Este posibil ca rușii să folosească balene pe post de spion !

Beluga este una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite balene datorită coloritului complet alb și a expresiei faciale foarte drăguțe.
O femeie a scăpat iPhone-ul în mare, dar acesta i-a fost returnat de o balenă albă foarte inteligentă.

Descoperirea unei balene albe ce ar fi purtat o etichetă în interiorul căreia se putea citi “Echipament de la St. Petersburg”, în apele norvegiene, a declanșat mai multe speculații pe Internet, conform cărora mamiferul inteligent ar putea lucra pentru Marina Rusă.

La începutul lunii mai 2019, o balenă albă a fost văzută în apele norvegiene, fiind filmată salvând iPhone-ul scăpat de o femeie în mare și oferindu-i-l înapoi. 

Isa Opdahl se afla într-o ambarcaţiune cu prietenii ei în Hammerfest, Norvegia, când ea şi-a scăpat smartphone-ul în ape, dar acesta a fost rapid salvat de o balenă, care a ieșit ușor din adâncuri, ținând telefonul în gură. Tot ce trebuia să facă femeia era să ia telefonul din gura balenei.

Filmuleţul incredibil a fost postat pe Instagram, cu titlul “Când animalele sunt mai bune decât oamenii”. 

Desigur, oamenii au apreciat inteligenţa extremă a balenei, dar imediat au apărut speculațiile că balena este aceeași creatură văzută de pescarii locali cu o săptămână înainte, purtând o etichetă cu inscripția “Echipament de la St. Petersburg” și având pe ea un suport pentru o cameră GoPro. 

O serie de bloguri și biologi marinari au susținut că mamiferul ar fi putut fi instruit de către armata rusă drept “spion”.

De îndată ce videoclipul a apărut online, unii au rămas impresionaţi de ce-a putut să facă această balenă, în timp ce alții au susţinut teoria “spionului rusesc”, sugerând că mamiferul ar fi putut extrage datele din telefonul femeii înainte de a-l returna. 

Marina Rusă nu a dorit să facă niciun comentariu referitor la acest eveniment.

Însă, speculaţiile privind balena-spion nu sunt chiar nefondate. 

În anii ’60, în timpul “războiului rece”, autoritățile sovietice au dresat mamifere ca balenele albe, delfini, lei de mare pentru a căuta mine și alte obiecte aflate sub apă. 

Lev Muhametov, cercetător științific pe probleme de ecologie și evoluție la Academia de Științe din Rusia, a declarat la un moment dat că a văzut cum s-au folosit delfinii în perioada sovietică pentru a “păzi” intrarea în Golful Sevastopol, oraș din Crimeea, acolo unde se află flota sovietică din Marea Neagră. Dacă un scafandru trecea “printr-o zonă protejată”, atunci delfinii ar fi  “semnalat” Garda de Coastă folosind ecolocaţii, sunete de înaltă frecvență.

Un pescar a observat că Beluga, balena albă, care s-a apropiat de barca lui purta un ham special pentru echipamente video.

Bărbatul a reuşit să scoată aparatul respectiv de pe balenă, iar la o analiză ulterioară a observat că pe cataramă avea litere ruseşti. 

Drept urmare, experţii norvegieni susţin acum că Beluga a fost special antrenată de ruşi pentru a-i spiona. 

Coincidenţă sau nu, Rusia are o bază navală în regiune. În plus, sovieticii au dresat în trecut mamifere subacvatice pentru a le folosi în scopuri militare.

sursa: https://www.lovendal.ro/wp52/rusii-folosesc-balene-pe-post-de-spion-o-femeie-si-a-scapat-iphone-ul-in-mare-dar-acesta-i-a-fost-returnat-de-o-balena-alba-foarte-inteligenta/

Strămoşul drapelelor europene, este Steagul de Luptă, cu Cap de Lup, al Dacilor

Stea­gul de luptă da­cic, cu cap de lup, este strămoşul drapelelor europene. 

O spun dovezile descoperite de unii cercetători în domeniu, din țară și din străinătate, o spun ”căutătorii” cu suflet mare românesc care străbat pământul în lung și în lat, interesați să descopere, să vadă aceste dovezi, să afle date despre ele pe care, apoi, să le facă cunoscute întregului popor român de astăzi, eventual să le și aducă în țară - lucru foarte greu de realizat din cauza ”sforarilor”, din țară și de aiurea, care nu doresc, de sute de ani, să se întâmple acest lucru.

Urme vechi, româ­neşti, se găsesc de-a lungul şi de-a la­tul Continentului European. 

Cum de este posibil acest lucru ? Veți afla în cele ce urmează.

De precizat că, în cea mai mare parte, dovezile sunt ascunse în marile muzee europene, publicul larg având acces la ele foarte rar.

Sunt pline subsolu­rile Muzeului de la Cra­covia de vase şi de brăţări dacice, dar ele sunt scoase de acolo, o dată la câţiva ani, într-o expoziţie temporară.

În Litua­nia, im­posibil să dai peste o brăţară dacică, comunicată în studii de specialitate: pur şi sim­plu, nimeni nu ştie unde este.

În Danemarca, cu toată ama­bilitatea arheo­lo­gilor de acolo, cu mare greu poţi vedea vechile altare da­cice desco­pe­rite la malul mării, pentru că, ce să vezi, tocmai sunt în plin proces de res­tau­rare.

Exemple de acest fel sunt multe, dar să vedem și să aflăm și lucruri plăcute referitoare la acest subiect.

Cel mai frumos exem­plar al Steagului de Luptă Dacic, cu Cap de Lup, găsit pâ­nă acum în Europa, se află în Ger­­mania.

Fai­mosul Stindard de luptă al răz­boinicilor lui De­cebal, a cărui înfă­ţişare şi urlet băgase groaza în legiunile ro­ma­ne din Da­cia, a ajuns până în Ger­mania.

Este vorba despre un „Dra­co” masiv, aflat în te­zaurul arheologic al Muzeului de Istorie din Ko­blenz - unul dintre cele mai frumoase oraşe me­die­vale ale Germaniei.

„Draco” este numele dat de euro­peni capu­lui de lup.

Vechiul Stin­dard de Luptă Dacic a fost găsit în săpăturile arheo­logice realizate la Niederbieber, o localitate aflată în apropierea oraşului de pe Mosela şi Rinn.

Plasat sub nişte lumini de efect, care contrastează cu textura sa de cu­pru suflat cu aur, Stindardul de la Niederbieber este cel mai privit și admirat exponat al muzeului.

O fe­reas­tră îngustă te lasă să-i vezi doar botul cu dinţii ascuţiţi şi ochii în­flăcăraţi, de jivină ce se aruncă asupra prăzii. E mare şi spec­taculos.

Fără exage­rare, e una dintre cele mai frumoase relicve care amintesc de istoria daci­lor. 

Este mai agre­siv de­cât şi l-au imaginat sculptorii Columnei lui Traian de la Roma. 

Are o bogăţie de detalii pe care nici o re­prezentare, oricât de realistă, nu le poate cuprin­de. 

Urechile s-au micşorat, în schimb, o creastă ascuţită pregăteşte trece­rea de la lupul cu trup de şarpe al dacilor, la urmaşul său, balaurul, care i-a luat locul în imaginarul medieval occidental.

Privindu-l din lateral, înţelegi mai bine cum func­ţiona, vezi golul prin care intra aerul spre coada de şarpe făcută din piele sau pânză, şi-i vezi gâtul prelung, plin de solzi.

