in a depasi obstacole. Deoarece koii sunt suficient de indrazneti sa inoate in directia opusa fluxului puternic de apa, ei reprezinta dorinta de a trece peste orice obstacol. Se spune ca sunt niste creaturi atat de independente, incat vor face ce vor indiferent de risc.
Koii sunt creaturi uimitoare pe care le admiri in timp ce cresc si ajung la dimensiuni considerabile, avand o varietate de nuante stralucitoare.
Datorita aspectului lor si a usurintei cu care se misca, ei simbolizeaza frumusetea si rafinamentul.
Se mai spune, de asemenea, ca, atunci cand koii sunt scosi din apa, spre deosebire de majoritatea pestilor care abia se mai lupta, ei se zbat si se lupta puternic. Datorita, acestei caracteristici crapul japonez simbolizeaza curaj si vitejie.
Pentru majoritatea colectionarilor, semnificatia simbolica a crapului japonez nu conteaza, deoarece frumustea lor este coplesitoare.
Sfantul Serafim de Sarov - cuvinte și sfaturi înțelepte
- Bea apă din izvorul de unde beau caii. Calul dintr-o apă rea nu va bea niciodată.
- Așterne-ți acolo unde își face culcuș pisica.
- Casa clădește-o pe locul unde se încălzește șarpele.
- Fântâna sap-o acolo unde se adăpostesc păsările pe timp de arșiță.
- Culcă-te și scoală-te odată cu păsările. Astfel vei culege toate grăunțele de aur ale zilei.
- Mănâncă mult verde. Vei avea picioarele puternice și inima rezistentă precum viețuitoarele pădurii.
- Mănâncă numai fructele atinse de viermi, deoarece acestea nu conțin otrăvuri.
- Privește cât mai des cerul. Gândurile tale vor deveni ușoare și limpezi.
- Taci mult, vorbește puțin și în sufletul tău va poposi tăcerea, iar duhul tău va fi liniștit și plin de pace.
Sfantul Serafim de Sarov (1759-1833) este socotit printre cei mai cunoscuti si mai indragiti sfinti ai Bisericii Ortodoxe. S-a născut în orasul Kursk din Rusia.
1.11.2019
1.09.2019
POVESTE DESPRE FURNICI, ALBINE SI DESPRE TRANTORII DIN ZILELE NOASTRE
Se spune că era odată o furnică ce venea în fiecare dimineață veselă la muncă. Îi plăcea ce făcea, muncea cu drag și spor și, mai ales, era fericită.
Șeful, Leul era suprins că furnica lucrează așa de bine fără să fie supravegheată. I-a venit o idee: dacă furnica producea așa de mult singură, fără să fie supravegheată sigur va produce și mai mult dacă va avea un șef direct.
Așa a fost angajat Gândacul. Acesta avea experiența în supravegherea muncitorilor și era cunoscut pentru faptul că scria niște rapoarte excelente. Prima decizie a Gândacului a fost să instaleze un ceas de pontaj. Apoi, și-a dat seama că avea nevoie și de o secretară ca să-l ajute să scrie rapoartele lui minuțioase. Astfel, a angajat pe Păianjen.
Păianjenul avea grijă de arhive și răspundea la telefon.
Leul era foarte mulțumit de munca Gândacului, rapoartele lui erau excelente, așa că i-a spus că și-ar dori și rapoarte de producție și analize ale trendului pentru a le putea folosi în ședințele viitoare.
Gândacul și-a luat munca în serios, așa că i-a cerut Leului un computer de ultimă generație, imprimantă modernă și un angajat care să se ocupe de departamentul de IT. Așa a fost angajată Musca.
Între timp, Furnica care demult venea la muncă cu plăcere și era tare productivă a ajuns să semneze tot felul de rapoarte zilnice și să participe la ședințe lungi și plictisitoare care îi luau cea mai mare parte din timpul de lucru.
Leul a considerat că mai are nevoie de o persoană care să se ocupe de departamentul unde lucra Furnica. Astfel a fost angajată Cicada.
Cicada, în prima zi de lucru și-a cumpărat un scaun ergonomic și un covor pentru biroul ei nou. A doua zi a cerut un computer și un asistent personal pentru a putea face planul de optimizare a muncii și bugetului.
Departamentul unde lucra Furnica a ajuns un loc extrem de trist. Nimeni nu mai lucra cu drag și spor, iar stresul afecta productivitatea.
Leul a observat că în departamentul unde lucra Furnica a scăzut productivitatea, așa că a angajat Bufnița, un expert ce va veni cu soluții de creștere a productivității.
Bufnița a analizat ce a analizat și la sfârșit a ajuns la concluzia că departamentul furnicii are prea mulți angajați.
Bufnița a analizat ce a analizat și la sfârșit a ajuns la concluzia că departamentul furnicii are prea mulți angajați.
Ghiciți pe cine a concediat Leul ? Pe furnică ! Pentru că era un angajat cu o atitudine negativă și îi lipsea motivația.
Oare !? Dar cei care trandaveau si se indopau din munca furnicutei ce motivatie aveau ?
DIN PACATE, LUMEA ESTE PLINA DE FURNICUTE SI DE ALBINUTE CONCEDIATE ... CULMEA ESTE CA TRANTORII CHIAR VOR SA LE EXTERMINE, PENTRU CA SUNT, SPUN EI, PREA MULTE ...
DAR DUPA CE NU VA MAI EXISTA PICIOR DE FURNICUTA, O SA VA MUTATI PE ALTA PLANETA, MAI TRANTORILOR ?
Adaptare dupa Fabula Furnicii Corporatiste
12.23.2018
Cei trei fii de împărat și Pasărea măiastră
A fost odată un împărat evlavios şi bun. El avea trei feciori. Pe lângă multe bunătăţi ce făcuse oamenilor din împărăţia lui, a ridicat şi o monastire de care să se ducă pomina. A împodobit-o cu aur, cu pietre nestemate şi cu tot ceea ce meşterii din acea ţară au socotit mai scump şi mai frumos.
