Primul spectacol pe care l-am văzut semnat de Vidu a fost „Pescărușul. Ultimul act”.
Bazat pe ultimul act al piesei lui Cehov, a fost, nici mai mult, nici mai puțin decât o montare genială. Deși condițiile de vizionare au fost execrabile, a meritat fiecare minut de chin. Cam pentru prima dată, folosirea mijloacelor multimedia, îmbinarea formelor de exprimare artistică se închegaseră, coagulaseră cu mesajul, față de ceea ce era atunci pe piață, un mix între utilitar sau scop în sine. De-atunci n-am mai văzut nimic făcut de ea până la Festivalul Enescu 2017, respectiv 2019, unde Vidu a semnat conceptul vizual pentru trei dintre operele prezentate. „Œdip” de George Enescu, un semi-eșec, „Femeia fără umbră” de Richard Strauss, on topic, nimic în plus și „Peter Grimes” de Benjamin Britten, cu adevărat o realizare de excepție. În rest, toate tentativele de a mai prinde vreo creație de-a ei au eșuat. Și pentru că nu e răsfățata vreunui teatru în care să recidiveze stagiune de stagiune deoarece stilul său este mai greu digerabil. Prin urmare, ca spectacol live acesta a fost al doilea.
Primul spectacol pe care l-am văzut semnat de Vidu a fost „Pescărușul. Ultimul act”.
Bazat pe ultimul act al piesei lui Cehov, a fost, nici mai mult, nici mai puțin decât o montare genială. Deși condițiile de vizionare au fost execrabile, a meritat fiecare minut de chin. Cam pentru prima dată, folosirea mijloacelor multimedia, îmbinarea formelor de exprimare artistică se închegaseră, coagulaseră cu mesajul, față de ceea ce era atunci pe piață, un mix între utilitar sau scop în sine. De-atunci n-am mai văzut nimic făcut de ea până la Festivalul Enescu 2017, respectiv 2019, unde Vidu a semnat conceptul vizual pentru trei dintre operele prezentate. „Œdip” de George Enescu, un semi-eșec, „Femeia fără umbră” de Richard Strauss, on topic, nimic în plus și „Peter Grimes” de Benjamin Britten, cu adevărat o realizare de excepție. În rest, toate tentativele de a mai prinde vreo creație de-a ei au eșuat. Și pentru că nu e răsfățata vreunui teatru în care să recidiveze stagiune de stagiune deoarece stilul său este mai greu digerabil. Prin urmare, ca spectacol live acesta a fost al doilea.
Bazat pe ultimul act al piesei lui Cehov, a fost, nici mai mult, nici mai puțin decât o montare genială. Deși condițiile de vizionare au fost execrabile, a meritat fiecare minut de chin. Cam pentru prima dată, folosirea mijloacelor multimedia, îmbinarea formelor de exprimare artistică se închegaseră, coagulaseră cu mesajul, față de ceea ce era atunci pe piață, un mix între utilitar sau scop în sine. De-atunci n-am mai văzut nimic făcut de ea până la Festivalul Enescu 2017, respectiv 2019, unde Vidu a semnat conceptul vizual pentru trei dintre operele prezentate. „Œdip” de George Enescu, un semi-eșec, „Femeia fără umbră” de Richard Strauss, on topic, nimic în plus și „Peter Grimes” de Benjamin Britten, cu adevărat o realizare de excepție. În rest, toate tentativele de a mai prinde vreo creație de-a ei au eșuat. Și pentru că nu e răsfățata vreunui teatru în care să recidiveze stagiune de stagiune deoarece stilul său este mai greu digerabil. Prin urmare, ca spectacol live acesta a fost al doilea.
S-ar putea ca mulți dintre cei care citesc să fi văzut mai mult ca mine, în special, din acest ciclu al „Jurnalului de România”.
Genul, cel puțin așa cum o sugerează chiar titlul, este documentar, docu-teatru. Ar putea suna și plicticos, nu? Iar despre revoluție? La 33 de grade Celsius, pe bune?! Dar ce, e decembrie? Ce mai e de spus? Pe cine mai interesează? Cei plecați/fugiți? Copiii lor? Pe Simona Halep? Nu mai bine găsim ceva să ne râdem? Ce-ar putea să mă mai impresioneze? Recunosc, da, asta m-a atras în primul rând. Să văd ce și cum m-ar putea impresiona acest subiect, pe mine, participantă la revoluție. Ei, bine, nu numai că nu m-am mișcat de pe scaun, dar au fost momente când mi-au dat lacrimile. Nu s-a respirat. Și nu numai pentru că actorii și-au făcut bine treaba, au fost și înregistrări cu istorici și procurorul de caz de-atunci, Dan Voinea, ci, pentru că scenariul, construcția e bine făcută. Are ritm, are intrigă, are substanță, putere în cuvinte, are noutate, are sentimente.
