IARNA NU SE DEZMINTE ... RECE, SOBRĂ DAR ȘI SPECTACULOASĂ

IARNA UNEORI NE SURPRINDE CU SPECTACOLUL EI ... ATUNCI CÂND SE LASĂ CUPRINSĂ DE BRAȚELE CALDE ALE SOARELUI SE ÎMBUJOREAZĂ LA FEL CA O FEMEIE ÎNDRĂGOSTITĂ ...

UMBRELE TRECUTULUI NUMAI PRIN IUBIRE LE POȚI DEPĂȘI !

Iuliana și Radu s-au cunoscut și s-au iubit de pe vremea când erau elevi la liceu.

De când era copil, Iuliana dorea să devină dansatoare. Visa să facă parte dint-o trupă de balet renumită și să danseze pe toate scenele lumii. Vroia să fie cea mai bună, perfectă, încât publicul să o aprecieze și s-o iubească.  Prin dans ea își putea exprima emoțiile, gândurile. Din păcate, visul Iulianei nu s-a împlnit.

Când era tânăr, Radu dorea să trăiască la maxim. Nu-i păsa ce făcea, atâta timp cât o făcea cu toată inima și se bucura de fiecare secundă. Nu se gândea nici un moment că într-o zi va îmbătrâni și nu va mai putea să se bucure la fel. Pentru el, viața trebuia trăită și atât. Până s-a întâmplat accidentul.

La începutul vieții lor împreună, Iuliana și Radu au fost implicați într-un accident. Un accident care le-a schimbat în mod inevitabil viața.

O singură secundă de neatenție la volanul mașinii, a provocat, pe unul dintre cele mai aglomerate bulevarde din oraș, un accident grav. 

Din cauza accidentului, Iuliana nu a mai putut dansa. Era norocoasă totuși că putea să meargă.

Radu și-a dat seama că în viață există câteva lucruri foarte importante de care trebuia să țină seama. Viața nu este doar o continuă distracție, așa cum o vedea el atunci, prin ochii unui tânăr.

Atunci, după accident, Radu s-a schimbat irevocabil, vedea viața cu alți ochi. Nimic nu mai era la fel ca înainte de accident. Devenise peste noapte foarte matur la minte. A terminat cu bine facultatea, apoi și-a găsit un loc de muncă.

Oare de ce unii oameni se maturizează doar atunci când sunt loviți de soartă !?

Visele din copilarie ale Iulianei și ale lui Radu au devenit umbrele care i-au însoțit pentru tot restul vieții lor. Singura lor alinare a fost și este iubirea pe care o au unul față de celălalt.

Acum, la bătrânețe, când ei stau unul în brațele celuilalt și își amintesc acel accident îngrozitor care le-au frânt atâtea vise, oftează cu melancolie: ”Of, Doamne, bine că am rămas în viață și ne iubim la fel de mult acum, ca și atunci”.

adaptare: D.Roman

21 IANUARIE - ZIUA MONDIALĂ A ÎMBRĂȚIȘĂRII

HAIDEȚI, MĂCAR O ZI PE AN, NOI OAMENII, SĂ UITĂM DE TOATE RĂUTĂȚILE ȘI SĂ NE ÎMBRĂȚIȘĂM CU SINCERITATE, AȘA CUM TOATE VIEȚUITOARELE PĂMÂNTULUI O FAC MEREU  !

AFARĂ NINGE LINIȘTIT, ÎN CASĂ ESTE CALD ȘI BINE !

ESTE ATÂT DE UȘOR SĂ-I RESPECTĂM PE CEI DIN JURUL NOSTRU ...TREBUIE DOAR SĂ GÂNDIM ȘI SĂ VREM ACEST LUCRU

Este atât de ușor să-i repectăm pe cei din jurul nostru, trebuie doar să gândim la acest lucru și să vrem să-l punem în aplicare.

Vi-i dau ca exemplu pe niponi. Un popor care trăiește de veacuri, cocoțat pe stâncile câtorva insule, fără a avea pământuri întinse și mănoase, păduri stufoase, ape curgătoare, bogății subterane ca în România, dar au în schimb voință, bun-simț și dragoste pentru locurile unde s-au născut și trăiesc, pentru semenii în mijlocul cărora muncesc, pentru tradițiile strămoșești, pentru tot ceea ce îi înconjoară, pentru bucuria de a trăi în pace alături de semenii lor.

Japonia este uimitoare din nenumărate motive :

Grija și respectul pentru ceilalți.

În Japonia, oamenii acționează gândindu-se tot timpul și la cei din jurul lor, în loc să se gândească numai la ei. 

Vă dau un exemplu banal, cum ar fi să permiteți oamenilor  să circule pe scara rulantă. În alte țări, poți chiar să-i atenționezi și nimeni nu te va asculta. 

În Japonia, în mod instinctiv, fiecare face ceea ce trebuie pentru ca și toți ceilalți să aibă o viața mai ușoară. Și acest lucru este valabil în orice împrejurare. 

Poți să ațipești în vagonul de metrou, deoarece oamenii păstrează liniștea. 

Vă puteți bucura de străzi curate, pentru că oamenii sunt atenți și nu fac gunoi. 

Poți simți că ai prerogative regale, pentru că oamenii te vor servi cu un zâmbet și o reverență.

Cultura respectului creează o atmosferă incredibil de sigură, care duce la miracole moderne.

