SĂ-I URĂM DOAMNEI CEZARA DAFINESCU MULTĂ SĂNĂTATE !

CEZARA DAFINESCU, născută în 4 august 1948, este una dintre actrițele scenei românești foarte iubită și apreciată de public. A fascinat întotdeauna cu frumuseţea şi cu eleganţa cu care păşea pe scenă. Teatrul a fost a doua sa natură.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1973. A fost repartizată la Teatrul Naţional din Bucureşti.

În teatru a avut întâlniri cu regizori care au format-o precum Mihai Berechet sau Horea Popescu. Întâlniri cu colegi celebri alături de care a trăit clipe de succes precum Radu Beligan, Florin Piersic, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Draga Olteanu-Matei sau Carmen Stănescu.

A interpretat roluri în filme precum : Brigada Diverse în alertă, Explozia, Ciprian Porumbescu, Războiul Independenței, Buzduganul cu trei peceți, Cucoana Chirița, Lacrimi de iubire și în multe alte filme.

La Teatrul Național din București a interpretat roluri în piese precum : Încă-i bine de Rodica Popescu Bitănescu, Caut autor dramatic de Marica Beligan, regia George Motoi, Cineva te iubește de Alexandr Stein, regia George Motoi, Titanic vals de Tudor Mușatescu, regia Mihai Berechet, Doi pe un balansoar de William Gibson, regia George Motoi, Să nu-ți faci prăvălie cu scară de Eugen Barbu, regia Sanda Manu și lista poate continua.

A fost căsătorită, timp de 23 de ani, cu George Motoi, considerat un Don Juan al scenei româneşti, unul dintre cei mai charismatici actori. Din iubirea celor doi a rezultat o fiică, Raluca, care le-a dăruit doi nepoţi. 

După divorţ, George Motoi şi Cezara Dafinescu au rămas prieteni.

Actriţa a publicat pe Facebook un mesaj emoţionant, în care a explicat ce a pus capăt căsniciei.

“Totul in viata vine pe neasteptate si sunt sigura ca asa se intimpla pina la sfirsitul ei ! De George m-am indragostit in anul doi de facultate… mai intii… vazindu-l in filme ! Apoi destinul a facut sa ne intilnim si aievea si sa formam un cuplu in viata si mai tirziu si pe scena. El a fost “Fat Frumosul”pe care il asteapta orice fata sa vina pe un cal alb… Si pentru ca era mai matur decit mine in mare parte mi-a modelat cariera cu experienta lui. Alaturi de el am invatat că adevarata inteligenta, este asemenea unui izvor, de-a pururi nou, fermecat, adevarata inteligenta este mereu coplesita de uimire. Am invatat de la el ca libertatea nu este dreptul de a face ce vrei ci de a face ceea ce se cuvine. Ea este asumarea unui risc. Inseamna raspundere si de aceea majoritatea oamenilor se tem de ea. Dar mai cu seama, George m-a invatat ca in teatru trebuie sa intri pe usa din față. Ii voi fi mereu recunoscatoare pentru tot ce mi-a dat… dar… Sentimentele noastre, chiar cele mai puternice, mor… si te uiti la femeia care ai fost acum citiva ani cu indiferenta si curiozitatea cu care privesti o femeie straina.
Nu stiu când si cum s-a stins dragostea noastra. Destinul nostru atârna de un gest, de un cuvânt, la inceput cel mai mic efort este de ajuns sa-l tina in loc, apoi trebuie sa pui in miscare un mecanism gigant. Cum spunea A. Maurois in “CLIMATE”- “Banuielile cuibarite in sufletul cuiva, asezate in șir ca minele una dupa alta, nimicesc iubirea prin explozii succesive.” O mare dragoste nu reuseste sa lege de tine fiinta iubita, daca, nu stii in acelasi timp sa-i umpli viata cu o bogatie de sentimente mereu reînoite.
Cu George am ramas prieteni. Suntem doi oameni care s-au iubit cândva, avem un copil impreuna si nu e vina noastra daca sentimentele s-au mai schimbat cu trecerea anilor. A-l renega pe George ar insemna sa ma reneg pe mine, pentru ca intr-o perioada a vietii mele, el a fost ALESUL”, a scris actriţa pe Facebook.

Din motive de sănătate, o perioadă, Cezara Dafinescu a lipsit de pe scena teatrului. După trei intervenții chirurgicale la șold, anul acesta, în 2017, urcă din nou pe scenă, în baston, interpretând un rol special făcut pentru ea, în care-și povestește viața de pe un fotoliu.

”Mă bucur să colaborez cu Centrul European Cultural și de Tineret pentru UNESCO, Nicolae Bălcescu. Am o piesă pe care o joc aici, scrisă special pentru mine. În care încerc să mă întâlnesc cu spectatorii mei, după 40 de ani de teatru național. Asta e meseria noastră, mă refac. Am avut neșansa să am operația asta. Pot și fără baston, dar după ce am stat atâta timp, acum mi-e cam frică. Spectacolul e făcut în așa fel încât stau pe un fotoliu și-mi povestesc viața…E un spectacol mai de suflet”, a declarat artista pentru ”Libertatea”.

SĂ-I URĂM DOAMNEI CEZARA DAFINESCU MULTĂ SĂNĂTATE !

surse: https://ro.wikipedia.org; http://adevarul.ro; http://evz.ro

POVEȘTI PENTRU MINTE ȘI SUFLET

In timp ce mergea pe drum, un călător a vazut intr-o gradina un pom frumos, de crengile caruia atârnau niste mere mari si rosii de-ti lăsa gura apă. Vazand omul ca nu-i nimeni prin preajma, ce s-a gandit ? Bine ar fi daca ar gusta si el cateva, asa, de pofta !

Dar cum sa faca ? Pana la pom trebuia sa treaca de un gard inalt si de o mare baltoaca. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a invarit, dar, nemaiavand rabdare, si-a zis: "Fie ce-o fi !" si a-nceput sa se catare pe gard. Cu greu, a reusit sa ajunga in curte, dar suparat nevoie mare, fiindca intr-un ghimpe din gard isi agatase haina si o rupsese. Acu, ce sa mai faca !
Nu mai putea schimba nimic.
Ba, mai mult, grabindu-se, a uitat de baltoaca plină cu noroi si s-a afundat in mâl.
Cand, in sfarsit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat cateva mere, dar, uitandu-se la ele cum aratau, si-a spus:
- E drept ca am obtinut eu ce-am vrut, dar a meritat oare ? Haina mea cea buna e rupta, incaltarile si pantalonii murdari .

