Aparțin unei generații de studenți în filosofie și sociologie introduși în culturile clasice. Prin cursuri și, desigur, lecturi, moștenirea lui Laozi, Confucius, Mencius ne-a fost cunoscută. Iar citindu-l pe Max Weber, la sociologie, am putut sesiza dilemele Chinei.
Cu timpul am urmărit îndeaproape evoluția Chinei, care intrase, în 1968, apoi în 1978, în centrul atenției. Apoi, în 1998, fiind invitat de guvernul chinez ca ministru al educației naționale al României, am vizitat Beijing, Shanghai și alte metropole. Cu acea ocazie, s-au stabilit trimiterea de bursieri pentru studii în medicina tradițională chineză și filologie și cooperări în educație.
Fiind consultant internațional al Hanban (2010-2020), am avut ocazia altor vizite, care mi-au sporit cunoștințele despre China actuală. Am profitat pentru a cunoaște nu doar ce se scria pe plan internațional despre China, ci și ceea ce scriu învățații chinezi despre țara lor. Interesul meu a rămas pentru ceea ce se petrece în realitatea vieții.
În China, manifestarea mea a culminat cu discursul la aniversarea Universității de Știință și Tehnologie din Hangzhou, creată de guvernele chinez și german. Ultima oară am avut onoarea să susțin conferința Confucius astăzi la impresionantul Confucius Research Institute of China, construit în Qufu, localitatea natală a cugetătorului.
În România, manifestarea mea a culminat cu crearea, împreună cu rectorul Du Wei (Hangzhou), a Institutului Confucius (2009) la Universitatea Babeș-Bolyai. Apoi, cu articularea programului de cooperare România-China (2012), în calitate de ministru al afacerilor externe al țării mele.
De altfel, obiectivele stabilite atunci au rămas, în mare, valabile, chiar dacă – spus aici în treacăt – în România nepregătitul ei „președinte” și „guvernul său” de diletanți distrug cooperări de tradiție, în cea mai săracă politică externă de la Stalin încoace. Când spun distrug am în vedere și împrejurarea că miniștri actuali (vezi în „Cotidianul”, Cornel Nistorescu, 11 feb. 2021; Octavian Știreanu, 17 feb. 2021), interzic cooperarea cu firme chineze! Niciun guvern nu a coborât atât de jos! Dimpotrivă, Uniunea Europeană tocmai a încheiat acordul cu China. Iar președintele american (11 feb. 2021) a pledat pentru implicarea Chinei în „proiectele în infrastructură” din America!
Cu pregătirea în filosofie și sociologie, cu experiențele vizitelor în China și cu lecturi, am putut să-mi dau seama că, între timp, China a înregistrat o ascensiune care schimbă lumea. O constatare pe care am exprimat-o în volumul Ascensiunea globală a Chinei (Ed. Niculescu, București, 2015), în care am căutat să demontez patru anticipări devenite prejudecăți în privința Chinei: că nu va ajunge să elaboreze filosofie, ca urmare a specificului cultural (Hegel), că nu va putea genera știință modernă, datorită limbii (Renan), că nu va ajunge la o societate concurențială, din cauza confucianismului (Max Weber), că nu va reuși să urce printre puterile lumii, datorită regimului politic (Chris Patten). În realitatea vieții, aceste anticipări au fost infirmate.
În fapt, după 1978, China s-a transformat cu repeziciune și a întrecut previziunile. Doar în cursul unei generații, ea a obligat lumea din jur la schimbarea imaginii. Acum se pot delimita retroactiv etape ale evoluției acestei imagini.
După Al Doilea Război Mondial, s-a creat în Europa Răsăriteană o imagine edulcorată despre China. Au venit apoi mișcările studențești europene din 1968, care au adus-o în atenție. Diferendul chino-sovietic a ridicat întrebări privind potențialul țării. A urmat intrarea Chinei în atenția lumii ca mare putere a viitorului. Mai ales Henry Kissinger și Helmut Schmidt au semnalat inițiativele finale ale lui Mao Zedong: părăsirea „marelui salt înainte” și a „revoluției culturale” și lansarea proiectului afirmării Chinei. Cărțile celor doi (On China, 2012, și, respectiv, Die Mächte der Zukunft. Gewinner und Verlierer in der Welt von morgen, 2006) au oferit informații privind transformările din China.