Într-o cafenea aglomerată vă puteți lăsa telefonul sau laptopul și nu vă vor fi furate.

Poți să-ți parchezi bicicleta afară, pe stradă,  și o vei găsi la locul ei când te vei întoarce. Chiar dacă oricine poate pleca cu ea, în Japonia nu se întâmplă niciodată acest lucru. Poți găsi chiar și scutere pe stradă cu cheile lăsate în contact, dar nimeni, în afară de proprietari, nu v-a umbla la ele.

Când cultivi o societate în care oamenilor le pasă de ceilalți, viața este mai bună pentru toată lumea. 

 Este o lecție pe care restul lumii, o poate învăța de la Japonia. 

D.Roman

E FRIG LA TINE ? EU MI-AM PUS CĂCIULIȚĂ ... ESTE FOARTE FRIG AICI

CUM ARĂTAU DACII ȘI CE RELIGIE AVEAU

Dacii iubeau culorile GALBEN, ROȘU, ALBASTRU. Aceste culori apăreau în vestimentația dar și în Stindardul de luptă al dacilor. 

- ALBASTRUL reprezenta aerul, cel mai nobil element şi simboliza blândeţea, frumuseţea şi buna credinţă.

- GALBENUL reprezenta forţa, bogăţia şi puritatea.

- ROŞUL era simbolul măririi, al bucuriei, îndrăznelii şi generozităţii. Simboliza, de asemenea, sângele vărsat în lupte.
Religia geto-dacilor era o religie a belşugului, a exuberanţei, a evlaviei şi a dreptăţii.
Se ştie că geto-dacii, ca şi tracii, cre­deau în nemurirea sufletului, ba chiar că au descoperit – ca de pildă Zalmoxis – modul de a continua existenţa după moarte.
Geto-dacii făceau parte din marea familie a tracilor. 
Grecii, fără să-i cunoască îndestul de aproape ca să-i singularizeze mai mult, i-au socotit că sunt traci. 
Dacă într-adevăr geto-dacii trebuie înglobaţi între traci, atunci, după afirmaţiile lui Firmicus Maternus, că „în Tracia toţi se nasc roşcovani”, şi după spusele lui Clement Alexandrinul, că tracii îşi închipuie că zeii lor sunt „roşcaţi” şi cu ochi albaştri, atunci ne aflăm în faţa unui adevăr vizând fizionomia geto-dacilor.

Familii de daci și copiii lor

Cunoaşterea civilizaţiei geto-dace a făcut progrese considerabile în ultimii ani, datorită interesului istoricilor români şi străini pentru descoperirea acestei civilizaţii străvechi şi enigmatice. 

Astfel, se vorbeşte astăzi despre pregeto-daci (mil. III - II î.Hr.), de geto-dacii străvechi (sec. XVIII - XII î.Hr.), de geto-dacii vechi (sec. XII -VII î.Hr.) şi, în fine, de geto-dacii contemporani civilizaţiei greceşti (sec. VII î.Hr., sec. II - III d.Hr.).


La fel ca în toate civilizaţiile străvechi şi antice, religia a avut un rol special în menţinerea şi cultivarea virtuţilor la geto-daci, a valorilor lor morale, a speranţei în nemurire şi a cinstirii înaintaşilor. 
Dat fiind însă faptul că spaţiul carpato-danubiano-pontic era mult mai propice unei religii omogene faţă de ţinuturile sud-danubiene unde sincretismul şi schimburile de valori religioase erau destul de frecvente, ultimele cercetări au dovedit că fenomenul religios geto-dacic trebuie studiat cu mai multă atenţie întrucât el prezintă trăsături cu totul specifice.
Cele mai vechi izvoare pentru cunoaşterea religiei geto-dacilor le-au constituit multă vreme unele fragmente literare de la Herodot şi Strabo, deşi numele geto-dacilor apare şi la Sofocle, Menandru, Trogus Pompeius şi alţii. 

Astăzi însă afirmaţiile istoricilor despre religia şi obiceiurile religioase ale geto-dacilor sunt întemeiate pe numeroase des­coperiri arheologice, care completează cu detalii preţioase tabloul general, şi de multe ori vag sau confuz, pe care ni l-au lăsat autorii antici greci şi romani. 

Se poate vorbi deci, astăzi, de divinităţi, sanctuare, preoţie, jertfe, obiceiuri funerare şi credinţa într-o viaţă viitoare la geto-daci, cu mai multă precizie decât în trecut, chiar, decât acum 30-40 de ani.

Marele Zeu şi Marea Zeiţă 

Tot în urma cercetărilor mai noi s-a ajuns la concluzia că geto-dacii credeau într-un zeu suprem, reprezen­tat ca persoană bărbătească, uneori având barbă, iar alteori, nu. 
În unele reprezentări acesta apare în maiestate, adică aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având în mâna stîngă un arc. Un şarpe coboară spre capul calului. Mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vul­turul ţine în cioc un peşte atunci când simbolizează singur divinitatea amintită, iar în gheare ţine un iepure. 
Acest zeu este stăpânul cerului, al apelor şi al pământului, patronul aristocraţiei militare. El putea avea însă atribute uraniene, solare şi soteriologice, asemenea altor divinităţi similare din lumea tracă sau cea grecească.
Numele adevărat al divinităţii supreme geto-dace pare să rămână în continuare necunoscut, dacă nu se acceptă opinia scriitorilor antici că acesta ar fi fost cel de Gebeleizis. 