Nu mai este îndo­ia­lă: aşa arăta stindardul de luptă folosit de da­cii din tru­pele romane şi aşa va fi arătat, cu mici diferenţe, şi capul de lup, simbolul Rega­tului Dacic.

Bettina Hunerfauth, muzeograf, nu e spe­cia­listă în epoca daco-roma­nă, dar când i se spune că „Draco” e iden­tic cu re­pre­zentările Stindardului Dacic de pe Columna lui Traian, scoate la iveală și un platou de argint, de pe vremea dacilor, găsit tot în apro­piere de Niederbieber, despre care ştie sigur că are co­respondenţe cu desco­pe­ririle iden­tice făcute în Transil­vania.

Întrebată cum se face de a ajuns Lupul Dacic pe afişul unei ex­poziţii de o mare anvergură, mu­zeo­grafa relatează următoarele: 

„Ştiam de la colegii din Koblenz că «Draco» are mare lipici la public. Nu vedeţi cât e de fru­mos ? Nu ne-am în­şelat fă­cându-l vedeta ex­po­zi­ţiei. Toţi vizitatorii sunt fascinaţi de imaginea lui”.

Într-adevăr, inge­niosul sistem de lumini şi oglinzi au transformat Lupul Dacic în vedetă. Un veritabil însemn regal.

Cu ochii min­ţii, încerc să-l scot de acolo, din confortul marii ex­poziţii germane, şi mi-l imaginez cu solzii lui de aur strălucind în soa­re, liber, dezlănţuit, în galopul cailor, şuie­rând peste Europa acum apro­ape două mi­lenii.

La ieşirea din expoziție, în ma­gazinul de suvenire, „Draco” este peste tot: pe postere, pe cărţi, pe albu­mele oficiale ale expo­ziţiei. Lumea stă la coadă să-şi ia câte un cap de lup, de fapt, o bucată din istoria Daciei.

În cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”, la pa­gina 13, Stindardul cu Cap de Lup al Dacilor, te privește drept în ochi. 

Regele Arthur şi Stindardul cu Cap de Lup

Imagine din Cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”

Numele autorilor cărții sunt Divi Kervella şi Mikael Bodlore, două nume, ca toate numele din nordul Bretaniei, o ţară supusă de Franţa în secolul 15, dar care nu şi-a părăsit tradiţiile şi limba. 

Iată ce afirmă autorii cărții : 

„Steagul cu cap de lup a fost adus din zona estică a Imperiului Ro­man şi a avut un mare viitor pe melea­gu­rile bretone. 

Mulţi oameni din zona estică a Imperiului au făcut parte din trupele romane, şi se ştie sigur că ei au instruit apoi armata bre­tonă, care a devenit redu­tabilă, vreme de secole. 

Steagul a venit împreună cu ei. 

Lupul avea botul din me­tal, care continua cu un gât puternic. 

Restul corpului era un soi de mânecă prelungă, făcută din bucăţi de ţesături prinse între ele. 

Când intra prin botul animalului, aerul suna înfricoşător. 

Ideea era aceea de a produce un efect psihologic, atât asupra adver­sarilor, cât şi asupra pro­priilor trupe. 

Unde mai pui că, fluturând, acest stindard le indica arcaşilor direcţia vântului. 

Desen după stela funerară cu cap de lup 

de la Chester, din Anglia

Spre finele secolului al IV-lea, devenise atât de popular, încât fiecare detaşament din cohor­tele armatei romane poseda un asemenea steag. 

El a supravieţuit căderii Imperiului Roman, iar urmele sale le vedem, de-a lungul secolelor, peste tot în Europa de Vest, şi la franci, şi la saxoni, care aveau un lup alb, şi, desigur, la vechii bretoni, care aveau un lup roşu”.

Lupul dacic, în lupta de la Hastings

Bretonii s-au ataşat atât de mult de Stin­dardul cu Cap de Lup şi Trup de Șarpe, spun în continuare autorii, încât nume­roase localităţi au şi azi, ca stemă, un cap de balaur, inspirat din fostul steag dacic.

Pe malul francez al Atlanticului, în Bre­tania şi Normandia, Lupul dacic flutură pe primă­riile oraşelor şi dăinuieşte, de secole, sculptat în piatra neagră a bisericilor gotice, înfruntând vânturile, ca pe vre­mea luptelor dintre daci şi romani.

După războaiele cu dacii, Capul de Lup sau „Balaurul Dacic”, cum îi spune istoricul Vasile Pârvan, sau «Draco», cum i s-a încetăţenit numele în Occident, a fost preluat la scară largă de armata romană, fiind folosit mai ales de trupele de cavalerie. 

Romanii au fost impre­sionaţi de efectul psiho­logic pe care îl aveau în luptă aceste stindarde şi l-au adoptat, făcându-l astfel să ajungă, prin războaiele lor, pe întreg Conti­nentul European.

Este şi teoria istoricilor bre­toni, care în cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”, demon­strea­ză, aşa cum am mai spus, că vechile stindarde de luptă aduse de romani au fost moştenite de strămoşii de azi ai bretonilor. 

Brutus I, strămoşul mitic al bre­tonilor, care a ve­nit pe la 1100 tot de prin părţile de răsărit ale Imperiului (de pe la sud de Dunăre), avea pe steagul de luptă un balaur roşu, iar steagul Ţării Ga­lilor de azi, cunos­cutul „Draigh Goch”, are un balaur roşu pe fond alb-verde. 

Dar mai important chiar decât urmele istorice pe care le-a lăsat de-a lungul timpului, pe întreg continentul, mi se pare faptul că lupul dacilor trăieşte şi azi, în Breta­nia, pe steagurile din zonă. 

Se pot vedea, şi dragonul de pe steagul localităţii Tregor, şi dragonul roşu de pe steagul din Plo­melin, şi „Draco”, de pe poarta de intrare în minunata biserică din Commana.

Copiii din Tregor, mândri de steagul lor cu dragon

Lo­calnicii, spun toți la fel, că dragonul moş­tenit de la războinicii din antichitate a devenit parte din tradiţia locului. 

„E ceva sfânt pentru noi”, spune Eric, un breton între două vârste, în timp ce priveşte cu mândrie spre steagul satului său de baştină. 

Are o strălucire stranie în ochi când îmi vorbeşte despre cre­din­ţele şi despre istoria bretonilor săi, despre felul în care nu s-au lăsat asimilaţi de francezi, despre poveştile cu dragoni pe care i le spunea bunicul său. „Bunicul era mare pasionat de istorie, avea un cult pentru dragoni şi îmi spunea mereu că strămoşii noştri bretoni au fost, pe vremuri, «Draconari», purtători de «Draco»”. 

Eric caută sub tejgheaua magazinului său şi scoate la iveală două ilustrate cu balauri roşii şi o pânză mare pe care apare steagul cu dra­gonul galez. Amintirile l-au emoţionat. 

„Uneori, ploile astea de la noi vin la fix ca să ascundă lacrimile celor puternici, aşa îmi zicea bunicul”, spune Eric, înainte să pornească, la o plimbare nostalgică, de duminică, spre malul oceanului, pe unde mergea, pe vremuri, de mână cu bunicul său.

Oare cum vor fi vâjâit, acum 2000 de ani, Stindardele Da­cice, um­flate de vânturile aces­tea nebune ale Bretaniei sau de vânturile de pe culmile și de pe văile din Carpați, sau de pe câmpiile din nordul și sudul Dunării, sau mai știu eu de unde ?

