8.28.2020

A strabatut peste 250 de kilometri in cautarea stapanului

 


Arya, o femela in varsta de un an din rasa lup cehoslovac, a fost pierduta de stapan pe 19 august. Tanarul proprietar se deplasa cu masina personala intre Cluj si Sibiu.

La o oprire pe traseu, cainele a sarit din cusca amenajata in remorca atasata automobilului cu intentia de a urca in fata, langa stapan. Tanarul nu si-a dat seama ce s-a intamplat decat dupa multi kilometri. Nu i-a fost clar nici in care punct al traseului a disparut cainele.

A anuntat pe Facebook problema, iar cineva i-a spus in aceeasi zi, de 19 august, ca vazuse cainele in localitatea Teius, judetul Alba, alergand pe strazi. Animalul a fost imposibil de reperat ulterior.

Tanarul proprietar a pus si recompensa de 1.000 de euro pentru gasirea Aryiei, iar o operatiune de cautare impresionanta, in care au fost implicati iubitorii de animale din zona Ardealului, a fost declansata.

Proprietarul era ingrijorat si de faptul ca un caz similar petrecut cu o saptamana inainte undeva in Europa s-a soldat cu impuscarea animalului de catre oamenii care erau convinsi ca au de-a face cu un lup.

In mod miraculos, Arya a fost descoperita langa Pitesti, in seara zilei de 26 august. Era sleita de puteri, schiopatand si avand urme de rani din luptele cu alti caini.

sursa:https://ziare.com/social/stiri-sociale/video-fenomenala-lectie-de-supravietuire-a-aryiei-cainele-pierdut-la-teius-si-gasit-la-pitesti-dupa-o-saptamana-a-strabatut-peste-250-de-kilometri-in-cautarea-stapanului-1627692?utm_source=Adevarul.ro-Cross-article&utm_medium=VIDEO+Fenomenala+lectie+de+supravietuire+a+Aryiei%2C+cainele+pierdut+la+Teius+si+gasit+la+Pitesti+dupa+o+saptamana.+A+strabatut+peste+250+de+kilometri+in+cautarea+stapanului&utm_campaign=Interpromo

„Orban, ţine-ţi banii că eu n-am nevoie de ei. Momeală de scurtă durată“

 


O absolventă de liceu care a luat 10 la examenul de Bacalaureat anunţă că refuză premiul de 3.000 lei acordat de Guvernul Orban.

Antonia Pup, din Chişoda, Timiş, a explicat de ce refuză „stimulentul financiar“ - aşa cum l-a intitulat Guvernul - pentru elevii performanţi, de 10. Antonia este proaspăt studentă la Istorie, la Universitatea de Vest din Timişoara şi a fost lider al Consiliului Naţional al Elevilor:  „Încă de când am aflat că am luat 10 la Bacalaureat, foarte multă lume îmi adresa următoarele două întrebări: "ce vei face cu ăia 30 de milioane de la Guvern?", "mergi la Untold pe gratis?". Untold nu se mai ţine, iar despre bani pot să vă spun următorul lucru: nu îi iau. Orban, ţine-ţi banii că eu nu am nevoie de ei. Nici dacă m-ar da afară banii din casă nu aş putea accepta "momeala" de 3.000 de lei de la Guvernul României oferită tuturor elevilor care au obţinut media 10 la examenele naţionale din acest an şcolar.  Hotărâre de Guvern aprobată chiar cu câteva ore înainte de începerea campaniei electorale, ce coincidenţă!  În aceeaşi săptămână în care preşedintele României a spus ca nu e o problemă că elevii nu vor primi măşti, în aceeaşi săptămână în care profesorii au fost minţiţi cu privire la creşterile salariale, în aceeaşi săptămână în care elevii au fost anunţaţi de un reprezentant de la nivel guvernamental că dispozitivele electronice nu vor ajunge înainte de începerea şcolii, pentru că achiziţia pe care noi am solicitat-o încă din martie este tergiversată. "Da, dar e dreptul tău". Nu, nu e dreptul meu. În Statutul Elevului nu apare un astfel de drept, dreptul a de a accepta să fii tranzacţionat de un Guvern care a călcat în picioare principii fundamentale ale Şcolii, precum egalitatea de şanse şi calitatea. "Guvernul doar promovează performanţa şi o mai şi încurajează, în vremuri grele!" 

Asta este cea mai patetică lozincă. Vreţi performanţă ? Scoateţi elevii acestei Românii din sărăcie şi faceţi centre de excelenţă, aduceţi profesori buni în mediul rural, creşteţi bursele de performanţă nu doar atunci când folosiţi asta drept un laitmotiv electoral. Bacul este un examen de certificare a competenţelor, în niciun caz un concurs cu premii, iar orice acţiune privind promovarea acestuia drept un concurs nu face decât să perpetueze un model toxic în şcoala românească şi să adâncească faliile dintre noi. Fac un apel către toţi ceilalţi elevi eligibili pentru Marele Premiu, adică bani murdari şi "momeală" de scurtă durată: gândiţi-vă că sunteţi pe cale să fiţi pozaţi şi folosiţi de aceeaşi oameni care au închis ochii atunci când 900.000 de elevi au întrerupt şcoala online din cauza sărăciei. Gândiţi-vă, înainte să-l acceptaţi, că refuzarea acestui fals premiu poate să fie oportunitatea noastră de a distruge acest cerc vicios al educaţiei româneşti. Că în vremuri de criză, avem nevoie mai mult decât oricând de solidaritate. Că dacă avem un drept pe care trebuie să ni-l apărăm cu orice preţ, este vorba de dreptul la educaţie. Nemijlocit. Făra a fi tranzacţionat.

Cred că putem mai mult de atât. Este felul meu de a mă ralia mişcării de revoltă a elevilor care nu tac şi fac frumos când văd că guvernanţii neglijează dreptul la educaţie şi tratează cu stângăcie problema accesului, a părinţilor care sunt ameninţaţi cu chemări în judecată pentru că nu se pot transforma în epidemiologi de casă, a profesorilor ale căror drepturi salariale au fost asimilate mersului la cârciumă. Aşa nu #sepoate, eu nu accept silenţios să fiu parte a acestei înscenări lângă care unii şi alţii vor să-şi pună hashtagurile.“ 

sursa:https://adevarul.ro/locale/timisoara/fata-10-refuza-premiul-dat-guvern-orban-tine-ti-banii-n-am-nevoie-ei-momeala-scurta-durata-1_5f48c4bf5163ec427166c3ee/index.html?utm_source=widget&utm_medium=website&utm_campaign=topdesktop

Satul părăsit din Transilvania, cu izvoare de apă minerală şi cai sălbăticiţi, pe care un italian vrea să îl readucă la viaţă

 


În urmă cu 450 de ani, pe dealurile împădurite ce aparţineau Cetăţii Şoimoş, din apropierea Aradului, se dezvolta una dintre cele mai bogate şi mândre comunităţi din zona.

Acestea sunt primele menţiuni istorice despre Labasowcz, satul cunoscut astăzi ca Labaşinţ. Pe platoul dintre dealurile împădurite, locuitorii satului au fost feriţi de foamete, invazii, ciumă şi războaie.   

Peste timp, în 1924, Anuarul Socec, publicat la Bucureşti menţionează Labaşinţul ca o comunitate prosperă, cu peste 500 de persoane, cu un primar, un notar, un învăţător, doi fierari şi un morar. Industrializarea şi dezvoltarea oraşelor i-a atras însă şi pe locuitorii de la Labaşinţ.   

Aşa au început să plece, rând, pe rând. Labaşinţul s-a depopulat masiv şi în câţiva ani au mai rămas doar bătrânii, iar astăzi, în Labaşinţ, mai trăiesc doar câţiva localnici, care pendulează între sat şi oraşele Lipova şi Arad.   

Casele vechi s-au dărâmat şi doar în câteva locuri mai există câteva locuinţe refăcute şi biserica satului, care a rămas martor la trecerea timpului. 

Au rezistat însă câţiva zeci de cai, care s-au sălbăticit şi au supravieţuit pe dealurile Labaşinţului.