O mulţime de stâlpi de marmură şi poleiţi erau prin biserică şi pe dinaintea ei. Zugrăvelele cele mai preţioase, policandre de argint suflate cu aur, candele de argintul cel mai bun şi mari cât doniţa, cărţile cele mai alese erau zestrea monastirii aceleia. Cu cât se bucura împăratul de frumuseţea ei, cu atât se întrista că nu putea să o săvârşească pe deplin, căci turnul se surpa.
"Cum se poate, zise împăratul, să nu pot sfârşi astă sântă biserică ? Iată am cheltuit toată starea, şi ea nu este încă târnosită."
Şi dete sfară în ţară ca orice meşter se va găsi care să poată să-i ridice turnul, să ştie că va dobândi de la dânsul mari daruri şi boierie. Pe lângă acestea, poruncă dete ca în toate bisericile să se facă rugăciuni şi privegheri, ca să se îndure milostivul Dumnezeu a-i trimete un meşter bun.
Iară a treia noapte visă împăratul că dacă va aduce cineva pasărea măiastră de pe tărâmul celălalt şi să-i aşeze cuibul în turn, se va putea face monastirea desăvârşit.
Spuse fiilor acest vis, iară ei se întreceau care de care să plece mai-nainte, şi să se închine cu slujba la tată-său împăratul.
Atunci împăratul le zise:
– Eu văz, feţii mei, că toţi aveţi dorinţă de a vă face datoria către Dumnezeu; însă nu vă puteţi duce toţi deodată. Acum să se ducă fiul meu cel mai mare; şi dacă nu va putea el să izbutească, să se ducă altul, şi tot aşa pe rând, până când Dumnezeu îşi va arăta mila lui către noi.
Copiii tăcură şi se supuseră; iară feciorul cel mare al împăratului se găti de drum. Merse ce merse şi dacă trecu de hotarele tatălui său, stete să conăcească într-o dumbravă frumoasă. După ce făcu focul, sta acolo până să se gătească mâncarea, când văzu deodată înaintea lui un vulpoi care îl rugă să-şi lege ogarul, să-i dea şi lui un codru de pâine, un pahar de vin şi să-l lase să se încălzească şi el la ăl foc.
– Eu văz, feţii mei, că toţi aveţi dorinţă de a vă face datoria către Dumnezeu; însă nu vă puteţi duce toţi deodată. Acum să se ducă fiul meu cel mai mare; şi dacă nu va putea el să izbutească, să se ducă altul, şi tot aşa pe rând, până când Dumnezeu îşi va arăta mila lui către noi.
Copiii tăcură şi se supuseră; iară feciorul cel mare al împăratului se găti de drum. Merse ce merse şi dacă trecu de hotarele tatălui său, stete să conăcească într-o dumbravă frumoasă. După ce făcu focul, sta acolo până să se gătească mâncarea, când văzu deodată înaintea lui un vulpoi care îl rugă să-şi lege ogarul, să-i dea şi lui un codru de pâine, un pahar de vin şi să-l lase să se încălzească şi el la ăl foc.
Fiul împăratului, în loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului, care se luă după dânsul. Atunci vulpoiul făcu un semn asupra lui şi îl schimbă în stană de piatră.
Văzând împăratul că fiul său cel mare nu se mai întoarce ascultă rugăciunea fiului celui mijlociu, şi îi dete voie să meargă şi dânsul. Acesta, după ce se găti şi îşi luă merinde de drum, porni şi dânsul. La locul unde se împietrise frate-său, păţi ca dânsul; fiindcă nu voi să dea ascultare rugăciunilor ce-i adusese vulpoiul, ci voia să-l prinză ca să-i ia pielea.
Împăratul se puse pe gânduri văzând că după atâta mare de timp nu se mai întoarse fiii săi nici cu pasărea măiastră, nici fără dânsa, când fiul cel mai mic îi zise:
– Tată, iată este acum destul timp de când fraţii mei cei mari au plecat să aducă pasărea măiastră şi nu s-au mai întors nici cu ispravă, nici fără ispravă.
Să-mi dai bani de cheltuială
Şi haine de primeneală,
ca să-mi cerc şi eu norocul. Şi de voi izbuti, te vei bucura, tată, că ţi se împlineşte dorinţa, iară de nu, eu nu voi suferi nici o umilinţă.
– Fraţii tăi cei mari, zise împăratul, după cum se vede, n-au putut să facă nimic spre a aduce acea pasăre măiastră, ba poate să-şi fi răpus capetele, deoarece sunt duşi de atâta timp şi nu se mai întoarce nici unul. Eu sunt bătrân de aci înainte; dacă vei lipsi şi tu, cine să-mi dea ajutor la greutăţile împărăţiei, şi dacă voi muri, cine să se suie pe scaunul meu, dacă nu tu, fiul meu ? Rămâi aci, dragul tatei, nu te mai duce.
– Domnia ta, tată, ştii prea bine că n-am ieşit din poruncile împărăţiei tale nici cât negru sub unghie; şi dacă acum cutez a stărui în rugăciunea mea, este numai că voiesc, dac-aş putea, să împlinesc o dorinţă care nu dă odihnă sufletului măriei tale, dorinţă pe care te sileşti de mulţi ani şi cu mari cheltuieli să o împlineşti.
După multe rugăciuni şi stăruinţă, împăratul se înduplecă şi-i dete voie. Îşi alese calul ce-i plăcu din grajdul împărătesc, un ogar să-l aibă de tovarăş, îşi luă merinde de ajuns şi plecă.
După trecere de oarecare timp, sosiră amândoi fiii cei mai mari ai împăratului, aducând cu sine-le pasărea măiastră şi o roabă pe care o făcură găinăreasă.
Văzând împăratul că fiul său cel mare nu se mai întoarce ascultă rugăciunea fiului celui mijlociu, şi îi dete voie să meargă şi dânsul. Acesta, după ce se găti şi îşi luă merinde de drum, porni şi dânsul. La locul unde se împietrise frate-său, păţi ca dânsul; fiindcă nu voi să dea ascultare rugăciunilor ce-i adusese vulpoiul, ci voia să-l prinză ca să-i ia pielea.
Împăratul se puse pe gânduri văzând că după atâta mare de timp nu se mai întoarse fiii săi nici cu pasărea măiastră, nici fără dânsa, când fiul cel mai mic îi zise:
– Tată, iată este acum destul timp de când fraţii mei cei mari au plecat să aducă pasărea măiastră şi nu s-au mai întors nici cu ispravă, nici fără ispravă.