Cum statea el asa si isi plangea singur de mila, apăru in curte stăpânul casei. Văzudu-l  pe călător cum arăta, i-a spus:
- Bine, omule, trebuia sa te muncesti atata pentru cateva mere ? Uite ce-ai patit ! Ca sa nu mai spun ca nu inteleg de ce-ai incercat sa le iei pe furis ? Daca bateai la mine in poarta si mi-ai fi cerut cateva mere, eu ti-as fi dat cu drag. Acum, haide in casa sa te speli si sa te odihnesti si apoi iti vei vedea de drum !
Tare bucuros si multumit a fost călatorul, vazand bunatatea gazdei sale, dar, in acelasi timp, si-a promis siesi ca altadata nu va mai fi atat de nesabuit.

In viată, nu este important doar sa obtii, ci si cum obtii ! Sunt oameni care vor sa aiba mai mult si, atunci muncesc fără tihnă. Altii, insa, fură, gândindu-se mereu cum sa fuga de munca si sa insele. Acestia, pacatosii, singuri se insala, fiindca nu este totul sa ai un lucru; conteaza si cum l-ai obtinut !

”In cele trecatoare, nu poti deveni bogat decat sărăcind pe altul.”

”In cele duhovnicesti, nu poti deveni bogat decat imbogatind pe altul.”

sursa: https://www.crestinortodox.ro

DOVEZI CARE DEMONSTREAZĂ CĂ LEUL A TRĂIT PE TERITORIUL ROMÂNIEI

Există dovezi materiale certe care desființează teoriile unor etnologi, potrivit cărora Leul nu a trăit niciodată pe pământul României.

”COLINDA LEULUI”,  ”MATRIȚA BIJUTIERULUI DAC DIN SARMIZEGETUSA REGIA” sunt dovezi care indică faptul că pe teritoriul României de astăzi, cândva, au trăit animale cum ar fi Leul, Bizonul, Leopardul, Antilopa, Hiena.  Acest lucru s-a datorat climei de tip mediteranean prezentă și pe acest teritoriu în perioada anilor 6.500 - 3.500 Î. Chr. iar în timpul glaciațiunii, Mamuții și Renii erau, de asemenea, o prezență firească.  

Trei arheologi, specializați pe paleolitic și neolitic, ne vorbesc despre dovezile arheologice (rămășițe osoase) care indică existența Leului pe teritoriul României în urmă cu 30.000 - 40.000 de ani, dar și în urmă cu 9.500-5.500 de ani, când clima era mediteraneană. Prezența Leului este semnalată pe o arie mai largă, în care intră și zona cuprinsă între Pusta maghiară și câmpia Rusă.

Reprezentări de feline găsim pe vasele cucuteniene adeseori, încă o dovadă materială care susține acest lucru.

Existența ”Colindei Leului”, dublată de indiciile arheologice care ne arată că Leii au trăit pe teritoriul României, este încă o dovadă a unei continuități de mii de ani a românilor, pe aceste meleaguri. Colinda Leului ne vorbește despre elemente ale unei memorii ancestrale, o memorie care nu se vrea ștearsă în pofida tuturor celor care ne-ar vrea rupți de ea.

Să vedem ce spune despre ”Colinda Leului” Iulia Gorneanu,  Director Artistic al Galeriei de Artă Contemporană ”Galateca” din București, o susținătoare a culturii românești tradiționale :

”Nenumărate sunt colindele românilor, tematica lor este de o mare diversitate iar clasificările au ajuns să fie adevărate provocări pentru etnologi. Există colinde de gazdă, profesionale, de june, de fată, de peţit, familiale, cosmogonice, satirice, de doliu, de vânătoare şi multe altele. 

Sunt colinde de tip roman (agrare), colinde mithraice (solare), colinde creștine (pe teme biblice), colinde „hibrid” mitoreligioase. Despre Colinda Leului voi încerca să vă povestesc, retrăind emoția de acum câtiva ani, când am auzit-o pentru prima dată la un bătrân din Ținutul Pădurenilor.
Unii cercetători argumentează apariția Leului în colindele românești, susținând ipoteza prezenței acestui animal în spațiul balcanic până la sfârșitul mileniului I, imaginea lui fiind păstrată din străvechime în memoria sacrală a oamenilor. 

La rândul lor, analiștii cultului mithraic – prezent în numeroase forme de manifestare la noi – demonstrează că Feciorul în luptă cu Leul este însuși Mithra, în ipostaza sa războinică, de vânător. 

În acest sens, Cristian Istrătescu – Târgoviște susține că Mithra, la chemarea Atotputernicului, este „singurul care ar fi fost în stare să învingă Leul, să-l îmblânzească și să-l folosească mai târziu ca ajutor în lupta cu Taurul – Întunericul”, Leul întruchipând focul, lumina soarelui pe pământ.
Colinda Leului povestește despre o vânătoare alegorică, în care Feciorul caută Leul, îl găsește dormind, îl trezește, îl provoacă la luptă dreaptă și îl învinge. 

„Pe foaia mălinului/Găsi urma leului,/ Sub rechita mohorâtă/ Găsi leul d’adormit”. 