NOI, ROMÂNII DE ASTĂZI, AVEM DATORIA DE ONOARE DE A NE AFLA  RĂDĂCINILE ADEVĂRATE ȘI DE A NE AȘEZA STRĂMOȘII PE LOCUL MERITAT DE DREPT ÎN ISTORIA OMENIRII  !

Informații culese din http://www.formula-as.ro/2017/1288/quot-formula-as-quot-pe-urme-rom-acirc-nesti-125/dacii-din-germania-si-bretania-capul-de-lup-a-cucerit-europa-22951

Energie pură pentru o zi minunată ...

În liniștea serii ...

Ce vor și ce fac Khazarii, de sute de ani, în România ?

”Khazarii, hazarii sau cazarii (în ebraică "Kuzari"; în turcă "Hazar") au fost un popor turcic seminomad, din Asia Centrală a cărui majoritate s-a convertit la iudaism. Numele khazar pare a fi legat de o formă a unui verb turcic care înseamnă „a umbla” (gezer în turca modernă).

În secolul VII au creat un khaganat (hanat) independent în nordul Caucazului, de-a lungul Mării Caspice, unde, în timp, iudaismul a devenit religia de stat. 

La apogeul statalității lor, hazarii și popoarele subordonate, care le plăteau tribut, controlau mare parte din ceea ce reprezintă azi sudul Rusiei, vestul Kazahstanului, estul Ucrainei, Azerbaijanul, mari porțiuni ale Caucazului (incluzând Daghestanul, Georgia) și Crimeea.

Cea mai mare parte a poporului khazar (khazarii negri sau kara-khazarii) “au fost, desigur, tot timpul turci, tribali, analfabeţi, păgâni şi călăreţi nomazi (o excelentă sursă de soldaţi pentru o armată de călăreţi). 

Clasa înaltă, khazarii albi sau Aq-Khazarii, nobili (taidsi), nucleul de ridicare şi formare a statului khazar, au fost purtători şi mediatori ai culturii elenistice. Ei au fost cultivaţi, au avut puternice relaţii cu lumea elenistică şi erau bine organizaţi. 

Erau, de asemenea evrei, în înţelesul de urmaşi israeliţi cu relaţii, cunoştinţe şi tradiţii iudaice ”

Oficial, un khazar putea fi atât de origine turcă cât şi de altă origine etnică precum: grec, slav, rhus, arab, maghiar; statul khazar era aşadar pluri-lingv şi pluri-confesional.

Începând cu secolul al IX-lea şi îndeosebi în secolele X şi XI, numeroase comunităţi khazare emigrează şi se stabilesc în Polonia, Rhutenia, Ungaria, România şi în Balcani, formând aşezări durabile; migrare petrecută pe fondul retragerii teritoriale a statului khazar în spaţiul de origine, dintre mările Caspică şi Neagră.

Aceşti cazari, după stingerea puterii lor, se contopiră cu celelate neamuri tătare de pe lângă Marea Neagră, dar ecoul originii lor nu dispăru cu desăvârşire din memoria oamenilor. Parte din aceşti cazari vor fi căutat de timpuriu un adăpost în Ardel (Transilvania), de unde trecură în ţările dunărene, în special în Muntenia, mai cu seamă în districtele Muscel şi Romanaţi, unde pare a se fi concentrat amintirile tradiţionale privitoare la dânşii.”

(Fragmente extrase din studiile de folclor ale lingvistului Lazăr Şăineanu)


Să vedem, în continuare, ce ne spune Milorad Pavič, referitor la subiectul ”Khazari”:

„Se ştie că, atunci când e să dispară un popor, întâi dispare înalta societate şi odată cu ea şi literatura.”, afirma scriitorul sârb Milorad Pavič în romanul lexicon „Dicţionarul khazar”. 

Putem oare considera România, din punctul de vedere al literaturii şi al înaltei societăţi, că se află în afara acestei ecuaţii enunţate de Pavič ? Nicidecum !

De ce se referă Milorad Pavič la acest crud adevăr istoric ? 

În primul rând, din perspectiva ţării sale. Teritoriile nu aparţin celor care le revendică, ci numai celor care le stăpânesc ! 

De pildă, Kosovo este vatra de formare a poporului sârb. Astăzi este o zonă locuită în majoritate de albanezi musulmani. 

Sunt în istorie circumstanţe istorice care pot reformata cultural populaţii sau chiar popoare întregi. 

Dar sunt şi alte circumstanţe în care se pot împlini respectiva reformatare culturală a unui popor, precum şi recalibrarea lui intelectuală faţă de puterea de reacţie şi diminuare la adaptare. 

Este vorba de circumstanţe impuse, planificate cu atenţie şi monitorizate în detaliu. 

Cu alte cuvinte, cum poţi lua în stăpânire o ţară ? Ce faci cu poporul care o locuieşte ?

Milorad Pavič avertizează de fapt asupra celei mai teribile arme de distrugere a unui popor. Este vorba de cea mai primejdioasă realitate cu care s-ar putea confrunta un popor înainte să dispară din istorie: alterarea valorilor !

Prin alterarea valorilor, un popor poate deveni altceva în decursul timpului sau poate deveni foarte vulnerabil în perspectiva unei eventuale colonizări culturale din exterior. 

Valorile sunt forţele care modelează întreaga societate şi dau consistenţă rezistenţei în faţa presiunilor de schimbare venite din exterior. 

Când valorile din interior dispar prin marginalizare continuă, în vidul creat, pot fi aduse noi valori culturale, diferite etnic, dar şi confesional. 

În fond, procesul de romanziare s-a petrecut la fel în mai puţin de 200 de ani !

România se va destrăma tocmai din această cauză: alterarea deliberată a valorilor.

Iar această destrămare are ca punct de plecare exact profeţia lui Milorad Pavič: „Se ştie că, atunci când e să dispară un popor, întâi dispare înalta societate şi odată cu ea şi literatura.”. 

Pe internet circulă câteva articole cu argumente ample despre adevărul enunţat de Pavič. 

Iată care sunt realităţile care vor determina destrămarea ţării noastre:

„(…) în ultimul timp românii sunt goniţi din propria lor ţară prin politici care descurajează instituţia familială, concomitent cu scăderea ratei natalităţii şi implicit scăderea ratei demografice;

– crearea la nivel naţional a unei stări de sănătate precare a populaţiei prin otrăvirea hranei din comerţ cu substanţe nocive corpului uman şi slăbirea până la declin a sistemului de sănătate publică, creşterea ratei mortalităţii;

– îndobitocirea populaţiei, prin slăbirea sistemului naţional de educaţie, trecerea în umbră a valorilor umane şi mediatizarea unor nonvalori umane ca modele de viaţă pentru toate segmentele de vârstă;

– distrugerea coeziunii între cetăţeni prin cultivarea dispreţului faţă de ceea ce înseamnă românesc;

– disoluţia instituţională a statului prin reforme care au bulversat şi distrug în continuare esenţa a ceea ce înseamnă protecţia unei naţiuni: sistem judiciar, medicină, educaţie, administrare teritorială, artă etc.; ultimele bastioane a ceea ce însemna siguranţă naţională şi patriotism (internele şi apărarea) au fost distruse prin aceleaşi politici de proastă finanţare a instituţiilor şi subsalarizarea personalului acestor instituţii, fapt ce a cauzat plecarea personalului competent şi angajarea unor persoane nepregătite în domeniu, incompetente şi predispuse la corupţie – rezultatul s-a văzut !”