Să-mi dai bani de cheltuială
Şi haine de primeneală,
ca să-mi cerc şi eu norocul. Şi de voi izbuti, te vei bucura, tată, că ţi se împlineşte dorinţa, iară de nu, eu nu voi suferi nici o umilinţă.
– Fraţii tăi cei mari, zise împăratul, după cum se vede, n-au putut să facă nimic spre a aduce acea pasăre măiastră, ba poate să-şi fi răpus capetele, deoarece sunt duşi de atâta timp şi nu se mai întoarce nici unul. Eu sunt bătrân de aci înainte; dacă vei lipsi şi tu, cine să-mi dea ajutor la greutăţile împărăţiei, şi dacă voi muri, cine să se suie pe scaunul meu, dacă nu tu, fiul meu ? Rămâi aci, dragul tatei, nu te mai duce.
– Domnia ta, tată, ştii prea bine că n-am ieşit din poruncile împărăţiei tale nici cât negru sub unghie; şi dacă acum cutez a stărui în rugăciunea mea, este numai că voiesc, dac-aş putea, să împlinesc o dorinţă care nu dă odihnă sufletului măriei tale, dorinţă pe care te sileşti de mulţi ani şi cu mari cheltuieli să o împlineşti.
După multe rugăciuni şi stăruinţă, împăratul se înduplecă şi-i dete voie. Îşi alese calul ce-i plăcu din grajdul împărătesc, un ogar să-l aibă de tovarăş, îşi luă merinde de ajuns şi plecă.
După trecere de oarecare timp, sosiră amândoi fiii cei mai mari ai împăratului, aducând cu sine-le pasărea măiastră şi o roabă pe care o făcură găinăreasă.
Toată lumea se mira de frumuseţea acelei pasări, care era cu mii de mii de vopseli, penele ei străluceau ca oglinda la soare; iar turnul bisericii nu se mai surpă; pasărea se aşeză în acel turn cu cuibul ei.
Un lucru se băgă de seamă; pasărea se părea a fi mută, căci nu da nici un viers, şi toţi câţi o vedea o căinea cum de o aşa pasăre frumoasă şi mândră să nu aibă viers, pentru care şi împăratul, cu toată bucuria ce avea pentru biserică şi turnul ei, se mâhnea că pasărea nu-i cânta.
Locuitorii începuseră a uita de fiul împăratului cel mic: atâta de multă bucurie aveau ei că li se adusese pasărea măiastră, ceea ce oprise turnul de a se surpa, şi astfel biserica se putuse face cu desăvârşire; numai împăratul se mâhnea în sufletul său că nu este faţă şi fiul său cel mic care să se împărtăşească de bucuria poporului său; când într-una din zile veni găinăreasa şi-i zise:
– Mărite împărate, să-ţi fie faţa luminată, toată cetatea se minunează de viersul pasării măiestre; un cioban, cum a intrat azi de dimineaţă în biserică, pasărea a început să cânte de să se spargă, şi este aşa de veselă, încât pare că nu o încape locul. Asta este a doua oară de când, cum intră acel cioban în biserică, pasărea nu mai conteneşte de a cânta; cum iese el, ea tace.
– Să se aducă acel cioban înaintea mea chiar acum.
– Măria ta, după cum se vede, ciobanul este străin, căci nimeni nu-l cunoaşte. Fiii măriei tale, precum mi s-a spus, ar fi pus paznici să-l prinză.
– Taci ! zise împăratul, nu vorbi de fiii mei, căci nu ţi se cuvine ţie să te atingi de ei.
Împăratul puse şi el câţiva slujbaşi să pândească pe sub ascuns şi, cum va vedea pe ciobanul care, când va intra în biserică, pasărea va cânta, să pună mâna pe dânsul şi să-l aducă înaintea lui.
Nu s-a mulţumit pe atât, ci şi însuşi s-a dus la biserică în sărbătoarea cea mai apropiată ca să auză cu urechile sale cântecul cel minunat al pasărei, şi să vază cu ochii săi pe acel păstor tânăr; şi, de n-ar fi fost de faţă, s-ar fi întâmplat o luptă crâncenă între slujitorii săi şi oamenii puşi de fiii lui, carii voiau cu dinadinsul să pună mâna pe cioban. Atunci porunci împăratul să aducă pe acel păstor cu omenie la palatul său, pentru că nu ştiu ce simţi împăratul în inimă când îl văzu aşa de tânăr, blând, smerit şi cu boiul de voinic.
După ce ieşi de la biserică, împăratul se duse drept la palat, pentru că inima îi zicea că trebuie să fie ceva de ciobanul acela. Cum îl văzu împăratul, îi zise:
– Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc eşti ? Ai părinţi, şi cum s-a întâmplat de ai venit p-aci ?
– Istoria mea, luminate împărate, este lungă. Părinţi am, asemenea şi fraţi. Ca să-ţi povestesc cum am venit p-aici şi din ce parte de loc sunt, îmi trebuie mai mult timp. Dară dacă voinţa măriei tale este să ştii, sunt gata a mă supune. Chiar mâine până în ziuă voi veni la măria ta pentru aceasta. Acum este târziu.
– Bine, voinice; mâine în revărsat de ziori te aştept.
A doua zi dis-de-dimineaţă, ciobanul veni şi aşteptă porunca împăratului; iară împăratul, cum auzi că a venit păstorul cu pricina, îl chemă înaintea lui.
– Ia spune-mi, flăcăule, ce este cauza de cântă pasărea măiastră, cum pui tu piciorul în biserică, şi tace, dacă ieşi ?
– Ca să ştii aceasta şi altele, luminate împărate, lasă-mă să-ţi povestesc toată istoria mea.
– Iacă te ascult, povesteşte-mi tot ce vei voi.
