Versiunea oficială a istoriei e o mare minciună !

ÎN ACEST ARTICOL AVEȚI POSIBILITATEA DE A AFLA, ÎN LINII MARI, O PARTE DIN ADEVĂRUL ISTORIC, ADEVĂRUL DESPRE TRECUTUL ÎNDEPĂRTAT AL PĂMÂNTULUI ȘI AL CIVILIZAȚIILOR UMANE 

Faptul că știi unde te afli și încotro te îndrepți te ajută enorm să știi de unde vii.

Controlul istoriei este piesa de bază. 

Dacă am ști că a existat o societate extrem de dezvoltată acum multe mii de ani, care însă a dispărut în urma unui teribil cataclism, cu siguranță am vedea lumea altfel. 
Întreaga versiune oficială a evoluției speciei umane s-ar prăbuși. 

Ne-am întreba cine erau acei oameni, de unde veneau, de unde aveau cunoașterea și tehnologia. Subit toate misterele egiptene și sumeriene și structurile uimitoare lăsate de antici ar fi mai puțin misterioase.

Tot ce credem noi astăzi că suntem și modul în care privim realitatea se bazează în mare parte pe credința noastră în ceea ce s-a petrecut în trecut. 

Prin urmare, dacă vrei să le manipulezi oamenilor simțul realității, tot ce trebuie să faci este să rescrii ceea ce numim „istorie”. 

De exemplu, dacă istoria oficială îți spune că Al Doilea Război Mondial s-a dus între cei buni și cei răi – aliații care luptau pentru libertate și fasciștii care urmăreau instaurarea unei dictaturi mondiale – nu există nicio șansă să vezi nenumăratele dovezi ale finanțării și controlului ambelor tabere de către aceiași oameni de pe Wall Street și din City-ul londonez.

Pentru a înțelege cum repetarea obsesivă a unei anumite versiuni a faptelor, servește celor care urmăresc cu obstinație să obțină controlul global al acestei planete, dar și pentru a afla care sunt originile acestora, este necesar să ne cercetăm originile. 

Dacă vom face aceasta cu mintea deschisă, fără prejudecăți și idei preconcepute, vom descoperi lucruri mult diferite față de tot ceea ce știam până acum – informații care nu se învață în școli sau în universități și nici nu sunt făcute publice pe canalele mediatice oficiale. 

Ceea ce vom afla, nu numai că este plin de sens, dar ne va arăta adevărata față a celor care ne manipulează astăzi, deschis sau pe ascuns, și cât de departe sunt în stare să meargă pentru a-și atinge țelurile diabolice.

Contrar a ceea ce știm cu toții, viața pe Pământ nu a evoluat de la primitivism la universul tehnologic de astăzi. 

În urmă cu multe mii de ani, așa cum este descris în detaliu în manuscrise foarte vechi, Terra se bucura de vaste cunoștințe tehnologice, iar civilizația care o popula era condusă de ființe pe care oamenii îi numeau „zei”.
 E greu să ne dăm seama care dintre aceștia erau reali și care simbolici, precum Soarele, Luna, planetele, ciclurile naturii… 

Cei mai mulți zei sunt simbolici, dar există destule dovezi care atestă existența unor ființe asemănătoare celor umane și care dețineau cunoștințe uimitoare. Cunoașterea și dotările lor tehnologice erau atât de avansate, încât puteau construi piramide și alte structuri incredibile oriunde pe glob, ceea ce este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil de realizat cu mijloacele moderne de care dispunem în prezent.
Un astfel de exemplu sunt piramidele de pe platoul Gizeh, din Egipt.

Gizeh

Cea mai mare dintre ele, care are aproape 150 de metri înălțime, este formată din 1,5 milioane de blocuri de piatră individuale. Unele cântăresc 70 de tone, sunt perfect tăiate și îmbinate și nu lasă loc nici pentru o foaie de hârtie între ele. 

Unii dintre acești monoliți gigantici provin din cariere aflate la sute de kilometri depărtare. Și nouă ni se spune ca sunt construite de popoare „primitive” ?

În Liban, la Baalbeck, există structuri vechi de mii de ani, între care 3 lespezi de piatră enorme, fiecare cântărind peste 800 de tone. 

Baalbeck

Au fost deplasate cel puțin 1 km, iar una din ele a fost așezată pe un perete, la o înălțime de câțiva metri. 

În apropierea acestora se află o altă lespede, care cântărește nu mai puțin de 1.000 de tone, ceea ce echivalează cu greutatea a 3 avioane cu reacție. Și de această dată ni se cere să credem că nu este decât opera unui popor primitiv.

În Peru există temple construite din lespezi ce cântăresc 440 tone fiecare, iar la Tiahuanaco există blocuri de piatră de 100 de tone, legate între ele prin cleme metalice. Vechimea acestui sit este apreciată la 11.000 de ani.

Peru

În câmpia Nazca, din Peru, există faimoasele linii care figurează păsări, insecte și alte animale, create prin zgârierea suprafeței solului, lăsând să se vadă roca albă de dedesubt. 

Nazca

Imaginile sunt conturate din linii continue, iar unele dintre ele sunt atât de mari, încât au putut fi observate pentru prima oară, în întregime, doar de la 650 de metri înălțime, în anul 1939, când zona a fost survolată. 

Într-o expediție făcută în podișul Marca Huasi, la nord-est de Lima, în Peru, au fost descoperite sculpturi în rocă cu o vechime de 10.000 de ani, care reprezintă oameni și animale, cele mai multe nefiind specifice zonei. Câteva reprezintă un urs polar, o focă, un leu african și un stegozaur. 

Figuri de dinozauri și oameni sculptate în rocă 

Dar despre existența preistorică a dinozaurilor nu s-a știut înainte de anul 1880. 

Așa cum au arătat numeroase cărți și documentare TV în ultimii ani, aceste structuri uimitoare, temple, cercuri de piatră și monoliți, nu numai că sunt precis aliniate cu anumite constelații, dar sunt similare pretutindeni pe planetă, tehnicile și planul de construcție fiind peste tot aceleași.

De ce nu ni se spun toate aceste lucruri ? 

Deoarece versiunea oficială a istoriei e o mare minciună. 

Nu au existat societăți izolate, care s-au dezvoltat independent. 

A existat o singură societate globală, controlată de așa-numiții „zei” și reprezentanții acestora – ființe care dețineau o cunoaștere tehnologică foarte avansată comparativ cu populația de atunci și, în multe privințe, chiar cu societatea noastră de astăzi. Sau, cel puțin, comparativ cu atât cât ne este nouă permis să știm din adevăratul progres științific și tehnologic de astăzi.

În Austria anului 1885 s-a găsit în mijlocul unui bloc de cărbune un cub de metal perfect lucrat și finisat. Analiza a estimat vechimea cărbunelui la 300.000 de ani ! 

În 1844, în Rutherford Mills, Anglia, s-a descoperit într-un strat de rocă cu grosimea de 2,5 metri un fir din aur, vechimea rocii fiind apreciată la 60 de milioane de ani ! 

În mormintele egiptene au fost găsite baterii electrice, iar în Israel, o lespede de sticlă verde care cântarea câteva tone. 

S-au găsit până și oase de animale preistorice, cu gloanțe în ele. 

După cum scria cercetătorul James Churchward: 

„Mereu și mereu civilizații s-au născut și au sfârșit prin a fi uitate. Nimic nu-i nou sub soare. Ceea ce este, a mai fost. Ceea ce aflăm și descoperim acum, a existat și înainte; invențiile și descoperirile noastre nu sunt decât re-invenții, re-descoperiri”.

Manuscrise străvechi din întreaga lume descriu o „epocă de aur” a societății umane. Din aceleași surse aflăm că această perioadă de înflorire a luat sfârșit în urma unor războaie tehnologice și a unor cataclisme geologice – cutremure, erupții vulcanice, schimbări ale polilor magnetici și unde mareice la o scară greu de imaginat astăzi – care au generat schimbări majore la nivelul întregii planete. 