Alterarea culturală este determinată pe trei căi:

- Slăbirea şi aservirea economică, banul determinând chiar schimbarea etniei, după modelul clienţilor romani, care în schimbul stipendiilor se transformau în supuşi fideli ai patronului. 

Apoi avem precedentul Greciei, de stat falimentat şi apoi vândut la bucată.

- Asimilarea cu altă etnie şi aici vezi ; mediatizarea spectacolelor subculturale a programelor de divertisment cu nuanţe de mahala de etnie rromă (miss piranda, nunţi şi petreceri cu interlopi), includem aici şi muzica ca factor cultural formator (manelele).

- Diminuarea patriotismului care se manifestă prin promovarea obedienţilor politici ca mari valori pe când românii care au ceva de spus în profesia lor sunt marginalizaţi. 

Totul se aseamănă cu un genocid cultural foarte dibaci făcut.

Alterarea valorilor este primejdioasă cu atât mai mult cu cât se face cu mâna noastră. Cu sprijinul elitelor trădătoare, care pentru un zece arginţi vând tot.

Ce vor khazarii ? Patria lor ! ar putea fi răspunsul. Care patrie ? Cine sunt ei ? 

Khazarii sunt turci iudaizaţi în secolul VIII şi care au rămas aproximativ în vatra imperiului lor din Europa Orientală (Ungaria, Polonia, sudul Rusiei). Acest imperiu a existat între Marea Caspică, Munţii Caucaz şi fluviul Nistru la apus. 

Dar spaţiul românesc de azi nu a fost în afara zonei lor de stăpânire şi influenţă. 

.
Îmi amintesc de câteva precedente istorice, pentru care istoria încearcă diferite abordări. 

Sub Stalin, prin anii 1945-1948, a existat proiectul unui stat iudeu în Crimeea, dar Stalin s-a opus acestui proiect argumentând, într-un final, că există deja o republică evreiască cu centrul la Birobidjan, pe fluviul Amur, în Extremul Orient, îndepărtând acest proiect de Europa. Într-un târziu a fost îndepărtat şi el, prin otrăvire, fiind cunoscut deja publicului larg „complotul medicilor evrei de la Kremlin”.

Dar khazarii sunt poate cel mai fascinant popor din istorie. Au dispărut în aparenţă fără urmă prin anul 1000, dar au rămas totuşi aici. Prin disimulare, substituire şi întotdeauna printr-o foarte abilă şi subtilă particularitate. 

Iată un detaliu banal în aparenţă: Ungaria este o ţară catolică, dar maghiarii ardeleni sunt astăzi reformaţi. Iar partea cea mai arhaică a Transilvaniei, vechii soldaţi de frontieră, avangarda cuceririi Transilvaniei în Evul Mediu îndepărtat, este din nou aruncată în faţă ! 

Secuii, care nu sunt maghiari etnic vorbind, ci „evrei neofiţi”, după cum spun unii ardeleni, sunt îndemnaţi la nesupunere civică şi sunt invitaţi la referendum local în martie 2012, pentru mult visata autonomie. Dar se pare că nu numai Transilvania este miza, ci întreaga Românie.

De aceea, indiferent ce vor khazarii în final, ne oprim aici şi spunem o rugăciune, preluată şi ea din articolele prezente pe internet: „Te rugăm pe Tine, Prea Deşteptule Israel, Te rugăm pe Tine, Prea Descurcăreaţă Franţă (etc. că sunteţi mulţi) – fie-vă milă, o Vouă Preamăriţilor acestei lumi, de o populaţie neştiutoare dar şi nepăsătoare cu soarta ei, şi daţi-ne înapoi Preafrumoasa Grădină a Maicii Domnului şi bogăţiile ei, căci - pe principiul cade omul din pom şi păcat să nu tragă un pui de somn – noi v-am dat vouă această Grădină pe degeaba iar acum suntem goi în toate ! Iar de-o fi să nu ştim iarăşi să o gospodărim, s-o gospodăriţi voi pentru noi şi să ne culegeţi şi nouă roadele ! 

Acest mesaj nu este îndreptat împotriva vreunui popor pomenit în aceste rânduri, ci dimpotrivă, e o admiraţie pentru capacitatea altor popoare de a străluci prin bogăţiile altora !”

”Bate șaua ca să priceapă iapa” spun eu ironic în încheiere.

Sun curios să știu câți români vor citi articolul și câți vor pricepe despre ce ”iapă” este vorba. Dacă sunteți încă la ”somnul de frumusețe” vă las să dormiți liniștiți, dar să nu plângeți și să nu dați vina pe altcineva atunci când vă veți trezi și veți constata că România nu mai există !

Vizionați, vă rog,  „Evreii şi Istoria Imperiului Kazar” (History of the Khazar Empire) – Jack Otto (subtitrare in lb. romana):

surse: http://basarabialiterara.com.md/?p=37047; Autor articol, Adrian MAJURU; jurnalulbucurestiului.ro/cine-sunt-de-unde-sunt-si-ce-vor-khazarii/;

PAȘTE FERICIT ! LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE !

PAȘTE FERICIT ! LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE !

PAȘTE FERICIT !  LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE !

SEMNIFICAȚIA SIMBOLURILOR - ”LABIRINTUL”

LABIRINTUL

Desprins din foarte multe mitologii şi credinţe, Labirintul reprezintă un simbol deosebit de frecvent şi cu o arie de răspândire în toate culturile lumii. 

Labirintul este un simbol dual, al situaţiilor limită, purtător în egală măsură al durerii şi al sacralităţii; priveşte totodată simbolismul firului (al aţei), apărând în cele mai diferite contexte şi indicând întotdeauna (sub formă de lanţ, funie, frânghie sau numai ca desen grafic) legătura dintre ipostazele existenţei umane sau dintre acestea şi principiul care le animă. 

El, Labirintul, este întâlnit peste tot ca reprezentare a unei linii fără continuitate, a unui traseu mai mult sau mai puţin complicat, uneori răsucit asupra lui însuşi, ca să formeze noduri sau întortocheri, dar totdeauna vrând să semnifice „nod vital", „ganglion", în fond simbolizând o legătură, o condensare, o oprire, iar rezolvarea acestui fapt echivalând cu încetarea unei stări morale, cu o eliberare; din această pricină, grotele, cavernele, uterul matern, viscerele, motivul meandrului sau acela al liniei şerpuitoare amintesc curgerea continuă a vieţii spre moarte şi a morţii spre viaţă. 

Când Labirintul este configurat având un singur centru, el se înrudeşte teoretic cu Spirala.

Motivul Labirintului nu poate fi separat de Cultul Soarelui şi al Morţii, pentru că, în ambele cazuri, este vorba de drumuri fără sfârşit, cum este evident că nu este străin nici de cultul Marii Mame şi trebuie aşezat şi interpretat de asemenea şi în contextul motivelor care reproduc „securea cu tăiş dublu" şi „coarnele taurului". 

Până la urmă, Labirintul (grafic vorbind) este o îmbinare a două motive: cel deschis, al Spiralei, şi cel închis, al Împletirii, în care împletitura (reţeaua) creează călătorului complicaţii în aparenţă irezolvabile, care îl fac să creadă că se află într-o închisoare fără speranţă, în timp ce Spirala îi rezervă, la capătul unei lungi rătăciri şi după o îndelungată răbdare, reconfortul salvării, al eliberării.

Fiind o combinaţie a Spiralei şi a Cozii Împletite (cosiţa), Labirintul ar exprima voinţa evidentă de a figura infinitul sub cele două aspecte pe care le îmbracă în imaginaţia oamenilor: Infinitul în veşnică devenire a Spiralei, care, teoretic, nu are capăt, şi infinitul veşnicei întoarceri simbolizat de cosiţă, de funie, de frânghie. 

