„Faceți din proști conducători și vă întrebați de unde vine dezastrul!”, constata Winston Churchill. Iar România actuală parcurge din plin experiența unei astfel de extracții a conducătorilor – mai nou în condițiile pandemiei coronavirusului 19. Din nefericire, situația ia proporții de dramă. Loc de frunte în Europa la infectări, campioană la decese la milionul de locuitori, opriri de activități și distrugeri pe termen lung (care, mai nou, plasează România, în evaluări internaționale, după Ucraina și Kosovo!) sunt câțiva indicatori. Este adevărat că virusul amenință azi pe orice suprafață locuită de oameni.
Cea mai „complexă” societate din istorie este redusă la căutarea de măști, carantinizare, evitarea contactelor, a dezbaterilor, anularea de activități, săli de concert și stadioane goale, localități pustii. Dezvoltarea maximă înregistrată vreodată este blocată. Doar că, în România actuală, care are nevoie vitală de democratizare și de eliberarea energiilor, se măsluiesc harnic alegeri, iar regimul nu are o altă idee decât guvernarea cu „stări excepționale” din anii treizeci. Așa cum Apelul Vigano a atras atenția, inși mediocri și malefici pot profita de pandemie pentru a-și extinde abuzurile. La Carpați, este realitate.
O anormalitate mentală și decizională s-a așternut de sus peste țară. Ne apropiem de un an de istorie a combaterii pandemiei, încât în unele țări a început să se facă bilanțul. Două observații se impun. În mare, în Europa nu s-a procedat altfel decât s-a procedat cu secole în urmă față de ciumă și alte epidemii, iar în abordarea pandemiei s-a greșit copios. Să adâncim a doua observație. Ne referim mai ales la România – cămașa fiind mereu mai aproape de trup. Unde s-a greșit aici? Care este sursa degradării? Din capul locului, nu rezistă niciuna dintre explicațiile pe care „președintele” de pe aceste meleaguri le mai dă și în 19 octombrie 2020, cu îngustime caracteristică. Numai naivii le pot lua în serios.
Că este, bunăoară, o pandemie, deci mai mult decât o epidemie, și, vezi Doamne, toată lumea suferă! Sugestia „președintelui” este să suferim împăcați cu ceea ce ni se întâmplă. Or, cine a cerut voturi cetățenilor ar trebui să aibă clar în minte că tocmai la dificultăți, așadar în rezolvarea de probleme, i se verifică valoarea și se verifică dacă își merită funcția. Dacă nu, o minimă demnitate ar trebui să-i determine plecarea, încât să vină în rol cineva capabil. Nu este deloc greu, căci mai capabili sunt cu miile! Că a fost înainte o altă guvernare! Cine este lucid știe că, în condiții normale, totdeauna ai, înainte de propria guvernare, o altă guvernare. După cum, la sfârșitul guvernării proprii, vine o alta!
Numai un prost poate nutri iluzia că lumea începe cu el. Numai un prost face viața oamenilor dependentă de el, cu indiferent ce mijloc, mai ales când nu are program pentru aceștia, nu-l urmează inși calificați și nu-l susțin priceperea și dedicarea. Dar, la urma urmelor, ce a făcut „președintele” vreme de șase ani? A făcut el altceva decât să oprească guvernul legitim al țării să guverneze și parlamentul să legifereze? A lansat el vreo propunere demnă de consemnat? Nu cumva „președintele” nu este de fapt capabil să reprezinte opțiunile de care are nevoie această țară! Prin forța lucrurilor, au rămas actuale opțiuni favorabile creșterii veniturilor ca motor al economiei, gestionării competente a resurselor naționale, reformei justiției – încât aceasta să nu mai depindă de persoane, ci de legi și proceduri în interes public, scoaterii de pe scenă a „statului paralel”, care secătuiește energiile țării și o ține la coada Europei.