Marele Potop biblic este un astfel de exemplu. 

Multe consemnări biologice și geologice atestă că aceste modificări au avut loc între anii 12.000 și 5.000 î.e.n. Dovezile sunt susținute de o mulțime de consemnări făcute și descoperite de-a lungul timpului.

Profesorul James DeMeo scrie în cartea sa „Saharasia – Mistere ascunse” din anul 2000, despre vastele schimbări din Orientul Mijlociu chiar în această fereastră temporală: 

„Întreaga lume a fost zguduită de o schimbare climatică masivă, în urmă cu cca 6.000 de ani, când mari suprafețe de pădure din Lumea Veche, pline de vegetație luxuriantă, au început să se usuce rapid și să se transforme în deșert. 

Înainte de anul 4.000 î.e.n., marele deșert al Saharei, deșertul arab și cele din Orientul Mijlociu și Asia Centrală pur și simplu nu existau”.

Toate aceste modificări geologice radicale au distrus societatea avansată sau „Epoca de aur” care domnea în acele vremuri în Atlantida și Lemuria - două mari întinderi de pământ. 
Insula Lemuria sau Mu a existat în Oceanul Pacific, iar Atlantida a existat în Oceanul Atlantic.

Insula Lemuria sau Mu și Atlantida

Omenirea a fost astfel nevoită s-o ia de la capăt. 

Dacă vi se pare deplasat ce vă spun, gândiți-vă la avansul tehnologic și informatic la care a ajuns societatea umană în prezent. 

O asemenea tehnologie poate face multe minuni, una din cele mai simple fiind redactarea unei scrisori pe un calculator, pentru ca altcineva s-o citească la celălalt capăt al lumii câteva secunde mai târziu. 

Dar ce s-ar întâmpla dacă un nou cataclism ar devasta planeta, distrugând progresul tehnologic dobândit cu atâta efort ? 

În câteva minute am ajunge din nou în epoca de piatră. 

Am fi o specie primitivă și fiecare supraviețuitor s-ar lupta să-și procure hrana zilnică și atât de necesarul adăpost. 

După mai multe generații, tot ce a existat înainte de acest cataclism va deveni o amintire din ce în ce mai îndepărtată, până când ar rămâne doar fragmente de idei, simboluri, nume sau obiceiuri despre o lume dispărută, semănând din ce în ce mai mult cu născociri ale imaginației. 

Cei mai mulți oameni ar nega existența unei astfel de lumi. Am ajunge la aceeași mentalitate: „imposibil”. 

Istoria acelei societăți post-cataclismice ar începe cu consemnările lăsate de omenire de îndată ce a reajuns pe un anumit nivel. 
Atunci, istoria ar fi scrisă doar în baza legendelor transmise oral de generațiile anterioare.

Istoria convențională spune că leagănul civilizațiilor a fost Sumer, zona situată între râurile Tigru și Eufrat, în locul numit acum Irak și cunoscut odată ca Mesopotamia („între două râuri”). 

Perioada sumeriană este estimată între anii 4000 și 2000 î.e.n. Istoricii afirmă că în aceeași perioadă au apărut și alte civilizații independente și avansate în Egipt și India, pe Valea Indului. 

Dar Sumerul nu a fost începutul a ceea ce numim societate civilizată pe această planetă. 

A fost cea mai semnificativă după catastrofa care a distrus societatea globală a „Epocii de aur” – Atlantida și Lemuria sau Mu. 

”Epoca De Aur”

Sumerul a fost doar un alt început a ceea ce urma să devină centrul unui alt imperiu global. 

În realitate, civilizațiile din Sumer, Babilon, Egipt și Valea Indului începuseră cu mii de ani înainte de a fi consemnate de istorie. 

După cataclisme, culturile avansate din Egipt și Valea Indului, care au manifestat deodată și inexplicabil un mare nivel de dezvoltare, nu erau independente de Sumer, după cum pretind istoricii. 

Ele făceau parte din același Imperiu Sumerian și erau conduse de același lider. 

Structura administrativă, legile, tehnicile de construcție și multe alte aspecte care stau la baza a ceea ce noi numim societate modernă, pot fi urmărite până la această rasă veche, care a înființat Sumerul. 
Mai precis, până la liniile genealogice ale așa-zișilor „zei”, care dețineau cunoașterea încă din perioada preistorică.

Aceste societăți postdiluviene au apărut foarte repede. 

Prof. W.B. Emery scrie în „Egiptul arhaic” (Penguin Books, 1961): 

„În jurul anului 3.400 î.e.n. a avut loc o mare schimbare în Egipt, iar țara a trecut rapid de la un stat cu o cultură neolitică avansată, cu caracter tribal complex, la două monarhii bine organizate, una în zona Deltei Nilului, și cealaltă pe Valea Nilului. 

În același timp, a apărut și scrierea. 

Arhitectura monumentală, artele și meșteșugurile s-au dezvoltat într-un grad uimitor, existând dovezi ale existenței unei civilizații dezvoltate și bine organizate. Toate acestea s-au făcut într-o perioadă de timp relativ scurtă, neexistând un cadru pentru această dezvoltare”.

Întrebarea care încă mai așteaptă răspuns este dacă incredibilele piramide își au originea înainte de marile cataclisme care au distrus legendara Epocă de Aur (până acum 10.000 de ani sau mai devreme) sau au fost construite de Imperiul Sumerian, care a apărut când omenirea a atins din nou un nivel tehnologic avansat. 

Fără îndoială că a fost un amestec din amândouă. 

Prin reevaluarea celor două perioade în lumina acestor dovezi, putem spune că cel puțin unele dintre cele mai mari minuni ale lumii datează din timpul societății pre-cataclismice, cunoscută ca Epoca de Aur. Vechimea lor este cu mult mai mare decât ne-am imaginat.

Consemnările incașe, compilate de Fernando Montesinos, unul dintre primii cronicari spanioli din America de Sud, afirmă că au existat două imperii incașe. 
Primul își avea sediul general la Cuzco, în Munții Anzi și, după ce locuitorii săi s-au refugiat într-o zonă sacră, aflată la mari înălțimi, pentru a se proteja de mișcările tectonice care au distrus planeta, s-au întors la Cuzco pentru a pune bazele unei noi societăți. 

Acest fapt ar antedata imperiul incaș original până în vremea cataclismelor atlantico-lemuriene și mai departe, ducându-ne la adevărații constructori ai fantasticelor structuri pe care istoria convențională nu le poate explica.

Imperiul Incaș

Pretutindeni în lume, în fiecare cultură băștinașă, se regăsesc povestiri despre un mare potop și incredibile mișcări ale scoarței terestre, cu efecte devastatoare. 

Fără îndoială că pe pământ au avut loc catastrofe în perioada 11.000-5.000 î.e.n. 

Dovezile geologice și biologice vin în sprijinul nenumăratelor legende și tradiții care descriu astfel de evenimente și care pot fi întâlnite pe întreg cuprinsul globului: Scandinavia, Rusia, Africa, cele două Americi, Australia, Noua Zeelandă, China, Japonia, Orientul Mijlociu. Pretutindeni… 

Unele povestesc despre o mare căldură care a fiert marea, despre munți care scuipau foc, despre dispariția soarelui și a lunii în întunericul care a urmat, despre ploaia de sânge, gheață și pietre, despre răsturnarea pământului, căderea cerului, ridicarea și cufundarea pământului, dispariția continentelor, venirea gheții. Practic, toate descriu un potop teribil, un zid de apă care a măturat pământul.

Vechi texte chinezești descriu cum stâlpii cerului s-au prăvălit, soarele, luna și stelele au căzut în nord-vest, unde cerul s-a prăbușit, râurile, mările și oceanele s-au năpustit spre sud-est, unde pământul s-a scufundat și a fost inundat. 

În America, indienii Pawnee relatează aceeași poveste din timpul în care stelele polare de nord și de sud și-au schimbat poziția și „s-au vizitat reciproc”. 

Tradițiile nord-americane fac referiri la nori uriași care au apărut împreună cu o căldură atât de mare, încât apele au fiert. 

Eschimoșii groenlandezi povesteau primilor misionari cum, cu mult timp în urmă, pământul s-a răsturnat. 

Legende peruane relatează că Anzii au fost despicați când cerul a pornit războiul cu pământul. 

Un mit brazilian descrie cum cerul a făcut explozie și fragmente din el au căzut, omorându-i pe toți, iar cerul și pământul și-au schimbat locurile. 

Indienii Hopi din America de Nord consemnează: „Pământul s-a crăpat, iar apa a acoperit totul, mai puțin o creastă îngustă de noroi”.

Toate aceste informații se corelează îndeaproape cu legendele Atlantidei și ale Lemuriei. Acestea erau două continente mari, unul în Atlantic și celalalt în Pacific, despre care mulți cred că erau conduse de rase foarte avansate, care își aveau originea în alte lumi. 

Despre aceste continente se spune că au dispărut sub ape, în împrejurările descrise mai sus, lăsând în urma lor numai câteva insule, precum Azore și Polinezia, ca reminiscențe ale fostei glorii.

Insulele Azore 

Rămășițe ale continentelor Lemuria sau Mu și ale Atlantidei

Insulele Polinezia 

Despre Atlantida se spune că a apărut după scufundarea Lemuriei. 

Alții susțin că au existat în același timp. 

Cel mai avizat cercetător al Lemuriei/Mu a fost colonelul James Churchward, care a scris o serie de cărți în prima jumătate a secolului XX. 

Churchward a vizitat mânăstiri îndepărtate din Asia, studiind consemnări despre Țara Mu sau Lemuria, vechi de 12.000-70.000 de ani. 

De asemenea Churchward afirmă că acest continent era centrul unui imperiu global, care includea Atlantida. În cartea sa, „Copiii din Mu”, publicată pentru prima dată în 1931, el arată că planeta era populată de diferite rase, inclusiv marii blonzi cu ochi albaștri.

Zeii cu ochi albaștri

Lemurienii s-au deplasat înspre răsărit, unde au devenit mayașii din America Centrală și constructorii incredibilelor structuri de pe continentul american. Au migrat și spre apus, pentru a popula Asia, în special China și India, creând coloniile numite mai târziu Egipt și Sumer. 

Toate căile genetice și culturale, spune el, duc înapoi spre Lemuria/Mu și civilizația care a existat cu mii, posibil sute de mii de ani înainte de societatea „modernă” de astăzi. 

Churchward susține că Lemuria a fost distrusă în urmă cu cca 12.000 de ani.

W.T. Samsel, în studiul său asupra acestor vechi societăți, „Conexiunea atlantă” (1998), datează sfârșitul Lemuriei mult mai devreme, dar concluziile sunt similare. 

El afirmă că în urmă cu cca 100.000 de ani au apărut primele exemplare de formă umană modernă pe Insula Lemuria (Mu), în Oceanul Pacific, iar Atlantida a existat în Oceanul Atlantic, într-o zonă geologic instabilă. 

Samsel crede că primii atlanți erau oameni cu pielea închisă la culoare, diferiți de băștinașii americani. El mai spune că băștinașii nord-americani sunt descendenții direcți ai lemurienilor și ai atlanților, care s-au stabilit în Americi înainte de primul mare cataclism, care s-a petrecut în urmă cu 48.000 de ani. Legendele lor sprijină această ipoteză. 

Părerea lui este că în acele prime zile ale Atlantidei și Lemuriei oamenii trăiau sub Legea lui Unu, conform căreia tot ceea ce există este aceeași energie sau același întreg care se manifestă sub forme diferite, totul fiind deci interconectat. Oamenii de știință numesc aceasta teoria câmpurilor unificate, care poate fi des întâlnită în miturile și legendele atlante – o civilizație plină de intenții pozitive, care trăia în armonie cu legile naturii, dar care a sfârșit într-un tărâm al întunericului.

Samsel sugerează că „războiul dintre zei” din mitologie a fost de fapt un război între rase extraterestre, privind intervenția sau neintervenția în viața de pe planeta noastră. 

De asemenea, Samsel spune că la jumătatea epocii atlante timpurii, extratereștrii umanoizi – „foarte înalți, blonzi, cu pielea albă, asemănători cu albinoșii” – au ajuns în Atlantida, combinându-se cu locuitorii acelui continent pentru a le schimba ADN-ul și a crea descendenți hibrizi, care au devenit liniile genealogice regale de mai târziu. 

Eu aș spune că și Lemuria a avut parte de aceeași soartă. 

Tehnologia și înfățișarea acestor extratereștri i-au făcut pe atlanți/lemurieni să-i considere zei. 

Combinarea cu aceste ființe pentru a produce copii cu „trăsături zeiești” a fost scopul multor atlanți, scrie Samsel, iar aceste rase au devenit forța dominantă. Ei au preluat controlul guvernului, economiei, educației, religiei, comunicațiilor. Sună cunoscut ? 

Samsel afirmă că regii descendenței albe regale au domnit în Atlantida, iar cei pe care el îi numește „Fiii Diavolului” controlau Templul Soarelui, religia și ritualurile. Astăzi, acest Templu Atlant al Soarelui este cunoscut ca marea rețea a Iluminaților.

Samsel continuă: „Epoca imperiului atlant s-a dovedit propice pentru Fiii Diavolului și pentru discipolii lor din Templul Soarelui. 

Tribul alb dominant a ajuns să conducă toate aspectele societății atlante. Ei au nesocotit Legea lui Unu, și-au pus credința în tehnologie și au fost mânați de lăcomie și dorința de putere. 

Brațele imperiului atlant au cuprins aproape toată lumea. Americile și Africa, țările europene, Orientul Mijlociu, India și Tibetul au ajuns sub controlul imperiului. 

Unicul Templu s-a divizat și a devenit ineficient, iar Templul Soarelui și Fiii Diavolului au prosperat. 

În acea perioadă, preoții Legii lui Unu conduceau migrații ale rasei roșii spre Americi și Africa. Ei căutau să păstreze Legea lui Unu, construind noi cercuri în ținuturile îndepărtate”.

Samsel e de părere că sfârșitul Atlantidei a fost produs de un al doilea mare cataclism. El crede că locuitorii ei și-au îndreptat „super-armele” împotriva ținutului pe care astăzi îl numim China și au încercat să folosească Pământul drept conductor prin care să-și înfrângă adversarii, cu ajutorul unui cristal uriaș. Această temă este des întâlnită în legendele despre Atlantida. Dar Pământul și-a întors forța împotriva lor, declanșând în final un cataclism.

Samsel afirmă că forța din spatele controlului global este rasa albă: 

„În decursul istoriei Pământului și a omenirii, rasa albă a manifestat constant caracteristicile moștenirii sale ancestrale. 

Ei dețin multe din trăsăturile ființelor neumane, punând tehnologia mai presus de spiritualitate, pe care au manipulat-o pentru a-și atinge scopurile. 
Manifestă puțin interes pentru planeta noastră, pentru natură și ființele vii. 
De-a lungul timpului, au căutat să obțină controlul întregii Terre. Au fost programați și condiționați să fie exclusiviști, agresivi și dominanți. 

În prezent, rasa albă conduce omenirea spre Noua Ordine Mondială, îndeplinind, conștient sau nu, planurile Iluminaților, și deci pe cele ale manipulatorilor extratereștri”.

Fiii Diavolului au căutat să construiască Noua Atlantidă imediat după cataclismele care au distrus versiunea originală. 

Atlantida a fost descrisă de Platon (427-347 î.e.n.), filozoful antic grec. El a fost și un inițiat al societății secrete Școala misterelor. Până azi, această societate a transmis cunoașterea avansată doar unor puțini aleși, în timp ce maselor le-a fost refuzat acest privilegiu.

Istoria oficială elimină ipoteza lui Platon, conform căreia acest continent a existat, dar afirmația lui se susține prin multe dovezi geologice. 

Insulele Azore, despre care unii cred că făceau parte din Atlantida, se află pe creasta Atlanticului de mijloc, o linie care înconjoară planeta pe o distanță de 64.000 km. 

Azorele și Canarele erau supuse unei activități vulcanice intense în perioada sugerată de Platon ca fiind sfârșitul Atlantidei. 

Lava se dezintegrează în apă în 15.000 de ani; totuși ea există pe fundul oceanului din jurul Azorelor, confirmând mișcări geologice recente. 

Alte dovezi, ca nisip de plajă recoltat de la adâncimi de 3.500-6.000 m, arată că fundul oceanului s-a aflat deasupra nivelului actual. 

Oceanograful Maurice Ewing scria în revista National Geographic că „ori pământul s-a scufundat 4-5 km, ori oceanul a fost cu 4-5 km mai scăzut decât acum. Oricare dintre aceste ipoteze este cel puțin uimitoare”.

La sosirea primilor exploratori europeni în Insulele Canare, băștinașii, care spuneau că sunt descendenții atlanților, au fost șocați că și alți oameni supraviețuiseră cataclismului care le-a distrus țara. 

Dovezile geologice și biologice mai sugerează că activitatea vulcanică ce a dus la scufundarea pământului în zona Azorelor a avut loc în același timp cu crăparea și scufundarea masei de pământ cunoscută ca Appalachia, care lega Europa, America de Nord, Islanda și Groenlanda.

Așa-numitul Triunghi al Bermudelor a fost mult timp asociat cu Atlantida. Legat de această zonă, există nenumărate legende despre dispariția unor vase și avioane. 

Clădiri, ziduri, drumuri, pietre circulare precum Stonehenge, chiar câteva construcții asemănătoare unor piramide, au fost localizate lângă Bimini, sub apele din Bahamas. 

Un alt lucru puțin cunoscut este că Himalaya, Alpii, Anzii și alte câteva lanțuri muntoase s-au format în urmă cu cca 12.000 de ani. Lacul Titicaca de la granița Peru-Bolivia este azi cel mai înalt lac navigabil din lume, aflat la o altitudine de peste 4.000 m. Acum 11.000 de ani, o mare parte din acea regiune se afla la nivelul mării.

De ce au fost găsite atâtea fosile de pești și vietăți marine la mari înălțimi muntoase ? Deoarece acestea se aflau cândva la nivelul mării, oarecum recent din punct de vedere geologic. 

Este deci interesant că Platon data cataclismul care a distrus continentul Atlantida în jurul anului 9.000 î.e.n., ca și Allan și Delair, în lucrarea lor de excepție, When the Earth Nearly Died (Când Pământul aproape a murit). Ei plasează acest eveniment în jurul anului 9.500 î.e.n. 

Cercetătorul american Charles Hapgood afirmă că suprafața Pământului s-a mișcat cu cca 5.000 km în jurul anului 10.000 î.e.n. 

Rocile care conțin fier acționează ca o busolă. Odată cu răcirea rocii topite, moleculele se aliniază cu Polul Nord, ceea ce i-a permis lui Hapgood să calculeze că în jurul anului 10.000 î.e.n. Polul Nord fizic era situat în zona ocupată astăzi de golful Hudson, Canada.

Scriitorul canadian Rand Flem-Ath, care a cercetat aceste teme mai bine de 20 de ani, este convins că o mare parte din Atlantida este Antarctica de astăzi, din cauza acestei deplasări de 5.000 km înspre sud. 

Hapgood, continuând activitatea căpitanului Arlington H. Mallery, a studiat sute de hărți aflate în Biblioteca Congresului, Washington, care dovedesc că planeta este cartografiată de mii de ani cu mare precizie. 

O astfel de hartă, făcută de Oronteus Finnaeus în 1531, arată Antarctica cu râuri curgătoare și munți fără gheață. 

Harta lui Piri Reis, unde se poate vedea coasta Antarcticii fără gheață.


Faimoasa hartă din 1513 a marinarului turc Piri Reis, găsită în palatul sultanului din Constantinopol în 1929, cartografiază coasta sud-americană cu mare precizie și o parte a coastei antarctice, înainte ca aceasta să fi fost acoperită de gheața de 3,5 km grosime, acum 7.000 de ani ! 

Antarctica a fost descoperită ”oficial” de căpitanul Cook în 1773 și nu a fost explorată până în anii 1950. 

Unele lanțuri muntoase de pe harta lui Piri Reis nu au fost identificate decât în 1952. Reis a precizat că pentru a obține aceasta hartă a compilat alte 20, mai vechi.

Flem-Ath a găsit dovezi uimitoare ce susțin existența unei societăți foarte avansate, veche de mii de ani. El a descoperit că meridianul care trece prin Marea Piramidă de la Gizeh se intersectează cu toate marile suprafețe de uscat de pe planetă, fapt ce susține vechea credință egipteană că piramida era centrul Pământului. 

Flem-Ath a descoperit că, dacă Marea Piramida este luată ca centru al meridianului 0, longitudinea și latitudinea locurilor sacre ale planetei formează figuri geometrice perfecte. 

Astfel, se poate prezice amplasarea unui loc sacru care face parte din acest sistem. 

Această perfecțiune geometrică nu există, dacă se ia Observatorul Greenwich din Londra ca punct central de 0 grade. Întregul sistem se dă peste cap. Greenwich a fost ales de un comitet abia în 1884, în ciuda protestelor unui membru, astronomul regal al Scoției, Charles Piazzi Smyth, care susținea că meridianul 0 trebuie să treacă prin Marea Piramidă.

Flem-Ath a mai stabilit că cca 50 de locuri sfinte sunt aliniate cu Polul Nord, fiind situate în zona golfului Hudson, așa cum era înainte de cataclism. 

Chiar cele construite după marile mișcări tectonice se află pe puncte aliniate cu Polul Nord. Un astfel de exemplu este Rosslyn Chapel, de lângă Edinburgh, Scoția. Acesta este un fel de Sfânt Graal al Iluminaților, plin de simbolismul lor și construit de familia St. Clair/Sinclair, unii dintre cei mai de seama descendenți ai Iluminaților și una din forțele din spatele societății secrete Cavalerii Templieri.

Charles Hapgood urma să se întâlnească cu președintele Kennedy pentru a discuta despre un proiect de descoperire a Atlantidei, dar acesta a fost asasinat cu doar câteva zile înainte de întâlnirea lor.

Triburile polineziene și alte popoare înrudite dețin multe legende despre pământul lor de origine, care a fost scufundat, iar băștinașii din Insula Paștelui, aflată în Oceanul Pacific, pretind că țara lor făcea odinioară parte dintr-un continent distrus de un cataclism. 

Un text chinezesc găsit în anul 1900 într-o peșteră budistă, numită Dunhuang, include fragmente dintr-o hartă care înfățișează un continent-insulă în Pacific. 

O legendă sud-americană relatează aceeași poveste a strămoșilor lor, care au venit de pe un continent pierdut, împreună cu o persoană numită Aramu Mura, care ducea cu ea cunoașterea Frăției Lemuriene. 

Tribul Hopi din Arizona își amintește de Lemuria ca fiind o suită de insule care i-au purtat spre continentul american. 

Astronomul Carl Sagan a afirmat că un text despre Atlantida, numit The True History of Mankind Over the Last 100,000 Years (Adevărata istorie a omenirii din ultimii 100.000 de ani) a fost distrus împreună cu multe altele în incendiul care a devastat Biblioteca din Alexandria în 391 e.n.

De ce relatările despre Atlantida și Lemuria nu sunt menționate de istoria noastră oficială ? 
Deoarece cunoașterea a fost sistematic suprimată și distrusă. 

De îndată ce am afla despre aceste civilizații avansate, care au dăinuit sute de mii de ani, ca și despre implicarea extraterestră în crearea și dispariția lor, întreaga perspectivă asupra noastră și a lumii în care trăim s-ar schimba.

Ce s-a petrecut cu Marte ? Legătura dintre aceasta planetă și devastarea Pământului este un subiect care preocupă mintea multor cercetători. 

Marte a primit o atenție deosebită în urma recordului nefericit de pierderi și probleme tehnice care ne împiedică să primim imagini de pe această planetă. 

NASA, creată și controlată de Iluminați, este răspunzătoare de aceste „eșecuri”. Ele au început să se producă după ce au fost făcute fotografii în zona de pe Marte numită Cydonia, în care păreau să se observe formațiuni de roci nenaturale. Între acestea, faimosul „chip” și numeroase piramide. 

Cel mai avizat cercetător în domeniu este americanul Richard Hoagland, jurnalist de știință și fost consilier la NASA Goddard Space Flight Center. Un membru al echipei lui afirmă că a comparat legătura dintre formele nenaturale din Cydonia (chipul și piramidele) cu câteva zone terestre vestite pentru modul lor misterios de construcție: Avebury, Silbury Hill. Acestea acționează ca niște oglinzi virtuale, susține el.

Imagine recentă descoperită pe Marte

Platoul Gizeh din Egipt, locul Marii Piramide, era cunoscut înainte ca El-Kahira, fiind derivat din substantivul arab El-Kahir, numele egiptean pentru… Marte. 

Texte străvechi relatează că măsurarea timpului se calcula pe atunci în funcție de mișcarea planetei Marte, iar 15 martie, Idele lui Marte, era o dată-cheie în calendarul lor, ca și 26 octombrie. Prima din aceste zile marca începutul primăverii, iar cealaltă, sfârșitul anului în calendarul celtic.
Numele Camelot, din legenda regelui Arthur, pare să însemne Orașul lui Marte. 

Din ceea ce știm, este imposibil să fi existat vreo legătură între civilizația de pe Marte și societatea umană, dat fiind că civilizația de pe acea planeta a fost distrusă cu milioane de ani în urmă. Dar oare chiar așa a fost ? 

Așa credem noi, pentru că asta e versiunea oficială. 

Dar la baza faptelor științifice se află adesea mai mult o presupunere, decât ceva ce poate fi dovedit. 

Este ceea ce afirmă și dr. Frank Drake, fostul președinte al Departamentului de astronomie de la Universitatea Cornell: „Obișnuim să credem că Universul reprezintă doar o mulțime de câmpuri de stele aranjate în galaxii, dar subestimăm varietatea și cantitatea de materie din spațiu printr-un factor de aproape un trilion. Ceea ce înseamnă că ne înșelăm enorm”.

Acest lucru se petrece zilnic, iar mass-media repetă la nesfârșit absurdități care, în opinia unora dintre savanți, sunt cât se poate de adevărate. 

Există însă un alt scenariu, care susține în bună parte povestea oficială, cu excepția câtorva aspecte fundamentale. 
Ambele afirmă că pe Marte au existat cândva apă, vegetație și atmosferă, care ar fi susținut viața așa cum o știm. 
Ambele susțin că acest mediu potențial propice omului a fost distrus de evenimente geologice catastrofale. 
Singurul aspect disputat este perioada producerii dezastrului. 
Chiar a avut loc acum milioane de ani, așa cum susține știința oficială, sau e vorba de numai câteva mii de ani, așa cum afirmă cercetătorii alternativi, ceea ce s-ar suprapune devastării Atlantidei și Lemuriei ? 
Dovezile arată că Marte a fost distrusă de același cataclism care pe Pământ a însemnat sfârșitul Epocii de Aur.

Immanuel Velikovsky

În 1950, scriitorul și cercetătorul rus Immanuel Velikovsky  a sugerat într-o serie de cărți că planeta cunoscută de noi ca Venus (atunci, un mare corp-cometă) a fost cauza sfârșitului lui Marte și că aproape a distrus Pământul. 
Immanuel Velikovsky a fost ridiculizat și atacat fără milă de știința oficială, deși spusese ceva demn de luat în seamă. 
Teoria lui se bucură acum de susținere, deoarece în misiunea Mariner 9 s-au făcut fotografii ale lui Venus, iar multe din descrierile lui Velikovsky s-au dovedit corecte, inclusiv ceea ce părea o coadă de cometă. La fel, imaginile de pe Marte susțin unele din teoriile sale. 
Immanuel Velikovsky a subliniat că vechile popoare au descris Venus ca fiind un obiect foarte strălucitor, ce urma o orbită și o traiectorie foarte diferite de cele de astăzi. 
Chinezii, toltecii și mayașii au consemnat și ei aceste lucruri. Primele relatări sumeriene nu au inclus planeta Venus, dar mai târziu, caldeenii au făcut-o chiar în aceeași regiune. Ei au descris-o ca pe „o torță strălucitoare pe cer” care „luminează ca soarele” și „umple tot cerul”.

Unul din cele mai mari obstacole legate de înțelegerea trecutului planetei este că oamenii judecă o posibilitate prin prisma experienței lor prezente, ceea ce este o mică parte din istoria planetei. 

După cum scrie Velikovsky: „Legendele care povestesc despre mari mișcări geologice și catastrofe de neimaginat, ce se regăsesc la mai toate popoarele lumii, sunt discreditate, în general, din cauza credinței false că nicio forță n-ar fi putut modela lumea în trecut, fără s-o facă și în prezent, credință care este chiar fundamentul geologiei moderne și al teoriei evoluției”.

Motivul suprimării acestor informații din știința, educația și mass-media actuală este efectul de domino pe care îl pot avea asupra percepției umane. 
Ați văzut încercările de record mondial la doborât piese de domino? 
Piesele sunt aliniate astfel, încât prima să le dărâme pe toate celelalte. 
Sistemul de control, Matricea, după cum o numesc eu, este asemănătoare. Iluminații trebuie să lucreze pe rupte pentru a menține fiecare piesă la locul ei, căci dacă una cade, celelalte o vor urma. 
Controlul istoriei este piesa de bază. 
Dacă am ști că a existat o societate extrem de dezvoltată acum multe mii de ani, care însă a dispărut în urma unui teribil cataclism, cu siguranță am vedea lumea altfel. 
Întreaga versiune oficială a evoluției speciei umane s-ar prăbuși. Ne-am întreba cine erau acei oameni, de unde veneau, de unde aveau cunoașterea și tehnologia. Subit toate misterele egiptene și sumeriene și structurile uimitoare lăsate de antici ar fi mai puțin misterioase. 
Și dacă Egiptul și Sumerul au fost fondate pe aceeași cunoaștere avansată, atunci unele din acele popoare pre-cataclismice s-ar putea să fi supraviețuit. 
Deci, ce s-a petrecut cu descendenții și cu cunoștințele lor de-a lungul miilor de ani care s-au scurs ? 
Iluminații, prin religia și, mai recent, „știința” lor, au ca prim obiectiv suprimarea tuturor dovezilor și informațiilor care ar scoate la lumină adevărata istorie a umanității. De îndată ce înțelegem acest lucru, ceața începe să se risipească.


DECI, SĂ NE CUNOAȘTEM CÂT MAI BINE STRĂMOȘII, SĂ AVEM GRIJĂ DE PLANETĂ ȘI DE TOT CE EXISTĂ PE EA !

ALTFEL SPUS, SĂ NE CUNOAȘTEM PĂRINȚII ȘI SĂ AVEM GRIJĂ DE CASA ȘI BUNURILE PE CARE NI LE-AU LĂSAT MOȘTENIRE !

surse: David Icke Copiiimatricei; https://lupuldacicblogg.wordpress.com

Cum a aflat cioara secretul fericirii - poveste cu tâlc

CIORILE POT FI ȘI ALBE, NU NUMAI NEGRE

O poveste interesantă și plină de morală ne învață cel mai simplu secret al fericirii: să fim mulțumiți cu ceea ce avem. Decât să râvnim la viața și la fericirea altora, mai bine să ne bucurăm de propria viață și fericirea va veni de la sine.

O cioară trăia în pădure și era nemulțumită de viața sa.

„Această lebădă este atât de albă”, s-a gândit cioara. „Și eu sunt atât de neagră. Această lebădă trebuie să fie cea mai fericită pasăre din lume.”

Cioara i-a comunicat lebedei ceea ce gândea.

„De fapt”, i-a răspuns lebăda, „Simțeam că sunt cea mai fericită pasăre din împrejurimi până când am văzut un papagal care avea două culori. Acum cred că papagalul este cea mai fericită pasăre care a fost creată”.

Apoi cioara l-a abordat pe papagal. 

Papagalul i-a explicat: „Am trăit o viață foarte fericită până când am văzut un păun. Eu am doar două culori, însă păunul are o multitudine de culori.”

Mai târziu, cioara a vizitat un păun de la grădina zoologică și a văzut că sute de oameni s-au adunat ca să îl vadă. După ce oamenii au plecat, cioara s-a apropiat de păun.

„Dragă păun”, a spus cioara. „Ești atât de frumos, în fiecare zi mii de oameni vin să te vadă. Însă, când oamenii mă văd pe mine, imediat mă gonesc. Cred că tu ești cea mai fericită pasăre de pe pământ.”

Păunul a răspuns: „Am crezut dintotdeauna că sunt cea mai frumoasă și fericită pasăre de pe pământ. Însă din cauza frumuseții mele, sunt închis în această grădină zoologică. Am cercetat cu atenție grădina zoologică și am realizat că cioara este singura pasăre care nu este închisă într-o cușcă. Așa că zilele trecute m-am gândit că dacă aș fi o cioară, aș putea să hoinăresc fericit pretutindeni”.

Morala:

Aceasta este și problema noastră, a oamenilor. Ne comparăm în mod zadarnic cu alții și ne întristăm. Nu prețuim ceea ce Dumnezeu ne-a dat. Asta și duce la ciclul vicios al nefericirii !

Învață să fii fericit cu ceea ce ai în loc să te agăți de ceea ce nu ai !

Întotdeauna va exista cineva care va avea mai mult sau mai puțin decât ai tu !

Persoana care este mulțumită cu ceea ce are este cea mai fericită persoană din lume !

sursa: https://www.antena3.ro

BOABELE DE CAFEA ARSE contra ȚÂNȚARILOR, VIESPILOR ...

Ţânţarii și viespile sunt enervante, mai ales dacă îţi doreşti să îţi petreci timpul în curte ori la iarbă verde. 

Ţânţarii pot transmite boli, iar înţepăturile de viespi sau albine sunt dureroase. 

Pentru a îi proteja pe cei mici, dar şi pe tine, de înţepăturile acestor insecte, poţi folosi boabele de cafea.

Cafeaua, spre deosebire de produsele contra ţânţari din comerţ, este naturală şi nu îţi pune sănătatea în pericol, afectându-ţi sistemul respirator ori provocându-ţi iritaţii.

Mirosul de cafea arsă irită ţânţarii atât de tare încât le afectează zborul. Acest lucru este valabil şi în cazul viespilor şi al albinelor.

Pentru a ţine ţânţarii departe de casa sau curtea ta, mai ales spre seară când vrei să stai la o cafea cu cei dragi, pune pe o folie de aluminiu câteva boabe uscate de cafea și dă-le foc. 

Repetă operaţiunea de câteva ori. 

NU MA INVIDIAȚI, ESTE DOAR UN SUC DE SFECLĂ - FACE BLANA MAI FRUMOASĂ

UN MASAJ BUN, ÎNTOTDEAUNA ÎȚI CREEAZĂ O STARE DE BINE ! !

SALUT PRIETENI ! VĂ DORESC O ZI BUNĂ !

ȘI TU POȚI FI MÂNA CU CARE DUMNEZEU SALVEAZĂ VIEȚI !

Mulți oameni se întreabă cum acționează salvator Dumnezeu asupra noastră, asupra naturii, asupra tuturor viețuitoarelor de pe Pământ. 

Din experiența vieții mele, acumulată până în prezent, am înțeles că Dumnezeu acționează în foarte multe feluri,  inclusiv prin ”mâna și sufletul omului bun, cu credință în Dumnezeu”, fără apucături rele.

Povestea tristă a unui cățeluș căzut într-un puț cu apă și gunoaie, poate fi un astfel de exemplu. Datorită mâinilor întinse ale unor oameni cu multă dragoste și respect pentru animale, soarta acestui cățeluș nevinovat, condamnat la o moarte chinuitoare, a fost schimbată cu bucuria vieții, cu bucuria de a trăi și de a fi mângâiat de mâinile oamenilor buni.

Să ne amuzăm împreună cu pisicuțele și cățelușii noștri !

”HACHIKO” - simbolul credinței, nădejdii, loialității si dragostei față de stăpân

De câte ori văd filmul sau citesc povestea lui Hachiko, lacrimile îmi curg pe obraji. Îmi aduc aminte de toate animalele care sunt chinuite sau ucise de bestiile cu chip de om. De fiecare dată, fac și o rugăciune la Dumnezeu și îi cer să le îmbuneze sufletele și să le lumineze mințile acelor bestii.

Actorul Richard Gere vorbeste despre filmul în care a apărut, un remake al filmului japonez “Hachiko Monogatari” din anul 1987, care spune povestea lui Hachiko, câinele credincios care a murit așteptandu-și 10 ani cel mai bun prieten.

R.Gere a mărturisit că nu a fost el actorul principal din film, ci câinele, el se află în umbra patrupedului: “În filmul asta, eu sunt in mod clar inferior”, a declarat actorul.

În 1987, povestea a fost transpusă într-o peliculă care astăzi este resuscitată sub forma unui film care îl are în rolul principal pe Richard Gere și a carui acțiune se petrece în Rhode Island.

Actorul a povestit că rasa de câini folosita în film, numita Akita este foarte greu de dresat: “Ei fac ceva doar pentru ca vor. Nu-i poti pacali cu mancare”.

FILMUL ”HACHIKO” - PARTEA I ȘI A II-A


Pentru cei ce nu știu povestea adevăratului câine Hachiko, câinele care și-a așteptat stăpânul un deceniu, vă amintim:

Câinele din rasa Akita s-a născut pe 10 noiembrie 1923, în apropierea oraşului Ōdate din Prefectura Akita, Japonia și a murit pe 8 martie 1935.

HACHIKO cel real

Începând din 1924 Hidesaburō Ueno, profesor la catedra de agricultură a Universităţii din Tokio, l-a avut pe Hachikō ca animal de companie. 

Pe durata vieţii stăpânului său, Hachikō îl însoţea dimineaţă la Gara Shibuya, iar la întoarcerea acestuia de la serviciu, îl aştepta în acelaşi loc în gară. 

Cei doi şi-au continuat rutina zilnică până pe 21 mai 1925, când profesorul Ueno a suferit un atac cerebral și a murit. 

În fiecare zi, Hachikō a aşteptat întoarcerea stăpânului său, dar niciodată nu l-a mai văzut.

Hachiko, așteptându-și îndurerat stăpânul în gară, timp de 10 ani

Mult ne putem folosi de pilda cainelui !

În comportamentul câinelui sunt reliefate perfect cele trei mari virtuti crestine: credinta, nădejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. 

Credinta cainelui in bunatatea stapanului său l-a facut să aibe o nadejde statornica si o dragoste nețarmurita.

Zilnic, vreme de 10 ani, in acelasi loc din fata garii, la aceeasi ora, cainele si-a asteptat rabdator stapanul să se intoarca de la serviciu... chiar daca acesta nu avea sa se mai intoarca vreodata cu acel tren. 

Oare, noi oamenii avem o asemenea răbdare de piatră si nădejde neclintită, in incercarile vietii ?!

Iubirea nu dureaza ceva vreme, ci iubirea dureaza cât vrem noi să dureze. 

Aflând despre Hachiko, am aflat despre toate logodnicele care si-au asteptat bărbatii să vină inapoi din razboi, despre toate mamele care isi asteaptă fiii in fiecare zi cu masa pusa, despre toti oamenii ale căror asteptări sunt inșelate in fiecare zi, dar nu isi pierd nadejdea. Pentru că iubirea te face să astepti atunci când nu mai e nimic de asteptat, până la capăt.

Filmul american dedicat lui Hachiko, regizat de Lasse Hallstrom, dupa scenariul lui Stephen Lindsey, undeva in insula Rhode, a fost lansat in august 2009, rolul profesorului fiind interpretat de Richard Gere. 

Primul film care a fost realizat dupa aceasta poveste reala este insa cel japonez, din anul 1987, numit "Hachiko Monogatari". 

In anul 2004, a aparut si cartea pentru copii numita "Hachiko: Povestea reala a unui caine loial", scrisa de Pamela Turner si ilustrata de Yan Nascimbene.

Rudele profesorului, mutandu-se din casa in care viețuisera pana atunci, spre a putea trece mai usor peste pierderea celui drag, au cautat sa-l țină cu ei pe Hachiko, ba chiar sa-l dea altor prieteni, foarte iubitori si grijulii, insa nimic nu a putut sa-l tina departe de casa profesorului si de gara locala. 

Cand si-a dat seama ca stapanul sau nu mai locuieste in casa in care crescuse si el, cainele nu s-a mai indepartat de gara, dormind adesea pe sub vechile vagoane.

Toti localnicii au ramas uimiti si profund impresionati de credincioșia si de dragostea cainelui fața de stapanul sau. 

Calatorii navetisti ajunsesera si ei sa-l cunoasca foarte bine pe caine, drept pentru care l-au si hranit de-a lungul vietii sale, vreme de 10 ani. 

Cazul a ajuns sa fie vazut drept o adevarata lectie despre iubire, loialitate si nadejde rabdatoare.

In anul 1925, un student al lui Ueno l-a vazut pe caine in gara si l-a urmarit, la plecarea acestuia, pana la casa fostului gradinar al profesorului. 

Gradinarul, pe numele sau Kikuzaboro Kobayashi, îi va povesti tanarului intreaga poveste. 

La scurt timp, studentul va scrie o serie de articole despre caine, cat si o lucrare ampla asupra rasei japoneze Akita, potrivit careia mai existau decat 30 de exemplare pure din aceasta rasa canina. Batranul Hachiko, cainele din gara Shibuya, era unul dintre acestea.

In data de 4 octombrie 1932, un articol despre cainele Hachiko a fost publicat intr-unul dintre cele mai mari ziare din Tokyo, ziar numit "Asashi Shinbun". 

In scurt timp, cainele a ajuns sa fie dat exemplu de conduita prin scoli si familii, devotamentul lui devenind un simbol national al loialitatii. 

Un artist japonez a executat o statuie a lui Hachiko, din bronz, iar dezvoltarea rasei Akita a cunoscut un avant printre crescatorii de animale.
In aprilie 1934, o statuie de bronz a fost ridicata in fata Gării Shibuya, la ceremonia de dezvelire fiind prezent chiar si Hachiko cel adevărat. 

Una dintre cele cinci căi de acces catre Gara Shibuya, cea in fata careia se afla si statuia, se numeste "Intrarea Hachiko". 

Cainele a murit in ziua de 8 martie 1935, pe o strada din Shibuya. 

Funerariile lui Hachiko

Statuia originala a fost folosita pentru fabricarea de munitie, in cadrul celui de-al Doilea Razboi Mondial, aceasta fiind inlocuita mai apoi de una similara, lucrata de Takeshi Ando, fiul artistului original. 

Statuia a fost asezata in fata garii, pe locul original, in august 1948. Statui asemanatoare au mai fost ridicate si in fata garii din Odate, localitatea natala a cainelui, in anul 2004, cat si in fata Muzeului Cainelui Akita, din aceeasi localitate.

Cainele a fost împăiat si asezat in Muzeul National de Stiinte al Japoniei din Ueno, Tokio.

s

”Câinele Hachiko” - simbolul credinței, nădejdii, loialității si dragostei față de stăpân

Printre oameni a existat sau există oare un asemenea simbol, la care poți găsi toate acele trăsături pe care le-a avut Hachiko ?

Spuneți-mi și mie dacă știți un asemenea simbol în lumea oamenilor.
În lumea animalelor am găsit numeroase alte exemple, asemănătoare lui Hachiko, dar în lumea oamenilor încă nu am găsit ceva asemănător ...

surse: http://www.evzmonden.ro;  https://www.crestinortodox.ro

”VIAȚA” SPIRITULUI UMAN DUPĂ MOARTE

Un fenomen oribil, respingător, cum este considerată moartea, dacă este explicat, va fi privit cu alţi ochi după aceea, făcând ca viaţa să fie văzută în altă lumină, iar moartea să devină un fenomen de trecere dintr-o formă de existenţă în alta. 

Ne este frică de necunoscut. Mai bine să-l facem cunoscut, pentru a elimina această frică.

Există trei categorii de oameni, după opiniile lor, cu privire la moarte. 

Materialiştii, care consideră că viaţa omului este numai această trăire pe Pământ care se încheie odată cu moartea, neexistând nici o viaţă dincolo de moartea fizică. 

A doua categorie înclină să creadă în existenţa de după moartea corpului, dar nu-şi pot explica unde şi sub ce formă este posibil. 

A treia categorie este cea a iniţiaţilor, care cunosc evoluţia spiritului uman după moarte.


Ierarhie

Când spiritul se desprinde de corpul fizic are un anumit grad de evoluţie şi poartă peste tot cu el ceea ce a acumulat în timpul vieţii sale pe Pământ. 

Gradul evolutiv din lumea spiritelor nu corespunde cu poziţia socială pe care a avut-o ca om în lumea fizică. 

Sunt oameni cu un spirit înalt, care le conferă o moralitate superioară, precum şi posibilitatea de a comunica în afara normalului (cum a fost, de exemplu, Edgar Cayce în SUA sau Petrache Lupu în România), şi oameni care pot ajunge în funcţii de conducători ai unor ţări, dar care să fie pe trepte inferioare spirituale. 

Ierarhia pe Pământ este stabilită de poziţia socială, iar după moarte, aceasta este în funcţie de treapta spirituală. 

Scarlat Demetrescu, în cartea sa "Din tainele vieţii şi ale Universului", redă o întâmplare din Bucureştiul din perioada anilor dintre cele două războaie mondiale, întâmplare legată de ierarhia spirituală de după moartea corpului. 

Un medium auditiv a auzit glasul unui coleg de la școala comercială, care murise de curând. Acesta îi comunica "de dincolo de viaţă" că va avea o supărare mare, care va fi provocată de cel de la care se va aştepta mai puţin. 

La scurt timp, fratele lui, l-a acţionat în judecată, pretinzând că a primit o sumă de bani de la mama lor înainte ca aceasta să moară. Fără probe, cel care a declanşat procesul a pierdut, dar problema este alta, comunicarea făcută de colegul mort s-a făcut fără aprobarea spiritelor superioare. Din această cauză, colegul decedat a fost condamnat la o nouă reîncarnare. 

După un an, mediumul a auzit, din nou, glasul prietenului care îi comunica: "În spaţiu, orice greşeală se plăteşte, eu te-am avertizat că vei avea un necaz fără să am încuviinţarea superiorilor mei şi pentru această faptă am fost pedepsit să mă nasc din nou aici, în Bucureşti, ca după câteva luni să plec din viaţă, lăsând lacrimi şi durere pentru sărmana mea mamă. Acum sunt iar spirit liber şi voi mai veni pe la tine, dar nu îţi voi mai spune nimic fără ştirea celor mari".

Unde eterice

Moartea fiind un fenomen natural, plângerea celui dispărut, o perioadă de timp, nu este benefică spiritului. 

Durerea produce unde eterice care străbat spaţiile. Ele se propagă şi sunt recepţionate de spiritul celui dispărut din viaţa pământeană, provocându-i o mare suferinţă. 

De multe ori, strigătele de durere ale celor din jurul celui care moare fac în aşa fel încât spiritul să nu se poată desprinde uşor de corpul fizic, de unde şi expresia "l-a întors de la moarte". Acest lucru este însă pentru puţin timp, dar provoacă spiritului o mare suferinţă.

Senzaţiile care preced sau urmează morţii sunt variate de la om la om şi depind de treapta morală a spiritului ce părăseşte Pământul. 

Desprinderea se face, de obicei, gradat. 

Cu cât legătura fluidică dintre corp şi suflet este mai mare, cu atât agonia este mai lungă. 

După ce se produce prin faţa sa derularea fulgerătoare a propriei vieţi, spiritul, cu învelişurile sale de corp astral, solar şi cosmic, se strecoară afară, prin creştetul capului, ca un fum de ţigară, sub formă de ceaţă, de consistenţa unui nor ce se înalţă spre tavanul camerei.

În New York, Eglen Garett relata cum spirale de energie părăsesc cadavrele timp de trei zile după decesul corpului. Aceste curbe de energie erau asemănătoare cu traseul înregistrat la un aparat special, în momentul când Nely Mihailova deplasa de la distanţă nişte obiecte.

La noi în ţară, Valeriu Popa a înregistrat pe fotografie timp de trei zile etapele ieşirii spiritului din corp. 

Serghiev a reuşit să descopere la o oarecare distanţă de mort (de până la 4 metri) câmpuri de forţă electromagnetică. 

Unii cercetători, care au cântărit un muribund, au constatat că în momentul decesului greutatea corpului scade brusc cu douăzeci şi ceva de grame, ceea ce reprezintă greutatea sufletului.

Spirite inferioare

La spiritele inferioare, desprinderea sufletului de corp se face prin gură, o dată cu ultimul suspin. Când iese din corp tot perispiritul, această masă fluidică se adună, luând formă de om identică cu cea a decedatului, apoi cordonul de legătură se rupe de dublul vital şi spiritul pleacă, trecând prin tavan sau perete. 

Până nu se rupe acest cordon fluidic, omul care este în agonie spune că vede în jurul său câteva fluide în care recunoaşte persoane decedate apropiate (mamă, tată, fraţi, surori, prieteni), uneori având loc chiar o conversaţie cu ele. Acestea sunt spirite care vor să-l întâmpine la reintrarea în lumea spirituală.

Dacă moartea survine în urma sinuciderii, nu se dă posibilitatea spiritului să se purifice. Din această cauză, după reîncarnare va suferi groaznic. Spiritul omului care şi-a distrus corpul va rămâne pe lângă cadavrul său o perioadă de timp, repetând actul sinuciderii, fapt ce-i provoacă spiritului o suferinţă cumplită.

Spiritul Sfântului Mina relata că în momentul morţii sosesc trei mesageri destrupători. Cel cu gradul mai mic demagnetizează şi deelectrizează corpul pentru a-i lua puterea de atracţie asupra sufletului. Al doilea taie toate firicelele fluidice animate de celulele corpului fizic, iar al treilea absoarbe ca un magnet spiritul şi particulele eterice care formează perispiritul acestuia. În acelaşi timp, un spirit foarte evoluat lucrează asupra scânteii din spirit (a Eu-lui) pentru ca acesta să părăsească imediat corpul. După desprinderea de corp, spiritul "dezbrăcat de hainele planetare" îmbracă o nouă haină, cu care ajunge la spiritele superioare. Haina sa planetară va fi folosită de alte spirite ajunse la acel grad de dezvoltare, la stadiul planetar, pentru o nouă reîncarnare.

Toate aceste aspecte legate de actul morţii sunt rezumate din comunicări ale pământenilor cu spiritele morţilor, prin mediumuri, în şedinţe de spiritism.

Am ajuns în cele din urmă la momentul concluziilor. 

Astfel, după moartea spiritului fizic, sufletul nu este conştient că a părăsit lumea materială, îşi aminteşte apoi evenimentele din viaţă şi trece ca printr-un somn către lumea spirituală frumoasă ori întunecată, după faptele din viaţa pământeană. Comunică aici cu celelalte spirite prin frecvenţele gândurilor şi străbate cu ajutorul lor spaţiile din jurul Pământului, gravitând automat către nivelul spiritual corespunzător.

Înălţarea

Spiritul, în primele zile, stă alături de corpul său neînsufleţit, asistând chiar la înmormântarea sa. 

După 42 de zile, spiritul se înalţă către lumea astrală, ceea ce în religia creştină se numeşte Înălţarea. 

În lumea spiritelor, spiritul inferior este judecat de un grup de spirite superioare şi este retrimis către o nouă viaţă, care va fi în raport cu meritele sale din lumea pământeană. 

Un spirit evoluat îşi analizează singur greşelile şi meritele, iar după o perioadă alcătuieşte planul unei noi vieţi pământeşti, pentru care primeşte sau nu aprobare de la un spirit superior. 

O formă supremă de judecată este după un ciclu de 26.000 de ani de existenţă în atmosfera spirituală a unei planete, judecată pe care o face spiritul solar, care este însoţit de juriul său solar, alcătuit din spirite angelice solare.

Deci, omul este supus la trei judecăţi: una în timpul unei încarnări, alta după fiecare încarnare şi cea de-a treia la sfârşitul "şcolii spirituale planetare".

Până la şapte ani, duhurile inferioare coboară mereu la suprafaţa Pământului şi îşi privesc cadavrul prin pământul de deasupra mormântului. Din această cauză nu se deshumează morţii înainte de şapte ani, deoarece persistă această atracţie magnetică între spirit şi corpul îngropat. 

Unele spirite sunt înconjurate de spirite cunoscute, care le fac să înţeleagă noul mod de viaţă. 

Altele, singuratice, nu înţeleg ce se întâmplă cu ele şi simt nevoia să coboare pe Pământ, unde îşi văd rudele, prietenii cu care vor să comunice. Acestea simt sete, foame etc., dar neavând corp fizic nu îşi pot îndeplini dorinţele, ceea ce le produce suferinţă. Apoi, ele vor sugestiona oamenii, simţind satisfacţie la săvârşirea unor fapte rele. Aici îşi duc "viaţa" spiritele inferioare şi cele ale animalelor.

Amintirea sau discuţia despre cel decedat provoacă vibraţii ce ajung la duhul acestuia. Astfel, acesta ştie ce se vorbeşte sau se gândeşte despre el. De multe ori coboară fără a fi văzut, dar prezenţa lui provoacă o senzaţie de frig sau câteodată de cald, care se simte în special în partea dreaptă a corpului. Câteodată îşi poate mări densitatea fluidului din care este compus şi poate interveni în lumea materială producând zgomote, ciocănituri în mobilă, geam, oglinzi, poate sparge geamuri, pahare, becuri etc.

La parastasuri, preotul, pomenind numele răposatului, spiritul acestuia va coborî în biserică. Prin rugăciuni, el se poate desprinde de aceste legături cu corpul vital, înălţându-se în alt plan spiritual. 

Spiritele inferioare, conform vibraţiilor lor joase, nu pot pătrunde în zonele de vibraţii înalte spirituale. Ele nu pot vedea spiritele superioare, care de fapt decid asupra viitorului lor.

Planeta are în jurul ei trei zone sau niveluri în care se găsesc spiritele noastre: zona roşie inferioară, apropiată de Pământ, zona albastră, de mijloc, şi zona albă, în care se găsesc spiritele cele mai evoluate. Există încă nenumărate aspecte legate de acest subiect, dar cred că de la un anumit punct informaţiile trebuie să se adreseze mai mult specialiştilor.

Închei cu un element de statistică, afirmând că la fiecare generaţie numărul decedaţilor creşte geometric, aşa că într-un secol mor aproximativ cinci miliarde de oameni. Moartea asigură eternitatea tinereţii vieţii şi a evoluţiei sale.


Autor, Romulus Popescu, parapsiholog
sursa: http://jurnalul.ro