Putem reţine însă că oricare va fi fost mumele străvechi al divinităţii supreme geto-dace, acel nume a fost înlocuit cu acela de Zalmoxis, în perioada mai nouă, monoteistă.


Divinitatea supremă bărbătească a geto-dacilor era însoţită de o ipostază feminină, anume de Marea Zeiţă. 

Reprezentările vechi, desco­perite în ultima vreme, ne-o înfăţişează sub chipul unei femei „cu faţa rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul lung împletit în două cosiţe ori împărţit în două mari bucle ce-i încadrează faţa”. În anumite situaţii, zeiţa apare încadrată de două animale sacre – cervidee –, sau de un cerb şi un şarpe. Alteori zeiţa apare în poziţie de invocare, cu mâinile ridicate până la umeri, ţinând în dreapta un şarpe al cărui cap atârnă la picioarele ei, iar în stinga, un vas cu două toarte, de forma unei amfore mici. Zeiţa mai apare încadrată şi de două pă­sări – probabil porumbei. Prin urmare, „panteonul dacic antropomorfizat era dominat de un zeu şi de o zeiţă supremă, chiar dacă nu le cunoaştem numele”.

Faţă de această nouă concluzie a cercetărilor de ultimă oră în do­meniul religiei geto-dacilor, trebuie reţinut faptul că nu se exclude tendinţa spre monoteism a geto-dacilor, fiindcă o divinitate feminină în compania unei divinităţi bărbăteşti nu diminuează nicidecum puterea supremă a Marelui Zeu. De exemplu, existenţa Herei – ba chiar şi a celorlalţi zei – nu cauzează o diminuare considerabilă a puterii supreme pe care o deţinea incontestabil Zeus în mitologia greacă.


Subliniem, în fine, ca geto-dacii încă din timpuri străvechi adorau un zeu suprem, că ei nu au divulgat numele divinităţii lor supreme şi că zeul suprem putea să aibă lângă sine o zeiţă, o Mare Zeiţă, patroana fertilităţii. 

Cu vremea se restrânge însă imaginea zeiţei feminine, mai ales în perioada luptelor dintre daci şi vecinii lor, când spiritul de sacrificiu, propriu vitejilor, trebuia stimulat prin credinţa într-o divinitate pururea biruitoare.


Este posibil ca Zalmoxis să fi fost un mare profet şi reformator al religiei geto-dacilor. Dacă lucrurile stau aşa, atunci el a sistema­tizat credinţele geto-dacilor – cel puţin – sau a descoperit acestora nu atât credinţa în zei, cât credinţa în nemurirea sufletului. Nu este, atunci, întâmplătoare divinizarea lui în mijlocul unui popor de adepţi credincioşi.

Gebeleizis sau Nebeleizis ar fi o altă denumire a lui Zalmoxis, sau poate denumirea adevărată a divinităţii naturiste supreme a geto-dacilor.

Istoricul Dan Oltean spune următoarele despre Zeul ZALMOXIS :

Despre perioada în care a trăit Zalmoxis, informații foarte prețioase și indirecte ne oferă părintele istoriei Herodot. Acesta precizează că geții au opus rezistență în fața armatei persane de 700 000 de ostași, fiind călăuziți de principii morale, militare și religioase insuflate de Zalmoxis.

Expediția lui Darius prin ținuturile dobrogene este plasată de cei mai mulți istorici în anul 514 î.e.n. În acel an, Zalmoxis nu se mai afla în viață fiindcă Herodot nu îl menționează ca pe un actant direct în lupta antipersană.

Așadar, Zalmoxis a trăit înaintea atacului persan, în timpul secolului al VII-lea sau la începutul secolului al VI-lea î.e.n.

Călătoria lui Herodot pe urmele armatelor persane din Europa de Est a fost efectuată la jumătatea secolului al V-lea î.e.n.

După mai bine de un secol de la derularea expediției persane și după circa 150 de ani de la dispariția fizică a lui Zalmoxis, Herodot culege de la „grecii care locuiesc în Hellespont și în Pont” („Istorii”, 4, 95) informații dintre cele mai contradictorii despre conducătorul geților. Grecii din coloniile pontice auziseră de Zalmoxis, dar credeau că „ar fi trăit în robie ca sclav al lui Pitagora”. O asemenea părere este falsă pentru că Pitagora a trăit pe vremea campaniei lui Darius, între anii 571 – 496 î.e.n. Zalmoxis și Pitagora nu au fost contemporani și evident nu au avut cum să se întâlnească pe pământ.

Pentru a nu fi ridiculizat de cititorii săi din Grecia continentală, Herodot se delimitează de această istorisire pontică și afirmă cu tărie: „Socot că acest Zalmoxis a trăit înainte de Pitagora”. Totuși, confuzia voită a lui Herodot în ce privește contemporaneitatea lui Zalmoxis și Pitagora, dar mai ales presupusa sclavie a prințului get au fost considerate de cei mai mulți plagiatori greci ca dovezi de patriotism și au fost preluate integral.

Geniul lui Platon l-a împiedicat pe acesta să se preteze la astfel de concluzii patriotice. Platon este singurul grec care nu-l menționează pe Zalmoxis ca discipol al lui Pitagora, ci dimpotrivă arată influențe cu totul opuse.