Este o vânătoare neînfăptuită deoarece Feciorul nu omoară Leul, ci îl leagă și îl aduce în sat, spre mândria comunității și a mamei lui. „Ferice, Doamne, de mine,/Ce-am băiat și ce-am scăldat/ Că-mi aduce Leu legat,/ Leu legat năvătămat./Noi umblăm și colindăm/ Și lui (aici este menționat numele celui colindat) i-o-nchinăm,/ Să ne fie sănătos,/ Pe cum îi nalt și frumos./Trăiască !”
Toate textele întâlnite pe teren și în culegeri se opresc aici. Din această perspectivă, prezența Leului în colinde poate fi privită ca relicvă a vechilor rituri de iniţiere, când tinerii se identificau simbolic cu totemul, fie prin naştere, fie prin mimarea comportamentului animalului venerat. Iniţierea culmina cu vânătoarea ritualică în care Tânărul trebuia sa se confrunte cu Leul într-o lupta egală: 

„Nici cu arcu săgetatu/Numai cu lupta luptatu” 

Privită din această perspectivă, interdicția omorârii Leului se regăsește în practicile arhaice în care animalul totemic era, de cele mai multe ori, prins de viu și hrănit de trib. La acest lucru se referă și Ion Taloș atunci când afirmă că, în străvechime, unele animale nu erau ucise ci „supuse de om pentru ca acesta să le poată folosi puterea.

Să ne bucurăm că încă mai avem șansa să ascultăm Colinda Leului, atestată în sute de variante în aproape toate zonele etnofolclorice de la noi,” încheie povestea Iulia Gorneanu.

A. Fochi, în1970, afirma că “paleozoologii au constatat prezenţa Leului pe teritoriul cuaternar al României: Leul de peşteră (Panthera spelaea şi Felis leo spelaeus) alături de alte feline. Ceea ce îndrituieşte ipoteza transfigurării mitice a leului preistoric în literatura popular română”.

R. Vulcănescu (1987) susţine că “substratul paleozoologic al Leului mitic se află în trecutul faunei locale carpatine”. 

Gheorghe Iza (1978) a stabilit că aria de răspândire a Colindei Leului coincide geografic cu aria de răspândire paleozoologică a Leului de peşteră şi vizează partea de sud a Transilvaniei.

La Cuciulat, o localitate din jud. Sălaj, situată la mai puţin de 10 km de graniţa cu jud. Maramureş, spre Mesteacăn, se află o peșteră cu picturi rupestre având ca motiv Leul de peșteră.

Să vedem ce dovezi aduce, în favoarea existenței Leului și a altor animale pe teritoriul României,  Matriţa Dacică descoperită în anul 2013, la Sarmizegetusa Regia :

  

Unealta din atelierul dacilor ”Matriţa” este considerată un obiect unic. 

Matrița descoperită la Sarmizegetusa Regia a fost realizată din bronz, foarte probabil prin metoda cerii pierdute. Este o piesă masivă, de circa opt kilograme, cu opt fețe, dintre care cele două principale de formă hexagonală, iar celelalte rectangulare. Lungimile laturilor ei au aproximativ opt centimeri, iar grosimea ei este de cinci centimetri. Elementele de decor sunt redate negativ. Potrivit cercetătorilor, artefactul a fost descoperit în stare bună de conservare, pe suprafața lui putându-se observa, însă, urme de utilizare. 

Cu ajutorul matrițelor de acest tip se ornamentau foi subțiri din metale prețioase (aur și argint) sau din aliaj pe bază de cupru. Imprimarea motivelor se făcea prin presarea acestor foițe în interiorul modelului redat în negativ. Cu o astfel de matriță erau realizate medalioane, falere, aplici sau elemente ale unor bijuterii.

Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi ale unor animale, provenite din zona mediteraneeană.

Istoricii care s-au ocupat de cercetarea ei susțin că o asemenea piesă era destul de costisitoare, astfel că întreaga ei suprafață era utilizată. Bestiarul, real și fabulos, reprezentat pe piesă, este bogat și divers. Este compus din animale fabuloase – ”grifoni” și animale reale: leu, tigru, leopard, rinocer, hipopotam, urs, mistreț, lup, taur, zimbru, câine, cerb, cal, țap, antilopă, iepure. Tema scenelor reprezentate pe matriță, lupta dintre animale, este foarte veche și răspândită pe spații culturale vaste. Ea este redată cu o grijă deosebită.

Potrivit cercetătorilor, ”grifonul” este o creatură fabuloasă, născută în imaginarul oriental încă din secolul IV înainte de Hristos, el reprezentând un motiv frecvent în artele decorative antice. 

Pe matriță se află trei tipuri de grifoni: grifonul-vultur, grifonul-leu și grifonul-lup. Dacă primele două tipuri se găsesc pe un spațiu larg, grifonul-lup este specific spațiului nord-pontic. 

Elefantul a fost bine cunoscut în spațiul mediteraneean, iar reprezentările sale în artă, inclusiv numismatice, sunt destul de frecvente. În schimb aparițiile rinocerului și hipopotamului sunt surprinzătoare, deoarece imaginile acestora au fost rare în Antichitate. Aceste animale puteau fi văzute în cadrul jocurilor din amfiteatru. Unele reprezentări ale grifonului-lup au fost contorsionate în forma literei ”S”.

oooOooo

Aflând despre toate aceste descoperiri și încă despre multe altele, nu pot să nu mă întreb de ce ”niște unii” continuă să nege existența unui popor vechi de zeci de mii de ani, continuă să-i nege istoria, dezvoltarea extraordinară în antichitate, cultura, educația, tradițiile. Doar așa de ”florile mărului”, cum spune românul, să fi descris strămoșii noștrii în colinde, lupta Feciorului cu Leul !? 

Văzând invidia și ura cu care unii au ascus și chiar au distrus dovezi istorice și continuă să o facă, realizez cât de mare și de puternică a fost civilizația dacilor, civilizație recunoscută de alte popoare, cum ar fi ale Chinei, Rusiei, Japoniei, Egiptului, Indiei, numai de piticii cu nasul coroiat de pe teritoriul României și de aiurea nu ... (n.m.)

Mda, vom trăi și vom vedea ce va mai fi, sănătoși să fim  !

surse: http://adevaruldespredaci.ro; http://adevarul.ro; http://eranews.ro; http://zhd.ro; https://maramuresh.wordpress.com

SECRETUL SĂNĂTĂȚII ȘI AL LONGEVITATII - USTUROIUL SI LĂMÂIA

O rețetă folosită de preotii egipteni, care s-a pastrat și în ziua de azi, are efecte incredibile asupra organismului.

Băutura rezultată din amestecul de USTUROI cu LĂMÂIE curăță bine vasele de sânge și asigură o viață îndelungată.

