Nu degeaba a fost răsplătit cu mutarea pe un nou post la guvern Cojanu, prefectul de tristă amintire care a încercat să amâne închiderea școlilor din București pe motiv că ar trebui mai întâi ca rata de infectare să ajungă pe la 3,4 la mie.
Închiderea școlilor, cu trimiterea educației în online pe măsură ce tot mai multe localități și județe depășesc rata de infectare de 3 la mie, este pentru actualul regim un coșmar din care îi e din ce în ce mai greu să iasă. Inspectoratul Școlar al Municipiului București a cerut Prefecturii să convoace la 2 noiembrie Comitetul pentru Situații de Urgență, ca să decidă asupra funcționării școlilor în următoarele două săptămâni, în funcție de incidența infecțiilor care va fi comunicată atunci.
Și, deși noul primar Nicușor Dan a declarat că susține măsura de închidere a școlilor atâta vreme cât rata de infectare nu scade sub 3 la mia de locuitori, autoritățile sunt presate să redeschidă – nu numai în București, ci în toate județele cu număr mare de cazuri.
Asociația Școlilor Particulare a dat guvernul în judecată, pe motiv că încalcă dreptul la educație al copiilor, iar aliații ei din politică, media și sistemul sanitar au sărit și ei, fie cu argumente emoționale despre școala online care distruge sufletele, fie cu studii despre cât de puțin riscă elevii să se infecteze. Însuși președintele Iohannis zicea de curând:
„Închiderea școlii nu trebuie exagerată. Copiii sunt în siguranță în școli. Nu trebuie să exagerăm cu aceste măsuri restrictive – copiii trebuie să meargă la școală să învețe. Părinții trebuie să își trimită copiii la școală ca să poată și ei să meargă la serviciu.”
Într-adevăr: chiar dacă statul subvenționează zilele libere pentru părinții care stau cu copiii acasă, firmele unde lucrează părinții pot să-i dea afară oricând, subvenția oricum nu depășește 75% din salariul brut, iar tot acest aranjament nu poate dura la infinit, până se potolește pandemia.
Ce e de făcut? Sigur, se poate adopta metoda Cojanu, doar că legal: se poate modifica oricând ordinul MEC și MS care prevede că școlile intră în scenariul roșu (online) când rata infectării depășește 3 la mie. Sau, tot prin modificarea ordinului, se pot fixa alte criterii pentru închiderea școlilor – 30 sau 300 sau, de ce nu, 3.000 de cazuri de infectare într-o școală etc. Doar că atât părinții și profesorii, cât și copiii (cei despre care o reprezentantă de la Salvați Copiii sugera că nu sunt consultați suficient pe tema trecerii în online) trebuie să știe cât mai clar posibil care sunt riscurile, cine pe cine expune la infectare redeschiderea școlilor și să decidă în cunoștință de cauză ce aleg.
În Franța, în prima lună de la deschiderea școlilor, agenția de sănătate publică arăta la 24 septembrie că 32% din cele 899 de focare de Covid din țară erau din mediul școlar și universitar, mai multe decât în mediul companiilor (195), sectorul sanitar (97) sau reuniunile publice și private (77). Pentru comparație, la 10 septembrie numărul de focare în școli era de 26, iar la 17 septembrie era de 160 (22%). Desigur, în Franța nu s-a purtat mască obligatoriu în școli până acum. Doar că și la noi a crescut după același model numărul de focare.
Până în săptămâna 28 septembrie – 11 octombrie se putea urmări la noi în statistica oficială situația sumară a focarelor (ulterior, misteriosul Grup strategic de comunicare a decis brusc să n-o mai publice deloc, ca să nu mai sară cu proteste cei din Horeca), de unde rezultă 13 focare cu 56 de cazuri în săptămâna 14-20 septembrie, 13 focare cu 58 de cazuri în următoarea săptămână, 26 cu 118 în următoarea, mai multe decât la „operatorii economici”, cum spune Grupul (22 cu 157), iar în săptămâna 28 septembrie – 11 octombrie au fost 40 de focare cu 186 de cazuri, iarăși mai multe decât la operatorii economici (37 cu 278). Iar cum ne-a învățat același Grup atunci când s-a certat cu Horeca, numărul de focare contabilizate se referă strict la ceea ce se întâmplă în instituțiile respective, nu la ce e dincolo de zidurile lor – focarele din Horeca nu se referă la potențialii clienți infectați, ci numai la personal; focarele din școli nu se referă la potențialele rude infectate, ci numai la elevi și personalul din învățământ.
Nu spune nimeni că școlile sunt marele focar al țării, fiindcă nu e așa. Nici numărul de cazuri în rândul copiilor de vârstă școlară nu e mare; în lipsa altor segmentări mai precise, datele oficiale arată două categorii de vârstă, unde până acum au fost în total doar 5.008 cazuri de infectare la categoria 0-9 ani și 10.152 la 10-19 ani, față de 50.678 la categoria 40-49 de ani. Ceea ce nu se discută la noi este însă potențialul de contagiere a adulților de către copii. În primăvară, cercetătorii elvețieni au constatat că sub vârsta de 10 ani, copiii transmit rareori virusul; în iulie, un studiu făcut în Coreea de Sud pe 65.000 de persoane arăta că sub 10 ani, copiii sunt mai puțin contagioși decât adulții (rată de contagiune 5,3% în familii), dar cei între 10 și 19 ani transmit virusul cel puțin la fel de mult ca adulții, cu o rată de contagiere de 18,6% în familii, concluzia fiind că dacă se redeschid școli în zone cu număr mare de cazuri, apariția unor focare majore de infecție în acele zone este inevitabilă.
În august, Harvard Medical School a realizat cel mai detaliat studiu, care arăta că inclusiv copiii asimptomatici sau în primele două zile de la infectare au încărcătură virală mare în secrețiile respiratorii – mai mult, că încărcătura virală, deci capacitatea de a transmite coronavirusul, era „semnificativ mai mare decât la adulții spitalizați cu forme grave de Covid-19”. Faptul că niște copii practic sănătoși s-au dovedit mai contagioși decât adulții grav bolnavi i-a uluit pe cercetători, dat fiind că până atunci se credea că încărcătura virală se corelează automat cu cantitatea de receptori de care se prinde virusul, cantitate mult mai mică la copii. „Copiii sunt o sursă posibilă de contagiere, iar aceasta trebuie să se ia în considerare la planificarea deschiderii școlilor”, conchidea unul din coautori, dr. Alessio Fasano de la spitalul de pediatrie Massachusetts. În fine, în septembrie a apărut în India și cea mai vastă cercetare, pe aproape 85.000 de cazuri și 600.000 de contacte, de unde rezulta că virusul este transmis de copiii de toate vârstele.
Preocuparea normală de a valorifica astfel de cercetări s-a văzut deja în țări ca Danemarca, unde în primăvară s-au redeschis mai întâi cursurile școlare și centrele de zi pentru copiii de până la 11 ani. Sau Slovacia, care a decis recent să testeze obligatoriu toată populația de peste 10 ani. Sau Germania, unde profesorii sunt testați periodic și copiii sunt testați după fiecare caz de infectare într-o clasă. Sau Rusia, unde tot personalul din școlile moscovite a fost testat obligatoriu înainte de începerea școlii. Sau Polonia, care a trecut în online cursurile pentru copiii între 10 și 15 ani, păstrând deschise grădinițele și clasele primare pentru copiii sub 10 ani. Sau Cehia, care a închis școlile la 14 octombrie după ce ministrul sănătății a anunțat că numărul cazurilor noi la angajații din învățământ a atins 4.500, mai mulți decât în sistemul sanitar, și că populația școlară înseamnă 16% din infectări, mai mult decât în orice alt grup de populație.
E adevărat că lucrurile sunt însă delicate – mai delicate decât în orice alt domeniu al politicilor publice. Aproape toate statele europene și-au pus problema să aleagă ce sectoare sacrifică și ce sectoare privilegiază în lupta cu pandemia. Iar soluția cea mai avantajoasă din punct de vedere social, psihologic și electoral a fost privilegierea școlii: mai ușor acceptă părinții sacrificii dacă știu că măcar copiii învață normal, așa încât dacă prezentul e compromis, măcar să nu fie compromis și viitorul. Iar la aceasta se adaugă avantajul economic: eliberați de grija copiilor, părinții pot munci în continuare fără să se creeze daune de productivitate pentru angajatori.
Aceasta e explicația pentru care inclusiv acum, când statele occidentale au început valul al doilea al carantinelor naționale, școlile au fost păstrate deschise – și în Franța, și în Germania, și în Belgia, și în Anglia. Iar unele guverne au ales expediente care să atragă cât mai puțin atenția, ca Irlanda de Nord, unde s-a impus carantina cu închiderea școlilor exact pe timpul vacanței din octombrie de la jumătatea trimestrului. Deși calculele și știința există, sunt cunoscute de politicieni, iar opțiunile de politici publice sunt făcute în cunoștință de cauză. Exemplu: SAGE, grupul experților care consiliază guvernul britanic, a calculat impactul diverselor măsuri asupra ratei R de transmitere a virusului (indicatorul care trebuie să fie sub 1 pentru ca pandemia să fie adusă sub control), estimând că închiderea barurilor și a restaurantelor ar scădea rata cu 0,2, la fel și interzicerea socializării în case între familii diferite, munca de acasă ar scădea rata cu 0,4, iar închiderea școlilor cu 0,5.
La noi, astfel de discuții au fost total înlocuite de o politizare cruntă (Gabriela Firea s-a înfipt imediat să ceară redeschiderea școlilor, mințind fără jenă că „în toată Europa școlile sunt deschise” și acuzând guvernul că nu vrea să le deschidă din neomenie), decizii stupide din punct de vedere sanitar (guvernul a închis școlile, dar a păstrat deschise after school-urile, unde potențialul de contagiere e identic), lipsa încercării de a testa cât de cât organizat în școli și văicăreli pe rețelele sociale despre cum rămân copiii fără educație și fără socializare. Până la un punct e normal să fie așa, fiindcă România e o țară săracă și fără o viziune în stare să suplinească sărăcia, așa cum are Estonia, de pildă, unde încă din 1997 există un proiect de digitalizare a educației, iar majoritatea școlilor din țară folosesc curent materiale electronice de studiu și metode virtuale de conectare între elevi, profesori și părinți.
Dincolo de asta însă, ignoranța, nesinceritatea și primitivismul din discursul public atunci când e vorba de școli încep să devină mai costisitoare pentru societate decât orice decizie de închidere sau redeschidere a școlilor. Sigur că acum sunt la orizont alegerile din 6 decembrie, care poluează probabil cel mai tare. Dar organizarea educației la distanță, inevitabilă în condiții de pandemie, va fi și după alegeri o problemă la fel de mare. MEC abia a început la 21 octombrie consultarea publică pentru „strategia de digitalizare a educației”, ministresa Anisie a anunțat abia pe 24 octombrie că se lucrează la adaptarea programei pentru învățarea online, iar despre faimoasele 250.000 de tablete care ar fi trebuit să fie distribuite din septembrie către elevii din medii defavorizate a spus că ar putea ajunge până în decembrie. Meritul ei e că măcar n-a răspuns la fel de brutal cum a făcut-o premierul Orban la întrebarea despre când vor veni tabletele: „Când va fi nevoie!”
sursa:https://www.cotidianul.ro/cosmarul-guvernantilor-ce-se-va-intampla-cu-scolile/