Pe sicrie se marchează un semn, numit „drumul vieţii", simbol al veşniciei, al „firului care nu se rupe", compus din două grupuri a câte trei linii paralele, unite între ele, la capete, prin linii diagonale simulând o ţesătură de drumuri întretăiate, pe care se poate merge la infinit; desigur că acest motiv trebuie pus în legătură cu prezenţa lui în toate culturile mediteraneene, cum tot aşa de bine poate să fie încărcat şi cu dorinţa celor vii de a împiedica „dalbul de pribeag" de a reveni printre pământeni - Ţara Oaşului. 

Pentru cine visează labirint sau drum întortocheat prin tot felul de galerii şi coridoare este semn că se va amesteca în prea multe alte treburi care nu îl privesc direct - Suceava.



sursa: http://cimec.ro/Etnografie/Antonescu-dictionar/Dictionar-de-Simboluri-Credinte-Traditionale-Romanesti-l-o.html

Cuvinte întelepte despre oameni ...

”Noi oamenii suntem fiinţe sociale. Venim pe această lume în urma acţiunii altora. 

Supravieţuim datorită celorlalţi. 

Fie că ne place, fie că nu, sunt puţine momente în viaţă când nu beneficiem de pe urma acţiunilor celorlalţi. Din acest motiv nu e deloc surprinzător că în mare parte fericirea noastră apare în contextul relaţiilor noastre cu ceilalţi” 

Dalai Lama

”Eu îmi visez picturile, iar apoi îmi pictez visele”. spunea cândva Vincent Van Gogh

METEOSENSIBILITATEA - TRATAMENTE NATURALE

Meteosensibilitatea nu este o boală, este, mai mult, o stare de disconfort care se manifesta prin stari de neliniste, dureri de cap si de oase, tulburari de somn si de concentrare, cauzate de schimbarile meteo care se produc, la un moment dat sau la trecerea de la un anotimp la altul.

Daca stiti că aveti probleme de sanatate, precum cele cardiace, reumatice si astmatice, spondiloză etc., luati in calcul faptul că, la schimbarea vremii, vă veți confrunta cu crize.

Meteosensbilitatea este un strigăt de alarma al organismului. Este consecinta unor dereglari diverse, acumulari de toxine, tensiuni fizice (musculare) si psihologice etc., care duc la o stare generala de disconfort.

Meteosensibilitatea este de 3 ori mai frecventa in cazul femeilor decât al barbatilor. 
Este mai des intalnita in cazul persoanelor care locuiesc in orase. Se presupune ca se petrece acest lucru din cauza ca isi petrec foarte mult timp in spatii inchise, iar organismul si-a pierdut capacitatea de adaptare la transformarile impuse de vreme. 

Fiecare meteosensibil are un mod unic de manifestare.


Vremea in continua racire, umezeala, cerul innorat mai tot timpul, lumina care scade in intensitate pot afecta, mai ales, persoanele care petrec foarte mult timp in casa. De aceea, medicii recomanda cel putin 30 de minute de plimbare zilnic, in aer liber, indiferent de anotimp si vreme.

Cauze si simptome

Concret, meteosensibilitatea este declansata de câmpurile electromagnetice care insotesc schimbarile meteorologice, dar si de starea generala de sanatate. Aceste câmpuri electromagnetice sunt de fapt cele care duc la variatii ale tensiunii arteriale si probleme circulatorii, la dureri de cap si stari de epuizare fizica, somnolenta, depresii, ameteli, dificultati de concentrare sau insomnie, la dureri osteoarticulare. 
Copiii care sufera de meteosensibilitate sunt somnolenti si iritabili.

Ce este de facut ?

Daca stiti ca aveti anumite probleme de sanatate, incercati sa le rezolvati la timp, nu le amanati. Ele se pot croniciza in timp, iar meteosensibilitatea le va accentua si mai tare. Nu degeaba se spune ca meteosensibilitatea ataca la punctul slab. 
Incercati sa refaceti capacitatea de adaptare a organismului dumneavoastra petrecand mai mult timp în natură. 

Faceti sport macar 30 de minute pe zi si veti observa schimbari. 

Masajul si alte metode terapeutice (electrostimulare, băi galvanice, gimnastica medicala) va pot ajuta sa depasiti aceste momente mai dificile pentru sanatatea dumneavoastra. 

Curele balneare anuale (in statiuni precum Calimanesti, Baile Herculane, Pucioasa, Govora, Amara, Sarata Monteoru), in zone ozonate, pot sa diminueze neplacerile provocate de meteosensibilitate. 

Daca schimbarile meteorologice va provoaca anxietate sau depresie, trebuie sa schimbati cateva lucruri care fac parte integranta din viata dumneavoastra: nu va uitati mai mult de 1 ora pe zi la televizor – are capacitatea de a va creste sensibilitatea la stimuli; evitati calculatorul si petreceti cât mai mult timp in natura; nu va raportati la opiniile pesimistilor – va influenteaza starea de spirit.

Peste aceste stari destul de neplacute se poate trece, in primul rand cu foarte multa vointa si constientizarea faptului ca vinovate sunt doar schimbarile din atmosfera. 

Ce mâncăm ?

Si in caz de meteosensibilitate este important ce mancam. 

Specialistii in nutritie ne spun ca trebuie sa avem o alimentatie cat mai sanatoasa, saraca in grasimi, cu multe fructe si legume si sa evitam alcoolul. 
Hipertensivii trebuie sa aiba grija in plus la temperatura alimentelor – sa nu fie foarte fierbinti – si sa nu contina condimente. 

Otetul de mere si mierea in combinatie cu legumele proaspete va ajuta sa va detoxifiati organismul.

Terapii naturiste si alternative

Sunt indicate ceaiurile calmante din levănțică si roiniță, tinctura de talpa-gastii, precum si tinctura de valeriană, care contribuie la cresterea adaptabilitatii organismului. 

Florile de soc, cozile de cirese si boabele de ienupar ajuta la echilibrarea nivelului de apa din organism si-l pastreaza sanatos. 

Aromoterapia va poate fi un real folos – genereaza o stare de relaxare si, in general, de bine. Exista in magazine pachete speciale cu arome ce se pot folosi in functie de afectiunea care va creeaza probleme.

Cu totii stim ca in ultimii ani vremea s-a inăsprit. 

Temperaturile minime iarna au coborat brusc, iar temperaturile maxime au crescut surprinzator. 

Daca o sa consultati statisticile meteo, o sa observati ca traversam o perioada cu multe extreme, care, fara sa vrem, se repercuteaza asupra starii noastre de sanatate. 
Merita sa fim atenti la aceste aspecte cu atat mai mult daca suferim de meteosensibilitate sau daca simtim ca ceva nu este in regula cu starea noastra de sanatate.

Din fericire, flora noastra ne ofera din belsug tratamente bune care pot ține în frâu disconfortul creat de meteosensibilitate. Noi doar trebuie să le cunoastem, să aflăm care sunt si cum să le folosim.

Sunatoarea are ca efect un tonus psihic pozitiv, vioiciune si optimism. Datorita acestor calitati se recomanda, sub forma de tinctura, infuzie sau pulbere, persoanelor care sufera din cauza vremii mohorate.