Atunci ciobanul începu:
– Am tată şi fraţi. Am plecat din casa părintească ca să fac o faptă care să veselească pe tata, căci el era trist că nu putea să-şi împlinească dorinţa. După o călătorie de câteva zile, am ajuns la o câmpie frumoasă, de unde de deschidea mai multe drumuri. Acolo am voit să conăcesc. Mi-am făcut un focşor bun, am scos merindele ce aveam şi, când era să mă pui la masă, mă trezesc cu un vulpoi lângă mine. Nu ştiu nici de unde, nici pe unde veni, că eu nu l-am văzut. Pare că ieşi din pământ.
"Fă bine, mă rog, îmi zise, şi lasă-mă să mă încălzesc şi eu la focul tău, că uite, tremur de-mi clănţănesc dinţii în gură. Dă-mi şi o bucată de pâine şi un pahar de vin să-mi potolesc a foame şi sete care mă chinuiesc. Şi ca să mănânc în linişte şi să mă pot încălzi fără frică, leagă-ţi ogarul."
"Prea bine, îi zisei, poftim de te încălzeşte; iată merindetele mele, şi plosca mea, mănâncă şi bea cât vei pofti."
Apoi am legat ogarul şi am şezut amândoi lângă foc, povestind. Din una din alta, îi spusei unde mă duc; ba încă îl şi rugai dacă ştie ceva să-mi spuie cum să fac, cum să dreg, să-mi împlinesc slujba cu care m-am însărcinat de bună-voia mea.
"Cât pentru asta, îmi zise vulpoiul, fii pe pace. Mâine de dimineaţă plecăm amândoi, şi dacă nu te-ai face eu să izbuteşti, să nu-mi mai zici pe nume."
Şezurăm la foc, ne ospătarăm ca nişte prieteni; apoi vulpoiul îşi luă noapte bună şi pieri ca o nălucă. Mă ciudeam în mine cum de să nu-l văz încotro a apucat, şi tot frământându-mi mintea să ştiu cum a venit şi cum s-a dus fără să bag de seamă, am adormit.
Când a venit a doua zi în faptul zilei, m-a găsit minunându-mă de nişte stane de piatră ce închipuiau doi oameni, doi cai şi doi ogari. De cum îl văzui, ne gătirăm de ducă.
Vulpoiul, se dete de trei ori peste cap şi se făcu un voinic, ştii colea, cum ţi-e drag să te uiţi la el. Pe cale îmi spuse că locul unde am mas noaptea trecută era moşia lui, că este însurat, că are copii, că el era blestemat să poarte corpul de vulpoi până când un om va avea milă de el, îi va primi să se încălzească cu dânsul la un foc, îi va da un codru de pâine şi un pahar cu vin; că eu am fost acel om, că acum este dezlegat de blestem şi că de aceea va merge cu mine, şi nu mă va lăsa singur până ce nu voi ajunge la izbândă.
Îmi păru bine de astă întâmplare, şi aşa noi merserăm,
zi de vară
până-n seară
şi ajunserăm la o poiană, unde maserăm peste noapte. Tovarăşul meu de călătorie îmi spuse că a doua zi avem să trecem pe hotarul unor zmei, că acolo credea el că voi găsi ceea ce căutam.
A doua zi am înaintat pe moşia zmeilor, dar tot cam cu teamă, când, pe la chindii, am ajuns la palaturile zmeilor. Mândreţe ce am văzut acolo nu se poate povesti.
Locuitorii începuseră a uita de fiul împăratului cel mic: atâta de multă bucurie aveau ei că li se adusese pasărea măiastră, ceea ce oprise turnul de a se surpa, şi astfel biserica se putuse face cu desăvârşire; numai împăratul se mâhnea în sufletul său că nu este faţă şi fiul său cel mic care să se împărtăşească de bucuria poporului său; când într-una din zile veni găinăreasa şi-i zise:
– Mărite împărate, să-ţi fie faţa luminată, toată cetatea se minunează de viersul pasării măiestre; un cioban, cum a intrat azi de dimineaţă în biserică, pasărea a început să cânte de să se spargă, şi este aşa de veselă, încât pare că nu o încape locul. Asta este a doua oară de când, cum intră acel cioban în biserică, pasărea nu mai conteneşte de a cânta; cum iese el, ea tace.
– Să se aducă acel cioban înaintea mea chiar acum.
– Măria ta, după cum se vede, ciobanul este străin, căci nimeni nu-l cunoaşte. Fiii măriei tale, precum mi s-a spus, ar fi pus paznici să-l prinză.
– Taci ! zise împăratul, nu vorbi de fiii mei, căci nu ţi se cuvine ţie să te atingi de ei.
Împăratul puse şi el câţiva slujbaşi să pândească pe sub ascuns şi, cum va vedea pe ciobanul care, când va intra în biserică, pasărea va cânta, să pună mâna pe dânsul şi să-l aducă înaintea lui.
Nu s-a mulţumit pe atât, ci şi însuşi s-a dus la biserică în sărbătoarea cea mai apropiată ca să auză cu urechile sale cântecul cel minunat al pasărei, şi să vază cu ochii săi pe acel păstor tânăr; şi, de n-ar fi fost de faţă, s-ar fi întâmplat o luptă crâncenă între slujitorii săi şi oamenii puşi de fiii lui, carii voiau cu dinadinsul să pună mâna pe cioban. Atunci porunci împăratul să aducă pe acel păstor cu omenie la palatul său, pentru că nu ştiu ce simţi împăratul în inimă când îl văzu aşa de tânăr, blând, smerit şi cu boiul de voinic.
După ce ieşi de la biserică, împăratul se duse drept la palat, pentru că inima îi zicea că trebuie să fie ceva de ciobanul acela. Cum îl văzu împăratul, îi zise:
– Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc eşti ? Ai părinţi, şi cum s-a întâmplat de ai venit p-aci ?
– Istoria mea, luminate împărate, este lungă. Părinţi am, asemenea şi fraţi. Ca să-ţi povestesc cum am venit p-aici şi din ce parte de loc sunt, îmi trebuie mai mult timp. Dară dacă voinţa măriei tale este să ştii, sunt gata a mă supune. Chiar mâine până în ziuă voi veni la măria ta pentru aceasta. Acum este târziu.
– Bine, voinice; mâine în revărsat de ziori te aştept.
A doua zi dis-de-dimineaţă, ciobanul veni şi aşteptă porunca împăratului; iară împăratul, cum auzi că a venit păstorul cu pricina, îl chemă înaintea lui.