Licoarea egipteană, care are rolul de a menține și regla echilibrul vitaminelor din organism, a primit numele de ”Antica”, de la cele două componente: An = usturoi și Tica = lămâie. Cele doua componente asigură toată gama de efecte miraculoase ale acestei băuturi.

Vitamina A sporește densitatea și elasticitatea pielii, protejează limfa și împiedică transpirația în exces. Usturoiul, care este bogat în vitamina A, mai conține siliciu, iar acesta are un rol important în reînnoirea măduvei osoase și hematopoeza (fabricarea de globule roșii tinere). Tot în usturoi se găsește un element foarte rar, dar extrem de necesar – germaniul. Acesta favorizează formarea țesutului muscular.

Preparare

Se folosesc patru lămâi mari, bine coapte, cu coajă subțire și trei căpățâni de usturoi. Lămâile se spală bine și se sterg, apoi se stoarce zeama într-un vas de sticlă, foarte curat (borcan). Coaja și pulpa rămase se dau prin masina de tocat și se pun într-un alt vas (borcan). Usturoiul se curăță, iar cățeii se zdrobesc (ca pentru mujdei).

Zeama de la lămâi, cojile și pulpa (date prin mașina) și mujdeiul de usturoi se pun toate într-o oală emailată; după ce se amestecă bine se toarnă în oală doi litri de apă fiartă și racită. Oala se leagă cu o bucată de tifon pus în doua și se pune în frigider pentru 72 de ore. Nu trebuie să ne temem că frigiderul va prinde miros de usturoi – lamaia îl va face să dispară.

Dupa cele trei zile (72 de ore), conținutul din vasul emailat se strecoară prin patru straturi de tifon, se pune în două sticle de câte un litru și se închid sticlele strâns. Licoarea se va păstra la frigider.

Administrare

1. Se ia timp de cinci zile, de câte patru ori pe zi, câte 50 ml, cu 30 minute înainte de masă.

2. Apoi se face pauză timp de zece zile, după care procedura se repetă.

3. Cura durează cinci luni, dupa care se face pauză timp de doua luni.

Prin folosirea acestei licori se previne orice gripă, răceală, organismul are la dispoziție un excelent tonic. Se recomandă să fie folosit chiar și de către persoane perfect sănătoase.

Acest preparat este capabil să vindece multe din afecțiunile tractului gastro-intestinal și disfuncțiile hepato-biliare (mai puțin calculoza biliara). Preparatul curăță rinichii, dezinfectează caile urinare, vindecă stenocardia, restabilește inima dupa infarctul de miocard, grăbește resorbția cicatricelor postoperatorii.

Dacă se masează cu acest decoct radacina părului și se pun chiar comprese, dispar senzațiile de mâncărime și mătreață. 

În cazul mirosului neplăcut al gurii, se clatește gura cu decoct. Preparatul curăță intestinul subțire, ajută în caz de avitaminoză și constipație. 

De asemenea, este un remediu în scorbut și în tuberculoze.


VĂ DORESC MULTĂ SĂNĂTATE  !

sursa: http://www.efemeride.ro

SPECTACOLUL CULORILOR - NATURA ÎȘI SCHIMBĂ, DIN NOU, VEȘMINTELE

DACĂ NU E DE RÂS E DE PLÂNS !

Din gândirea ”prefundă” a Domnului Liviu Pop, cel ce răspunde de educația copiilor români:

 

"Clasele 1-12 au fost cei mai frumoși 25 de ani din viața mea !"

După aia l-au luat cu arcanul la facultate și primii 10 ani au fost mai grei, până a ajuns în anul 3. În următorii 10 ani a lăsat-o mai moale, că deja se accidentase la ”genunche” și n-a vrut să forțeze. Nu vă uitați la el, pare tânăr, dar are peste suta de ani, din care 90 doar de școală !

EU CRED CĂ ACESTUI OM, ÎI MAI TREBUIESC ÎNCĂ VREO SUTĂ DE ANI CA SĂ ÎNCEAPĂ SĂ GÂNDEASCĂ ȘI SĂ VORBEASCĂ CORECT ÎN LIMBA ROMÂNĂ.

DRAGII MEI, EU ZIC CĂ DE ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC S-A ALES PRAFUL, DOAR ICI-COLO MAI LICĂREȘTE CÂTE O LUMINIȚĂ PALIDĂ, DAR ȘI ACEEA, CÂND AJUNGE VÂLVĂTAIE, O IA RAZNA PESTE HOTARELE ȚĂRII, ȘI NU E DE RÂS, CI DE PLÂNS ! (n.m.)

sursa: http://kmkz.ro/de-ras

DACII VORBEAU ȘI SCRIAU ÎNTR-O LIMBĂ PROPRIE

”NIȘTE UNII”, IEȘIȚI DIN COLȚURILE CELE  MAI ÎNTUNECATE ALE PĂMÂNTULUI ROMÂNESC ȘI DE AIUREA, SUSȚIN CĂ POPORUL DAC, ROMÂNII DE ASTĂZI, NU AVEAU O LIMBĂ PROPRIE VORBITĂ ȘI SCRISĂ...

DAR, IATĂ CĂ MÂNA PUTERNICĂ A ADEVĂRULUI MAI SCOATE LA IVEALĂ CÂTEVA PROBE PREȚIOASE, CARE ZECI DE ANI AU FOST ASCUNSE ȘI CHIAR S-A ÎNCERCAT MODIFICAREA SAU DETERIORAREA LOR CU REA-CREDINȚĂ ... ACESTE PROBE NE DOVEDESC NU NUMAI CĂ DACII AVEAU O LIMBĂ ȘI O SCRIERE PROPRIE DAR ȘI CĂ ERAU OAMENI INSTRUIȚI, EDUCAȚI, CU CARTE MULTĂ ... PRICEPUȚI LA LUCRĂRILE DE MINERIT, ȘTIAU SĂ ÎNTOCMEASCĂ CONTRACTE ÎNTRE PROPRIETARI DE MINE ȘI ARENDAȘI ... DACII SCRIAU TOATE ACTELE, PENTRU CĂ ROMANII DIN ACEA VREME, CEI MAI MULȚI ERAU NEȘTIUTORI DE CARTE ... ȘI MĂ ÎNTREB, OARE CINE PE CINE A CIVILIZAT ȘI A INSTRUIT  !? ACESTE LUCRURI SE ÎNTÂMPLAU DEJA, CONFORM DESCOPERIRILOR, ÎN PERIOADA ANILOR 131 - 167 Î.Chr. 
(n.m.)