Zalmoxis a întemeiat regatul getic pe parcursul secolului al VII-lea î.e.n., când Imperiul Asirian era în criză și când dușmanii săi nordici și estici îi aplicau loviturile fatale. În această acalmie istorică ce a cuprins estul Europei s-a produs și expansiunea grecească pe coastele Mediteranei, dar și pe țărmurile Mării Negre.

Fondarea de către Zalmoxis a regatului getic lângă gurile Dunării în secolul al VII-lea a întrunit condiții geopolitice similare cu cele ale regatului burebistian din secolul I î.e.n. Burebista a izbutit să alcătuiască marele său regat dacic doar după ce în est armatele lui Mithridades au fost zdrobite de romani, doar după ce Marius și Sula şi apoi Pompei și Caesar au purtat pe teritoriul italic războaie crâncene, în care au murit sute de mii de cetățeni și doar după ce în vest puterea celților a fost măcinată de invazia triburilor cimbrilor și teutonilor.

Zalmoxis nu a fost contemporanul lui Pitagora, ci al filosofilor din secolul al VII-lea, Thales din Milet (cca 624 ‒ 546 î.e.n.) și Anaximandru(cca 610 ‒ 546 î.e.n.). Conform ultimelor deducții istorice, putem considera că Zalmoxis a putut viețui între anii 670 ‒ 600 î.e.n. sau cel mai târziu între anii 660 ‒ 590 î.e.n. Regele și daimonul get a trăit cu o generație înaintea lui Pitagora.

Zalmoxis are în aparență o înfățișare neobișnuită. O parte din părul bogat al regelui îi acoperă tâmplele, iar cea mai mare parte din podoaba capilară este strânsă în vârful capului. O șuviță lungă îi cade pe frunte. Acest tip de coafură era specifică tracilor din vremea lui Homer, fiind denumită de acesta cu termenul grec de akrokomoi (care își ridică părul în vârful capului ‒ „Iliada”, 4, 553).

Așadar, observăm că Zalmoxis nu purta pileus (căciuliță), ca și regii daci din epoca Burebista-Decebalus, dar își lega părul în formă de pileus. Ducând raționamentul mai departe, nu este exclus ca Zalmoxis să facă parte din clasa akrokomoi-lor, tot așa cum regii Burebista, Deceneus și Decebalus făceau parte din clasa pileati-lor.

Arhitectura sacră a geto-dacilor a dezvăluit preocuparea atentă a geto-dacilor pentru cunoştinţele astronomice şi astrologice.

Astfel, sanc­tuarul cel mai vechi din Europa este sanctuarul patrulater de la Parţa, jud. Timiş, format din două încăperi. El are dimensiunile de 14 X 7,50 m. În una dintre aceste încăperi s-a descoperit un altar monumental con­struit din lut ars, de formă paralelipipedică: 1, 50 X 1,70 X 1,35 X 0,50 m, dedicat cuplului divin, după cum o arată statuia dublă ata­şată lui.

A doua încăpere avea amenajate vetre speciale pentru jertfă, unde s-au găsit vase şi oase calcinate. Sanctuarul datează din anii 3000 – 2850 î.Hr.

La Căscioarele s-a descoperit un locaş rectangular, iar la Sălacea (jud. Bihor) s-a descoperit în 1968 un templu megaron, adică un templu de formă rectangulară, cu vestibul deschis.

La fel, la Sărata-Monteoru s-au descoperit alte sanctuare, având o construcţie diferită de aceea a locuinţelor din epoca bronzului, epoca de atunci.

Dar cele mai impresionante sanctuare s-au descoperit în incinta sacră de la Grădiştea de Munte şi în apropiere, în număr de nouă, având forma de patrulater. Acestea erau prevăzute cu coloane pentru susţinerea acoperişului în două ape.

Sanctuarul V sau sanctuarul mare de pe terasa a X-a este considerat a fi „cel mai monumental din întreaga incintă a Sarmizegetusei”.

Astfel, pe suprafaţa acestui sanctuar au fost descope­rite 33 discuri de andezit având diametre între 2,05 - 2,55 metri, cu o grosime de 35 cm. Suprafaţa netezită a discurilor denotă o tehnică de construcţie avansată. Este posibil ca acest sanctuar să fi avut dimensiunea 38 X 26 m, având axul lung orientat pe direcţia NE - SV, adică ţinând seama de răsăritul şi apusul soarelui.

Au existat şi alte sanctuare în lumea geto-dacă, unele de formă circulară. Acestea formează un mare complex în munţii Sebeşului, dar n-au lipsit nici din alte ţinuturi ale Daciei.

La Grădiştea de Munte s-au descoperit până în prezent două sanctuare circulare, unul complex şi al­tul simplu, şi care au trezit interesul multor cercetători.

Sanctuarele circulare sunt interpretate ca temple-calendar ale dacilor, în a căror construcţie s-au sintetizat uriaşe cunoştinţe matematice şi astronomice, dar mai cu seamă religioase, care ne scapă astăzi.

O altă categorie de sanctuare dace sunt sanctuarele absidate. Sunt clădiri patrulatere terminate printr-o absidă, fiind orientate pe direcţia NE - SV. Acestea ar fi o consecinţă a cultului cabirilor din Samo-thrake.

Un exemplu de astfel de sanctuar dacic s-a descoperit la Po­peşti, fiind o clădire de 11 X 7,5 m, cu absidă orientată pe direcţia NV - SE, având două încăperi, absida servind drept cella (cea mai sfântă încăpere) şi conţinând două vetre de cult, dintre care una ornamentată.