„Aveam 150 izvoare de apă. Ne pica pădurea în grădină, atât de aproape era". George Francescu, de 83 de ani, este unul dintre cei mai în vârstă localnici, din Labaşinţ. Acum locuieşte în Lipova, însă din când în când mai revine în locurile de baştină.

"Era un sat puternic. Ne ocupam cu agricultura până prin 60, când s-a făcut colectivul (n.r. Cooperativele Agricole de Producţie). Am muncit mult, dar am şi avut tot ce ne-a trebuit. Am avut oi, vaci şi sute de păsări: găini, tutche (curci), gâşte, raţe. Când s-a făcut colectivul şi ne-a luat pâmântul, atunci am plecat la meserie, ca mai toţi ceilalţi. Eu am plecat prin 78 din sat şi deja mai erau doar vreo 10 familii. Pe rând, au plecat toţi. 

Nu o mai fost autobuz, nu mai aveam cu ce să ajungem la oraş şi au început să plece oamenii, unul câte unul", povesteşte bătrânul.    

George Francescu nu se poate rupe cu adevărat de ţinutul în care s-a născut. Spune că frumuseţea şi bogăţia naturală a zonei încă l-ar mai atrage şi acum să locuiască acolo.   

„Vă daţi seama, numai izvoarele de apă din zonă, numai în hotarul nostru aveam aproape de 150 de izvoare de apă. Te-ai dus la holdă, aşa se spunea la noi, când mergeam în câmp, ai avut apă rece ca gheaţa. Aerul e extraordinar. Ne pica pădurea în grădină, atât de aproape era. Mergeam la vânătoare. De 50 de ani sunt vânător şi pot să spun că nu am dus lipsă de carne. Am avut mulţi pomi fructiferi, făceam multă răchie. Aveam răchie de puteam să mă spăl pe picioare cu ea, atât de multă era. O fost o viaţă frumoasă. Noi nu am avut nevoie de nimic. Aveam tot ce ne trebuia, doar ţucurul (zahărul) îl cumpăram. În rest aveam tot. Pâinea ne-o făceam noi, în coină. Aşa îi spunea, nu-i spunea cuptor de pită. Ulei nu foloseam, că aveam untură. La muncă, făceam clacă, aşa se spunea, ne adunam şi lucram câte 30. Azi la mine, mâine la tine şi tot aşa ! Ne ajutam mult între noi", îşi aminteşte George Francescu.

Unul dintre "tinerii" Labaşinţului are astăzi 53 de ani. Locuieşte în Arad, însă a copilărit în satul dintre dealurile împădurite, iar în prezent a reconstruit casa bunicilor, fiind una dintre puţinele case locuibile din sat. 

Radian Hotărâş spune că Labaşinţul a devenit pentru el o obsesie şi abia aşteaptă weekendul ca să meargă acolo.  

 "Acolo unde am făcut eu casa a fost terenul bunicilor şi casa lor. Acolo am copilărit! Când eram copil mergeam cu vacile la păscut, pe dealurile de acolo. M-a atras tot timpul şi mă atrage în continuare. E o obsesie Labaşinţul. În fiecare weekend, altădată şi peste săptămână, merg acolo. Pe perioada stării de urgenţă acolo am stat şi ne-am retras. Din 2008 am început să mergem, să reconstruim acolo. Nu ştiu, probabil că e în ADN-ul meu, simt că e o moştenire sănătoasă, frumuseţea zonei, nu ştiu exact ce mă atrage atât de mult. Bunicii mei au trăit 94 de ani amândoi, probabil că genetic sunt legat de aceste locuri. Îmi amintesc că bunicul meu avea un magazin în sat şi nu pot să uit bomboanele de lapte şi de cacao, puse în cornete de ziar. Sunt o grămadă de amintiri frumoase care mă atrag acolo", spune arădeanul.   Radian povesteşte că bunicul său se ocupa cu creşterea albinelor, iar în zona respectivă se producea o miere de mană, o raritate printre apicultori.


"Mierea neagră, mierea de mană are cele mai multe proprietăţi. Fiind pădure de stejar, albinele fac mierea asta care este extrem de sănătoasă şi căutată în zilele noastre. Bunicul avea sute de kilograme, pe timpul lui Ceauşescu, şi nu i-o cumpăra nimeni în România. 

După Revoluţie au venit nişte nemţi şi când au văzut mierea asta, i-au cumpărat-o pe toată. 

Aerul este extraordinar acolo, foarte curat. De fiecare dată, când revenim în Arad avem impresia că miroase urât. Sunt şi foarte multe izvoare în zonă. Izvorul principal e captat de pe vremea lui Ceauşescu şi se face alimentarea în sat, noi avem apă prin cădere, dintr-un bazin făcut în deal, de zeci de mii de litri de apă. Am făcut analiza apei la un laborator specializat şi apa e mai bună şi mai sănătoasă decât toată apa care se vinde în magazine. De acolo mergea tot satul să ia apa să fiarbă fasolea, pentru că fierbea foarte repede", povesteşte Radian Hotărâş, care spune că aşteaptă vârsta pensionării ca să se retragă la Labaşinţ.   

Prima comunitate green din România 

Un investitor italian a văzut potenţialul acestei zone şi fermecat de frumuseţea acestor locuri e decis să construiască aici, prima comunitate green din România. Osvaldo Martinelli a cumpărat aproape tot terenul intravilan al satului, circa 90 de hectare. Pe cea mai mare parte de teren, italianul a început construcţia de locuinţe smart.





„Proiectul imobiliar e în felul următor: îţi cumperi aici 500 de metri pătraţi şi îţi faci o casă sau mai bine ţi-o fac eu. Totul construit în armonie cu natura, din materiale ecologice. Casa o plăteşti în rate, fără să ne încurcăm cu băncile, care să pună dobânzi peste dobânzi. Aşa, şi ratele vor fi mai accesibile. În cinci, şase ani se va vedea în teren mult mai bine ceea ce vorbesc eu acum. O să fie lotizat totul, vor fi făcute străzile. Important este că deja noi am început să formăm o comunitate aici, cinci locuitori, şase sau 100, în momentul în care reuşim să facem asta, atunci totul merge cu bine înainte", crede investitorul italian.   

Osvalo Martinelli spune că locuinţele vor fi smart-house, vor avea toate dotările moderne, însă vor fi în armonie perfectă cu natura şi vor fi total autonome energetic. Clienţii pe care italianul vrea să-i atragă sunt oameni care pot să muncească de acasă, din România şi din întreaga lume, dar care s-au săturat de marile oraşe şi vor să fie în mijlocul naturii.   "Aici totul e bio, e totul natural ! Niciodată nu a dat nimeni cu erbicide, cu otrăvuri. 

Aici totul e natură, totul e de calitate. Brânză, ouă, plante, totul e bio. De exemplu, e plin de ciuperci, de leurdă. Primăvara mâncăm leurda şi la micul dejun. E plin de păducel, porumbac, plante care nu se mai prea găsesc în alte părţi. Aici timpul s-a oprit şi natura a rămas nealterată", e de părere italianul.   

De altfel, Osvaldo Martinelli, deşi are afaceri în întreaga lume, a început să petreacă tot mai mult timp la Labaşinţ. Spune că aici se simte cel mai bine şi de aceea a decis să investească o mare parte din banii câştigaţi din alte afaceri.   "Am construit resorturi turistice şi sate de vacanţă în întreaga America de Sud. Acesta e domeniul în care am activat practic o viaţă, de 30 de ani fac asta. Turism şi broker financiar internaţional ! 



Am văzut multe locuri frumoase, dar aşa loc potrivit ca aici, unde să ai totul la dispoziţie, nu am găsit niciunde. Aici ai apa, ai natura, ai tot ce ai nevoie. Aici trăiau pe vremuri 600 de persoane care erau autonome de orice. Produceau tot ce aveau nevoie aici, local. Ăsta pentru mine e viitorul omenirii. E o provocare pe care eu vreau să o fac aici. Sunt toate premisele de reuşită, pe care le poate avea un astfel de proiect", declară Osvaldo.   