TĂBLIȚELE CERATE găsite la Roșia Montană scot la iveală limba vorbită în Dacia.

Rosia Montana constituie o comoară nu numai in aur si in alte elemente „top secret” din Tabelul lui Mendeleev, dar si pentru cultura Europei. Daca s-ar tine cont de acest nepretuit tezaur, nu s-ar da niciodata degrevare arheologica.

Atat de putin mediatizate, tablitele cerate gasite intamplator in galeriile de mine, reprezinta o pagina de istorie care nu se potriveste cu teoriile ilogice ale celor care sustin ca romanii au venit in Dacia aducand germenii culturii latine din care a luat fiinta poporul roman si că dacii nu exploatau aurul in galerii si nu stiau sa-l prelucreze.

Concluzia „fireasca” de aici ar fi cea vehiculata de amar de vreme prin cartile de istorie, anume ca nici un tezaur gasit pe aceste meleaguri, nici faimoasele brătari de aur, nu pot fi dacice ! 
Istoria tripticelelor ( cărti cu trei foi de lemn cerat legate intre ele) de la Rosia Montana a fost povestita in detalii in cartea ”Romanica”, de G. Popa-Lisseanu, editata in 1926 la tipografia Ion C. Vacarescu.

Asa aratau „găurile de aur” din Masivul Carnic, „despre care romanii ziceau ca sunt ale lor”, închiriindu-le băieșilor cu contract scris.

S-au gasit la Roșia Montana 50 de tăblițe cerate, dintre care jumatate au fost distruse integral sau partial, din nepricepere, ignoranta sau rea-credinta, pastrandu-se intregi sau părti doar 34. Cele mai multe au fost scoase din țară si se afla la Budapesta, Viena, Berlin. 
Prin continutul si destinatia lor, tripticele (tăblițele cerate) reprezintă contracte intre ”proprietari” de mine romani si ”arendasi”, baiesi priceputi, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar – cel mai important document despre colegiile funerare din antichitate – o listă de bucate pentru un ospat al unui colegiu de meseriasi, contracte de vânzare – cumparare de sclavi si asocieri in vederea exploatarii unor ”gauri de mina”. 
Am pus in ghilimele ”proprietari”, pentru că in tăblite, formularea este deosebit de interesanta ! 
Un exemplu: ”Ulpius Valerius, neștiutor de carte, închiriază o groapa de aur, despre care zice că e a sa, lui Socratio Socrationes, de asemenea neștiutor de carte”. 
Este cel putin ciudat ca Ulpius nu este trecut ca proprietar categoric, ci doar ca unul care pretinde că aurofodina era a sa !

In 1875, tablite asemanatoare mai fusesera descoperite doar in Pompei, intr-un cufar din casa bancherului Cecilius Jucundus, dar acestea erau doar chitante. Impreuna cu cele de la Rosia Montana, constituie singura dovada a vechimii si raspandirii scrierii cursive in latina ”prisca” (vulgara)  !

Limba latina prisca, pe buzele tuturor

In anul 1873, 25 de tăblite cerate, în stare bună,  au fost publicate integral cu comentarii si ilustratie grafica de catre eruditul german Teodor Mommsen. 
Ceea ce sustin toti cei care le-au studiat este faptul ca tripticele sunt documente extrem de rare si de o foarte mare importanta, ele constituind o dovada despre raspandirea limbii latine vulgare in secolul II d. Chr., despre scrierea cursiva in aceasta limba, pana la descoperirea tablitelor de la Rosia Montana necunoscuta in lume.

Tablitele cerate demonstreaza ca minerii peregrini iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor, ca si ”autohtonii”, adica dacii, se intelegeau foarte bine cu romanii in limba latina prisca sau ”vulgara”. 
In tablite se stipuleaza clar ca, desi aproape nimeni ” quia se litteras scire negavit” – ”nu stia a scrie literele” -, ei se intelegeau verbal asupra obiectului contractului. Si asta in anul 131 (dupa cum este datat in scris cel mai vechi triptic), ceea ce naste o intrebare legitima: cand anume învațase neamul trac, in masă, limba latina prisca ? 
Aceste triptice au fost descoperite accidental, de aceea exista posibilitatea sa mai fie altele ascunse in galeriile dacice. Asta ar insemna sa nu se dea nicio degrevare arheologica pentru nicio exploatare invazivă, dar asa ceva nu se intampla decat in țarile cu guvernanti educati, care stiu ce inseamna cultura.

Tripticele au fost descoperite in mai multe mine.

La Larnic, pe langa tablite, s-a gasit si un stil, pe care oamenii din zona il numesc condeiu si pe care astazi il folosesc ca instrument pentru a încondeia ouale de Pasti.

In minele din Letea, lânga triptice, a fost gasit si cadavrul unui barbat cu barba lunga, cu varsta apreciata la 40 de ani. 

Intr-o mina dacică din Cârnicul Mare, a fost descoperită o odaie subterana, care era mobilata cu o masa si mai multe scaune, avand si o vatra. 

Langa Rosia Abrudului, in mina Sf. Ecaterina, la o adancime de 277 metri, au fost gasite cele mai multe triptice, împreună cu obiecte casnice.

Toporul gasit pe Valea Mozacului, cu inscriptia ”SVI MI PIE” - trei cuvinte care se traduc foarte ușor și clar -  ”PENTRU MINE CU DREPTATE” (în latina clasică se poate traduce și ”cu evlavie”, ”după dreptate”, după lege”), datand din 1500-1375 i.Chr.