Tinctura de sunatoare poate fi preparata si acasa, vara, din flori de sunatoare proaspat culese, si iarna din pulbere de flori uscate, maruntite si macinate in rasnita de cafea. Se ia cate o lingurita de tinctura de patru ori pe zi in cure de cate sase saptamani, dupa care se face o pauza de doua saptamani.

Pulberea de sunatoare poate fi amestecata, in parti egale, cu pulberea de busuioc din care se ia cate un varf de lingurita, de patru ori pe zi, timp de doua luni dupa care urmeaza o pauza de zece zile.

In ceea ce priveste pulberea, rasneste doar atat cat sa-ti ajunga pentru zece zile, perioadă dupa care isi pierde calitatile terapeutice, indiferent ca e de sunatoare sau busuioc. Pulberea se pastreaza la rece, cel mai indicat in frigider, in borcane mici, bine infiletate.

Pentru o infuzie cu efect calmant garantat, amesteca parti egale de sunatoare si talpa gastii. Ceaiul preparat din acest amestec se bea o cana, seara, inainte de culcare.

La fel de neplacute sunt si durerile de oase pe care foarte multe persoane le simt puternic la schimbarea de vreme. 

Cum medicamentele sunt foarte scumpe si cel mai adesea fara eficiență, de leac raman tot varza si masajul local cu ulei de masline, anume preparat pentru masaj.

Varza se aplica pe locul dureros in mai multe straturi, dupa ce se trece cu sucitorul peste fiecare foaie. Masajul cu ulei de masline are darul de a calma si incalzi locul afectat.


Să avem, cu toții, sănătate ! 

surse: https://www.farmaciata.ro/meteosensibilitatea-un-strigat-de-alarma-al-organismului; http://www.ziare.com/viata-sanatoasa/tratament/trateaza-meteosensibilitatea-cu-remedii-naturiste;

Palatul ”Potala” – centrul spiritual al Tibetului

”Potala” este un palat din orașul Lhasa, Tibet, acum regiune autonomă a Chinei. 

Palatul este numit după Muntele Potalaka, lăcașul mistic al lui Bodhisattva Avalokiteśvara. 

Palatul Potala a fost reședința lui Dalai Lama, liderul spiritual al budismului tibetan, până în anul 1959 când a avut loc revolta tibetană, iar Dalai Lama a fugit în Dharamsala, în India.

Lozang Gyatso, al cincilea Dalai Lama a început construcția Palatului Potala în anul 1645, ca centru spiritual și politic al Tibetului. Construcția a fost terminată în anul 1694. 

În scurt timp, Potala a devenit cea mai importantă clădire din Tibet, alături de Templul Jokhang.

Palatul Potala este edificiul aflat la cea mai mare altitudine, între vechile palate ale lumii.

Palatul a fost puțin avariat din cauza rachetelor lansate de chinezi în timpul revoltei tibetane. La acel moment cam 100.000 de scripturi sacre și documente istorice din interiorul palatului au fost distruse. 

În anul 1994, Palatul Potala a intrat în Patrimoniul Mondial UNESCO. 

În ziua de astăzi palatul este muzeu, dar și un centru spiritual ce se află la o altitudine de 3.700 metri.

Structura palatului se desfășoară în plan vertical. 

Zidurile sunt înclinate asemenea fațetelor unui trunchi de piramidă. Arhitectura palatului este realizată în stilul tibetan, fundația nu atinge partea proeminentă a stâncilor, umplând adânciturile.

 

Palatul are o înălțime de 117 m și 13 etaje. Lungimea de la est până la vest este de 360 de metri. Spre palat duc trei scări de piatră pe partea frontală și două drumuri dinspre nord-vest către nord-est, care, ajungând în curte, se transformă în scări.

În interior, Potala arată destul de sumbru, uimind prin masivitate. Aici sunt scări abrupte, ferestre înguste în pereții groși de un metru, pereți nu prea înalți care susțin coloanele sculptate din lemn. 

Principalele obiecte sacre și apartamentele lui Dalai Lama se află în partea centrală a palatului, colorată în roșu-brun, numită „Palatul roșu”. 

Lângă camerele personale ale lui Dalai Lama se află stupele funerare (suburgan) ale predecesorilor săi, începând cu cel de-al cincilea Dalai Lama, a cărui stupă uimește prin splendoare: aceasta este făcută din foi de aur și acoperită cu pietre prețioase.

Palatul Potala este considerat, datorită dimensiunilor, a stilului în care este construit, precum și a operelor de artă pe care le adăpostește, drept una dintre minunile lumii.

Gigantica construcție are două părți: Palatul Alb și Palatul Roșu.

Minunatele picturi murale din interiorul palatului reprezintă o veritabilă istorie în imagini a Tibetului.

Palatul Alb a găzduit zece Dalai Lama succesivi, precum și curțile lor. De asemenea, acolo se aflau birourile guvernului tibetan, sălile de întrunire guvernamentale și alte instituții ale Tibetului. În această structură uimitoare de piatră și lemn sunt adăpostite artefacte ce ilustrează istoria, religia și cultura străvechiului Tibet. Sunt statui ale lui Budha, picturi murale și felurite obiecte de artă, realizate cu o măiestrie incredibilă și vechi de secole.

Palatul Roșu reprezintă porțiunea superioară a Palatului Potala, fiind zona în care cei cărora le-a fost conferită calitatea de Dalai Lama, de-a lungul timpului, obișnuiau să se roage. Tot această zonă a palatului era utilizată pentru studiul religiei budiste, adăpostind și mausoleele defuncților Dalai Lama. Mausoleul celui de-al cincilea Dalai Lama se află în partea de apus a palatului, are cinci etaje și este împodobit cu impresionante ornamente, confecționate din aur, diamante, perle și alte pietre prețioase. Partea superioară a Palatului Roșu cuprinde șapte acoperișuri din bronz aurit. Fiecare acoperiș auriu este decorat cu câte una până la cinci turle sub formă de floare și clopot, care mai servesc și drept paratrăsnete.

surse: https://ro.wikipedia.org/wiki/Palatul_Potala; http://www.cunoastelumea.ro/impunatorul-palat-potala-centrul-spiritual-al-tibetului

O CAFEA AROMATĂ și PARFUMATĂ pentru DUMNEAVOATRĂ !

”COPACUL MINUNAT” - poveste pentru minte si suflet

COPACII SUNT FRAȚII NOȘTRI !

EI NE OCROTESC DE FRIG, DE PLOAIE, NE RĂCORESC FRUNTEA CÂND ESTE ARȘIȚĂ, NE HRĂNESC CÂND NE ESTE FOAME.

SĂ-I RESPECTĂM ȘI SĂ-I IUBIM !
(n.m.)

”Copacul minunat”



Un ciobănaș sărman mergea toată ziua la păscut cu turma sa. Într-o bună zi, pe când oile sale pășteau pe o pajiște întinsă, păstorul zări în depărtare un copac atât de mare și frumos, încât nu-și mai putu lua ochii de la coroana sa. Tot privindu-l uimit, păstorului îi veni ideea să meargă până la copacul acela minunat și să se cațere în el. I-ar fi ușor, pentru că ramurile coroanei sale stufoase se ramificau spre cer ca scândurile unei scări. 

Ajuns lângă copac, își dădu păpucii jos și începu să se cațere. Și urcă, și urcă din creangă în creangă fără încetare, nouă zile la rând.

La un moment dat, iată că se pomeni într-o poiană întinsă, în care se zăreau nenumărate palate arămii. Și în spatele palatelor, era o pădure mare, numai cu copaci roșiatici din aramă, iar în vârful celui mai înalt copac era un cocoș de aramă, iar la baza arborelui era un izvor din care curgea aramă lichidă. Numai izvorul fremăta în tot ținutul acela încremenit, altfel nu se zărea nicio suflare de om.