Cel mai frumos sanctuar din această categorie este acela descoperit la Pecica, pe acropola cetăţii, tot cu două vetre de cult, dintre care una portativă servind drept altar. Este singura clădire având pereţii orna­mentaţi cu motive în relief şi datează din sec. I d.Hr.

Arta construcţiei sanctuarelor dacice beneficiază în continuare de atenţia specialiştilor. Viitorul va deschide o pagină inedită pentru cunoaşterea ei. Au existat şi grote sacre şi înălţimi sfinte.

Sacerdoţiul

Nu încape îndoială că acolo unde se aduc jertfe sunt şi jertfitori. Religia geto-dacilor era o religie a jertfelor, între care şi jertfe ome­neşti ; acestea însă erau rare şi dictate de interese comune presante. Preoţii se alegeau din castele tarabostes şi pilleati.

Marele preot prin excelenţă al dacilor a fost, de bună seamă, per­sonajul cunoscut în antichitate sub numele de Zalmoxis. Dar el presu­pune o castă preoţească în fruntea căreia stă şi pe care o conduce prin cunoştinţele sale vaste, prin darurile speciale sufleteşti de care dispune şi, mai ales, prin puritatea sa care-i permite cea mai directă legătură cu divinitatea supremă.

Preoţimea în frunte cu marele preot a ju­cat un rol important în viaţa geto-dacilor, nu numai în vremea lui Burebista, ci şi mult mai înainte, dovadă fiind chiar textul lui Strabon, care ne vorbeşte de rolul jucat pe lângă rege de însuşi Zalmoxis, despre care Herodot ne spune că a trăit cu mult înainte de Pythagoras.

Cei mai cunoscuţi „mari preoţi” ai dacilor după Zalmoxis au fost Deceneu şi Comosicus. Se mai aminteşte şi de un Zenfa sau Seuthes. Ei au fost sfetnici de mâna întâi, oameni de vază, înconjuraţi de o aure­olă sacră.

Preoţii daci au fost consideraţi a fi avut asemănări cu druizii celţilor.

Dacă avem în vedere cele spuse de Strabon şi de Iordanes, observăm că preoţii daci erau mult mai apropiaţi de popor.

Mai mult chiar, Iosif Flaviu făcea comparaţie între esenieni şi persoanele sacre ale dacilor, aşa-numiţii pleistoi, lăudându-i pentru sobrietatea, puritatea şi simţul lor de dreptate.

Deceneu, ajuns mare preot s-a impus prin înţelepciunea şi sfatul său, dobândind de la Burebista „o putere aproape regala”.

Au existat şi unele forme de „monahism geto-dac”, înglobând pe aşa-numiţii kapnobatoi şi ktistoi, forme pregătitoare pentru preoţia geto-dacă şi prin care vor fi trecut şi cei care au ajuns preoţi şi mari preoţi.

Misiunea preoţească principală era aceea de a veghea asupra curăţeniei morale şi a îndeplinirii sacrificiilor şi a riturilor.

Despre Zalmoxis, Strabon spune că „întors în patrie, el s-a bucurat de o mare preţuire înaintea conducătorilor politici şi înaintea neamului său, desluşindu-le acestora semnele cereşti. La început, el a fost ales mare preot al ce­lui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-un fel de peşteră inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bucată de vreme, întâlnindu-se rar cu cei de afară, doar cu regele şi cu slujitorii săi. Regele, când a văzut că oamenii sunt mult mai supuşi faţă de el decât mai înainte, ca faţă de unul care le dă po­runci după îndemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul”.

Şi despre Deceneu spune iarăşi cuvinte de laudă : „Apoi când peste geţi a ajuns să domnească Burebista, împotriva căruia divinul Caesar s-a pregătit să por­nească o expediţie, această cinste o deţinea Decaineos. Iar practica pythagoreică de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zalmoxis” (Geographica, VII, 3, 5).
Deceneu a reînviorat spiritualitatea geto-dacilor înlăturând cultul bachic sau dionysiac asociat cu cultura viţei de vie şi cu orgii. El este cel dintâi care s-a opus viguros pătrunderii în Dacia a cultelor străine vătămătoare pentru sănătatea spirituală şi corporală a geto-dacilor. De aceea nu este deloc întâmplător şi fără rezonanţe religioase profunde faptul că el a determinat autoritatea supremă să scoată din rădăcini viţa de vie – planta sacră a lui Dionysos – şi că toată preoţimea da­cică l-a sprijinit în acest act extraordinar.

Sacrificiile

Impresia lăsată de relatările cu privire la „trimiterea” unui sol către Zalmoxis, prin aruncare în vârful suliţelor, a fost aceea că prin­cipalul sacrificiu al geto-dacilor era sacrificiul uman. Aceasta însă este o eroare, dacă judecăm astăzi după locaşurile de cult geto-dace şi după inventarul lor.

Este lucru sigur că au existat la geto-daci jertfe de animale, deoarece divinitatea supremă în reprezentări este însoţită de animale şi păsări. Iepurele, mistreţul, cervideele şi chiar bovinele puteau foarte bine să constituie materia jertfei.

Grija pentru anumite aspecte ale vieţii de zi cu zi, pentru sănătate, etc., putea să ocazioneze jertfe mult mai puţin costisitoare.