Unul din tripticele descoperit in minele Letea, in 1788, a ajuns la magisterul Paul Laurentiu Kovacs din Abrud si familia acestuia l-a vandut in anul 1834 librarului anticar Samuel Nemes. La acest anticar au ajuns si unele tablite in limba greaca, pe care a incercat sa le falsifice. 
G. Popa-Lisseanu scria in ”Romanica” despre încercarea grosolană de falsificare a tablitelor: “Pe alocuri, ceara fusese topita atat cat sa se stearga literele initiale si, pe langa unele vorbe barbare fara de niciun inteles, scrise cu litere pseudo-scitice si cursive neo-grecesti, rău formate, au aparut numele mai multor eroi din migratiunea huno-ungarica”, in incercarea de a croi o istorie halucinanta a unor asa-zisi sclavi maghiari adusi de romani pentru a munci in mine.

Oltenismele latinii prisce

Tripticele de ceara extrem de rare constituie o dovada a raspandirii limbii latine vulgare in secolul II d. Chr.

Textul fiecarui document se scria de doua ori. 
Scopul dublei transcrieri era sa se poata ști cuprinsul textului intern, fara a se desface sigiliile ce-l pecetluiau, iar scopul contractului era, dupa cum stipula cel ce le scria, sa se fixeze si in scris obligatiunea verbala. 
Fiecare triptic este scris de aceeasi mână de la cap la coada, inclusiv semnaturile celor sapte martori obligatorii, deoarece, este specificat in contracte, nici cei care sustineau ca sunt proprietari, nici baiesii arendasi, nici martorii ”quia se litteras scire negavit” (nu stiau sa scrie literele). 
O ”ciudatenie” a limbii latine vulgare utilizate in contracte o constituie folosirea ”oltenismelor”, pe care lingvistii le considera tipic romanesti. 
De exemplu, un martor la un contract de vanzare al unei femei, se subscrie cu formula ”segnai”, in loc de ”signavi”, adica perfectul simplu romanesc sau ”oltenismul” semnai. 
In alte parti, gasim iarasi o forma ”autohtona”, ”siesi”, scrisă ”sies” sau ”sues”. 
Si aici trebuie sa amintim de toporul gasit pe Valea Mozacului, care poarta inscriptia in limba latina prisca ”SVI MI PIE”, ”al meu, patriarhul” !  Datarea acestui topor este uimitoare pentru adeptii teoriei că romanii i-au „latinizat” pe daci: 1500-1375 i.Chr. 
Și atunci, cine pe cine a ”latinizat” ?


Latina prisca, din timpul zeului Saue

Zeul Ianus, cu doua capete, este considerat patriarhul nemuritor (IM PIO) al latinilor, dupa cum se vede in aceasta stela de la Rosia Montana.
Acesta este incadrat de cuvintele ”IM” si ”PIO”, ”patriarhul imortales”, nemuritor. 
Acest zeu misterios cu doua capete a fost adorat din timpuri stravechi la Tărtăria, sub numele de Su, sau Saue, fiind o divinitate al carui simbol dedicat era soarele. El apare si pe monede dacice anteromane sub denumirea de Ianus. 
Isidor, in lucrarea sa ”Origini”, ne spune ca ”limba prisca, adica limba bătrână, a fost aceea pe care au folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei, din timpul lui Ianus, care i-a civilizat”. Iar limba latina cultă, folosita de pătura conducatoare, il supara pe Catilina : “Ispraviti cu atatea grecisme in limba, ca nu ne mai putem intelege cu poporul !”.

Enigmaticii scribi ai tripticelor

Dintre semnatarii contractelor, vreo suta de nume sunt de origine romană, aceia care pretindeau ca ”gaurile de mina” pe care le inchiriau erau ale lor. 
Cei mai multi dintre ”arendasi” erau baiesi din tribul Pirustilor, asezat in Rosia Montana in ”vicus Pirustarum”. 
Alti baiesi, vreo cincisprezece, au nume grecesti si nu este exclus ca si acestia sa se fi avut bine cu dacii, asa cum s-au avut intotdeauna. 
Vreo patruzeci de nume pomenite de tablite sunt ”barbare”, originare Daciei. 
Este interesant cine erau “arendasii” si cei care scriau contractele pentru romanii nestiutori de carte pentru a intelege de ce documentele n-au fost tinute la centrul tuturor minelor stapanite de romani, la Zlatna, acolo unde se tineau socotelile referitoare la toate exploatarile aurifere !
Istoricii sustin ca minele ”romane” erau exploatate direct de catre împarat, prin ”procuratori aurari”. 
Tablitele ne spun ca majoritatea procuratorilor erau doar niste liberti, dar de conditie mai buna. In afara de acestia, exista o multime de ”particulari” romani, tot liberți, care pretindeau ca stapanesc ”gropi de aur”. 
Contractele scrise pe tablite par cel putin dubioase, pentru ca cei care le incheiau erau in afara organizarii exploatarilor de catre procuratori, iar cei care le scriau cursiv in latina vulgara nu erau functionari romani, pentru ca acestia foloseau latina oficiala, culta.

Si de ce au fost ”ingropate” in galeriile miniere greu accesibile ? 

S-a spus ca din cauza atacurilor triburilor germanice ale marcomanilor, aliate cu triburile sarmate si cu dacii liberi. 
Cu atat mai mult acestea ar fi trebuit sa fie puse la adapost la centru, pentru ca erau niste acte pe care proprietarii n-ar fi vrut sa le piarda. 
Se poate presupune fie ca erau ”furtisaguri”, facute pe la spatele comenduirii romane, fie ca ”scribii” erau in bune relatii cu dacii si nu au vrut ca romanii sa fuga cu astfel de acte de proprietate.


Dacii au sapat galeriile

 

 Maniera de abataj, trapezoidala, din Masivul Carnic, caracteristica dacilor, cu proportii regulate, calibrate si foarte geometrice, acum amenintate sa dispara in cianură, pentru că Gold Corporation vrea sa conserve galeriile „romane”.