Pentru el, Labaşinţ a devenit deja a doua casă. Petrece câteva luni pe an aici, inclusiv în perioada de pandemie şi restricţii, tot aici a fost. Italianul a investit 10 milioane de euro la Labaşniţ, iar pentru viitor este dispus să mai investească atât cât e nevoie, să ducă tot proiectul la final. A deschis un complex agroturistic de lux, iar acum se concentrează pe construcţia de locuinţe, unde are deja primii clienţi, majoritate din străinătate.

sursa:https://adevarul.ro/locale/resita/satul-parasit-transilvania-izvoare-apa-minerala-cai-salbaticiti-italian-vrea-readuca-viata-1_5f479db25163ec4271605ddb/index.html?utm_source=widget&utm_medium=website&utm_campaign=topdesktop

Lucian Mândruţă, luat cu salvarea: „Nu mai pot merge“

 


Lucian Mândruţă a fost transportat cu salvarea la spital, joi, din cauza unei hernii de disc. Mândruță a anunţat pe Facebook că este internat pentru că nu mai poate merge din cauza durerii, iar într-o postare ulterioară a dezvăluit că testul Covid-19 este negativ. 

Vineri va fi operat la coloana vertebrală. „Când lumea face Covid, eu fac hernie de disc” şi-a început Lucian Mîndruţă mesajul de pe Facebook, alături de care a pus şi câteva fotografii din ambulanţă.

sursa:https://adevarul.ro/entertainment/tv/lucian-mandruta-luat-salvarea-nu-mai-merge-e-problema-operat-1_5f47ec295163ec42716253d9/index.html?utm_source=widget&utm_medium=website&utm_campaign=topdeskto

Bărbatul care l-a ameninţat cu moartea pe Raed Arafat, într-o postare pe Facebook, a fost reţinut de procurori

 


Bărbatul care l-a amenuinţat cu moartea pe Raed Arafat într-o postare pe Facebook în luna iulie a fost reţinut, vineri, de procurorii DIICOT. Raul Coltor, un bărbat din Alba Iulia adept al conspiraţioniştilor, a scris că îl va ucide pe şeful DSU, iar Raed Arafat a făcut plângere penală pe numele acestuia.

Pe data de 16 iulie, şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă Raed Arafat s-a prezentat, joi, la sediul DIICOT, pentru a depune plângere penală împotriva bărbatului care l-a ameninţat cu moartea pe Facebook, Raul Coltor. Potrivit Codului penal, cercetările pentru infracţiunea de ameninţare sunt demarcate numai dacă partea vătămată depune plângere.   

Ce spune legea   „Fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea care a format obiectul ameninţării. 

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”, se arată în Codul penal.   

Raed Arafat a fost ameninţat cu moartea, pe Facebook, de un adept al teoriei conspiraţiei potrivit căriea viruslui SARS-CoV-2 nu există. Mesajul dur publicat pe reţeaua de socializare de Raul Coltor.   

„În baza articolului 55 din Constituţia României, declar public: Având în vedere că Raed Arafat este condamnat la moarte în Palestina, că este terrorist, şi datorită crimelor pe care le-a comis împotriva cetăţenilor români (trafic de organe Mossad), EU, Coltor Raul Nicolae, prin depunerea jurământului militar la data de 1 Decembrie 2005, am primit dreptul de a ucide în numele Ţării şi al Poporului Român ! Domnule Raed Arafat ! O să fiu EU acela care o să vă îngroape alături de un porc într-un mormânt de piatră !! Te somez să părăseşti acest teritoriu înainte de întâlnirea noastră ! Game over zdreamţo !”, a fost mesajul pe care Raul Coltor l-a postat pe pagina lui de Facebook, masaj pe care ulterior l-a şters.   

Cine este bărbatul care l-a ameninţat cu moartea pe Arafat   

Raul Coltor s-a alăturat mişcării conspiraţioniştilor care cred că noul coronavirus nu există.    Bărbatul s-a prezentat la sediul CSM exact în urmă cu un an, când susţinea că vine de la Secţia de Investigare a Infracţiunilor în Justiţie, unde nu fusese lăsat să depună o plângere în legătură cu dosarul Crimelor din Caracal.    

El le-a spus jurnaliştilor că deţine informaţii importante şi că acceptă să fie filmat doar cu o mască chirurgcală pe faţă.   

Jurnaliştii aflaţi acolo au fost curioşi despre ce e vorba, astfel că Raul Coltor le-a spus că el a lucrat timp de peste 10 ani în „serviciile de informaţii străine”.   

Din documentele pe care le-a înmânat tuturor jurnaliştilor prezenţi, reiese însă că Raul Colltor a fost învinuit într-un dosar penal al BCCO şi DIICOT Alba Iulia. 

Domiciliul său a fost percheziţionat, iar anchetatorii au ridicat de acolo un stick de memorie, pe care, susţine Raul Coltor, se află toate datele personalului de la Deveselu.

sursa:https://adevarul.ro/news/eveniment/barbatul-l-a-amenintat-moartea-raed-arafat-intr-o-postare-facebook-fost-retinut-procurori-1_5f48f2d15163ec427167ebeb/index.html

Pagină de istorie românească. Români de geniu - NICOLAE GRIGORESCU

 




Nicolae Grigorescu a surprins în tuşe groase şi subţiri tot ce este mai de preţ pentru un popor: istoria, credinţa şi oamenii lui. 

A pictat bisericile, soldaţii şi ţăranii români. Munca lui i-a adus faima, dar numai pe podiumuri, în discursuri publice şi în editoriale de presă. Susţinerea financiară n-a venit şi-a fost forţat să părăsească ţara.

Era trecut de jumătatea secolului al XIX-lea, iar România se înnoise: avea un lider modern, principele Carol I, venit din Vest cu bagajul plin de reforme. 

Se modernizau toate domeniile, se aducea un nou suflu în artă, ba chiar se instaura şi o nouă Constituţie. Toate erau însă parcă în zadar, căci România încă avea titulatura de stat privilegiat în cadrul Imperiului Otoman. 

Chestiunea Orientală şi, mai apoi, războiul ruso-turc au favorizat jocurile românilor. 

La 10 mai 1877, Carol I semna proclamaţia de Independenţă şi intra în război de partea Imperiului ţarist. Pregătirile de război erau mai complexe şi prindeau în organizare mai multe domenii – bugetul de cheltuieli se mărise considerabil, căci tributul care se plătea Porţii era acum direcţionat către bugetul de apărare al ţării. Aşa că, înafară de sectorul militar, administrativ şi de sănătate, statul român, la iniţiativa prim-ministrului Ion C. Brătianu, a investit în documentarişti – artişti şi gazetari care urmau să însoţească armata pe front. 

Această modalitate de a fixa detalii veridice ale acţiunilor militare prin artă plastică datează de undeva din perioada Războiului Crimeei, însă la noi era aplicată pentru prima dată. 

„Un nou pictor se deştepta în Grigorescu“ Toată spuma artiştilor îşi servea patria, „batalionul“ fiind condus de către Carol Popp de Szathmári, pictorul şi fotograful oficial al Casei Regale. 

Unul dintre cei mai de seamă artişti plastici ai perioadei moderne era Nicolae Grigorescu – avea aproape 40 de ani şi se afla la Paris, când a primit invitaţia semnată personal de către generalul-medic Carol Davila, şeful serviciului medical al Armatei. 

Cu toate că suferea de friguri, iar viaţa pe front nu era una tocmai confortabilă, pictorul n-a ezitat nicio clipă şi la jumătatea lunii iunie era prezent la Cartierul General. I s-a oferit o trăsură de campanie, cu trei cai şi mânată de un dorobanţ care era tot ce îi trebuia – mâncare, adăpost şi atelier. 

„În rând cu soldaţii, înfruntând moartea, a privit de aproape toate atrocităţile războiului, a înţeles cine sunt adevăraţii eroi, şi lor le-a închinat toată iubirea şi toată admiraţia sufletului lui; pe ei, pe opincarii aceia uscaţi şi vânjoşi, care se azvârleau cu frenezie în braţele morţii.