De altfel, faptul că numai în cazul când geto-dacii se aflau la mare strâmtorare şi doreau să trimită un sol la divinitatea lor se îndeplinea ritul războinic al aruncării unui om în suliţe, este concludent.

Chiar dacă Iordanes – confundând geţii cu goţii – pomeneşte de uciderea rituală a prizonierilor la geto-daci, faptul nu este pe deplin confirmat de alte izvoare, el este infirmat însă de cele spuse de antici despre spiritualitatea geto-dacilor. „Trimiterea solului” nu se făcea în fiecare an, ci o singură dată la cinci ani, după cum spune Herodot. De aceea este de neconceput ca aceasta să fi fost o jertfă în sensul cunoscut. Şi, de fapt, jertfa se aduce pe altar, ceea ce nu se întâmpla aici.

Ritul „trimiterii solului” era acesta (după cum îl descrie Herodot) :

„Tot la al cincilea an ei (geto-dacii) trimit la Zalmoxis un sol, tras la sorţi, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fie­care dată, au nevoie.

Iată cum îl trimit pe sol. Unii dintre ei primesc poruncă să ţină trei suliţe (cu vârful în sus), iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zalmoxis şi ridicîndu-l în sus, îl aruncă în suliţe. Dacă – străpuns de suliţe – acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă.

Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţă di­vinitatea (care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor” (Istorii, IV, 94).

Prezenţa unor vetre, în special în templele cu absidă, ne obligă să credem că jertfele aduse erau arderi de tot. Evident, într-un ţinut bogat în faună, aducerea de jertfă cu ardere de tot nu constituia o problemă deosebită.

Sigur, întreaga viaţă religioasă a geto-dacilor, îndeosebi pe mă­sură ce ea a fost mereu îmbunătăţită prin precepte înalte, ca acelea impuse de Zalmoxis, Deceneu şi Comosicus, a înlăturat sacrificiile umane de odinioară care, poate, vor fi existat în străvechime şi la geto-daci.

Viaţa viitoare. Cultul morţilor

Un indiciu sigur asupra credinţei geto-dacilor în nemurire îl consti­tuie mărturiile literare antice.

Se ştie că geto-dacii, ca şi tracii, cre­deau în nemurirea sufletului, ba chiar că au descoperit – ca de pildă Zalmoxis – modul de a continua existenţa după moarte.

Această cre­dinţă îşi găseşte concretizarea şi în cultul morţilor.

Astfel, la Fîntînele, com. Suhaia, jud. Teleorman, s-a descoperit chiar un mormânt ce ar fi păstrat rămăşiţele pământeşti ale unui „sol”, „trimis”, în chip ritual, la Zalmoxis. Camera funerară propriu-zisă, aflată într-un tumul, era de lemn şi avea dimensiunile 3,80 X 2,28 m, orientată pe direcţia nord-sud. În partea de vest s-au descoperit osemintele unui tânăr împreună cu şapte vârfuri de lance, două mărgele de lut şi ocru roşu (semnul vieţii).

Mormântul, pregătit dinainte, avea fundul lipit cu lut, iar în centrul lui, o suprafaţă patrulater puţin înălţată, cu laturile de cca 40 cm., care a fost pictată cu roşu şi alb. Aici sunt figurate în culoare trei pă­trate înscrise unul în altul, tăiate de două diagonale care unesc colţu­rile opuse, dând astfel naştere la patru triunghiuri isoscele ce-şi unesc vârfurile de 90° în centrul pătratului. Două dintre triunghiurile cu vârfurile opuse sunt pictate în alb, iar celelalte, în roşu. Banda de la baza fiecărui triunghi este de culoare opusă triunghiului propriu-zis.

Din cele susţinute de persoana care a descoperit mormântul, acest tânăr care îşi aflase odihna veşnică aici ca sol al lui Zalmoxis „nu făcea parte dintre războinici, ci era un tânăr iniţiat, făcând parte, probabil, din tagma preoţească” şi care ar fi cunoscut simbolurile pitagoreice.

Morţii se bucurau de cinstire deosebită întrucât ei treceau în lu­mea de dincolo, unde îi aştepta nemurirea.

O bună parte dintre tradi­ţiile funerare geto-dace s-au păstrat în folclorul românesc, deşi modi­ficate, cu vremea, prin creativitatea locală populară.

Astfel, se socoteşte că o variantă vrânceană a Mioriţei ne-a adus până în zilele noastre un fragment din credinţele geto-dacilor; că tinerii răpiţi de moarte deveneau consorţii Lunii sau ai Surorii Soarelui.

Într-o variantă vrânceană a Mioriţei ni se spune ca ciobanul (eroul preţioasei balade) s-a însurat cu Sora Soarelui, personaj ce figurează în colinde de voinic, unde poartă numele de Iana Sora Soarelui, care ar fi numele popular, păstrat în folclorul românesc, al zeiţei Diana-Artemis, sora lui Apollo (Soarele) din mitologia greco-romană. Artemis-Diana era de fapt, prin (interpretatio Romana) sincretism, Marea Zeiţă a geto-dacilor, protec­toare a pământului, a vegetaţiei şi a prosperităţii.