Incepand cu 1999, la Rosia Montana a cercetat o echipa de arheologi si specialisti francezi de la Centre National de la Recherche Scientifique, de la Unite Toulousaine d’Archeologie et d’ Histoire (UTAH) si de la Universitatea ”Le Mirail”, plus geologi de la Universitatea Tehnica Babes Bolyai din Cluj si de la Universitatea Tehnica din Munchen. 
La UTAH exista un departament de arheologie miniera, foarte avansat ca metode de cercetare. 
Rezultatele cercetarilor laborioase au fost publicate in volumele ”Alburnus Maior”. Conform acestor specialisti, „stilul monumentelor epigrafice este unic, specific pentru Rosia Montana”. 
Este vorba de simboluri stravechi, folosite de populatia autohtona din cele mai vechi timpuri. 
Dar concluzia care îi da peste cap pe „academicieni” este urmatoarea: ”In opinia noastra, este foarte posibil ca Rosia Montana sa fi cunoscut o activitate miniera chiar din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranta exploatate initial la suprafata, apoi in subteran. Nimic nu ne impiedica sa credem ca exploatarea miniera a fost initiata de daci. 
De fapt, dupa diferitele faze de săpare observate in plan si topografia lucrarilor acestei retele, nu este posibil sa se distinga importante schimbari in tehnica miniera. Singura noutate pe care o aduce romanizarea se pare ca rezida in introducerea opaițului, pentru care sunt sapate nise in pereti. Inainte se foloseau bețe de lemn pentru iluminat. 
Toate acestea ne duc la ideea ca activitatea miniera dacica era bine dezvoltata in subteran la Rosia Montana, atat la Tarina, cat si la Carnic, in cursul celor trei secole care preced cucerirea romana. Apoi, dupa cucerirea si relansarea activitatii miniere, s-au reluat lucrarile deja sapate in epoca preromana si vor fi fost date in utilizarea probabila a acelorasi familii de mineri indigeni. Acesti ultimi pastratori ai unui mestesug ancestral vor continua sa-si deschida santierele lor in aceeasi maniera de abataj atat de caracteristica, cu proportii regulate, calibrate si foarte geometrice, probabil o tehnica miniera dacica”. 
Si atunci, cum sa nu ne înfurie acordarea degrevarii arheologice si reclama in care se spune ca „Rosia Montana are nevoie de bani pentru conservarea galeriilor romane” ?!

Descrierea tăbliţelor

Tăbliţele cerate sunt mici scândurele de lemn, unite câte două (diptice) sau câte trei (triptice), acoperite cu ceară de albine, pe care în antichitate se scriau diverse texte, mesaje, socoteli sau altceva.
După locul descoperirii lor, tăbliţele cerate de la Roşia Montană provin din minele aflate în Munţii Igren, Letea şi Cârnicul Mare.
După perioada în care au fost scrise, ele provin din vremea împăraţilor romani Antoninus Pius (138-161) şi Marcus Aurelius (161-180). O singură tăbliţă provine din perioada împăratului roman Hadrianus.
Motivul pentru care tăbliţele cerate au fost ascunse în minele de aur nu se cunoaşte, se presupune doar că ele ar fi fost depozitate acolo în urma invaziei marcomanilor. Faptul că ele au rămas ascunse în mine timp de mai bine 1.500 ani sugerează că proprietarii lor ori au murit în timpul invaziei marcomanilor, ori că nu s-au mai întors niciodată din refugiul spre care plecaseră din calea atacatorilor.

Tăbliţa nr. 1 - s-a descoperit în anul 1786 de către un anume George Iancu în mina unui proprietar numit Lorincz. Mina se afla pe Muntele Igren. Este singura tăbliţă cerată din cele găsite în jurul Roşiei Montane, care are inscripţia în limba greacă. Descoperitorul a dăruit tăbliţa descoperită, ruptă în două, funcţionarului minier Daniil Gomboş. Tăbliţa a ajuns ulterior în custodia fostului muzeu Battyaneum din Alba Iulia.

Tăbliţa nr. 2 - a fost descoperită la 20 mai 1788 în mina Sfântul Iosif din Muntele Letea. Ea este un triptic (este alcătuită din trei scândurele de lemn). A fost scrisă la data de 9 februarie 167 şi cuprinde procesul de lichidare a societăţii de înmormântare din Roşia Montană (un fel de casă de ajutor reciproc în caz de deces a membrilor unei asociaţii). 
A ajuns în colecţia unui muzeu din Budapesta, în stare destul de deteriorată din cauza faptului că a trecut pe la prea mulţi posesori care nu au ştiut să o manipuleze corespunzător.

Tăbliţa nr. 3 - a fost descoperită în anul 1790 în Muntele Letea. A fost scrisă la data de 17 septembrie 159 şi textul scris pe ea este un act de împrumut. Din cauza stării avansate de deteriorare a fost descifrată numai parţial. A ajuns în colecţia unui muzeu din Budapesta.

Tăbliţa nr. 4 - a fost descoperită în anul 1855 în mina Sfânta Ecaterina. Ea este un triptic, iar textul ei este tot un act de împrumut. Două dintre foile tăbliţei s-au păstrat la un muzeu din Cluj până în timpul Primului Război Mondial, când au fost transferate la Budapesta. A treia foaie a tăbliţei a ajuns în posesia lui Timoteo Cipariu, care a donat-o, împreună cu toată biblioteca sa, Muzeului Arhidiecezan din Blaj.

Tăbliţele nr.5-13 - au fost descoperite în același timp, la 24 iulie 1855, tot în mina Sfânta Ecaterina. Au fost găsite într-o gaură făcută în peretele unei galerii. Una dintre tăbliţe a fost scrisă la 20 octombrie 162. 
Împreună cu tăbliţele au mai fost descoperite mai multe obiecte: o împletitură din păr, cu o lungime de 60 cm, o masă cu pupitre, un butoi, bucăţi de ciubare, o covată din lemn, un vas cu o capacitate de cca 100 litri, bucăţi de material textil, lămpi şi linguri de lemn. O parte dintre obiecte au ajuns la un muzeu din Budapesta.

Tăbliţa nr. 14 - a fost scrisă la data de 16 martie 139 şi este un contract de vânzare-cumpărare a unei sclave. A ajuns în proprietatea unui muzeu din Budapesta.

Tăbliţa nr. 15 - a fost descoperită la data de 24 iulie 1855 în mina Sfânta Ecaterina, împreună cu încă o tăbliţă întreagă şi patru fragmente. Ea a fost scrisă la data de 16 mai 142 şi este un contract de vânzare-cumpărare a unui sclav. Aceste tăbliţe au ajuns în posesia lui Timotei Cipariu.