În faţa îngrozitoarei tragedii a războiului, un pictor nou se deştepta în Grigorescu“, aşa îl plasează prietenul şi biograful său, Alexandru Vlahuţă – în linia întâi.



Grigorescu venea de la Paris, unde impresionismul era în floare şi unde învăţase să picteze aşa cum vede – fără să-şi imagineze, fără să distorsioneze. Tocmai din acest motiv şi-a dorit să vină pe front. Ce nu a ştiut el, poate, a fost că războiul nu te lasă să alegi. De fapt, nici nu prea ai ce alege sau nu prea ai unde căuta frumosul. 

„Eu aleg, nu corectez. Fac ce-mi place mie, ce corespunde sufletului meu. Că nici n-aş putea să fac altceva. Numai în război am fost silit să ies din hotarele firii mele. Dar acolo aveam o chemare mai presus de arta şi de viaţa mea. Eram în război. Sunt atâtea lucruri frumoase în natură ! […] oricât ne-am strădui, întotdeauna rămânem departe, subt adevăr. Foarte departe... Dar cel puţin, unde nu mai ştim ce să spunem şi cum să spunem, să tăcem – să nu minţim !“, spunea mai târziu pictorul. 

Aşadar, Grigorescu a tăcut şi a spus în pictura sa adevărul Războiului de Independenţă. „El n-are timp să caute o poză academică pentru vreun erou de atelier“ El devine unul dintre observatorii cei mai de seamă ai războiului. Nimic teatral, nimic static – exact ca un fotograf-martor. Trasează tuşe chiar în linia frontului, căci modesta brişcă pe care o primise, care îi servea şi drept atelier, îi permitea să urmeze soldaţii peste tot, în fiece operaţiuni militare. 



Soldatul de rând, soldatul necunoscut – iată eroii picturii sale. Într-o discuţie cu un gazetar corespondent, Grigorescu îi mărturisea: „...soldaţii noştri sunt nişte bravi şi zău c-am avut poftă să viu să-i desenez aci, în această baie de foc”.  Probabil din acest motiv „Atacul de la Smârdan“ este una dintre capodoperele picturii istorice. Poveştile vremii spun că, aflat în faţa tabloului, un general i-ar fi reproşat lui Grigorescu că nu se văd ofiţerii. Replica pictorului, în tonuri de modestie şi ironie a fost: „Sunt înainte. Au ieşit din cadrul pânzei mele”. 

Despre maniera sa de a reda războiul, Barbu Ştefănescu Delavrancea spunea: 

„Într-adevăr, el nu a fost pictorul paradei, ci al luptei adevărate. El vedea masa, iar nu detaliile; soldaţii, iar nu ofiţerii; şi în năpraznica pornire a maselor, n-are timp să caute o poză academică pentru vreun erou de atelier”. 

„Eu aleg, nu corectez. Fac ce-mi place mie, ce corespunde sufletului meu. Că nici n-aş putea să fac altceva. Numai în război am fost silit să ies din hotarele firii mele. Dar acolo aveam o chemare mai presus de arta şi de viaţa mea“. „Santinela“, „Dorobanţul“, „Alarma“ (cunoscută şi drept „Gornistul“), „Spionul“, „Atacul de la Smârdan“ cu multele sale variante sunt documente şi mărturii ale războiului. Grigorescu analiza lupta, gesturile, armamentul, uniforma – toate aşteptate de către public să fie atent şi veridic redate. 



Toate acestea, care astăzi sunt mari capodopere, au fost mici desene realizate în creion, cărbune sau cu peniţa. Crochiurile şi studiile pe care le-a realizat în timpul bătăliilor l-au ajutat pe artist să ducă la bun sfârşit multe opere cu tematică militară, însă nervul şi tragedia pură s-au pierdut. „Numai într-o schiţă poţi rămâne sincer până la sfârşit. Într-un tablou migălit, începi să te observi – iar în momentul acela este mai mult meşteşug decât artă. A face schiţa este cel mai bun lucru. Altceva n-aş vrea să mai fac. Este monstruos a relua un subiect deja tratat; ar fi împotriva naturii să-l sfârşeşti rece, oricum – numai să fie!“, scria pictorul în jurnalul său.



Un moment descris precis, dar la care nu a asistat 

Suprinzător, singurul moment pe care Grigorescu l-a pictat fără să fii participat, dar a cărui acurateţe este de necontestat este chiar „Atacul de la Smârdan“. Plasează acţiunea în câmp deschis şi prezintă infanteriştii Regimentelor 4 şi 6 (nu dorobanţi, cum adesea se comite greşeala), echipaţi şi îmbrăcaţi corespunzător. 

Lucrarea a fost comandată de către Primăria Capitalei chiar la puţin timp după încetarea focului, în primăvara lui 1878. 

Cu toate că nume grele ale picturii româneşti au fost aduse în discuţie, precum Theodor Aman sau Gheorghe Tattarescu (care nu participaseră la război), Grigorescu a primit cele mai multe voturi şi susţinerea unor persoane importante ale vremii, ca generalul Davila sau Mihail Kogălniceanu. 

Realizarea operei de mari dimensiuni, pe o pânză de 10 metri pătraţi, a durat şapte ani – abia în aprilie 1885 a fost prezentată publicului. La începutul lunii mai a fost mutată în sala de consiliu a Primăriei, iar în cadrul evenimentului, Nicolae Grigorescu a primit titlul de cetăţean de onoare al Capitalei. 

Numărul mare de vizitatori a făcut ca opera să fie dată Pinacotecii, în 1910, intrând şi în patrimoniul naţional. Pentru „Atacul de la Smârdan“, Primăria i-a oferit 10.000 lei plus un teren – teren pe care astăzi este construit Palatul Victoria. 

Grigorescu avea atelierul lui, iar viitoarele expoziţii de la Paris pe care le plănuia nu îi dădeau răgaz să îşi construiască o casă. Aşa că i-a vândut terenul prinţului Grigore Sturdza pentru suma de 100.000 de lei, o sumă fabuloasă la cea vreme. 

„Cum s-aruncau înaintea morţii ! Acolo s-a dovedit ce popor avem noi. Am văzut ofiţeri străini plângând de înduioşare şi admiraţie“ 

Albumul Independenţei, creat degeaba 

Cele mai bune desene şi schiţe, Grigorescu le-a adus laolaltă sub forma unei colecţii de stampe, „Albumul Războiului Independenţei”. 

Însuşi Frédéric Damé, fondatorul primului jurnal de limbă franceză din România, „La Roumanie“, îl sfătuieşte indirect, printr-un editorial: „Doresc ca opera d-lui Grigorescu se se reproducă prin gravuri şi se compună un album, albumul resboiului independenţei române, şi ca, astfel, fiecare, Român sau străin, să poata urma pas cu pas istoria însufleţită a acestui resbel”. 

Grigorescu imprimă albumul tocmai la Paris, pe propria cheltuială. Procedeul era unul nou şi costisitor, fotolitografia, şi s-a realizat chiar în atelierul lui Charles Chardon aîné, calcograful Muzeului Louvre. Prima serie a fost gata în 1879, iar pentru distribuirea ei în toată ţara, pictorul a apelat la ministrul de Interne, Mihail Kogălniceanu. 

Războiul însă trecuse şi nimeni nu mai era interesat de gravuri militare. Şase ani a durat ca Grigorescu să obţină puţinii bani de la prefecţii care au cumpărat sau să primească înapoi albumele. Apoi, a încercat cu scăderea preţului – nici aşa nu a funcţionat. Şi aşa, marele pictor, a ajuns ca la împlinirea a 25 de ani de la obţinerea Independenţei, să le ofere gratis Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice spre a fi distribuite în şcoli.