Desigur, după atâtea veacuri pline de schimbări şi de interferenţe religioase, este greu să distingem astăzi exact ce anume este pur geto-dacic în practicile funerare actuale ale românilor. Dar nici nu este ne­voie să facem prea mare efort în acest sens, pentru că formele tradi­ţionale de manifestare ale românilor în diverse obiceiuri la naştere, la căsătorie şi la moarte ne dezvăluie, în anumite privinţe, că religia geto-dacilor era o religie a belşugului, a exuberanţei, a evlaviei şi a dreptăţii.

Nu este exclus ca geto-dacii să fi socotit că în lumea cealaltă este nevoie de o mulţime de obiecte de podoabă şi de îmbrăcăminte, de arme şi de hrană – aşa cum se credea în lumea veche.

Totuşi, faptul că practica incinerării morţilor a predominat faţă de înhumare ne face să ne gândim la o credinţă în „ascensiune” la cer, la divinitatea su­premă, a celor incineraţi, după eliberarea, în felul acesta, a sufletului de trup.

Oricum, elementele de bază ale credinţei geto-dace, morala mai sobră introdusă de marii reformatori: Zalmoxis, Deceneu şi Comosicus va fi creat o atmosferă de pietate şi de spiritualitate, pe care mi­sionarii creştini au găsit-o aici şi au folosit-o pentru răspândirea Evan­gheliei.

De aceea, se poate afirma că religia geto-dacilor a lăsat urme durabile până astăzi, sublimate în micile rituri şi tradiţii din ceremoniile de familie, dar mai ales în folclorul obiceiurilor răspândite în toată ţara.


susa: https://sites.google.com/site/istoriareligiilor; http://adevaruldespredaci.ro

LA PLIMBARE PRIN ZĂPADĂ

HAI LA JOACĂ PRIN ZĂPADĂ !

MMM-MIAU-MIAU, CE BUNĂ ESTE !

BUNICA ȘI AROMELE DIN BUCĂTĂRIA EI FERMECATĂ

BUCĂTĂRIA BUNICII ESTE CA UN TĂRÂM DIN BASME ... CÂND INTRU PE UȘĂ, AERUL CALD ÎN CARE PLUTEȘTE MIROSUL DE GOGOȘI RUMENITE ȘI AROMATE SAU DE PÂINE, FĂCUTE DIN FĂINĂ DE GRÂU CURATĂ, FĂRĂ AMESTECURI DUBIOASE, MĂ ÎNVĂLUIE ȘI MĂ POARTĂ PARCĂ PE ALTE TĂRÂMURI CU MULTĂ LINIȘTE, DE UNDE N-AȘ MAI PLECA NICIODATĂ... IUBESC MIROSUL DE FUM AMESTECAT CU AROMA PÂINII COAPTE ÎN CUPTOR ... O IUBESC PE BUNICA PENTRU TOT CE FACE, PENTRU TOT CE M-A ÎNVĂȚAT, PENTRU LINIȘTEA PE CARE MI-O OFERĂ ATUNCI CÂND MĂ MÂNGÂIE PE CREȘTET ... AM UN RESPECT DEOSEBIT PENTRU BUNICII DIN ROMÂNIA CARE ȘTIU SĂ-ȘI CREASCĂ COPIII ȘI NEPOȚII ÎN SPIRITUL TRADIȚIILOR SĂNĂTOASE ROMÂNEȘTI !

DELICII CULINARE DULCI

PUTINĂ ÎNGHETATĂ, BUCĂȚELE DE CIOCOLATĂ AMĂRUIE, MULTĂ FRIȘCĂ ȘI FRUCTE DE PĂDURE STAFIDITE ȘI ÎNSIROPATE ... POFTĂ BUNĂ  !

DELICII CULINARE PICANTE

TARTE PICANTE CU CAȘCAVAL, CU OUĂ OCHIURI ȘI FELIUTE SUBȚIRI DE CĂRNIȚĂ DEASUPRA, PRESĂRATE CU PIPER ȘI CIMBRU, ÎNSOȚITE DE CÂTEVA ROȘIOARE PERPELITE  PUȚIN  PE PLITĂ ... MINUNATE AROME, SPER SĂ VĂ PLACĂ ... POFTĂ BUNĂ  !

TRISTEȚE MARE DUPĂ CE SE TERMINĂ CARNEA DE PORC !

”VULTURUL CEL TÂNĂR” - POVESTE CU TÂLC

Un vultur tânăr stătea pe creanga unui brad înalt ce străjuia malul unui râu. Era un vultur mare, împodobit cu pene bogate și frumos colorate, privirea lui ageră observa până departe orice mișcare. 

Într-o zi, vulturul a zărit într-un alt copac o femelă-vultur. S-a apropiat de ea și i-a cerut să trăiască alături de el, toată viața.

Femela-vultur l-a privit țintă apoi l-a întrebat: ”Tu ai prieteni ?”

”Nu, nu am prieteni”, a răspuns vulturul.

Femela-vultur i-a promis că se va însoți cu el numai atunci când va avea cel puțin trei prieteni.

”Cu siguranță vei vrea să fii împreună cu mine dacă voi avea trei prieteni ?”, o întrebă vulturul.

”Da, cu siguranță”, răspunse frumoasa femelă-vultur, privindu-l fără să clipească.

Auzind răspunsul femelei, vulturul cel tânăr și-a luat zborul în căutarea celor trei prieteni.

În timp ce zbura, a zărit pe malul unui lac o țestoasă uriașă. După ce a aterizat lângă țestoasă, vulturul a întrebat-o : 

”Țestoaso, vrei să fim prieteni și să ne ajutăm atunci când avem nevoie ?”