Vrea „președintele” să le înmormânteze? În fapt, „președintele” lovește cu sârg în opțiuni care sunt ale oricărei democrații de azi. Nu cumva preocuparea sa este de a anula memoria ordonanței 13 și a legilor justiției, care au încercat normalizarea justiției, eliberând-o din mâinile unor persoane? Nu cumva, în loc să se ocupe de soarta sărmanilor, care se înmulțesc în anii săi, „președintele” se teme de fapt de o justiție care ar deveni independentă, inclusiv de persoana sa, și i s-ar aplica? Nu cumva „președintele” vrea ca această țară să arate ca una de sălbatici? Să cultivi printre necunoscători opinia că acordarea amnistiei și grațierii ar fi un fel de infracțiune, încât și la Centenar să le împiedici, când nenumărați concetățeni sunt loviți de nedreptățile și abuzurile pe care le patronezi, este mai mult decât primitiv!
Că „guvernul meu” este „bun”, căci cei dinainte au fost „răi”! De unde? Nici un fapt nu dovedește așa ceva! Cele două ediții de „guvernul meu”, în 2016 și în 2020, au fost profund dăunătoare! A devenit între timp sofismul „voi sunteți răi, așadar eu sunt bun!” cugetare sănătoasă? Depășit de subiect, ca de obicei, „președintelui” i-a scăpat și perla „este catastrofă, nu mă întrebați acum de computere la elevi”. Da, se poate observa ușor pe fapte că, de când și-a adus „guvernul meu”, în locul „guvernului țării”, România trece din catastrofă în catastrofă. O minte normală nu poate fi decât șocată de faptul că decidenții României actuale se aliniază la derapajul criminal al istoriei.
„Premierul” declara, cu bățoșenie de suficient, că va schimba Parlamentul, Curtea Constituțională și tot ce mai rămâne, fără să știe că ideea s-a compromis demult. Cine știe ceva istorie este prevenit de faptul că însuși Adolf Hitler declara pe suișul „luptei” sale: „constituția prescrie numai terenul luptei, dar nu și scopul. Noi pătrundem în organizările legale și vom face în acest fel din partidul nostru factorul hotărâtor. Din momentul în care posedăm drepturi potrivit constituției, vom turna statul în forma pe care noi o considerăm corectă” (Der Aufstieg der NSDAP in Augenzeugenberichten, DTV, München, 1974, p.332). În fond, cine legitimează neisprăviți mai vechi sau mai noi să impună forma statului? Se confirmă încă o dată că inșii nepregătiți ajunși la decizii cangrenează cu vederi înguste și rea credință instituțiile care ar trebui să gestioneze cu succes situațiile. Un distins profesor de drept din București atrăgea public atenția, zilele trecute, că nepregătirea în luarea deciziilor este mai mult decât nepregătire – este, juridic vorbind, crimă! Îi dau dreptate! În orice caz, nimeni în spațiul european nu avansează astăzi explicații atât de mărginite la dificultățile create de pandemie. Pandemia dezvăluie, desigur, erori la nivelul forțelor care imprimă direcția societăților în care trăim. Este vorba de lunga neglijare a corelațiilor naturii și civilizației, de eludarea nevoii unei priviri holiste asupra lumii, de subestimarea necunoașterii, de insuficienta racordare a cercetării științifice la temele vitale, de industria farmaceutică prinsă pe picior greșit, de conceperea limitată a securității naționale. Le-am detaliat cu luni în urmă (Lecțiile pandemiei, Tribuna, Cluj-Napoca, 2020). Sunt, desigur, erori asupra cărora este de reflectat, dar care nu scuză, erorile pe care le face o guvernare sau alta. Între timp, Fareed Zakaria (cu bestsellerul ultimelor săptămâni, Ten Lessons for a Post-Pandemic World, W.W.W Norton & Company, New York, London, 2020) arată că evoluțiile din unele regimuri – de pildă Coreea de Sud – atestă că „democrațiile inteligente, fiind deschise și transparente, sunt poate cei mai buni performeri” în combaterea pandemiei.
Mai mult decât natura, „calitatea guvernării” este decisivă când este vorba de a face față unei urgii. Guvernele din Asia au fost atente la „învățare” și au dovedit că „abilitatea de a fi inteligent, plin de inițiativă, suplu, sunt mult mai importante decât puterea guvernului”. Situația în care s-a ajuns cere, însă, abordări concrete. Ce s-a greșit în abordarea de până acum a pandemiei? O eroare ține de împrejurarea că multe țări s-au repezit în ceea ce venerabilul epidemiolog Zhong Nanshan a recomandat în prima clipă la Yuhan: oprirea activităților, izolarea și tratarea celor infectați, mască, spălatul pe mâini, distanțarea fizică. Numai că, dacă s-a copiat China, de ce nu s-a copiat și cheia succesului chinez: examinarea și testarea completă a populației pe un teritoriu și circumscrierea acelui teritoriu, fără a opri o țară.
Între timp, Coreea de Sud, Noua Zeelandă, dar și Slovenia și alte țări, au trecut, vedem bine, la această testare. Revista Der Spiegel a arătat, cu argumente greu de contestat, rolul „lăcomiei” din multe țări. Autoritățile acestora, în loc să se ocupe de stingerea focarelor de infectare, sunt mai preocupate să tragă foloase politice și economice din năpasta ce a lovit lumea. Intensificată, desigur, pe fondul confruntării electorale dintre republicani și democrați, dezbaterea din SUA a scos în față un alt fapt: este greșită înlocuirea acțiunii de stingere a focarelor de infecție cu așteptarea unui „efect de turmă”. Acesta nu vine fără măsuri sanitare. După cum pare să fie o eroare reaprinderea motoarelor activităților, câtă vreme problema sanitară nu a fost luată sub control! Dar, trecutul este deja în arhive și poate fi reconstituit. Mai grav este viitorul, căci a rămas amenințător.
Ce se greșește în continuare? Prima greșeală constă în înlocuirea analizei lucide cu politizarea. Ar fi normal ca politizarea, la care s-a recurs brusc în ultimele luni în lume, să bată în retragere, fie și numai în fața amenințărilor ce planează. Ea nu nu rezolvă ceva. A doua greșeală este lipsa persistentă a cooperării. De la început, nu a existat o coordonare internațională a combaterii pandemiei. Ea lipsește, în continuare. Se observă din nou că în viața umanității sunt tot mai multe fenomene cărora nu li se poate face față fără o coperare internațională. A treia greșeală este recursul la soluții decorative, care să rezolve situația imediată, dar fără a gândi pe termen lung situația proprie și a celuilalt.
Or, o pandemie ca cea cu care umanitatea se confruntă în 2020 nu se suprimă în scurt timp, cu pași mici. Dar, chiar pe acest fundal de erori, România rămâne, din nefericire pentru cetățenii ei, un caz aparte. Acesta merită studiat nu numai pentru a vedea incoerența măsurilor sanitare, ci pentru a-ți da seama cât de departe poate ajunge desfigurarea unei democrații. O democrație care, constituțional, este comparabilă cu celelalte din regiune, dar care practic a luat-o pe calea funestă și tragică în urmări a „democrației cu conducător”. Revenirea la aceasta l-ar uimi pe Mussolini, care a creat-o! Politrucii guvernării actuale compară mereu România cu Italia, Franța, Germania. Or, România nu este în centrul schimburilor mondiale, cum sunt țările menționate. Ea nu se poate compara nici cu Cehia, căci nu este circulată. Ea nu atrage turiști, precum celelalte țări, cu care este comparată.
Grație politicii externe de excursii, România a ajuns să fie în afara rutelor continentale. Nu doar conductele energetice, ci și autostrăzile Europei o ocolesc la nord, la vest și la sud. Trenurile ce leagă țările europene o străbat rar – abia se mai trimit câteva vagoane la Budapesta sau Viena sau Atena. Nici o instituție internațională nu are sediu în România. S-au redus vizibil, deja înainte de pandemie, interesele de cooperare. România a fost adusă în ultimii ani în situația în care câte o persoană marginală în țara de origine vine aici și devine, peste noapte, parlamentar european și primar de sector în Capitală.
Ce s-a greșit în România și a condus la drama actuală? Prima eroare a fost obsesia dărâmării pe orice cale, fie și împotriva criteriilor de legitimare democratică, a „guvernului țării”, rezultat din alegeri parlamentare pe care nimeni nu le-a contestat, pentru a instala insipidul „guvern al meu”. În nicio democrație europeană nu s-a petrecut un asemenea abuz, care amputează din capul locului capacitatea de reacție și de gestiune a unei țări. Pe locul unui guvern competent și capabil al țării, în România stă o mână de amatori care agravează de la o zi la alta o situație oricum dificilă. A doua eroare este aceea că nu a fost nicio discuție cu specialiștii și nici o dezbatere publică asupra a ceea ce este de făcut. S-a discutat cu inși profesionalizați aproximativ, mai mult activiști decât medici, selectați dintre inși de casă, pentru a se conduce cu „comunicate”. Așa că totul a devenit o imitare diletantă de măsuri luate în alte țări, în locul unei abordări profesionale precise. A treia eroare constă în insuficiența cronică a testării și, în mod exact, a testării serioase. Multă vreme, testările s-au făcut de fapt sub control, căci „autoritățile” sunt interesate de efectul public al datelor, nu de realitate. O minciună organizată este mereu în miezul testărilor și „comunicatelor” din România actuală. Nu s-a știut în niciun moment situația reală a epidemiei, căci nu a interesat. Epidemiologi din zilele noastre recunosc că ceea ce se comunică trebuie înmulțit de fiecare dată cu zece, ca să te apropii de realitate. De aceea, am și scris în urmă cu săptămâni că infectarea în România este undeva spre un milion.
În orice caz, manipularea oficială a datelor în scop propagandistic a trecut înaintea respectului pentru viața oamenilor. A patra eroare este de fapt un păcat inițial. Au fost aduși în țară peste un milion și jumătate de concetățeni, fără examinare sanitară serioasă la frontieră și fără, la nevoie, terapii adecvate, „votanții noștri” cum îi numea un vice „liberal”. Apoi, procesul nu numai că nu a mai fost stăpânit, dar a fost garnisit cu noi și noi măsuri abuzive, greșite în totalitate. Cu „democrația cu conducător”, în România de azi s-au distrus deja multe. Iar distrugerea nu s-a oprit. De pildă, până la pandemie, s-a pulverizat din nou constituționalismul – din tripartiția puterilor în stat a rămas un vis. Respectarea Constituției îi mai preocupă pe cei care au contribuit la statul de drept democratic pe care aceasta îl prevede și pe idealiști. Tot felul de trepăduși mustind de lipsa civismului se dau exponenții „voinței poporului” și distrug democrația. S-au distrus alegerile curate.
În întregul an 2019 și în 2020 s-a putut sesiza nu numai că cetățenii votează una și iese altceva, dar și mecanismul măsluirii. Acest mecanism cuprinde în zilele noastre „greșeli” la numărarea voturilor, „neglijențe” în comisii, membrii fiind mai preocupați de remunerație, decât de corectitudine, softuri și computerizări ce falsifică, președinți de comisii corupți și, în final, misiunea sts-ului. S-a continuat distrugerea pluralismului politic – până acolo încât un palavragiu, ajuns unde nu era cazul, atrăgea atenția camarazilor săi că un partid rival „mai mișcă încă”, încât mai trebuie aplicate lovituri. Probabil cu „justiția” aservită și noua Securitate, ca până acum! Acum se distruge durabil educația. Doar un ignorant poate crede că predarea online este educație, când mulți elevi și studenți nu mai fac școală din martie – fie că nu au tablete, fie că profesorii nu pot preda online, fie că nu există metodică și pedagogie, fie că ministerul nu are capacitate de organizare.
Oricum, efectul educativ al predării online este de aproximativ 70% din educația normală. „Democrațiile inteligente” rezolvă probleme și scot din situații grele. Ceea ce se petrece în România actuală – faptul că o țară care nu este sugativă turistică și nici nu este circulată, are recorduri de infectări și decese și înregistrează distrugeri durabile de instituții și activități – confirmă că s-a ajuns la constatarea lui Winston Churchill. Andrei Marga
sursa:https://www.cotidianul.ro/sursa-degradarii/