Nu te mișcă, chiar te zguduie.
Nu credeți, nu? Nu voi insista cu subiectul, a fost deja descris în promovarea spectacolului. Este vorba despre experiențele personale ale celor patru actori din distribuție, dar în contextul mai larg al vieții duse până și din 1989 până în zilele noastre. Nu, nu este despre peștele de pe televizor (pentru cei care încă mai cred că este kitch să știe că, și hainele cumpărate de la brand-urile pret a porter sunt copii low cost după marii designers, așa cum peștele era o copie low după Émile Gallé), carpetele..... Între monologurile actorilor, și personaje în același timp, istoricii Germina Nagâț, Dennis Deletant și Dan Voinea, completează tabloul cu acele amănunte pe care nu apuci niciodată să le știi pentru că, și așa, e mult prea multă informație și nu te-a învățat nimeni să decantezi esențialul. Proiecțiile video nu sunt numai spectaculare, un fel de IMAX, dar țintesc exact în punctul unde trebuie să ”privești”, dacă, cumva, textul te fură. Ceea ce, pentru o primă vizionare, e foarte posibil.
Am să spun doar la ce am rezonat eu foarte tare. Florentina Țilea.
Copilul din Iași pe care școala l-a format ca viitor cetățean de nădejde al patriei, i-a recitat poezii lui Ceaușescu, a cântat alături de tatăl ei (apare și o înregistrare cu acesta cântând în zilele noastre aceeași melodie pe care i-o cânta fiului său în copilărie, fratele Florentinei) și căreia, la revoluție, i se năruie tot ce știa până atunci. O scenă tragi-comică, omorârea lui soților Ceaușescu a prins-o mâncând, de Crăciun, în vârful patului. Un monolog tensionat, vibrant, inteligent ilustrat. Daniel Badale. Născut lângă Botoșani. Aflat la revoluție în serviciul militar, nu înțelege nimic din ce i se întâmplă. Nu încearcă să filosofeze, și bine face, te introduce într-un alt univers decât cel pe care l-ai trăit tu la revoluție.
Genul, cel puțin așa cum o sugerează chiar titlul, este documentar, docu-teatru. Ar putea suna și plicticos, nu? Iar despre revoluție? La 33 de grade Celsius, pe bune?! Dar ce, e decembrie? Ce mai e de spus? Pe cine mai interesează? Cei plecați/fugiți? Copiii lor? Pe Simona Halep? Nu mai bine găsim ceva să ne râdem? Ce-ar putea să mă mai impresioneze? Recunosc, da, asta m-a atras în primul rând. Să văd ce și cum m-ar putea impresiona acest subiect, pe mine, participantă la revoluție. Ei, bine, nu numai că nu m-am mișcat de pe scaun, dar au fost momente când mi-au dat lacrimile. Nu s-a respirat. Și nu numai pentru că actorii și-au făcut bine treaba, au fost și înregistrări cu istorici și procurorul de caz de-atunci, Dan Voinea, ci, pentru că scenariul, construcția e bine făcută. Are ritm, are intrigă, are substanță, putere în cuvinte, are noutate, are sentimente.
Nu te mișcă, chiar te zguduie.
Nu credeți, nu? Nu voi insista cu subiectul, a fost deja descris în promovarea spectacolului. Este vorba despre experiențele personale ale celor patru actori din distribuție, dar în contextul mai larg al vieții duse până și din 1989 până în zilele noastre. Nu, nu este despre peștele de pe televizor (pentru cei care încă mai cred că este kitch să știe că, și hainele cumpărate de la brand-urile pret a porter sunt copii low cost după marii designers, așa cum peștele era o copie low după Émile Gallé), carpetele..... Între monologurile actorilor, și personaje în același timp, istoricii Germina Nagâț, Dennis Deletant și Dan Voinea, completează tabloul cu acele amănunte pe care nu apuci niciodată să le știi pentru că, și așa, e mult prea multă informație și nu te-a învățat nimeni să decantezi esențialul. Proiecțiile video nu sunt numai spectaculare, un fel de IMAX, dar țintesc exact în punctul unde trebuie să ”privești”, dacă, cumva, textul te fură. Ceea ce, pentru o primă vizionare, e foarte posibil.
Am să spun doar la ce am rezonat eu foarte tare. Florentina Țilea.