”Da, cheamă-mă atunci când vei avea nevoie și eu te voi ajuta”, răspunse țestoasa.

Vulturul, i-a promis că și el o v-a ajuta atunci când va avea nevoie, apoi bucuros că a găsit un prieten, a zburat mai departe în căutarea altor prieteni.

O egretă i-a apărut în cale, așa că a întrebat-o dacă vrea să-i fie prietenă și să se ajute atunci când va fi nevoie. Egreta a acceptat bucuroasă și i-a promis că o va găsi mereu acolo când va avea nevoie de ea. 

Vulturul cel tânăr era fericit pentru că mai avea un prieten alături de el. 

Speranța lui că își va mai găsi un prieten l-a făcut să zboare mai departe. 

Undeva, într-un loc mai retras a zărit un tigru. S-a apropiat de tigru, încet și fără teamă rugându-l să-i fie prieten. Tigrul care stătea tolănit la umbră, s-a ridicat în picioare, a căscat liniștit arătându-și colții lungi și ascuțiți ca niște săbii, apoi s-a adresat vulturului: 

”De acum încolo nimeni nu-ți va putea face vreun rău. Accept să fim prieteni și eu te voi apăra atunci când vei avea nevoie”.

Vulturul i-a mulțumit bucuros tigrului, apoi a zburat către femela-vultur.

”Uite, mi-am făcut trei prieteni, o țestoasă, o egretă și un tigru. Acum vrei să trăiești alături de mine ?” îi spuse el femelei-vultur care îl asculta cu atenție.

”Da, voi fi alături de tine, toată viața” îi răspunse femela-vultur.

După câteva luni, în cuibul familiei de vulturi, au apărut doi pui. Familia de vulturi era fericită și se ocupa zilnic cu îngrijirea, hrănirea și protecția celor doi pui.

Într-o zi, doi oameni care vânau prin apropiere s-au așezat chiar sub copacul unde își avea cuibul familia de vulturi. 

Obosiți și înfometați, cei doi oameni s-au gândit că ar fi bine să înopteze sub acel copac. Nu vânaseră nimic și nici la pescuit nu au avut noroc. Pentru a se încălzi, cei doi, au făcut un foc mare care ajungea până aproape de cuibul vulturilor. 

Puii de vultur au simțit dogoarea și fumul de la foc și au început să țipe disperați. 

Vânătorii au auzit strigătele puilor și s-au gândit că ar fi bine să prindă puii și să-i perpelească pe jar. 

Părinții puilor și-au dat seama de pericol și s-au gândit să ceară ajutor prietenilor. 

Vulturul cel tânăr s-a dus la egretă și i-a povestit despre pericolul care îi pândea cuibul și puii. 

Egreta i-a spus: ”Du-te la cuib, voi rezolva eu cu cei doi vânători”. Egreta s-a scufundat în râu și a zburat apoi deasupra focului. A făcut o mulțime de drumuri cărând apă, până a stins focul. 

Vânătorii au aprins, din nou, focul iar egreta, din nou, l-a stins. 

Disperat, vulturul cel tânăr a zburat la țestoasă pentru a-i cere ajutorul. ”Nu-ți fie teamă, am eu grijă de cei doi vânători, în felul meu. Du-te la cuib și așteaptă”.

Vulturul a zburat la cuib iar țestoasa s-a dus direct la vânători. 

Vânătorii când au văzut cât de mare este țestoasa, au renunțat la puii de vultur. Au făcut o sfoară, din hainele de pe ei, cu gândul să lege un capăt de țestoasă și celălat capăt să-l lege de ei, apoi să tragă până vor reuși să scoată țestoasa din carapace. Și-au pus în aplicare planul, dar țestoasa era mult mai puternică decât cei doi vânători. Țestoasa a reușit să-i tragă în apele adânci ale râului. 

Cu greu vânătorii au reușit să taie sfoara care îi lega de țestoasă. Trebuia neapărat să scape din apa rece a râului și să iasă la mal, altfel riscau să se înece. Ajunși la mal, cei doi vânători au aprins, din nou, focul. 

Vulturul cel tânăr văzând că oamenii iar au aprins focul, a zburat către tigru și i-a cerut ajutorul.

Tigrul i-a ascultat cu atenție povestea apoi a alergat către copacul sub care ardea focul. 

Vânătorii aprinseseră focul și se pregăteau să urce în copac pentru a lua cei doi pui. Dar nu au mai apucat să se cațere în copac, pentru că tigrul a ajuns la timp și s-a repezit la ei. Cei doi vânători au lăsat totul baltă și au fugit fără să mai privească în urma lor. 

Cu ajutorul celor trei prieteni, focul a fost stins iar familia de vulturi a scăpat cu viață.

Vulturul cel tânăr și-a dat seama cât de înțeleaptă este femela- vultur și cât de important și de folositor este să ai prieteni buni, pe care să te poți baza la necaz.

CE BINE AR FI DACĂ TOȚI OAMENII AR FI LA FEL DE ÎNȚELEPȚI CA FEMELA-VULTUR ȘI LA FEL DE LOIALI CA PRIETENII FAMILIEI DE VULTURI  !

Adaptare: D.Roman

Poveste culeasă din înțelepciunea popoarelor lumii

VĂ DORESC O ZI CÂT MAI BUNĂ !