– Ia spune-mi, flăcăule, ce este cauza de cântă pasărea măiastră, cum pui tu piciorul în biserică, şi tace, dacă ieşi ?
– Ca să ştii aceasta şi altele, luminate împărate, lasă-mă să-ţi povestesc toată istoria mea.
– Iacă te ascult, povesteşte-mi tot ce vei voi.
Atunci ciobanul începu:
– Am tată şi fraţi. Am plecat din casa părintească ca să fac o faptă care să veselească pe tata, căci el era trist că nu putea să-şi împlinească dorinţa. După o călătorie de câteva zile, am ajuns la o câmpie frumoasă, de unde de deschidea mai multe drumuri. Acolo am voit să conăcesc. Mi-am făcut un focşor bun, am scos merindele ce aveam şi, când era să mă pui la masă, mă trezesc cu un vulpoi lângă mine. Nu ştiu nici de unde, nici pe unde veni, că eu nu l-am văzut. Pare că ieşi din pământ.
"Fă bine, mă rog, îmi zise, şi lasă-mă să mă încălzesc şi eu la focul tău, că uite, tremur de-mi clănţănesc dinţii în gură. Dă-mi şi o bucată de pâine şi un pahar de vin să-mi potolesc a foame şi sete care mă chinuiesc. Şi ca să mănânc în linişte şi să mă pot încălzi fără frică, leagă-ţi ogarul."
"Prea bine, îi zisei, poftim de te încălzeşte; iată merindetele mele, şi plosca mea, mănâncă şi bea cât vei pofti."
Apoi am legat ogarul şi am şezut amândoi lângă foc, povestind. Din una din alta, îi spusei unde mă duc; ba încă îl şi rugai dacă ştie ceva să-mi spuie cum să fac, cum să dreg, să-mi împlinesc slujba cu care m-am însărcinat de bună-voia mea.
"Cât pentru asta, îmi zise vulpoiul, fii pe pace. Mâine de dimineaţă plecăm amândoi, şi dacă nu te-ai face eu să izbuteşti, să nu-mi mai zici pe nume."
Şezurăm la foc, ne ospătarăm ca nişte prieteni; apoi vulpoiul îşi luă noapte bună şi pieri ca o nălucă. Mă ciudeam în mine cum de să nu-l văz încotro a apucat, şi tot frământându-mi mintea să ştiu cum a venit şi cum s-a dus fără să bag de seamă, am adormit.
Când a venit a doua zi în faptul zilei, m-a găsit minunându-mă de nişte stane de piatră ce închipuiau doi oameni, doi cai şi doi ogari. De cum îl văzui, ne gătirăm de ducă.
Vulpoiul, se dete de trei ori peste cap şi se făcu un voinic, ştii colea, cum ţi-e drag să te uiţi la el. Pe cale îmi spuse că locul unde am mas noaptea trecută era moşia lui, că este însurat, că are copii, că el era blestemat să poarte corpul de vulpoi până când un om va avea milă de el, îi va primi să se încălzească cu dânsul la un foc, îi va da un codru de pâine şi un pahar cu vin; că eu am fost acel om, că acum este dezlegat de blestem şi că de aceea va merge cu mine, şi nu mă va lăsa singur până ce nu voi ajunge la izbândă.
Îmi păru bine de astă întâmplare, şi aşa noi merserăm,
zi de vară
până-n seară
şi ajunserăm la o poiană, unde maserăm peste noapte. Tovarăşul meu de călătorie îmi spuse că a doua zi avem să trecem pe hotarul unor zmei, că acolo credea el că voi găsi ceea ce căutam.
A doua zi am înaintat pe moşia zmeilor, dar tot cam cu teamă, când, pe la chindii, am ajuns la palaturile zmeilor. Mândreţe ce am văzut acolo nu se poate povesti.
Grădina cu fel de fel de flori şi de pomi; casele învălite cu argint care strălucea la soare ca oglinda, păreţii erau împodobiţi cu chipuri şi flori săpate, iară ciubucele erau poleite; fântâni care aruncau apă în sus.
Avurăm parte că zmeii nu erau acasă când am ajuns acolo. Furăm întâmpinaţi în pragul porţii de o fată frumoasă, frumoasă, de pare că era făcută din zahăr, care ne zise să nu călcăm în curte, în lipsa zmeilor, că nu e bine de noi; apoi lăcrămă de bucurie că a mai văzut oameni de pe tărâmul de unde a furat-o zmeii.
Întrebând-o despre lucrul ce căutam, ne-a spus că se află la alţi zmei, rude ale zmeilor pe moşia cărora eram.
"Duceţi-vă, ne zise ea, că cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc să izbândiţi, şi întorcându-vă, luaţi-mă şi pe mine."
După ce ne învăţă cum să facem să intrăm în curtea zmeilor şi cum să lucrăm, mă jură pe ce am mai scump pe lume, pe tata, ca să nu o las la zmei, ci să o iau; iară noi ne-am dus. Ce e drept, şi mie îmi plăcu fata, de cum o văzui.
Şi ajungând la hotarul celorlalţi zmei, am stat de ne-am odihnit. Iară în revărsat de ziori, am pornit pe tărâmul zmeilor, şi am ajuns cam aproape de nămiezi la palaturile lor, care erau şi mai frumoase decât ale celor dintâi. Cum am descălecat, m-am dus la grajd, iară tovarăşul meu s-a întors; fiindcă aşa ne învăţase fata.
Caii erau la iesle. Unul din ei a întors capul şi s-a uitat la mine. Eu l-am frecat la ochi, l-am tras de urechi, i-am sumuţat şi i-am pus frâul în cap. Apoi încălecând, d-a-ncălarele am luat colivia cu pasărea măiastră care era în pridvor.
– Tu ai luat pasărea măiastră ? zise împăratul; tu eşti fiul meu pe care toată lumea îl ţine de pierdut ?
– Aşa, tată.
Şi după ce sărută mâna împăratului, îl rugă să poruncească a se aduce de faţă găinăreasa.
Dacă veni găinăreasa, ciobanul zise:
– Asta este fata de care îţi spusei.