Văzând acestea, băiatul își rupse o creangă arămie dintr-un copac și se apropie să-și răcorească picioarele obosite la izvor. Își muie picioarele în apa izvorului și, când le scoase, mare îi fu mirarea văzând că picioarele sale erau acoperite de aramă. Fugi speriat înapoi la copacul minunat și se uită încotro s-o apuce. Copacul se înălța până departe, la cer, unde vârfurile i se pierdeau în nori.

Acolo sus trebuie să fie și mai frumos, își spuse flăcăul, și începu să urce din nou. Și urcă, și urcă fără oprire, încă nouă zile la rând, până dădu de o altă poiană întinsă, iar aici se întindeau numai palate de argint strălucitor, iar în spatele palatelor era o pădure mare, numai cu pomi de argint, iar în vârful celui mai înalt copac era un cocoș de argint. La poalele copacului era un izvor din care curgea argint lichid. Numai izvorul fremăta în tot ținutul acela încremenit, altfel nu se zărea nicio suflare.

Când feciorul zări izvorul, alergă îndată într-acolo, să-și spele mâinile obosite. Dar pe când își scoase mâinile din apa izvorului, palmele sale erau acoperite complet cu argint strălucitor. Speriat, fugi înapoi la copacul fermecat și se uită iar încotro să apuce. Copacul minunat se înălța până departe, la cer, unde vârfurile i se pierdeau în nori.

Acolo sus trebuie să fie și mai frumos, își spuse flăcăul, și începu să urce din nou. Și urcă, și urcă iar nouă zile la rând, până băgă de seamă că ajunse în vârful copacului. Iar acolo se deschise o altă poiană întinsă, unde se înălțau nenumărate palate, numai și numai din aur. Iar în spatele palatelor era o pădure întinsă, cu copaci de aur, iar în vârful celui mai înalt copac era un cocoș de aur. Chiar la picioarele cocoșului susura un izvor din care curgea aur curat. Numai izvorul fremăta în tot ținutul acela încremenit, altfel nu se zărea nicio suflare.

Fiind obosit, feciorul își rupse o creangă aurie dintr-un copac și se apropie de izvor. Își scoase căciula și își muie părul în apa izvorului. Când se ridică, observă că pletele sale erau poleite numai și numai cu aur strălucitor. Își îndesă căciula pe creștet și alergă înapoi la copacul fermecat, începând să coboare degrabă înapoi, spre pământ.

Și coborî înapoi toată calea ce-o urcase, și parcă nu mai simțea nicio urmă de oboseală. Dar când în sfârșit ajunse în poiana unde își lăsase turma, oile sale nu mai erau nicăieri. Privi în jur și văzu deodată o localitate. Atunci băgă el de seamă că ajunse de fapt într-un alt ținut. 

Ei, oare ce-i de făcut acum ? Se gândi el ce se gândi, apoi se hotărî să meargă într-acolo și să intre slugă la cineva înstărit. Își ascunse cele trei ramuri în haină și își făcu dintr-un petec o pereche de mănuși, ca să-și ascundă mâinile argintii.

Tocmai pe când feciorul ajunse în oraș, bucătarul regelui căuta o slugă credincioasă și nu găsea pe nimeni potrivit. Dar iată că îi ieși feciorul nostru în cale și îl întrebă dacă nu vrea cumva să câștige bani frumoși lucrând pentru el. Băiatul fu fericit din cale afară, dar îl rugă pe bucătar să îl primească numai dacă îl va lăsa să nu-și scoată niciodată pălăria, haina, mănușile și cizmele. Bucătarului nu-i prea conveni condiția asta stranie, dar cum nu găsea pe nimeni mai bun, trebui să accepte. 

”Îl voi pune să lucreze numai în bucătărie, acolo oricum nu-l vede nimeni”, își spuse bucătarul. 

Și așa lucrară împreună o bucată bună de vreme. Băiatul era harnic, punctual și nu ieșea din vorba bucătarului, încât acesta îl luă la suflet.

Toate astea se întâmplau în vremea când în regat se perindau cavaleri și grofi nenumărați, care încercau să urce Muntele de Cristal în vârful căruia locuia fiica cea frumoasă a regelui, pentru a-i cere mâna. 

Mulți cavaleri neînfricați și-au încercat norocul urcând muntele alunecos, dar toți sfârșeau rupându-și gâtlejurile pe stâncile abrupte și alunecoase. 

Auzind toate astea, băiatul nostru îl rugă într-o bună zi pe bucătar să-l lase să urmărească și el ce se întâmplă la Muntele de Cristal. Bucătarul fu surprins, dar îi dădu voie, avertizându-l numai să stea ascuns, ca nu cumva să-l zărească cineva. Băiatul făgădui și merse la poalele Muntelui de cristal în vârful căruia locuia fata împăratului.
Acolo făceau deja coadă cavaleri și prinți, pregătiți cu încălțări speciale și armuri, pentru a urca pe Muntele de Cristal. Nici nu ajunseră bine pe la mijlocul muntelui, când unul dintre ei alunecă și se prăvăli de-a dura, încât îi doborî pe toți ceilalți la rând, astfel că mulți pieriră pe loc. 

Văzând toate astea, feciorul nostru își spuse în gând: ”oare ce-ar fi dacă ai încerca și tu ?” Nici nu-și termină gândul, că își și dădu haina, cizmele și căciula jos, își luă nuielușa de aramă cu el și începu să urce pe muntele de cristal. Până să îl zărească cineva, flăcăul era deja departe, sus pe munte. 

Cavalerii se mirau la așa o vedere și nu le venea să-și creadă ochilor. Băiatul urca pe munte curajos, iar cristalul alunecos se prefăcea parcă în ceară moale sub picioarele sale de aramă, astfel că nici vorbă să alunece. 

Ajuns în vârful muntelui, îi dărui fetei de împărat nuielușa de aramă, apoi coborî de-ndată și se făcu nevăzut, încât niciunul dintre cei prezenți nu avea habar cine a fost curajosul tânăr.

Feciorul nostru își luă iar căciula, își puse cizmele și își acoperi mâinile de aur cu mânuși, apoi fugi în bucătărie. 

Nu trecu mult și bucătarul veni să îi povestească băiatului minunea de care vorbea tot ținutul: cum un fecior neasemuit de frumos, cu picioare de aramă, mâini de argint și păr de aur urcă până sus pe muntele de cristal, îi dărui fetei de împărat o nuia de aramă, apoi coborî muntele cât ai clipi și se făcu nevăzut.

Bucătarul îl întrebă pe fecior dacă văzuse și el toate astea din ascunzătoarea lui. Băiatul spuse sincer: ”nu, n-am văzut toată întâmplarea, ci chiar eu am fost acela”. Dar bucătarul neîncrezător pufni în râs și spuse-ntr-o doară: ”ei, asta-i bună,, atunci eu aș fi un boier tare bogat”.

A doua zi, se adunară și mai mulți cavaleri veniți din toată lumea ca să încerce să ajungă la fata împăratului de pe Muntele de cristal. Băiatul nostru îl rugă încă o dată pe bucătar să îl lase să meargă să privească totul din ascunzătoare. 

Nici de data asta bucătarul nu îl putu refuza, dar îl avertiză din nou să stea ascuns, ca nu cumva să îl zărească cineva. Băiatul făgădui încă o dată și alergă în ascunzătoarea sa. 