A urmat o etapă marcată de profilarea lui Deng Xiaoping, cu „politica de reformă” și „deschiderea spre lume” (Ezra F.Vogel, Deng Xiaoping and the Transformation of China, 2011). Cu acestea, China s-a relansat. Sub Ziang Zemin și Hu Jintao, China a devenit o supraputere globală. O vastă dezbatere internațională a consemnat faptul (Michel Anglietta, Yves Landry, La Chine vers la superpuissance, 2007; Caroline Puel, Les trente glorieuses chinoises. De 1980 à nos jours, 2013 etc.). La rândul meu, l-am examinat ca parte a fundamentării unei politici externe realiste (Schimbarea lumii, Ed. Academiei Române, București, 2013).
Acum, „visul chinez” de a vedea China participând la evoluția lumii cu abordări și răspunderi proprii, proclamat de Xi Jinping, se concretizează. Oricare dintre analizele de referință (Zbigniew Brzezinski, Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, 2012; Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, 2013; Henry Kissinger, World Order, 2014 etc.) vede China printre decidenții principali ai lumii. În Ordinea viitoare a lumii (Ed. Niculescu, București,2017), într-o examinare adusă la zi, am privit lumea ce vine ca efect al „geometriei variabile” a relațiilor dintre supraputeri.
Sunt în plin avânt analizele (Robert D. Kaplan, Marco Polo’s World. War, Strategy, and American Interests in the Twenty-First Century, 2018) care fac viitorul dependent de China. Analizele germane cele mai temeinic informate (Theo Sommer, China First. Die Welt auf dem Weg ins chinesische Jahrhundert, 2019) vorbesc de „secolul chinez”.
Examinarea implicațiilor urcării Chinei la statutul de supraputere are deja tradiție. Samuel Huntington (The Clash of Civilisations, 1996) spunea că „democrația chineză nu va recurge la procedurile practicate în democrațiile occidentale, ci la acceptarea de către popor”. John Mearsheimer (The Tragedy of Great Power Politics, 2001) își asuma că supraputerile se comportă la fel. Eberhard Sandschneider (Globale Rivalen. Chinas unheimlicher Aufstieg und die Ohnmacht des Westens, 2007) susținea că politica confruntării nu oprește ascensiunea Chinei. James Mann (The China Fantasy, 2008) spunea că în China forma de conducere consacrată este durabilă. Kishore Mahbubani (The Great Convergence. Asia, the West and the Logic of the World, 2018) susține că partidul comunist chinez împiedică emergența de ideologii particulariste care ar putea fi primejdioase pentru întreg globul.
Între timp, specialiștii chinezi, unii implicați în decizii ale țării lor, au publicat scrieri de largă rezonanță (Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower, 2011; Yu Keping, Democracy is a Good Thing: Essays on Politics, Society and Culture in Contemporary China, 2011; Liu Jie, Human’s Rights: China’s Road, 2014 etc.). Sunt scrieri care atestă un nivel profesional superior și afirmă China prin reflecții despre sine și despre lume.
China se proclamă oficial țară în curs de dezvoltare, preocupată de modernizare și deschisă spre învățarea din experiențe. Ea s-a dezvoltat după 1978 datorită chinezilor – oameni pregătiți la nivel tot mai înalt, tot mai motivați și mai inovativi. În fapt, o țară care construiește insule și portavioane și trimite nave pe Lună și Marte are sectoare avansate.
Desigur, China s-a dezvoltat și cu aportul cooperărilor. Un regretat ministru al economiei al Germaniei îmi relata odată intrarea marilor firme de automobile pe piața chineză. Condiția autorităților chineze a fost aceea ca firmele să investească, apoi să reinvestească profitul, vreme de ani, în extinderea fabricilor lor din China. Poate fi un mecanism mai inteligent și mai echitabil?
Sub ce aspecte China contează astăzi? O enumerare completă ar lua multe pagini. Răspund pe scurt, cu date ușor verificabile.
China este țara cu cea mai veche cultură. Chinezii și evreii sunt cele mai vechi popoare păstrate de istorie. Spre deosebire de evrei, însă, chinezii au avut tot timpul statul propriu. Fiind popoare aflate acum în avangarda civilizației, despre ele se spun adevăruri, dar și destule aberații – din lipsa informării și din intratabila rea credință.