Copilul din Iași pe care școala l-a format ca viitor cetățean de nădejde al patriei, i-a recitat poezii lui Ceaușescu, a cântat alături de tatăl ei (apare și o înregistrare cu acesta cântând în zilele noastre aceeași melodie pe care i-o cânta fiului său în copilărie, fratele Florentinei) și căreia, la revoluție, i se năruie tot ce știa până atunci. O scenă tragi-comică, omorârea lui soților Ceaușescu a prins-o mâncând, de Crăciun, în vârful patului. Un monolog tensionat, vibrant, inteligent ilustrat. Daniel Badale. Născut lângă Botoșani. Aflat la revoluție în serviciul militar, nu înțelege nimic din ce i se întâmplă. Nu încearcă să filosofeze, și bine face, te introduce într-un alt univers decât cel pe care l-ai trăit tu la revoluție.
Oana Pellea. Adolescentă.
Crescută într-un mediu care deja își construise propria carapace de supraviețuire, Oana Pellea trece de la propriile experiențe la asumarea unor trăiri colective. S-ar putea să fie prea mult, pentru că, la un moment dat, apare acel patetism de care trebuie să te ferești când vorbești de cele mai importante momente istorice pe care le-ai trăit. Ion Caramitru. Are o extensie ce ține de originea sa aromână. Binevenită, căci, povestită cu har de un actor ca el, istoria chiar o percepi altfel. Momentul său se deschide pe o melodie cântată Aristide Caramitru (tatăl lui Ion Caramitru) și Decebal Celea (bunicul său) care te răscolește. Tragismul istoriei familiei și decepția post revoluție sunt punctele de sprijin ale monologul său. Mulți vor spune, dar ce, nu îi e bine? E actor cunoscut, director TNB etc, ce-ar mai fi vrut? Nu te repezi, așteaptă să vezi și, după, comentează. Spectacolul se încheie foarte interesant. O super idee, poate, doar prost expusă.
Pentru că despre revoluție, în special, este pentru generațiile viitoare, nu neapărat pentru cei care au trăit-o, spectacolul se încheie cu o bandă desenată, un jurnal al evenimentelor de la revoluție. Inteligent.
Și pentru că benzile desenate sunt despre eroi, aici sunt desenați eroii necunoscuți, cei cărora le datorăm recunoștința iar copii îi vor putea iubi. În acest tip de spectacol, în mod cu totul și cu totul special, trebuie menționați colaboratorii: costume: Florilena Popescu Fărcăşanu; multimedia: Cristina Nicoleta Baciu; muzica: Ovidiu Zimcea; benzi desenate:Gabriela Schinderman; regia tehnică: Marcel Bălănescu
Da, zic doar atât, dacă e ceva de văzut care să îți arate că toate fumurile din cap alimentate de carantină sunt ridicole sau dacă vrei să vezi o piesă nouă – docu-teatru - bună, atunci, „Jurnalul” de la TNB este răspunsul.
Crescută într-un mediu care deja își construise propria carapace de supraviețuire, Oana Pellea trece de la propriile experiențe la asumarea unor trăiri colective. S-ar putea să fie prea mult, pentru că, la un moment dat, apare acel patetism de care trebuie să te ferești când vorbești de cele mai importante momente istorice pe care le-ai trăit. Ion Caramitru. Are o extensie ce ține de originea sa aromână. Binevenită, căci, povestită cu har de un actor ca el, istoria chiar o percepi altfel. Momentul său se deschide pe o melodie cântată Aristide Caramitru (tatăl lui Ion Caramitru) și Decebal Celea (bunicul său) care te răscolește. Tragismul istoriei familiei și decepția post revoluție sunt punctele de sprijin ale monologul său. Mulți vor spune, dar ce, nu îi e bine? E actor cunoscut, director TNB etc, ce-ar mai fi vrut? Nu te repezi, așteaptă să vezi și, după, comentează. Spectacolul se încheie foarte interesant. O super idee, poate, doar prost expusă.
Pentru că despre revoluție, în special, este pentru generațiile viitoare, nu neapărat pentru cei care au trăit-o, spectacolul se încheie cu o bandă desenată, un jurnal al evenimentelor de la revoluție. Inteligent.
Și pentru că benzile desenate sunt despre eroi, aici sunt desenați eroii necunoscuți, cei cărora le datorăm recunoștința iar copii îi vor putea iubi. În acest tip de spectacol, în mod cu totul și cu totul special, trebuie menționați colaboratorii: costume: Florilena Popescu Fărcăşanu; multimedia: Cristina Nicoleta Baciu; muzica: Ovidiu Zimcea; benzi desenate:Gabriela Schinderman; regia tehnică: Marcel Bălănescu
Da, zic doar atât, dacă e ceva de văzut care să îți arate că toate fumurile din cap alimentate de carantină sunt ridicole sau dacă vrei să vezi o piesă nouă – docu-teatru - bună, atunci, „Jurnalul” de la TNB este răspunsul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu