Alegerile locale și parlamentare se apropie. Fi-vor ele cu adevărat libere? Fi-vor ele corecte? Fi-vor ele reale? Dacă nu, cum ar trebui să ne raportăm la ele? Răspunsul la aceste întrebări necesită o analiză lucidă a istoriei deceniilor postcomuniste și a realității prezente. În final, doar opțiunile raționale vor justifica speranța pentru recuperarea democrației pierdute.
REVOLUȚIILE EST-EUROPENE CA EPISOD AL RĂZBOIULUI RECE
Cine a privit cu ochii deschiși ceea ce s-a întâmplat din 1990 până astăzi, și a mai și cunoscut realitatea românească din culisele politicii, poate înțelege destul de bine unde am ajuns și cum am ajuns acolo unde suntem. Istoria respectivă trebuie plasată în contextul Războiului rece și al urmărilor sale.
Scenariul demolării regimurilor comuniste est europene a fost simetric cu acela al instaurării lor. Ambele s-au petrecut gradual, astfel încât, pe principiul acțiunii și reacțiunii, din fizică, rezistența față de schimbare să nu fie prea mare.
Mai întâi, pe fondul dificultăților economice interne și în condițiile schimbării raporturilor de putere la scară globală, au fost aduse la conducere guverne ideologicește moderate, fiind dați la o parte, nu neapărat violent, intransigenții regimului luat în cătare. Printr-un paradox psiho-social, o asemenea relaxare nu a liniștit o populație nemulțumită de viața sa și convinsă că libertatea și justiția socială se găsesc în afara zidurilor redutei naționale. Dimpotrivă, presiunea externă a fost înlocuită de una internă, consecutivă sentimentului popular potrivit căruia cu cât situația este mai bună cu atât ea este mai intolerabilă. Rezultatul urmărit era trecerea de la o guvernare legitimistă la una revoluționară. A reforma era prea puțin; trebuia revoluție.
Un asemenea salt fractura însă societatea, o polariza, șubrezind astfel sistemul imunitar al statului. Prin radicalismul terapiei, unii erau aduși în situația de a se teme de schimbare, alții de neschimbare și cu toții de viitor, tot mai nebulos, și de celălalt, tot mai suspect. Teama naște ura, iar ura se transformă în violență. O violență care nevrozează și contaminează comunitatea zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă, ostilitatea tuturor îndreptându-se împotriva tuturor.
Pentru a ține lucrurile sub control, în asemenea împrejurări, există doar două remedii clasice: teroarea (de stat) și apelul la sprijinul extern. De transformarea celui din urmă în dominare externă nu te poate apăra decât lupta dintre puterile „disponibile” să îți acorde „protecția”.
ROMÂNIA, CALUL NĂRĂVAȘ DIN HERGHELIA DEMOCRAȚIILOR POSTCOMUNISTE
În România acest scenariu nu a putut fi aplicat întocmai. De ce?
În primul rând, pentru că în cadrul regimului comunist nu s-a putut forma o guvernare „moderată” care să declanșeze reformele menite a duce, conform „planului”, la revoluție. Structurile partidului-stat (PCR) nu au fost în măsură să ofere o asemenea alternativă.
În al doilea rând, întrucât, poate printr-un noroc sau poate printr-un miracol, prin iuțeala acțiunii unora și nebăgarea de seamă a altora, vidul de putere apărut odată cu prăbușirea structurilor amintite a fost ocupat de o mână de oameni, nu din eșalonul doi al partidului unic sau din rândul instituțiilor de securitate, ci din eșalonul întâi al elitelor naționale născute – cum s-ar fi putut altfel? – în sânul vechiului regim. Aceștia au „confiscat revoluția” numai în măsura în care ea era un produs de import, indigenizându-o. Ceea ce începuse, din impuls extern, cu alibiul revoltei populare, ca lovitură de stat, a devenit astfel revoluție națională.
Dacă procesul ar fi reușit, s-ar fi putut spune, parafrazându-l pe Churchill, că niciodată în istoria lor atât de mulți români nu au datorat atât de mult atâtor de puțini. Din păcate, eșecul Planului A, a dus la punerea în aplicare a Planului B, iar acesta și-a atins obiectivele, chiar cu ajutorul românilor.
Conducerea țării instalată pe valul evenimentelor din decembrie 1989 nu era formată nici din comuniști nici din securiști – în sensul de dogmatici sau de nostalgici ai comunismului real. Deși aceștia continuau, desigur, să trăiască în societate și să își caute poziții de pe care să își apere interesele. Din câte știu – și eram bine plasat pentru a ști – cei din urmă nu au avut nici o tentativă majoră de a opri transformările preconizate de noii lideri, principala preocupare fiind aceea de a folosi respectivele transformări – prin utilizarea „capitalului lor social” (format din informații și relații) – în interes propriu – adică spre a transforma averea publică în avere privată, obiect al proprietății lor.
Dacă ar fi să îi clasificăm cumva pe membrii conducerii revoluționare a țării din acel moment ei ar putea fi împărțiți în romantici și pragmatici, în maximaliști și minimaliști, în adepți ai terapiei de șoc și adepți ai tranziției graduale.
Cu toate acestea, o propagandă parcă venită de niciunde i-a acuzat, mai înainte ca ei să apuce a face ceva, de „neo-comunism” și „cripto-comunism”, de autoritarism și naționalism. Așa cum mai târziu avea să fie demonizat fără nici un argument palpabil PSD (pentru antioccidentalism și rusofilie, printre altele), așa și guvernele FSN aveau să primească etichete care s-au fixat în mentalul colectiv în așa fel încât noua putere să poată fi răsturnată fără a trezi vreun protest sau vreo reacție populară de sprijin. Acesta este scopul propagandei demonizatoare.
SCURTĂ ISTORIE A CONTRAREVOLUȚIEI ÎN ROMÂNIA POST-COMUNISTĂ
Prima lovitură a fost încercată în martie 1990 la Târgul Mureș, sub forma unor violențe interetnice. Atunci a fost avută în vedere chiar împărțirea teritorială a României. Motivul? România nu renunța la conducerea națională.
A doua a fost cea intrată în istorie sub numele de „fenomenul Piața Universității”. Printr-un complex manipulativ amplu, care avea să fie folosit mai târziu cu succes în Piața Maidan din Kiev, rezultatul alegerilor din 20 mai 1990 a fost contestat, după ce protestul încercase să tulbure atmosfera scrutinului spre a-i pune apoi sub semnul întrebării corectitudinea (rămâne de lămurit ce căuta tânărul Victor Ponta, azi șeful unui partid de laborator cu aere che-guevariste, printre protestatari), ceea ce a oferit un pretext perfect pentru intervenția, pe de o parte, tardivă, pe de alta disproporționată, a forțelor de ordine, urmată de dispariția lor misterioasă din peisaj și de contraatacul bunicilor mișcării #rezist de azi, soldat cu incendierea sediului unor instituții publice, pentru ca totul să se încheie prin asaltul „pacificator” al minerilor din Valea Jiului, aduși nici până în prezent nu se știe de cine. Regimul postcomunist a supraviețuit, dar România a ieșit de pe harta lumii civilizate.
A treia lovitură, care va fi cu adevărat letală, a avut loc în septembrie 1991, când minerii din iunie 1990, pe atunci, chipurile, susținători ai „neo-comuniștilor” care „confiscaseră revoluția”, au venit să o restituie pe aceasta titularilor ei, dărâmând guvernul „cripto-comunist” în aplauzele (la propriu și la figurat) opoziției „cripto-democrate” susținute de Occident. Din acel moment elanul transformator al revoluției s-a pierdut fără să își mai poată reveni vreodată.
Guvernele care au urmat până în 2004 nu au fost nici ele „comuniste” sau „securiste” dar, speriate de gloanțele care le-au trecut pe la ureche predecesoarelor lor, au pornit pe calea tergiversării reformelor interne și a concesiilor externe. Acestea au pregătit terenul pentru „vânzarea” (adică trădarea) de mai târziu.
CORUPȚIE ȘI ANTI-CORUPȚIE, SAU MECANISMUL DESCOMPUNERII NAȚIUNII ROMÂNE
Un alt fenomen apărut în contextul unei tranziții care, după 1991, avansând cu frâna trasă, nu a mai apucat să se termine, a fost cel al corupției. Spre deosebire de ceea ce se crede, caracterul (pretins) excepțional al corupției de la noi, nu își are rădăcinile în specificul românesc, ci într-un plan pregătit pentru distrugerea URSS, dar care a fost adaptat spre a pune la pământ împotrivirea la colonizare a României de la începutul anilor 1990. Despre ce este vorba?
Întrucât puterea eminamente politică (legislativul și executivul) se dovediseră greu de capturat, s-a dat prioritate capturării altor puteri și anume cea economică, cea mediatică și cea judecătorească. Obiectivul (și acesta fixat în strategia de destructurare a puterii sovietice după încetarea Războiului rece) era crearea unei oligarhii economice locale, gata ca, pentru a-și apropria averea statului comunist defunct, să faciliteze trecerea sectoarelor cheie ale economiei naționale sub controlul corporațiilor occidentale. Apariția acesteia nu ridica probleme de concurență întrucât apetitul său se situa la nivelul redus al capacității sale de a digera capitalul economico-financiar moștenit.
Pentru ca un asemenea proces să se desfășoare cu bine era nevoie de o triplă protecție: mediatică, judiciară și informativă. Așa s-a creat o triadă letală care a sufocat libertatea presei, a politizat justiția și a externalizat comanda serviciilor secrete.
Speriați de perspectiva de a rămâne și bătuți și cu bani luați, mulți politicieni au cooperat pentru ca planul descris să reușească, neînțelegând că la sfârșitul zilei oricum vor fi sacrificați.
Ei nu au fost, însă, cei mai corupți. Corupția lor a fost supralicitată, ca și cea a puținilor oameni de afaceri români care acumulaseră, chiar și prin metode primitive (unde a fost altfel?), capital național semnificativ, pentru a acoperi adevărata corupție prin care se transfera în mâni străine avuție națională, profiturile realizate din exploatarea resurselor românești fiind expediate în afara țării fără a contribui cu nimic la dezvoltarea, ci numai la înrobirea ei.
DE LA PLURIPARTIDISM LA PARTIDUL UNIC AL SERVICIILOR SECRETE
Așa ajungem în anul 2004 sau, mai exact, în anul 2007, când, pentru a-și păstra poziția dominantă pe plan intern, Traian Băsescu și camarila sa, predau serviciile de informații românești unor centre de putere străine, nu neapărat statale. Până atunci, zisele servicii fuseseră făcute să renunțe la supravegherea celor pe care noi îi voiam aliați, fără a fi sigură reciprocitatea acestei dorințe, și să își împartă secretele cu aceștia. După numirea lui George Maior, ca rezultat (potrivit unor surse bine informate) al unor negocieri purtate în afara țării, în fruntea SRI, contraspionajul românesc se întoarce împotriva românilor spre a lichida orice urmă de apărare a interesului național în fața exigențelor impuse de interesele străine și, în acest scop, realizează fuziunea cu autoritatea judecătorească pe care, practic, și-o subordonează.
Sub lucrarea acestui binom antinațional și antidemocratic, numit de unii „stat paralel” sau „stat subteran”, întrucât deține capacitatea de a bloca acțiunea statului oficial fasonat de Constituția României, elita politică și partidele politice dispar, fiind absorbite de el. Așa s-a revenit la sistemul partidului unic.
Dacă, însă, fostul partid comunist își asuma deschis rolul de singură forță conducătoare, în cadrul unui sistem caracterizat de o ordine statală egalitară și autoritară strictă, oculta oligarhică românească de azi preferă să își exercite puterea din umbră, de o manieră inegalitară și autoritară tot mai apropiată de modelul fascist. Două butaforii politice – PNL (altădată partid principal al dreptei democrate, azi defunctă) și PSD (altădată partid principal al stângii democrate, azi defunctă) – sunt încă ținute la vedere pentru a acoperi realitatea că democrația este doar o impostură care maschează regimul oligarhic – să subliniem și acest aspect important – de obediență externă.
Unii ne spun că la alegerile care vin democrația trebuie salvată. Ce să mai salvăm? Democrația este moartă. Trăiască oligarhia!
Până și câinele de pază al democrației a fost otrăvit. Puținii jurnaliști care încearcă să rămână liberi se găsesc sub presiuni extreme, fiind adesea obligați la autocenzură, mai ceva decât pe vremea comunismului. Ceilalți, mai exact vectorii de presă cei mai penetranți sunt ținuți fie în lesa fiscului și a milei publice (adică a subvențiilor guvernamentale), fie în aceea a publicității oferite de corporațiile protejate de sistemul politic. Presa on line este discret dar eficient controlată de cei care dețin sistemele de comunicare virtuală. Pur și simplu jurnaliștii, obligați de constrângerile financiare să utilizeze această modalitate de distribuție a produsului lor, constată că ceea ce dau publicității nu mai ajunge la cititori.
Vechile „partide-balama” care aveau și ele rolul lor în a spori atât reprezentativitatea cât și stabilitatea guvernării, nu mai există. Locul lor a fost luat de partide inventate în laboratoarele puterii secrete sau subterane (precum ProPonta sau USR/Plus), care au misiunea, pe de o parte, de a mări confuzia populației (căci despre electorat nu mai putem vorbi), făcându-o și mai manipulabilă, iar pe de altă parte, de a permite diferitelor substructuri ale păpușarului unic, aflate uneori în rivalitate (oligarhia are și ea pluralismul ei), să producă, potrivit intereselor și viziunii fiecăreia, formule de rezervă pentru cazul „accidentării” actorilor titulari.
OBIECTIVELE ALEGERII ÎNTRE PARTIDE APARENTE
În asemenea circumstanțe la ce mai sunt bune alegerile? Evident, alegerea presupune alternativă, variante, oferte diferite. Când în ambalaje diverse ți se oferă o singură marfă, și aceea modificată genetic, nu ai nici o opțiune reală de exprimat. Nici măcar răul cel mai mic nu mai este la dispoziție. Răul este unic și fiecare parte a sa este la fel de rea cu cealaltă. Scrutinul devine o formă fără fond.
Și totuși… nu putem opri raționamentul aici. Nu trebuie să încetăm lupta, ci să o ducem mai departe cu mijloacele pe care încă le mai avem, distingând între acțiunile tactice și cele strategice. Uneori și forma poate naște fond.
Principalul obiectiv tactic este eliminarea „trădătorilor” – persoane fizice și partide. Principalul obiectiv strategic este acela ca, acceptând, în mod convențional, ficțiunea pluralismului oligarhic, să împărțim, prin așa zisul vot, puterea simbolică (întrucât cea reală ne-a fost confiscată) între concurenții aparenți, echilibrul formelor putându-i împinge pe aceștia, inclusiv grație orgoliilor, egoismului și lăcomiei care sălășluiesc în liderii de mucava, către confruntări și anihilări reciproce.
Dacă acceptăm aceste obiective ca valabile, prima concluzie este aceea că absența de la vot nu mai este decât o soluție de ultim recurs, a cărei oportunitate trebuie evaluată de la caz la caz. Altminteri regula este participarea. Neparticiparea riscă – în condițiile prăbușirii, pe deplin justificate, a PSD, survenită pe fondul decapitării sale și a capitulării subsecvente acesteia, în fața oligarhiei oculte – să asocieze monismului puterii reale, monismul puterii formale, omorând pluralismul, fie el și oligarhic, inclusiv în formă. Or, în lipsa democrației, este important să păstrăm măcar iluzia ei, alimentând totodată contradicțiile interne ale regimului și, astfel, împingându-l spre implozie.
Aceste contradicții sunt rezultatul pluralismului intrinsec unei oligarhii coloniale ai cărei membri locali sunt în situația de a fi ei înșiși puși să opteze între centrele de putere care compun oligarhia globală. Pluralismul celor care își dispută controlul asupra României a determinat ori a accentuat fracturarea oligarhiei naționale, și așa marcată de fragmentarea statului sub acțiunea micilor potentați locali. Această dezordine neofeudală trebuie exploatată, cu instrumentele formale ale ordinii moderne, pentru a recuceri democrația, respectiv pentru a ne (re)câștiga dreptul de a ne conduce singuri în calitate de cetățeni, precum și de națiune suverană.
CÂND DEMOCRAȚIA ESTE MOARTĂ, CETĂȚEANUL CU CINE VOTEAZĂ?
Cu acestea în minte, la alegerile locale ar trebui votați primarii performanți, cu condiția ca la precedentul scrutin să nu fi fost aleși sub sigla altui partid decât a celui sub care candidează acum. Acest tip de migrațiune politică a omorât democrația întrucât a sfidat chiar principiul său fundamental: cel care conduce este poporul, iar alesul nu poate exercita puterea decât conform mandatului primit de la popor.
Oricâte realizări a avut primarul, dacă este traseist nu trebuie (re)votat. Scuza că trecând de la un partid de guvernământ la altul a urmărit să capete sprijin guvernamental spre a face viața cetățenilor mai ușoară, este o speculație ce nu are cum fi acceptată. Această tactică a oprit lupta principială, în favoarea oportunismului, și a distrus partidele politice, care sunt jucătorii indispensabili ai oricărei democrații, până la a desființa democrația cu totul.
Un tratament similar ar trebui să primească partidele-balama care au fraudat Constituția permițând accesul la putere a unor partide minoritare, creând haos politic, crah economic și injustiție socială, și oferind, astfel, România pe tavă pentru tranșare tuturor străinilor doritori să își însușească resursele ei. Fără asemenea trădări nu s-ar fi ajuns la formula neconstituțională a „guvernelor prezidențiale” precum „guvernul de tehnocrați” și „guvernul penelisto-covidist”, responsabile pentru dezastrul țării. În această categorie intră, fără îndoială, ProRomânia și ALDE, cu tot regretul pentru valoarea personală a unora dintre membrii lor. Ele au știut că prin piruetele lor oportuniste vor arunca țara în criză și totuși au făcut-o. Dacă au fost silite de către forțe oculte, la șantajul cărora nu au putut face față, acesta este un alt argument pentru a fi ajutate să părăsească scena. „Dacă mâna-ți slabă sceptrul ți-o apasă, / Altuia mai harnic locul tău îl lasă.”
Votul trebuie cu certitudine refuzat (pseudo)partidelor puse să joace cartea extremismului neo-fascist. Pe primul loc al unei asemenea liste este USR/Plus. Merită de mers la vot și pentru a nu permite a se înrădăcina, în mintea păpușarilor interni și externi, ideea că românii ar simpatiza, în număr mare, cu „ciuma brună”. Cine știe ce orori s-ar naște dintr-o asemenea idee.
În rest, ținându-se de nas, fiecare ar fi util să voteze cu cei cu care a votat și în trecut. Nu pentru că ar mai avea încredere în ei, ci pentru a nu lăsa ca toate ouăle să fie puse într-un singur coș.
Orice alte calcule și procedee riscă să elimine chiar și forma democrației abolite în fond. Or, nu este rău ca, în lipsă de altceva, să salvăm măcar forma. Aceasta până când forțele vitale ale națiunii vor reuși – dea Domnul! – să se ridice spre a reafirma puterea poporului împotriva „tagmei jefuitorilor” lui, dinăuntru și din afară.
sursa:https://www.cotidianul.ro/democratia-a-murit-sa-i-salvam-macar-chipul