Cavalerii se pregătiră din nou de urcuș, dar nici nu începură să se cațere pe Muntele de cristal, că și alunecară toți la rând, încât unii rămaseră pe loc fără suflare. 

Văzând astea, băiatul nu ezită și își dădu iar haina, încălțările și căciula jos, își luă nuiaua de argint și începu să urce a doua oară pe muntele de cristal. Flăcăul urca liniștit și fără teamă, de parcă muntele de cristal s-ar fi prefăcut în ceară moale sub pașii săi. Ajuns la fata împăratului, îi dărui acesteia nuielușa de argint și, înainte ca fata să îl apuce de mână, coborî ca fulgerul și se pierdu în mulțime. Își apucă hainele și se grăbi spre casa bucătarului.

Nu trecu mult și iată că bucătarul veni într-un suflet să-i povestească iar grozăvia ce se întâmplă, când feciorul neasemuit de frumos, cu picioare de aramă, mâini de argint și părul de aur urcă a doua oară pe muntele de cristal și îi dărui fetei de împărat o nuia numai și numai de argint, iar apoi coborî cât ai zice pește și se făcu nevăzut. Îl întrebă pe băiat dacă văzuse și el toate acestea, iar băiatul îi răspunse și de data aceasta foarte sincer: ”nu, n-am văzut totul, ci chiar eu am fost acela”. Bucătarul pufni din nou în râs și zise-n glumă: ”ei, atunci eu aș fi un om tare bogat”.

În a treia zi, cavaleri din tot ținutul se adunară iar la poalele Muntelui de cristal, hotărâți să-și încerce încă o dată norocul. 

Feciorul nostru merse iar la stăpânul său și îl rugă să îl lase și pe el să vadă toată tărășenia, iar bucătarul se învoi, dar îl avertiză să stea ascuns, nu care cumva să îl zărească cineva. Zis și făcut, și feciorul merse degrabă în ascunzătoarea sa. Ca și până atunci, cavalerii încercară să urce stâncile alunecoase, dar de îndată se prăvăliră unii peste alții la baza muntelui, iar unii își găsiră pe loc sfârșitul. 

Văzând toate acestea, băiatul își lepădă pe îndată mantaua, încălțările și căciula, își luă nuiaua de aur și începu să urce ușor ca un fulg pe Muntele de cristal. Pe măsură ce pășea, cristalul parcă se prefăcea în ceară moale, urmele pașilor săi rămânând în urmă, iar el urca sigur și iute, până ajunse iar la fata de împărat. Îi întinse fetei nuielușa de aur, iar pe când aceasta îl apucă de mână, băiatul se și făcu nevăzut, coborând ca fulgerul pe munte în jos. Își luă din nou veșmintele cele vechi și fugi înapoi la bucătărie, înainte ca cineva să îi dea de urmă.

Nici nu ajunse bine, că veni și bucătarul acasă și se apucă să îi povestească într-un suflet despre feciorul chipeș cu picioare de aramă, mâini de argint și păr de aur care urcă din nou la fata împăratului și îi dărui de data aceasta o nuia de aur. Îl întrebă pe feciorul nostru dacă văzu și el minunăția, iar băiatul răspunse sincer, ca de fiecare dată: ”nu, n-am văzut nimic, chiar eu am fost acela”. Bucătarul nostru pufni din nou în râs și spuse neîncrezător: ”ei, daca asta ar fi adevărat, eu aș fi un boier putred de bogat”.

Împăratul și fiica lui erau însă tare triști că feciorul cel chipeș dispăru de fiecare dată de parcă l-ar fi mâncat pământul. Așa că împăratul dădu sfoară-n țară: toți feciorii din împărăția sa să se arate negreșit la palat desculți, fără mănuși și cu capetele descoperite. 

Așa că toți feciorii din împărăție se perindară în șir prin fața împăratului, dar numai de cel căutat nu era nici urmă. Când șirul se sfârși, împăratul întrebă dacă într-adevăr fură toți tinerii și nu mai rămase în împărăția sa vreun fecior care să nu se fi arătat la palat. 

Auzind acestea, bucătarul merse la împărat și îi spuse umil: ”mărite împărate, mai este un fecior credincios și harnic care îmi este slugă în bucătărie. Dar el sigur nu este cel pe care îl căutați, pentru că sărmanul are un chip atât de pocit, încât a intrat la mine în ucenicie numai cu condiția să nu își dea niciodată jos haina, cizmele, mănușile și căciula”.

Auzind acestea, împăratul vru să-l vadă cu ochii lui, iar fiica sa își spuse bucuroasă în gând : ”ba, s-ar putea să fie chiar el”. 

Bucătarul trebui să rămână la palat, în timp ce împăratul trimise un servitor să îl aducă pe ajutorul său. 

Feciorul sărman era murdar ca vai de el. Văzându-l, împăratul în întrebă: ”ești tu oare acela care a urcat de trei ori muntele de cristal, până la fiica mea ?”.  ”Da, mărite împărate, chiar eu sunt acela”, răspunse sincer feciorul, ”și i-am mărturisit asta de fiecare dată stăpânului meu”. 

Auzind răspunsul băiatului, bucătarului i se muiară genunchii: ”dar cum îndrăznești să vorbești astfel ?” zise el indignat. 

Împăratul îi porunci pe îndată feciorului: ”dă-ți pe-ndată căciula, mănușile și cizmele jos !” 

De îndată ce băiatul își lepădă hainele ponosite, se arătă în toată frumusețea lui: cu picioarele de aramă, mâinile de argint și păru de aur strălucitor. Îi ceru mâna fetei de împărat și tot ținutul sărbători minunea.

Se făcu numaidecât o nuntă mare, ca în povești, iar nu mult după aceea, împăratul bătrân își lăsă împărăția în mâinile ginerelui.

”Ei, acum crezi că eu am fost cel care a urcat de trei ori Muntele de cristal ?”, îl întrebă feciorul pe bucătar. 

”Dacă nici acum n-aș crede, oare ce aș mai putea crede oare ?” spuse bucătarul și își ceru iertare pentru necredința lui. 

”Acum vei fi în sfârșit un boier bogat, așa cum ți-ai dorit întotdeauna, și vei conduce peste toți bucătarii din împărăție”.

Într-o bună zi, soția sa, fiica împăratului, vru însă să știe de unde a avut feciorul cele trei nuiele și cum s-a pomenit el cu picioarele de aramă, mâinile de argint și părul de aur. 

”Asta îți voi arăta”, spuse tânărul împărat, ”și vei vedea cu ochii tăi cum s-a petrecut totul”. 

Băiatul vru să-și ducă soția la copacul minunat și să urce împreună în cele trei coline fermecate ca să-i înfățișeze toate acele minunății. Dar când ajunseră în câmpul unde păștea odinioară turma sa, nu mai era nici urmă de copac. Ba mai mult, întrebând în jur, nimeni nu văzuse și nu auzise vreodată de așa un copac minunat.




Poveste culeasă de Josef Haltrich




Josef Haltrich (Reghin/22 iulie 1822 - Șaeș, 17 mai 1886), cărturarul cu inimă de copil, este cel mai renumit povestitor al sașilor, cel care a cules un adevărat tezaur ce cuprinde basme, legende și povestiri populare ale sașilor din Transilvania. Haltrich a fost pedagog, filolog, preot și etnograf sas, culegător de poezii și povești populare săsești.




sursa: https://povestisasesti.com/2015/12/03/copacul-minunat/