În orice caz, vestigiile scrise ale culturii chineze revin în urmă la peste un mileniu și jumătate înaintea erei noastre. Este cultura care a influențat cel mai mult, prin Confucius, culturile asiatice. Ea se compară doar cu India, dar confucianismul se dovedește acum mai fecund.
China este țara cea mai populată de pe glob. În China, fiecare chinez a fost oficial atenționat să învețe cum arată lumea. Dar și umanitatea a fost sesizată că, în curând, fiecare aproape al patrulea locuitor al planetei va fi chinez.
China dispune în acest moment de o forță de muncă activă de peste 780 milioane de angajați, tot mai bine calificați. Nicio altă țară din lume, cu excepția Indiei, nu trece deocamdată de 220 milioane de lucrători. Efectivul de cercetători științifici de performanță se apropie de două milioane și este acum în China cel mai mare din lume. Universitățile ei proliferează – dar o fac la nivelul ridicat al pregătirii. China a și smuls din sărăcie cam 700 de milioane de oameni, apropiindu-se cu pași repezi de lichidarea flagelului.
China a revenit în poziția de cel mai mare producător al lumii, pe care a mai avut-o în secolul al XVII-lea. Accesul pe piața ei, care este, se știe, cea mai largă din lume, este socotit criteriu de performanță în multe țări și căutat asiduu. Forța științifico-tehnologică a Chinei este doar în urma SUA, iar în multe domenii dă tonul.
China are cea mai mare rezervă de devize. Este țara care investește cel mai mult. Este cel mai mare producător de mașini. Este țara cu cea mai mare rețea de telefonie mobilă și de folositori ai Internet-ului. Tehnologiile ei digitale sunt competitive.
China promovează, de la Deng Xiaoping încoace, modernizarea economică, instituțională și culturală în rândurile unei populații de dimensiuni unice. Ea a avut curajul unei „revizii culturale” spre deschidere, de proporții istorice. Pasiunea învățării o caracterizează. Doar în câțiva ani, aproape o jumătate de miliard de chinezi au vizitat alte țări pentru a cunoaște lumea. China a infirmat teoriile după care performanțele nu ar fi posibile pe solul unei tradiții de egalitarism.
China a optat pentru „democrație cu caracteristici chineze” și pledează pentru „reconstrucția ordinii mondiale”. Diplomația ei este călăuzită de imaginea „armoniei”, care îi asigură magnetism (cum sesiza cu uimire deja Hillary Clinton, Hard Choices, 2014). Prezența Chinei pe glob, mai nou în Africa, America de Sud, Europa, în căutare de resurse, piețe, schimburi, este doar în urma SUA. Cu „noul drum al mătăsii” China realizează cel mai mare proiect în infrastructură din istorie.
Chineza este acum cea mai vorbită limbă pe glob, după engleză. Proporția chinezilor vorbitori ai celei de a doua limbi se apropie (cum arată Mathieu Duchatel …, Le monde vu de l’Asie, 2012) de marile țări europene. Cultura chineză este acum singura competitivă cu cea euro-americană. Ea dispune, prin institutele gestionate de Hanban, de cea mai organizată rețea de distribuție de pe glob. O seamă de valori – de pildă, „integritatea” și „meritocrația” – și de concepte – spre exemplu, „ființa” – se discută astăzi amintindu-se rădăcinile lor în vechea Chină.
Dezvoltarea impetuoasă a Chinei nu este un fenomen oarecare al istoriei. Cu siguranță, este al doilea eveniment de mare anvergură al timpurilor noastre, după trecerea la globalizare. De aceea, țările conduse în mod responsabil se și grăbesc să se poziționeze.
Am amintit astfel de date nu demult, prefațând volumul Reflecții asupra relațiilor româno-chineze (Editura Universității din Sibiu, 2020) al tânărului Radu Sava. Volumul își propune să redea istoria a 70 de ani ai relațiilor diplomatice dintre România și China, fructificând un lung interviu cu cei care au realizat cea mai lungă reprezentare a României în capitala chineză, ambasadorul Romulus Ion Budura și soția acestuia.
Cartea permite să se observe și ceea ce este de făcut pentru a scoate din simplism aceste raporturi. Mai ales că, în diferite țări, cooperarea cu China este abordată inovativ. Am fost, la un moment dat, în apropierea lui David Cameron, care, în calitate de prim-ministru al Regatului Unit, cerea învățarea instituționalizată a chinezei de către noile generații. Germania luase deja măsuri similare.
Scrutând situația în adâncimea ei, primul aspect care ar fi de rezolvat în România este eliberarea de securism. Place sau nu, acesta întreține în România o piedică mentalitară și o optică mărginită la decidenți, care-i face anacronici și sterili, de la „elita” de carton existentă la aspiranți. Distrugerile și stagnarea sunt urmările.
A doilea aspect este cercetarea arhivelor atunci când se vorbește de relații între popoare. Adesea, partide și persoane vor să confiște relația diplomatică. Doar că diplomația rămâne veritabilă cât timp este înțeleasă ca raport între state și se verifică prin rezultate. La noi, se vorbește des de istorie, dar se stă tot mai puțin în arhive.
Nu se poate vorbi despre China în acest moment fără a lua notă de ceea ce s-a petrecut în 2020 în relația dintre SUA și China. Se știe că cele două supraputeri s-au înțeles în 2019 să renegocieze tarifele comerciale – acțiune deloc simplă. Prima fază a negocierilor s-a încheiat cu brio, supraputerile urmând să profite fiecare de piața celeilalte pe o scară nouă în istorie.
S-a descoperit infecția cu coronavirusul 19 la Wuhan, nu departe de institutul de virusologie finanțat de China, SUA, Franța. China a notificat în decembrie 2019 virusul la Organizația Mondială a Sănătății (OMS) și a trecut la stăvilirea infectării. Președintele Trump a lăudat repetat eforturile Chinei. Secretarul de Stat Mike Pompeo a și precizat că virusul are origini naturale.
Virusul a surprins, însă. Este tot mai limpede că abia testări complete, vaccinări pe cea mai mare scară și tratamente îl pot opri. În orice caz, sub năvalnica infecție și în condițiile campaniei de alegeri din SUA (noiembrie 2020), unii au trecut la acuzarea Chinei. Acuzațiile au mers de la sugerarea unei scurgeri de viruși din laborator, au vizat apoi întârzirea anunțării organizației internaționale și au ajuns în final la acuzarea neopririi virusului.
Acum se testează toate ipotezele. Niciuna nu s-a putut confirma până în clipa de față. Vocea medicală cea mai autorizată a Chinei, epidemiologul care a descoperit SARS și transmiterea de la om la om a noului coronavirus, Zhong Nanshan, a și spus din prima clipă că virusul a ajuns la Wuhan probabil odată cu carnea de consum importată.
Unde ne aflăm astăzi? În 29 decembrie 2020, președintele ales al SUA a declarat China drept principalul competitor al Americii. Ulterior, președintele a precizat că SUA nu sunt în conflict cu China. Mai recent, într-o convorbire de două ore (11 feb.2021), președintele american a vorbit de „posibilități” de cooperare, iar președintele chinez a invitat la „prudență” în abordarea Taivanului și Hong Kongului, „părți ale Chinei”.
Dincolo de izbucniri polemice, cred că cele două supraputeri vor folosi oportunitățile pe care și le pot oferi una alteia. Nu se poate stăvili coronavirusul 19 și nu se poate repune în mișcare economia mondială fără cooperare. Iar cele două teritorii vor rămâne în seama tratatelor internaționale.
Discuțiile despre regimurile politice și sociale sunt inevitabile și este firesc să se poarte într-o lume deschisă. Deocamdată ele au rămas, însă, în termeni vechi.
În fapt, China a schimbat discuția postbelică, care a culminat cu cotitura anilor nouăzeci din Europa Centrală și Răsăriteană. Ea a arătat că istoria nu se lasă epuizată de alternativa capitalism sau socialism răsăritean. China ilustrează un capitalism al producției, combinat cu un socialism al distribuției și o conducere de către comuniști care preconizează democratizări, într-o țară cu o populație de un miliard și jumătate de locuitori, și „un nou tip de relații interțări”. Această alternativă stârnește și elogii, și rezerve și critici, bine cunoscute, desigur. Cert este faptul că ea nu se încadrează în istoria cunoscută. Ea infirmă clișeele. Peste toate, nu există din partea Chinei zilelor noastre vreun export de organizări, de regim – nimeni nu a semnalat așa ceva.
Autor : ANDREI MARGA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu