Victor Rebengiuc este de părere că Revoluţia din 1989 „a fost o mare păcăleală”, pentru că nu au dispărut nici securiştii, nici comuniştii, dimpotrivă, ei au continuat să îşi facă politica de construire a unor averi personale mari.
„Revoluţia a fost un lucru încântător, pe care l-am iubit şi în care speram foarte mult. Pentru că îmi regretam viaţa trăită până atunci. Speram să trăiesc în libertate, în bunăstare, să începem să construim o ţară frumoasă, adevărată, nouă, cu oameni inteligenţi, cu lucruri minunate în ea. De fapt, m-am păcălit. A fost o mare păcăleală”, a declarat actorul în vârstă de 88 de ani, invitat la ediţia de duminică a emisiunii „Insider Politic” de la Prima TV.
După trei decenii de la acele evenimente, el a spus: „Nu înţeleg ce-a putut să mă îndemne pe mine să cred că va fi o mare răsturnare, că vor dispărea comuniştii şi securiştii”.
Nu îi lipseşte nimic din comunism, dar subliniază că Revoluţia a fost o păcăleală. „Au continuat comuniştii să îşi facă politica lor bună de construire a unor averi personale mari, care pot concura cu oricare alte averi personale din toată lumea”, a completat el.
Victor Rebengiuc, scrisori de ameninţare din partea Securităţii: „Multă lume mi-a zis că am fost prea radical”
Monarhist convins, după cum a declarat, Rebengiuc şi-a amintit că, în 1940, „când a fost înscăunat rege, am fost foarte fericit, împreună cu frate-meu”.
„Toată lumea era fericită, pentru că era un rege tânăr, un bărbat frumos şi reprezenta un ideal. Toată lumea avea încredere şi îi acorda toată dragostea. A fost foarte iubit”, a spus el despre regele Mihai.
Actorul avea 14 ani când monarhul a abdicat, era în vacanţă de la Liceul Militar din Predeal, care ulterior a fost desfiinţat. „A fost ceva îngrozitor. Eram copil, am plâns, am plâns şi iar am plâns. A fost o lovitură pentru mine. Am simţit o pierdere imensă în momentul ăla, pentru că nu îmi plăceau deloc cei care l-au detronat pe rege”.
Dictatura comunistă ce avea să urmeze îi era, la acel moment, „ceva străin” lui Rebengiuc. „Era ceva care se apropia, ne astupa şi venea peste noi. Oamenii nu aveau de unde să ştie. Totul a fost pe dos”.
Victor Rebengiuc a fost înscris apoi la Şcoala Medie Electrotehnică. Atunci a avut loc şi prima reformă comunistă a învăţământului. „Deodată, totul s-a întors pe dos. Aflam că inventatorul radioului nu e Marconi, e Popov, totul era… toate marile invenţii fuseseră făcute de ruşi. Eram buimac. Am fost un elev bun, nu am fost strălucit la tehnică”.
Întrebat dacă îi lipseşte ceva din perioada comunismului, el a răspuns: „Nimic, absolut nimic. Nu a avut ce să îmi dea. Îmi lipseşte tinereţea mea şi amintirile mele frumoase din perioada aia sunt legate de tinereţe şi de ce putea face un tânăr în acea vreme. Eram tineri, asta era important. Ne puteam mişca în voie, alergam, săream, înotam pe unde puteam, în nopţile de Înviere aveam şedinţe, de Crăciun venea Moş Gerilă. Noi îl aşteptam pe Moş Crăciun, aveam o relaţie cu Moş Crăciun destul de apropiată. N-a mai venit, a venit Moş Gerilă. Nu, nu regret nimic. A fost o perioadă de minciună îngrozitoare”.
Nu s-a înscris vreodată în Partidul Comunist Român. „Nu aveam pentru ce să lupt eu în Partidul Comunist. Propunea numai minciuni, numai bancuri, ca să ne ia ochii. A fost o perioadă, în 1964 – 1965, când s-a zis că acum trebuie să intre intelectualii. Ciulei a intrat atunci. «Trebuie să intrăm, să ridicăm calitatea vieţii şi a structurii partidului, să fie şi intelectuali acolo». A fost o minciună, o păcăleală mare de tot. Eu nu am vrut”.
Era solicitat apoi să participe la evenimente festive pentru partid sau pentru zilele lui Nicolae şi Elena Ceauşescu. A refuzat de fiecare dată, spune Rebengiuc, şi răspunsul său atrăgea ameninţări cu concedierea. „Îmi spuneau: «E sarcină de serviciu, trebuie să te duci, că te dau afară». «Dă-mă afară». Şi nu m-au dat. Şi nu am fost singurul care a făcut asta. Se putea refuza”.
„Aveam ideea să mă ridic în carieră, de a fi cât mai bun, dar nu partidul mă ajuta la asta. Dar oamenii care aveau posturi administrative aveau nevoie de partid ca să salte într-un post mai bun. Eu nu am vrut să fiu directorul teatrului, am vrut să fiu un actor bun, dar chiar foarte bun”.
A fost chemat, prin 1965, la Consiliul Culturii, legat de un spectacol. „Avea loc a doua zi. Aveau nevoie să înlocuiască pe cineva. Mi s-a atras atenţia că mi se dă o chestie de mare răspundere, pe care trebuie să o duc la capăt. «Dar eu nu vreau să fac asta. Nu am fost niciodată. Nu vreau». Că e sarcină de partid, dar eu nu eram membru de partid”. I-a fost spus că poate fi constrâns. Până la urmă, a primit poezia „Au chipul munţilor eroii şi al apelor din ţara lor”, închinată lui Ceauşescu, şi a spus-o în spectacolul de la Sala Palatului.
Rebengiuc şi-a amintit şi cum stătea la coadă la magazine alimentare, la piaţă. „Aveam o boală pe pensionari… În timpul ăla, toată lumea. Pentru că oamenii stăteau la lucru şi pensionarii, la coadă. Şi până să vină oamenii de la lucru, să cumpere şi ei, nu mai găseau nimic. Era o ură pe pensionari ceva îngrozitor”.
Într-o duminică dimineaţă, a mers la Obor cu George Constantin, colegul lui. „Am avut un avantaj în perioada aia – fiind actor, te recunoaşte lumea şi te mai ajuta. Aveam o relaţie de genul ăsta acolo. Am mers cu George Constantin şi nimic nu se găsea în hala de carne. Toată lumea înjura… La un moment dat, auzim aplauze, aplauze. Când toată lumea era revoltată că nu există mâncare. Intrase Ceauşescu în hală, venise în vizită, şi toată lumea care îl înjura îl aplauda. Ce impresie bună am avut despre poporul român atunci!”.
„Nu credeam că mai cade comunismul. În perioada ultimă, când au început să cedeze lacătele astea din jurul nostru care ne ţineau închişi, a fost o fărâmă de speranţă. Dar Ceauşescu rămânea fidel revoluţiei, care mergea din rău în mai rău”.
Un moment îngrozitor pentru el a fost când, în decembrie 1989, a fost prezent la Televiziunea Română. A pus un sul de hârtie igienică pe masă, în mod simbolic.
„Foarte multă lume vorbea, fără să îşi dea seama – şi aici era o chestie care ţinea de caracterul omului: erai obligat, în orice chestie pe care o făceai public, să pomeneşti de tovarăşul şi tovarăşa. Am văzut şi auzit oameni, pentru că erau obligaţi, care îi pomeneau în treacăt, dar nu insistau. Prea se mânca mult rahat cu plăcere. Atunci am zis: «Domnilor, dacă se schimbă, atunci hai să ne ştergem la gură de chestia asta». Pentru că la televizor apăreau ăia care aveau urme de rahat pe gură. A fost un moment îngrozitor pentru mine atunci, a fost o trăire excepţională”.
Îndemnul lui nu a fost urmat. „Nu s-a schimbat nimic. Am avut mari neplăceri de pe urma acestei chestii.Am primit la scrisori de ameninţare… Securitatea le trimitea. Cine stă să facă o scrisoare, să îţi scrie ţie…? Le-am citit şi le-am păstrat. Multă lume mi-a zis că am fost prea radical. Nu eram într-o revoluţie? Revoluţia e radicală. Ori e revoluţie ori nu e. Noi voiam să schimbăm tot ce a fost până atunci. Asta urma să se întâmple. Credeam eu”, a adăugat el.
Victor Rebengiuc, vaccinat anti-Covid, priveşte „cu milă” protestele faţă de măsurile impuse de autorităţi în contextul epidemiologic: „Negi virusul şi mori”
Actorul Victor Rebengiuc a declarat duminică, în emisiunea „Insider Politic” de la Prima TV, că a fost vaccinat împotriva Covid-19 şi că îi priveşte „cu milă” pe cei care protestează faţă de măsurile impuse de autorităţi în contextul pandemiei.
„Şi prima doză şi pe a doua le-am făcut cu Pfizer. Nu am avut nimic împotriva vaccinului, chiar aşteptam să apară un vaccin care să ne apere într-un fel, să ne dea o sigiranţă”, a spus el.
Rebengiuc a continuat: „Nu am negat coronavirusul niciodată, pentru că nu mă duce mintea la aşa ceva – să pot să neg o realitate. Cu multă bucurie am făcut vaccinul şi nu s-a întâmplat nimic. Şi fac vaccinuri. De obicei, fac în fiecare toamnă un vaccin antigripal”.
Victor Rebengiuc a fost anul trecut diagnosticat cu Covid-19. „Din fericire, nu a fost grav. L-am luat din pripă, din prima zi când am avut temperatură şi diaree. Ştiam că astea sunt nişte simptome. Am mers cu nevastă-mea (Mariana Mihuţ, n.r.), la spital, ne-au făcut analize de dimineaţa până seara, noaptea târziu ne-am întors acasă cu ordinul să stăm în casă două săptămâni”.
Nu a avut vreo problemă să stea în casă. „Am stat cu plăcere. Mie îmi place să stau acasă. Nu am simţit nevoia de libertate, să merg să stau la terase. În viaţa mea nu prea am stat la terase, nu am avut în program asta. Rar se întâmpla să mergem să stăm puţin la o terasă”.
Ca om care a trecut prin boală şi care s-a şi vaccinat, Rebengiuc spune că priveşte „cu milă” protestele faţă de măsurile restrictive impuse de autorităţi în contextul epidemiologic.
„Sunt nişte oameni care nu înţeleg. Nu pot înţelege în ce situaţie se află, ce se întâmplă cu lumea asta. E un lucru pe care nu îl poţi caracteriza. Cum să te înţelegi cu oamenii ăştia? Ce să le spui? Când vezi în jurul tău, în toată lumea, că mor pe capete oamenii care nu se apără, nu se feresc de asta, ce îi deranjează o minimă protecţie, să îşi pună la gură masca?”.
Despre decesul lui Bogdan Stanoevici, fost actor şi militant anti-mască, el a spus că este „cel mai bun exemplu”.
„Negi virusul şi mori din cauza lui. Din lupta contra, dar a fost mai tare virusul”, a subliniat Rebengiuc.
Victor Rebengiuc, amintiri de la Cannes cu „Pădurea spânzuraţilor”: Nu aveam bani, nu exista acolo nici măcar un afiş al filmului
Actorul Victor Rebengiuc, invitat al ediţiei de duminică a emisiunii „Insider Politic” de la Prima TV, a povestit experienţa de la Festivalul de Film de la Cannes din 1965, când filmul „Pădurea spânzuraţilor”, în care juca rolul principal, a fost selectat în competiţie şi premiat pentru regie.
Relatarea lui Rebengiuc a început cu anii de şcoală. În adolescenţă, nu avea nicio idee despre teatru, îl cunoaştea doar de la radio. Unul dintre colegi i-a cerut să joace într-o piesă montată în şcoală. El a avut rolul chiaburului satului. Mai târziu, la un cămin cultural din Bucureşti a participat la un casting şi a primit rolul principal, de doctor al satului. Au urmat alte roluri în astfel de echipe de teatru.
În ultimul an de la şcoala tehnică, unde fusese mutat după ce Liceul Militar din Predeal fusese închis, prestaţia lui în „Nea Nae învaţă carte”, o comedie, l-a făcut pe director să îl sfătuiască să dea la Teatru. „Aşa s-a aprins un beculeţ în mintea mea, nu avea curaj, îmi era jenă, n-am spus nimic părinţilor, m-am înscris la examen. Am aşteptat să văd ce se întâmplă. Am intrat printre ultimii”.
La clasa actriţei Aura Buzescu a avut parte de „nişte aventuri”. Şi-a amintit de faptul că el jucase doar în comedii, iar tragediana l-a îndrumat sever. „În primul semestru, doamna Buzescu urla la mine de se cutremurau ferestrele: «Cine te-a învăţat să faci asa? La cine o să te duci? La Estradă!?». «Cine dracu m-a pus pe mine să vin aici», mă tot gândeam eu… Mai bine se crăpa pământul să intru, să mă afund acolo, decât să urc pe scena aia unde mă trimitea ea. Ea tot îmi spunea ce trebuia să fac şi, după un semestru, am înţeles ce voia de la mine. Eu învăţasem nişte teatru de la oameni care iubeau teatrul, dar care nu îl stăpâneau, nu îl ştiau, îl făceau din iubire. De la doamna Buzescu am învăţat lucrurile serioase despre teatru şi am înţeles ce trebuie să fac. De atunci, am avut o relaţie extrem de frumoasă, era mama mea şi eu eram fiul ei”.
Aura Buzescu, Nicolae Băltăţeanu, George Vraca, George Calboreanu şi Costache Antoniu au fost idolii lui. „Era o galerie de mari actori pe care îi stimam, îi admiram şi îmi doream să ajung ca ei. Îi respectam din tot sufletul. Şi toată generaţia mea a fost aşa, avea respect faţă de cei mai în vârstă”.
Mulţi ani mai târziu, după turnee cu teatrul în Uniunea Sovietică, Polonia şi Cehoslovacia, a jucat rolul Apostol Bologa, în „Pădurea spânzuraţilor” (1965) al lui Liviu Ciulei. A fost la Festivalul de la Cannes, alături de regizor şi de actriţele Anna Szeles şi Gina Patrichi.
„Era prima dată când plecam în Vest, şi la Cannes. Nu aveam bani, nu era nimic acolo. Niciun afiş. Nu exista niciun afiş, pentru că înseamnă bani să pui afişe acolo cu filmul pe care îl prezinţi în festival. Noi mergeam la hotel, stăteam într-un hotel de lux, aşa cum era acolo”.
Înainte de a pleca, delegaţia a fost chemată la Consiliul de Cultură şi a primit mai multe înstrucţiuni. „Eşti în delegaţie, mergem la Cannes, ai grijă. Să îi iei smokingul. «De unde să îmi iau smokingul!? Care smoking!?». Aveam un salariu amărât. Actorii au fost foarte prost plătiţi până acum vreo câţiva ani. De unde să iau eu smoking şi pentru ce? Că nu aveam premiere de gală, nu aveai ocazia să porţi un smoking. Şi până la urmă am făcut rost. A aflat Catinca Ralea (realizatoare de emisiuni radio-tv, jurnalistă şi traducătoare, actriţă şi regizoare de film, n.r.), fata lui Mihai Ralea, că există această problemă, că nu am smoking, şi mi l-a dat pe al tatălui ei, care se prăpădise nu de mult”.
Filmul „Pădurea spânzuraţilor” a fost primul lui lungmetraj de anvergură, care l-a adus în conştiinţa publicului, după cum afirmă Rebengiuc. „Până atunci, făcusem nişte filme bune, dar socialiste, cu moral socialist”.
Rebengiuc a jucat ulterior în lungmetraje ca „Tănase Scatiu”, „Ştefan Luchian”, „De ce trag clopotele, Mitică?”, „Faleze de nisip”, „Moromeţii” şi „Cel mai iubit dintre pământeni”, continuându-şi şi activitatea în teatru.