Toate aceste nedreptăţi au născut dorinţa lui Grigorescu de a pleca definitiv din ţară. Ziarul „Timpul“ anunţa pe prima pagină că în Grădina Episcopiei – grădina Ateneului Român – pictorul îşi va scoate la vânzare toate obiectele de artă deţinute: peste 200 de tablouri, colecţia sa de tapiserii, arme, mare parte a mobilierului şi multe altele. Tot ce agonisise şi crease era acum vândut pe un preţ de nimic, mânat doar de furie şi mâhnire. „M-am prefăcut în negustor ca să-mi vând tot calabalâcul meu de pictor şi să plec mai repede în străinătate”, spunea în acea zi artistul.   

Toate picturile de la Unirea din 1859 s-au pierdut 

Cu mult înainte de cucerirea Independenţei, Nicolae Grigorescu a fost martorul unei alte bucurii istorice a românilor. În ianuarie 1859, viforul şi gerul îi erau companioni pe schelele care înconjurau mănăstirea Agapia. De acolo, de sus, de unde picta sfinţi şi îngeri a auzit vestea cum că Alexandru Ioan Cuza a fost ale domn şi în Ţara Românească, şi în Moldova: „Într-o dimineaţă ne vine vestea că s-a ales Cuza Domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal şi fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. 

Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îţi ieşeau oamenii în drum cu oala plină de vin […] se îmbrăţişau şi încingeau hori în mijlocul drumului“. Pentru o vreme, cuprins de bucurie şi entuziasm, Grigorescu pune pe locul doi pictura bisericească şi îşi dedică măiestria ţării. „Vreo săptămână n-am mai putut lucra. Trimiteam la târg de două ori pe zi după veşti. […] Mi-aduc aminte că stăteam seara până târziu şi făceam desene alegorice despre Unirea Principatelor. 

Vremi de credinţă erau acelea ! Era mai multă iubire între oameni şi mai multă cinste“, îşi amintea peste ani pictorul. Din opere de atunci, pictate sub impuls patriotic, nu a mai rămas nimic. Şi nici nu se ştie ce s-a întâmplat cu ele. Cert este că, sentimentul s-a păstrat, la fel şi imaginile, iar peste ani, cu măiestria şlefuită de studiu, Grigorescu a pus pe pânză atât hora Unirii – simplă, cu oameni dansând entuziasmaţi în praful de la ţară –, cât şi Unirea Principatelor – Moldova şi Ţara Românească îmbrăţişate sub ocrotirea unei Victorii înaripate. Viaţa boemă de la Barbizon Grigorescu a fost un copil simplu. A fost ucenic şi a devenit apoi meşter. Dorinţa lui cea mai arzătoare era însă aceea de a studia. De a studia departe, la Roma sau la Paris. Chiar la împlinirea majoratului îi trimite domnitorului Barbu Ştirbei o petiţie însoţită de pictura „Mihai scăpând stindardul“, cu rugămintea de a-i acorda o bursă de studii înafară. Domnitorul îl refuză, pe motiv că până a ajunge în Vest mai trebuie să studieze şi aici. Tânărul Grigorescu nu îşi permitea nici asta, aşa că acceptă lucrările oferite de către diverse lăcaşe de cult. Aşa se face că, în 1861, Mihail Kogălniceanu, iubitor de artă şi el însuşi artist cu studii la Lunéville, a vizitat mănăstirea Agapia şi a rămas pe loc impresionat de talentul lui Grigorescu – în toamnă, visul i se împlinea şi primea bursa de studii la Paris, la recomandarea politicianului-mecena.



Ajuns în capitala Franţei, Grigorescu a studiat, a studiat, şi a studiat şi mai mult. A fost ucenic în atelierul lui Charles Gleyre, precum şi în cel al lui  Sébastien Cornu, unde a învăţat noţiuni de bază şi tehnici despre care doar auzise. În martie 1962, românul intră la Şcoala de Arte Frumoase – din cei 80 de candidaţi, Grigorescu ocupă locul 45, surclasându-l chiar pe marele Auguste Renoir. Influenţat poate şi de valul impresionist francez, Grigorescu ia de la academism ce consideră că îl ajută să se dezvolte, iar mai apoi îşi găseşte locul acolo unde artiştii uneau arta cu natura: Şcoala de la Barbizon. Departe de aglomeraţia Parisului, în satul Barbizon şi, mai ales, în pădurea Fontainebleau ce-l înconjura, peisagiştii şi-au ancorat atelierele şi nu au creat doar artă, ci un stil de viaţă. „De câte ori nu mă găsea răsăritul soarelui în câmp, cu paleta în mână, şi de câte ori nu mă apuca asfinţitul, lucrând încă seara sub umbra bătrânilor fagi din pădure. Natua de acolo, pădurea, stejarii, stâncile atrăseseră pe Rousseau, Millet, Diaz, Daubigny. Îi întâlneam lucrând, îi vedeam la hanul lui Ganne”, îşi amintea peste ani pictorul român.

La masă cu marii artişti francezi Localul lui Ganne, locul de veselie şi de dezbatere al artiştilor mai există şi astăzi. Printre picturile de pe pereţi şi printre scrijeliturile cu numele fraţilor Goncourt şi cel al marelui Delacroix, stă ortografiat şi „Gregoresco“. Viaţa era boemă, aşa cum ne imaginăm cotidianul artiştilor: „se întâlneau seara la o pipă şi la un pahar de bere, îşi aveau colţul lor, masa lor ştiută: acolo schimbau impresii, discutau artă, aruncând în tunete de glas, cu gesturi largi, gândiri proaspete, repezi, aprinse – adevărate revelaţii. Tânărul cu ochi scânteietori, necunoscutul ce se aşeza cu respect, aproape cu teamă, într-un colţişor, la măsuţa cea mai dosită era Grigorescu“, creionează Alexandru Vlahuţă atmosfera de la Barbizon. În artă, lucrurile se schimbau. „În Franţa pictura îmbracă straie noi... Forma se învecheşte: e ca o haină purtată pe care trebuie să o lepezi”, afirma Grigorescu – era 1865 şi lumea întreagă era şocată la întâlnirea cu „Olympia“ lui Manet. În 1872, lumea artistică din România o cunoaşte pe „Ţiganca de La Ghergani“ – arta se schimba şi la noi. „Toată noaptea visam numai îngeri“   

Nicolae Grigorescu s-a născut pe 15 mai 1838, în satul Pitaru, comuna Potlogi din judeţul Dâmboviţa. Era cel de-al şaselea copil din cei şapte pe care familia Ion şi Ruxandra Grigorescu îi avea. Micul Nicolae avea doar cinci ani când tatăl lui a murit, lăsându-i pe cei mici cu lipsuri şi nevoi. Mama, croitoreasă de meserie, a considerat că le va fi mai bine copiilor la Bucureşti, aşa că, în scurt timp de la moartea tatălui, întreaga familie pleacă la Bucureşti, unde se stabileşte la o rudă apropiată din Mahalaua Cărămidarilor. „... Din umbra aceasta, din cuibuşorul acesta ascuns în fundul unei mahalale din marginea Bucureştilor s-a ridicat marele Grigorescu. 

Singur s-a ridicat. Era un copil delicat, sfios, care se uita în juru-i cu ochii pururea proaspeţi ai nevinovăţiei, ai acelei naivităţi divine care a fost farmecul puterii lui şi care niciodată nu l-a părăsit“, îl descria mai târziu Alexandru Vlahuţă. Cea mai fericită zi Copilăria şi-a petrecut-o vrând, nevrând printre artişti – unchiul şi fratele său pictau biserici. Cât era prea mic, de era nevoit să stea acasă, Ruxandra, mama lui, l-a învăţat să scrie şi să citească. Apoi, când s-a mai mărit, pe la zece ani, s-a băgat în ucenicie la un iconar celebru la acea vreme: Anton Chladek. A stat doi ani la el, unde a cunoscut oameni din înalta societate, dar mai ales fineţea realizării miniaturilor. 

După doi ani s-a întors acasă, pregătit să devină stâlpul familiei: „[...] am început să fac singur iconiţe. Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi aşterneam hăinuţa jos, îmi întindeam marfa pe ea şi-mi aşteptam muşterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la ţară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu... şi cumpărau, bieţii oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveţi, şi când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine, şi m-a întrebat îngrijată de unde-s — că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva, şi s-a întors repede cu faţa spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea. Eram mare -aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, cu munca mâinilor mele... Cine mai era ca mine!“, îşi amintea peste ani Grigorescu. 

Semnat, NICU Mâna de artist începe să i se formeze, iar oamenii bisericii îl angajează la început pentru diferite picturi. Mici icoane sau picturi murale din acea perioadă el avea să le semneze simplu, într-un colţ: NICU. Una dintre primele sale mari lucrări a fost la mănăstirea Zamfira din Prahova. Acolo s-a îndrăgostit prima dată şi tot acolo şi-a cunoscut mentorul spiritual, bătrânul călugăr Isaia. Despre mica romanţă, pictorul povesteşte: „Eram de 15 ani când meşterul care zugrăvea biserica de la Zamfira m-a luat cu el să-i fac sfinţii de la catapeteasmă. Acolo, am cunoscut o fetică tot aşa cam de vârsta mea. Foarte frumoasă. Avea nişte ochi mari, albaştri, şi-n toată figura o expresie dulce, de-o cuminţenie îngerească. Şi, nu ştiu cum, că ne-am împrietenit. Seara, când isprăveam de lucru, ne întâlneam în grădina bisericii. Era vară, linişte, frumos ca-n vis”. Tânărul artist o îndrăgeşte atât de mult pe fată încât ea ajunge să fie pictată, lucru observat chiar de meşterul zugrav: „Bravo, mă băiete, să trăieşti! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu. Leită Măriuca popii, da parcă-i şi mai frumoasă aici”.



Agapia, trei ani şi-o capodoperă „Toată noaptea visam numai îngeri şi scene religioase. Erau zile în care tot ce făceam, tot ce făcusem mi se părea trist, fără viaţă, fără armonie, şi atunci îmi venea să las toate baltă şi să plec în lume“. Cu toate că uşile închise de care se lovea în încercările sale de a obţine o bursă erau dese, iar pictura bisericească nu o mai vedea decât ca pe o modalitate de a obţine bani, perioada petrecută la mănăstirea Agapia a fost definitorie pentru arta sa. „Trei ani frumoşi în acest loc retras, al cărui nume înseamnă iubire. Toată întârzierea, toată vremea asta de aşteptare, petrecută în ruga cea mai curată a muncii, s-ar zice că e un noviciat — o pregătire a sufletului pentru a putea intra în tainele artei“, spunea Vlahuţă. Pe 2 aprilie 1858, Nicolae Grigorescu semna contractul. Misiunea: pictarea întregii Scripturi. 

Timp de aproape trei ani, pensula lui a prins stilul Renaşterii – liniile, formele şi culorile lui Tizian, da Vinci sau del Sarto pot fi identificate cu uşurinţă. Şi nu acesta este motivul pentru care pictura murală în ulei mănăstirii Agapia este atât de specială. Aura magică şi-o capătă prin prisma chipurilor, căci Grigorescu găseşte sfinţii printre ţărani şi printre oamenii bisericii – cu riduri, cu piele arsă de soare, cu mâini muncite. „[…] cutare măicuţă, uitată de vremi, slabă, cocoşată şi zbârcită ca un hrib, cată azi cu jale la sfânta Varvara, îşi vede tinereţea ei acolo, aidoma gura şi ochii ei de-acum cincizeci de ani, şi zice oftând: «Mare dar ş-aista, Doamne. Eu am să fiu oale şi ulcele, ş-aici... tot aşa am să stau»...“, spunea Grigorescu despre muzele sale. La întâlnirea cu mănăstirea Agapia, oricărui vizitator i-ar fi greu să creadă că toată acea măreţie a fost realizată de mâinile unui tânăr de 20 de ani, care nu calcase în viaţa lui într-un muzeu. El spunea că „icoana cea mai credincioasă, dacă-i făcută cu răceală, dacă n-are aer, spaţiu şi ceva din vibrarea intimă a sufletului prin care a trecut, nu-i decât o fotografie colorată. Sinceritatea lucrează întocmai ca natura – fără compas şi fără cumpănă“. Conform documentelor vremii, pictorul a primit ultima tranşă de bani pe 7 mai 1860, urmând ca până la plecarea sa la Paris, în toamna lui 1861, să mai realizeze o altă operă bisericească de mare anvergură: biserica Puchenii Mari. Doar icoanele au mai supravieţuit timpului; pictura murală s-a degradat din cauza intemperiilor, iar restauratorii nu au fost aleşi pe măsura artisului original. Grigorescu şi-a pus semnătura şi pe icoanele de la biserica din Băicoi sau mănăstirea Căldăruşani – aici există una dintre cele mai complexe icoane din România, „Duminica tuturor sfinţilor“. După biserici, războaie, expoziţii, Paris şi Bucureşti, Nicolae Grigorescu se retrage spre sfârşitul vieţii la Câmpina, mai aproape de natură. A luat la pas împrejurimile şi a pictat cu veridicitate specificul românesc de la sat, cu tot praful drumului şi toată truda ţăranului. Acolo, în atelierul său, astăzi devenit casă memorială, Grigorescu s-a stins din viaţă pe 21 iulie 1907.





A privit opera sa românească cu mâinile 

Cu Nicolae Grigorescu, destinul a jucat cartea ironiei – pictorul suferea de hipermetropie. Degradarea vederii o simţea de la an la an. Obiectele începeau să îşi piardă conturul, totul devenea neclar, iar efortul de a focaliza era un proces dureros. Ochelarii nu l-au ajutat, însă din vreme în vreme îl păcăleau cu momente de limpezire. Culoarea din pensula lui Grigorescu începe să îşi piardă intensitate în ultima parte a vieţii – cu cât orbea mai mult, cu atât culoarea dispărea mai mult de pe pânză. Portretele devin mai diluate, fără o formă bine definitivă, căpătând astfel o notă mai personală. 

Coincidenţă sau nu, această „perioadă albă“, cum am numit-o specialiştii, este şi cea mai românească. Portretele cu ţărănci, carele cu boi şi pădurile realizate aşa cum învăţase de la Barbizon au fost privite mai mult cu mâinile, considerate de către artist o continuare a ochilor. „Tulburările de vedere, care începuseră să-l îngrijoreze încă de prin 1887, se accentuează. Înceţoşată, privirea lui făcea ca înseşi peisajele să capete o anumită nebulozitate, poetică ce e drept şi uneori asemuitoare câmpiilor noastre dunărene estompate într-un colbuit amurg de vară pictate aproape fără contur, în culori diluate, reduse la tonalităţi alburii, tablourile lui păreau a fi presărate cu o pulbere argintie, cu un dalb zăbranic ce le da acel aspect ceţos care va îndreptăţi pe istoricii de artă de mai târziu să denumească această perioadă «albă». În contrast cu epoca tinereţii şi a maturitătii, când paleta pictorului era de o viguroasă bogăţie cromatică“, îi critica îngăduitor opera Barbu Brezianu. Operele din „perioada albă” au reprezentat, fără îndoială, apogeul maturităţii sale artistice. Însă criticii vremii, descurajaţi de formele difuze, n-au văzut în ele poezia României profunde. Le-au desconsiderat, catalogându-le lucrări de o calitate slabă. Grigorescu n-a mai vândut ca-n tinereţe. La moartea sa, chiar s-a subliniat că nu ar trebui judecat după ultimele sale creaţii - iată, din nou, ironia sorţii.



sursa:https://adevarul.ro/cultura/arte/romani-geniu-nicolae-grigorescu-alungat-tara-indiferenta-romanilor-1_5e5177755163ec427157b9e5/index.html

Cumpănașu: Fiul lui Dincă a fost văzut cu Alexandra, în Italia

 


Alexandru Cumpănașu susține că fiul lui Gheorghe Dincă a fost văzut cu Alexandra Măceșanu, în Italia. 

Potrivit celor spuse de Cumpănașu, o femeie l-a văzut pe fiul lui Gheorghe Dincă în Italia, alături de Alexandra Măceșanu, fata dispărută din luna iulie a anului trecut. Femeia a depus plângere în acest sens, mai susține unchiul Alexandrei Măceșanu. 