– Cum se poate ? răspunse împăratul. Dară cum a ajuns găinăreasă?
– Asta ţi-o va spune ea; căci eu nu ştiu. Şi aşa cum zisei, începu el a povesti, după ce înhăţai colivia şi o luai la sănătoasă cu bidiviul luat de la zmei, începură să nincheze caii ceilalţi şi să facă un zgomot de ţi se făcea părul măciucă; iară eu îmi ţineam firea.
Întrebând-o despre lucrul ce căutam, ne-a spus că se află la alţi zmei, rude ale zmeilor pe moşia cărora eram.
"Duceţi-vă, ne zise ea, că cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc să izbândiţi, şi întorcându-vă, luaţi-mă şi pe mine."
După ce ne învăţă cum să facem să intrăm în curtea zmeilor şi cum să lucrăm, mă jură pe ce am mai scump pe lume, pe tata, ca să nu o las la zmei, ci să o iau; iară noi ne-am dus. Ce e drept, şi mie îmi plăcu fata, de cum o văzui.
Şi ajungând la hotarul celorlalţi zmei, am stat de ne-am odihnit. Iară în revărsat de ziori, am pornit pe tărâmul zmeilor, şi am ajuns cam aproape de nămiezi la palaturile lor, care erau şi mai frumoase decât ale celor dintâi. Cum am descălecat, m-am dus la grajd, iară tovarăşul meu s-a întors; fiindcă aşa ne învăţase fata.
Caii erau la iesle. Unul din ei a întors capul şi s-a uitat la mine. Eu l-am frecat la ochi, l-am tras de urechi, i-am sumuţat şi i-am pus frâul în cap. Apoi încălecând, d-a-ncălarele am luat colivia cu pasărea măiastră care era în pridvor.
– Tu ai luat pasărea măiastră ? zise împăratul; tu eşti fiul meu pe care toată lumea îl ţine de pierdut ?
– Aşa, tată.
Şi după ce sărută mâna împăratului, îl rugă să poruncească a se aduce de faţă găinăreasa.
Dacă veni găinăreasa, ciobanul zise:
– Asta este fata de care îţi spusei.
– Cum se poate ? răspunse împăratul. Dară cum a ajuns găinăreasă?
– Asta ţi-o va spune ea; căci eu nu ştiu. Şi aşa cum zisei, începu el a povesti, după ce înhăţai colivia şi o luai la sănătoasă cu bidiviul luat de la zmei, începură să nincheze caii ceilalţi şi să facă un zgomot de ţi se făcea părul măciucă; iară eu îmi ţineam firea.
Unde se luară zmeii după mine, şi fugi, şi fugi, până ce ajunsei la tovarăşul care mă aştepta la hotar; şi dacă nu era el, puneau zmeii mâna pe mine şi cine ştie ce se alegea de capul meu. Tovarăşul meu însă întinse mâna şi răcni o dată la dânşii: staţi ! Iară ei pare că fură de piatră de când lumea; nici un pas nu mai făcură înainte. După ce mă luă în braţe şi mă sărută, se miră şi el de frumuseţea pasărei.
Zmeii însă umblau cu şoşele, cu momele, să-mi ia pasărea, făgăduindu-mi câte în lună şi în soare; dacă văzură că nu mă poate îndupleca, mă ruga ca barim calul să li-l dau; în sfârşit, văzui eu că nu e bine să-i las tocmai de tot mâhniţi, le-am dat calul, şi eu am plecat cu tovarăşul meu şi cu pasărea; iară zmeilor li se scurgeau ochii după dânsa.
Ajungând la palaturile celorlalţi zmei, fata ne aştepta în poartă; plesni de trei ori cu un bici şi tot palatul se făcu un măr, pe care ea îl luă; iară eu o înhăţai de mijloc şi pe ici ţi-e drumul.
Aoleu ! dară zmeii când simţiră ! unde veneau cu o falcă în cer şi cu una în pământ, şi unde răcneau de-ţi îngheţa sângele în vine.
Ajungând la palaturile celorlalţi zmei, fata ne aştepta în poartă; plesni de trei ori cu un bici şi tot palatul se făcu un măr, pe care ea îl luă; iară eu o înhăţai de mijloc şi pe ici ţi-e drumul.
Aoleu ! dară zmeii când simţiră ! unde veneau cu o falcă în cer şi cu una în pământ, şi unde răcneau de-ţi îngheţa sângele în vine.
Eu îmi făcui curagi, detei pinteni calului şi împreună cu tovarăşul meu fugeam ca vântul; zmeii însă veneau ca gândul. Dacă văzu tovarăşul meu aşa şi că nu este chip a scăpa cu faţă curată, se opri în loc, ameninţă asupra lor şi se făcură stane de piatră. Iară noi ne urmarăm călătoria venind până iarăşi în câmpia de unde plecasem, adică pe moşia vulpoiului.
După ce ne-am odihnit şi am dat mulţumită Domnului că am terminat cu bine astă treabă, l-am întrebat ce însemna acele stane de piatră. Atunci el îmi zise:
"De vei şti, te vei căi; de nu vei şti, iarăşi te vei căi."
"Spune-mi, te rog", îi zisei.
"Aceştia sunt fraţii tăi, îmi răspunse. Ei, în loc să facă ca tine, să primească cu dragoste rugăciunea mea, asmuţară ogarii după mine, ceea ce îmi prelungi scârbosul blestem de a purta leşul vulpoiului; iară eu îi împietrii".
"Pentru dragostea mea, rogu-te, îi zisei eu, şi pentru prietenia ce am legat, fă-i iară oameni cum au fost."
"Mult mi-e dragă prietenia ta, răspunse el, şi de aceea fie după voia ta; dară o să te căieşti."
Şi într-un minut nu ştiu ce făcu din mână, că deodată pietrele acele se scuturară şi fraţii mei rămaseră în mirare văzându-se faţă cu noi.
Ne luarăm ziua bună de la tovarăşul meu şi plecarăm să ne întoarcem acasă.
Pasămite, fraţii mei îmi cocea turta.
"Frate, îmi ziseră ei, după ce călătorirăm câtva, am obosit de atâta drum; căldura este mare; aide ici la un eleşteu pe care îl ştim noi, să bem câte niţică apă, să ne răcorim."
Am ascultat şi am mers. Bău cel mare, bău şi cel mijlociu; iară când era să beau şi eu, cum eram pus pe brânci pe marginea eleşteului ca să ajung cu gura la apă, cum făcuseră şi ei, mă trezii cu o usturime grozavă la amândouă picioarele; când să mă întorc să văz ce este pricina, nu mă mai putui scula în picioare; mi le tăiaseră fraţii mei, şi-şi cătau de drum, fără a mai asculta la rugăciunile şi vaietele mele.
Trei zile şi trei nopţi am mas acolo prinprejurul eleşteului. Calul meu, biet, când vedea că vine câte un balaur la mine, mă lua cu dinţii de pe la spate, de haine, şi fugea încotro vedea cu ochii, şi azvârlea din picioare de nu se putea apropia de noi nici o fiară sălbatică.
În sfârşit a patra zi am dat peste un orb care orbăcăia şi el pe dibuite.
"Cine este acolo ?" întrebai eu.
"Un biet neputincios", răspunse el.
Şi după ce îmi spuse cum fraţii i-a scos ochii, din pizmă, i-am povestit şi eu cum mi-a tăiat fraţii picioarele.
"De vei şti, te vei căi; de nu vei şti, iarăşi te vei căi."
"Spune-mi, te rog", îi zisei.
"Aceştia sunt fraţii tăi, îmi răspunse. Ei, în loc să facă ca tine, să primească cu dragoste rugăciunea mea, asmuţară ogarii după mine, ceea ce îmi prelungi scârbosul blestem de a purta leşul vulpoiului; iară eu îi împietrii".
"Pentru dragostea mea, rogu-te, îi zisei eu, şi pentru prietenia ce am legat, fă-i iară oameni cum au fost."
"Mult mi-e dragă prietenia ta, răspunse el, şi de aceea fie după voia ta; dară o să te căieşti."
Şi într-un minut nu ştiu ce făcu din mână, că deodată pietrele acele se scuturară şi fraţii mei rămaseră în mirare văzându-se faţă cu noi.
Ne luarăm ziua bună de la tovarăşul meu şi plecarăm să ne întoarcem acasă.
Pasămite, fraţii mei îmi cocea turta.
"Frate, îmi ziseră ei, după ce călătorirăm câtva, am obosit de atâta drum; căldura este mare; aide ici la un eleşteu pe care îl ştim noi, să bem câte niţică apă, să ne răcorim."
Am ascultat şi am mers. Bău cel mare, bău şi cel mijlociu; iară când era să beau şi eu, cum eram pus pe brânci pe marginea eleşteului ca să ajung cu gura la apă, cum făcuseră şi ei, mă trezii cu o usturime grozavă la amândouă picioarele; când să mă întorc să văz ce este pricina, nu mă mai putui scula în picioare; mi le tăiaseră fraţii mei, şi-şi cătau de drum, fără a mai asculta la rugăciunile şi vaietele mele.
Trei zile şi trei nopţi am mas acolo prinprejurul eleşteului. Calul meu, biet, când vedea că vine câte un balaur la mine, mă lua cu dinţii de pe la spate, de haine, şi fugea încotro vedea cu ochii, şi azvârlea din picioare de nu se putea apropia de noi nici o fiară sălbatică.
În sfârşit a patra zi am dat peste un orb care orbăcăia şi el pe dibuite.
"Cine este acolo ?" întrebai eu.
"Un biet neputincios", răspunse el.
Şi după ce îmi spuse cum fraţii i-a scos ochii, din pizmă, i-am povestit şi eu cum mi-a tăiat fraţii picioarele.
Atunci el îmi zise:
"Ştii ce ? Aide să ne prindem fraţi de cruce. Eu am picioare, tu ai ochi; să te port în spinare. Eu să umblu pentru tine; tu să vezi pentru mine. Eu ştiu că p-aci prin vecinătate este o scorpie mare. Cu sângele ei se poate vindeca orice boală ar fi".
M-am învoit cu dânsul la aceasta şi am mers până am dat de locuinţa scorpiei. Ea nu era acasă. Orbul mă aşeză după uşe şi îmi zise ca să dau cu sabia să o tai, cum va intra; iară el se ascunse după sobă. Nu aşteptarăm mult şi iată scorpia venea supărată, fiindcă simţise că-i călcase cineva casa. Cum o văzui, inima se făcuse cât un purice în mine, iară când intră pe uşă, aşteptai până să-mi vie bine, şi unde dedei o dată cu sete, încât dintr-o lovitură îi tăiai câtetrele capetele.
Mă unsei numaidecât cu sângele ei cald, şi cum atinsei picioarele la loc, se lipiră de parcă fusese acolo de când lumea. Unsei şi pe orb, şi îi veni vederile ca mai-nainte. După ce mulţumirăm lui Dumnezeu, plecarăm fiecare la ale noastre.
N-am voit să viu d-a dreptul acasă, ci am socotit mai bine să mă bag cioban şi să las ca Dumnezeu să aducă lucrurile aşa încât să se dovedească vinovatul. Nu m-am înşelat în credinţa mea, că iată puterea lui mare este şi judecata lui dreaptă.
– Spune şi tu, zise împăratul găinăresei, cum de ai ajuns găinăreasă şi roabă ?
– După ce a tăiat picioarele fratelui celui mic, fiii cei mari ai împărăţiei tale mă luară unul pe mine şi altul pasărea măiastră. Eu plângeam de mă topeam, că mă despărţea de fiul cel mic al măriei tale, pe care îmi era drag să-l privesc, fiindcă-l văzusem că e un pui de românaş.
"Ştii ce ? Aide să ne prindem fraţi de cruce. Eu am picioare, tu ai ochi; să te port în spinare. Eu să umblu pentru tine; tu să vezi pentru mine. Eu ştiu că p-aci prin vecinătate este o scorpie mare. Cu sângele ei se poate vindeca orice boală ar fi".
M-am învoit cu dânsul la aceasta şi am mers până am dat de locuinţa scorpiei. Ea nu era acasă. Orbul mă aşeză după uşe şi îmi zise ca să dau cu sabia să o tai, cum va intra; iară el se ascunse după sobă. Nu aşteptarăm mult şi iată scorpia venea supărată, fiindcă simţise că-i călcase cineva casa. Cum o văzui, inima se făcuse cât un purice în mine, iară când intră pe uşă, aşteptai până să-mi vie bine, şi unde dedei o dată cu sete, încât dintr-o lovitură îi tăiai câtetrele capetele.
Mă unsei numaidecât cu sângele ei cald, şi cum atinsei picioarele la loc, se lipiră de parcă fusese acolo de când lumea. Unsei şi pe orb, şi îi veni vederile ca mai-nainte. După ce mulţumirăm lui Dumnezeu, plecarăm fiecare la ale noastre.
N-am voit să viu d-a dreptul acasă, ci am socotit mai bine să mă bag cioban şi să las ca Dumnezeu să aducă lucrurile aşa încât să se dovedească vinovatul. Nu m-am înşelat în credinţa mea, că iată puterea lui mare este şi judecata lui dreaptă.
– Spune şi tu, zise împăratul găinăresei, cum de ai ajuns găinăreasă şi roabă ?
– După ce a tăiat picioarele fratelui celui mic, fiii cei mari ai împărăţiei tale mă luară unul pe mine şi altul pasărea măiastră. Eu plângeam de mă topeam, că mă despărţea de fiul cel mic al măriei tale, pe care îmi era drag să-l privesc, fiindcă-l văzusem că e un pui de românaş.
Ei mă siliră să mă iubesc cu unul din ei, îmi făgădui că mă va lua de soţie cum voi ajunge la curtea împărătească.
După ce m-am împotrivit la toate siluirile ce amândoi voiau să-mi facă, am priimit mai bine să fiu roabă şi găinăreasă la curtea împărăţiei tale, decât să mă duc aiurea, fiindcă ştiam că Dumnezeu nu va lăsa să se prăpădească acela care a umblat cu dreptatea în sân, şi acum, mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a arătat cum fapta bună nu moare niciodată.
– Poţi tu să-mi dovedeşti, întrebă împăratul, că tu eşti acea fată şi nu alta ?
– Acest măr, zise ea, pe care îl scoase din sân, poate să încredinţeze pe orişicine că eu sunt. Fiii d-tale cei mai mari n-au ştiut de dânsul, că mi l-ar fi luat, şi nu m-aş mai fi întâlnit cu dânsul.
Atunci, ieşind afară, plesni dintr-o biciuşcă de trei ori asupra mărului şi unde se ridică nişte palaturi, încât în toată împărăţia nu se găsea altele ca acelea.
Împăratul rămase şi el în mirare. Şi voind a sărbători venirea fiului celui mic, acesta zise:
– Tată, înainte de a mulţumi lui Dumnezeu că m-am întors sănătos, să mergem câteşitrei fraţii înaintea lui la judecată.
Împăratul n-avu ce zice. Se aduseră fraţii înaintea împăratului, carii deteră în genunchi şi cerură iertare de la fratele cel mai mic.
– Poţi tu să-mi dovedeşti, întrebă împăratul, că tu eşti acea fată şi nu alta ?
– Acest măr, zise ea, pe care îl scoase din sân, poate să încredinţeze pe orişicine că eu sunt. Fiii d-tale cei mai mari n-au ştiut de dânsul, că mi l-ar fi luat, şi nu m-aş mai fi întâlnit cu dânsul.
Atunci, ieşind afară, plesni dintr-o biciuşcă de trei ori asupra mărului şi unde se ridică nişte palaturi, încât în toată împărăţia nu se găsea altele ca acelea.
Împăratul rămase şi el în mirare. Şi voind a sărbători venirea fiului celui mic, acesta zise:
– Tată, înainte de a mulţumi lui Dumnezeu că m-am întors sănătos, să mergem câteşitrei fraţii înaintea lui la judecată.
Împăratul n-avu ce zice. Se aduseră fraţii înaintea împăratului, carii deteră în genunchi şi cerură iertare de la fratele cel mai mic.
El le zise:
– Dacă Dumnezeu vă va ierta, iertaţi să fiţi şi de la mine.
Neavând încotro, se duseră înaintea bisericii şi puseră trei uleie depărtate deopotrivă unul de altul. Intrară fiecare cu picioarele în câte unul, şi aruncară cu praştia în sus câte o piatră; pietrele fraţilor celor mari se întoarseră şi loviră pe fiecare în cap cu aşa tărie, încât rămaseră morţi. Piatra însă a fiului celui mic de împărat căzu dinaintea lui.
Lumea se adunase de se uita la astă judecată dumnezeiască, iar împăratul, după ce făcu nuntă şi-şi însoţi copilul cu găinăreasa, se coborî de pe tron şi puse pe fiul său în locu-i, care, dacă o fi trăind, împărăţeşte şi până azi.
Eram şi eu faţă la acele întâmplări, pe care le povestesc acum celor ce mă ascultă.
– Dacă Dumnezeu vă va ierta, iertaţi să fiţi şi de la mine.
Neavând încotro, se duseră înaintea bisericii şi puseră trei uleie depărtate deopotrivă unul de altul. Intrară fiecare cu picioarele în câte unul, şi aruncară cu praştia în sus câte o piatră; pietrele fraţilor celor mari se întoarseră şi loviră pe fiecare în cap cu aşa tărie, încât rămaseră morţi. Piatra însă a fiului celui mic de împărat căzu dinaintea lui.
Lumea se adunase de se uita la astă judecată dumnezeiască, iar împăratul, după ce făcu nuntă şi-şi însoţi copilul cu găinăreasa, se coborî de pe tron şi puse pe fiul său în locu-i, care, dacă o fi trăind, împărăţeşte şi până azi.
Eram şi eu faţă la acele întâmplări, pe care le povestesc acum celor ce mă ascultă.
autor: Petre Ispirescu
sursa: http://www.povesti-pentru-copii.com/petre-ispirescu/pasarea-maiastra.html
12.21.2018
GET-BEGET ROMÂNESC - Trupa ”Dinamic” de la Palatul Național al Copiilor
GET-BEGET ROMÂNESC - TRUPA ”DINAMIC”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)