„Există o plângere penală depusă de o doamnă. A sunat-o pe Teodora, i-am acordat tot sprijinul nostru. Acea doamnă a declarat că l-a văzut pe Daniel Dincă cu Alexandra”, a declarat Alexandru Cumpănașu la RTV. 

De asemenea, unchiul fetei a precizat că Petruța, femeia care ar fi luat-o pe Luiza din casa lui Gheorghe Dincă, există. 

„Vor fi surprize foarte mari și în instanță. Petruța a lui Dincă există! În cazul nostru, domnul avocat va depune toate probele la instanță sau la Parchet”, a încheiat Cumpănașu. 

sursa:https://www.dcnews.ro/cumpanasu-fiul-lui-dinca-a-fost-vazut-cu-alexandra-in-italia_767825.html

Moartea lui Mototolea șifonează poliția și presa. Scandalul poliției în cazul Mototolea (Pian) este primul mare scandal generat tot de polițiști cu ajutorul ziariștilor interesați sau păcăliți‎.

 


Ziarele și televiziunile au izbutit să umfle scandalul provocat de moartea lui Mototolea pînă la implicarea președintelui Iohannis. În stilul său de a se spăla pe mîini de orice subiect, problemă sau dosar, acesta a cerut poliției să lămurească lucrurile. Iar șefii Poliției, unși bine cu toate uleiurile schimbărilor, dar și speriați de posibile măsuri ale ministrului, au ieșit la rampă fără să spună nimic. Și au scăldat-o, fără să aibă curajul să explice sau să contreze aberațiile promovate de presă. Am mai scris.

Sporul de toxicitate de la Omoruri

Cîteva site-uri și televiziuni, mari consumatoare de știri pe surse de la Serviciul de omoruri al Poliției Capitalei, au intrat într-un joc partizan. Polițiștii de la Omoruri, conduși de comisarul șef Radu Gavriș, beneficiari ai unor sporuri de toxicitate de 50 % din salariu (vorba ceea, și morți, și cauzele, și dosarele lor put ca dracul!), s-au angajat într-un război împotriva conducerii Poliției Capitalei (unde Gavriș este director general adjunct!) Scopul? Promovarea comisarului care susține sporurile de toxicitate, aflat în grațiile jurnaliștilor de peste tot, cărora le furnizează ponturi, știri și materiale.
Ultima lucrătură a comisarului-șef Radu Gavriș o constituie distribuirea înregistrărilor difuzate de ziarul Adevărul. Reporterul a luat filmulețul și informațiile celor de la omoruri pe nemestecate și a lansat atacul menit să ducă la debarcarea conducerii Poliției Capitalei. Numai că elanul investigativ al celor de la Adevărul se dovedește a fi doar un pretext de întărîtare. După toate datele furnizate de către cei care au livrat înregistrările, acestea au fost ridicate de un comisar de la Serviciul Omoruri, condus de Radu Gavriș. Mai exact, înregistrările de pe camerele din zonă au fost ridicate de comisarul șef Bogdan Trandafir, șef de birou la Serviciul Omoruri, pe bază de legitimație, deși din cîte știm, nu există un dosar deschis în legătură cu întîlnirea dintre familia Mototolea și conducătorii Poliției în vederea derulării procesului de înhumare. Întîlnirea a avut loc, dar dosarul legat de aceasta încă nu a fost deschis și nu avem vești despre existența unei Ordonanțe pentru ridicare de probe, emisă de Parchet la solicitarea celor de la Omoruri. Asta dacă nu cumva, în baza unei înțelegeri între procurori și polițiștii de la Omoruri, așa ceva a fost deja pus în mișcare și este ținut în mare secret!

Coarnă: Radu Gavriș s-ar fi opus unor percheziții

Dacă șeful de birou de la Omoruri, comisarul șef Bogdan Trandafir, le-a ridicat și înregistrările au ajuns la dispoziția presei nu mai rămîne decît de tras concluzia că tot cei de la Omoruri au oferit explicațiile și interpretarea imaginilor. Cine au zis ei că este pe înregistrare, aceia au fost preluați de ziariștii de la Adevărul și deferiți publicului. La o privire atentă, nimeni nu poate recunoaște pe cineva. Dacă ar fi zis că a trecut FBI-ul, FBI-ul era! Alți jurnaliști mai precauți le-au mai dres și le-au mai corectat. Alții le-au agravat. După gust și interes!
Scriam într-un alt editorial despre războiul dintre cei de la Serviciul Omoruri, condus de comisarul-șef Radu Gavriș, și sprijiniți, de o parte din mass-media, beneficiară de știri pe veresie.
Din păcate, la conferința de presă de joi, ora 14, de la sediul Poliției, secretarul de stat Bogdan Despescu și Liviu Vasilescu, șeful Poliției, n-au spus absolut nimic. Au scăldat-o! De teama tărăboiului stîrnit de unele site-uri și televiziuni, ne-au făcut doar teoria muncii polițiștilor și ne-au oferit garanții verbale asupra onestității lor. Numai n-au jurat cu mîna pe inimă că nu au nici un fel de combinație cu țiganii. Probabil, se tem de măsurile care ar putea fi luate în urma unui control ajuns la final. N-au avut curajul să spună nici un detaliu despre întîlnirea cu reprezentanții familiei Mototolea (zis Pian), întîlnirea fiind și legală și necesară și eficientă. În urma ei, a fost evitat un pericol și un scandal cu violență. Au preferat să înghită povestea ridicolă cu întîlnirea nocturnă într-o biserică decît să demonstreze circumstanțele discuției, inclusiv locul înțelegerii cu reprezentanții familiei Mototolea.
Cît privește folosirea unui număr semnificativ de jandarmi, pentru a preveni izbucnirea unor violențe, mai ales că circulau informații despre răzbunări și participarea a mii de oameni din toată țara, iarăși nu este un cap de acuzare care să depășească valurile provocate de ziare și televiziuni. Derularea procesiunii funebre trebuia convenită cu familia Mototolea, iar mobilizarea jandarmilor era și ea obligatorie pentru a preveni degenerarea înmormîntării.
De unde vin știrile și revolta jurnaliștilor? Sunt legate de felul în care s-a desfășurat procesiunea cu pricina? Sau din aceleași surse din care au primit și înregistrările ridicate de comisarul șef Bogdan Trandafir? Nu cumva întreg scandalul și celelalte povești despre operațiune sunt dirijate dintr-un singur loc? Adică de la Servicul Omoruri și de la șefii acestuia, agitați de riscul pierderii sporului de toxicitate?

Cu siguranță, jurnaliștilor nu le-a fost explicată însă povestea intervenției de la Complexul Europa, din 31 iulie, coordonată de șeful, același comisar-șef Radu Gavriș, feblețea ziaristelor de televiziune. În data de 31 iulie 2019, Știrile Protv difuzau următoarea știre:

”Aproximativ şapte sute de poliţişti şi 250 de jandarmi participă, miercuri, la un control în Complexul Europa din Bucureşti, fiind vizate infracţiuni de natură economică şi judiciară. Percheziţii au loc şi la locaţii din judeţele Ilfov şi Ialomiţa. Activitatea infracţională a fost monitorizată încă din luna februarie, iar o sută de persoane vor fi duse la audieri.
«Aproximativ 700 de poliţişti, din toate structurile Poliţiei Capitalei, sub supravegherea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2, acţionează într-un complex comercial situat pe raza sectorului 2. Acţiunea are loc în cadrul unui dosar ce vizează săvârşirea mai multor infracţiuni, atât de natură economică, cât şi judiciară», a transmis, miercuri, Poliţia Capitalei”.

Polițiștii și jandarmii adunați dau cifra de 950. Adică, aproape o mie de oameni au fost folosiți pentru combaterea infracțiunilor economice de la Europa! Să te minunezi, nu alta, mai ales că Ziare.com (organ și al celor de la Omoruri) scrie:

” La începutul lunii iulie, a fost luata decizia de a acționa, iar data acțiunii complexe a fost fixată pentru 31 iulie. La ea au participat aproximativ 700 de polițiști din cadrul Direcției Generale de Politie a Municipiului Bucuresti, sub supravegherea Parchetului de pe langa Judecatoria Sectorului 2, si 250 de jandarmi…..Dupa finalizarea operatiunii, cei trei proprietari ai terenului pe care se afla Complexul Europa s-au apucat de curatenie. Unul dintre ei a finalizat demolarile si evacuarea molozului. La ceilalti doi, operatiunile sunt in curs”. (Ziare.com, 6 sept.2019).

Nu știu ce ați înțeles din acest fragment de știre pozitivă de pe Ziare.com? Întreaga operațiune de curățenie de la Complexul Europa din Capitală a avut loc după o sentință definitivă obținută de proprietarii Maria Salitră și Dumitru Nicolae- Niro privind propriteatea asupra terenurilor din respectivul complex. Numai că preluarea terenurilor nu s-a efectuat de un executor judecătoresc și de un reprezentantul primăriei, ci pe cheltuiala și cu eforturile Poliției Capitalei, după ce aceasta a mai și pregătit terenul cu o lună înainte. După unele informații, ministrul de atunci, Carmen Dan, i-ar fi cerut comisarului-șef Radu Gavriș să conducă operațiunea, iar acesta ar fi emis dispoziția (care ar trebui să existe!). Drept pentru care, vreme de 60 de zile, Radu Gavriș a mobilizat sute de oameni pentru gestionarea curățirii de terenuri, socotite de Poliție ca fiind „Zonă de siguranță specială”.
Și proprietarii s-au ales cu terenurile golite de cașcarabete, Poliția Capialei a raportat un succes și a cheltuit sume importante într-o operațiune de așa-zis cadou acoperit de lege.
Încep să iasă la iveală diverse interese și alunecări ale oamenilor din poliție. Disputele dintre ei nu fac decît să sporească transparența unor operațiuni dubioase sau misterioase. Ceea ce nu este rău!

Scandalul provocat de moartea și de înmormîntarea lui Mototolea a scos la lumină nu doar clanurile ci și ambițiile de putere din Poliția Capitalei și, pe alocuri, au umplut-o de sînge! Din păcate, cam același lucru se petrece și cu jurnaliștii de la televiziunile și ziarele folosite pentru umflarea și direcționarea scandalului!

Scandalul poliției în cazul Mototolea (Pian) este primul mare scandal generat tot de polițiști cu ajutorul ziariștilor interesați sau păcăliți‎.

sursa:https://www.cotidianul.ro/moartea-lui-mototolea-sifoneaza-politia-si-presa/

Tot mai înfricoșător președintele țării

 


Perspectiva alegerilor dă guvernanților o schimbare de atitudine în ce privește deschiderea anului școlar la pachet cu relatările din industria HORECA. Se vede că nu întâmplator lucrurile au fost lăsate într-o lipsă de deligență administrativă totală. Practic, statul n-a mișcat un deget decât în sensul sancțiunilor care nu pot fi asimilate, în context decât ca un veritabil abuz de putere și rea credință.Declanșarea campaniei electorale îi oferă președintelui prilejul să emită alte și alte sfaturi, în subsidiar încurajând abordări contrare. Este suficient să constați afluența din Secțiile de votare, densitatea pe unitate de timp a unor manevre cu potențial epidemic, pentru a nu mai exista niciun dubiu că alegerile sunt compromise în mod intenționat. Epidemia a schimbat deja comportamentul public în plan personal, iar presedintele țării și companionii politici caută să profite de împrejurări și efectele lor.

Nu este de competența președintelui să supervizeze situații din domeniul sănătății publice, nici dacă ar fi chirurg de cea mai înaltă calificare. Alegerile și campania electorală ar trebui să fie ultimul capitol în acest moment. Costurile morale și practice ale acestei mișcări interesate, în direcția promovării răspândirii bolilor, rămân în sarcina viitorilor câștigători ca un minus de credibilitate, subminând însăși autoritatea publică și așa scoasă din adevarul ei.

Relaxarea de acum a președintelui este identică celei de la începutul epidemiei in China, când se pronunța a fi o simplă gripă care nu trebuie luată in serios. Și atunci, și acum presedintele Iohannis vorbea după Instrucțiunile primite. În măsura în care vedem deja o suspectă scădere a ratei infectărilor, adaugată unui guvern numit pe fondul pericolului epidemic, nu ne putem aștepta la alegeri corecte. Lipsa de eficiență și utilitate publică a guvernului Orban este dovada că pandemia a fost folosită ca manipulare politică în loc să asistăm la acțiuni de protecție națională, altele decât amenzile și redundanta și relevantă spălare a mâinilor.

In fapt, presedintele Iohannis s-a aflat în poziția de felcer de serviciu, la fel cu toată armata sa PSD – PNL. Nici ministrul sănătății, Nelu Tătaru, nu s-a ridicat peste această calitate, oricâte măsuri administrative a luat în această perioadă, și oricâte merite i se pot totuși atribui. Toată echipa lui Iohannis, din care acum face parte și PSD, au un scop: împărțirea puterii în condiții excepționale.

Dintre toți, cel mai penibil pare a fi președintele, care se vede deja un mare maestru de ceremonii. Într-atât de încântat este de rolul pe care îl joacă încât omul este cumva înfricoșător, se pare purtător definitiv al unui mesaj pe care l-a avut după tragedia de la Clubul “ Colectiv”.

sursa:https://www.cotidianul.ro/tot-mai-infricosator-presedintele-tarii/

Vezi ce se clocește ! Activarea diasporei la parlamentare

 


Un senator USR  va depune, în zilele următoare, un proiect pentru a modifica Legea privind organizarea alegerilor parlamentare, astfel încât cetățenii români din diaspora să beneficieze, din nou, de regulile şi procedurile aplicate la alegerile prezidenţiale din 2019, adică să voteze mai multe zile.

„Românii din străinătate vor pierde toate beneficiile de la prezidenţiale, datorită cărora au fost eliminate cozile uriaşe de la secţiile de votare, dacă legislaţia electorală nu va fi urgent actualizată”, spune senatorul USR Radu Mihail.

Modificările propuse de USR vizează:

– desfăşurarea votului în străinătate pe mai multe zile;

– liste electronice în străinătate şi semnătura alegătorilor direct pe tabletă;

– votarea după ora 21.00 unde există alegători la coadă;

– dreptul partidelor la câte un reprezentant şi doi supleanţi în fiecare secţie de votare, aceştia având posibilitatea să facă schimb între ei în zilele de votare;

– posibilitatea creşterii numărului membrilor secţiei de votare în străinătate până la 15, în caz de necesitate.

– abrogarea alineatului (6) din articolul 42, conform căruia alegătorii care nu se înregistrează online pot vota doar la secţiile de votare organizate pe lângă misiunile diplomatice, oficiile consulare, secţiile consulare şi institutele culturale din străinătate ale României.

– reducerea pragului de semnături de la 1% la 0,5% din numărul total al alegătorilor înscrişi în Registrul electoral cu adresa de domiciliu sau reşedinţa în circumscripţia respectivă, fără ca numărul acestora să fie mai mic de 1.000 de alegători.

„În afară de încurajarea masivă a votului prin corespondenţă, este foarte important să avem acelaşi număr de secţii de votare deschise în străinătate ca la alegerile prezidenţiale. Acest lucru va încuraja ieşirea românilor la vot, le va asigura condiţiile necesare pentru a vota în siguranţă în aceasta perioadă plină de incertitudini, cu riscuri importante de restricţii legate de pandemie. Nu ne putem permite în niciun caz înghesuiala la cozi la ambasade şi consulate sau în puţine secţii de votare. Românii din diaspora trebuie să poată vota uşor la cele mai importante alegeri din ciclul electoral, cele parlamentare, unde pot avea un cuvânt greu de spus în transformarea României”, a mai spus senatorul USR.

sursa:https://www.cotidianul.ro/activarea-diasporei-la-parlamentare-vezi-ce-se-cloceste/