Tăbliţa nr. 16 - s-a descoperit în anul 1855 în mina Sfânta Ecaterina şi a fost scrisă la 6 mai 169. Textul înscris pe ea vorbeşte de cumpărarea unei case. A intrat în posesia unui muzeu din Budapesta.

Tăbliţa nr. 17 - a fost descoperită în mina Sfânta Ecaterina şi a fost scrisă la data de 23 octombrie 163. Cu toate că tăbliţa a fost spartă, s-a putut descifra textul ei, care este un contract de arendă.

Tăbliţa nr. 18 -  a fost descoperită în mina Ohaba Sfântul Simion şi a fost scrisă la data de 20 mai 164, fiind un contract de arendă. 
Până înainte de Primul Război Mondial, această tăbliţă a fost păstrată la Cluj. Textul ei a putut fi descifrat aproape în întregime de către specialişti, iar acesta ne spune că fiul lui Memmius Asclepius arendează lui Aurelius, fiul lui Adiutor, din 20 mai 164 până la 13 noiembrie acelaşi an, o mină de aur pentru 70 denari. Arendaşul se obligă să plătească preţul arendei în rate egale, iar proprietarul îşi ia angajamentul să dea arendaşului o despăgubire de 5 sesterţi pe zi în cazul când ar strica târgul fără învoirea arendaşului, aceeaşi sumă urmând a fi plătită de arendaş faţă de proprietar dacă nu ar plăti arenda la termenul prevăzut. 
Textul tăbliţei, în latină în original, este următorul:
„[Macri]no et Celso cos XIII kal. Junius Flavius Secundinus scripsi rogatus a Mem- \ mio Asclepi, quia se lit[ter]as scire negavit, it quod dixsit se locas[se] et locavit \ operas s[ua]s opera aurario Aurelio Adiutori ex ha[c] die [in] idus Novembres \ proxsimus [*se]ptaginta liberisque. [Mercede]m per [te]mpora accipere \ debetit. S[u]as operas sanas va[le]ntes [ede]re debebit, conductor [s(upra) s(cripto)]. \ Quod si invite condu[c]tore recedre aut cessare voluer[it, da]re \ debebit in dies singulos HS V numeratos c[Quod si] \ fluor inpedierit, pro rata conputare debebi[t]. Conductor si tem[po]- \ re peracto mercedem sol[v]endi moram fecerit, ead[em] p[oena] \ tenebitur exceptis cessatis tribus. Actum Immenoso maiori Titus Beusantis Socratio Socrationis [M]emmius Asclepi qui et Bradua”

Tăbliţa nr. 19 - a fost găsită tot în mina Ohaba Sfântul Simion şi textul său este tot al unui contract de arendare a unei mine.

Tăbliţa nr. 20 - a fost găsită în mina Sfânta Ecaterina şi a fost scrisă la 29 mai 167, fiind o chitanţă pentru 50 denari.

Tăbliţa nr. 21 - a fost găsită la 24 iulie 1855 în mina Sfânta Ecaterina şi a fost scrisă la data de 28 martie 167. Este un diptic şi a intrat în posesia directorului din acea vreme a liceului reformat din Aiud, de unde a ajuns în proprietatea unui muzeu din Berlin.

Tăbliţa nr. 22 - a fost găsită în mina Sfânta Ecaterina şi nu se cunoaşte data la care a fost scrisă. Din ceea ce s-a putut descifra din text, tăbliţa fiind spartă în mai multe bucăţi, se poate înţelege că e vorba de o tranzacţie încheiată în urma unui proces. A ajuns în posesia unui muzeu din Budapesta.

Tăbliţele nr. 23 şi nr. 24 - au fost găsite în mina Sfânta Ecaterina în anul 1855. 
În anul 1857 tăbliţele se aflau în posesia liceului reformat din Aiud. Ele cuprind lista de bucate alcătuită de magister cinae, adică organizatorul unui banchet. Textul de pe a patra pagină cuprinde lista de cheltuieli făcută pentru banchet:
În ajunul calendelor lui mai (30 aprilie)...............denari 1765 miei......................................................................181 purcel.................................................................. 5 pâine albă...............................................................2 tămâie de prima calitate, 1 sextariu (0g, 547)..........3vin bun, 3 hemine(01, 822).....................................2 vin de rând, 3 congii (01, 5818)...................97 verdeţuri (legume)..............1 şi o semiunciebacşiş.......................denari 13/14 oţet, o hemina (0,524) ............sare şi ceapă....................15/24 ? ..................................2 ? ..................................2 apoi (poate ca totaluri ?) .........150 şi apoi 160

Tăbliţa nr. 25 - se prezintă sub forma a mai multor fragmente. Nu e clar dacă e vorba de fragmente provenind dintr-o singură tăbliţă sau din mai multe.

Tăbliţa nr. 26 - a fost găsită în mina Ohaba Sfântul Simion în anul 1854 şi a fost scrisă la data de 5 februarie 131, fiind un contract.

Tăbliţa nr. 27 - cuprinde fragmente de text în legătură cu un contract. A ajuns în proprietatea unui muzeu din Budapesta.

Tăbliţa nr. 28 - se prezintă tot fragmentar, fiind vorba în textul ei tot de un contract. A ajuns în proprietatea unui muzeu din Budapesta.

Tăbliţa nr. 29 - a fost găsită în mina Sfânta Ecaterina. Textul ei este un contract. A ajuns la Muzeul Arhidiecezan din Blaj.

Tăbliţa nr. 30 - s-a aflat în posesia Muzeului Arhidiecezan din Blaj şi a fost descoperită în stare fragmentară.

Tăbliţa nr. 31-  a fost descoperită în anul 1820 într-o galerie a minei Sfântul Ladislau din Muntele Cârnicu Mare. A ajuns în posesia preotului sas din satul Guşteriţa, judeţul Sibiu. Despre soarta celorlalte tăbliţe care au fost găsite împreună cu aceasta nu se ştie nimic.

Tăbliţa nr. 32 - a fost descoperită în mina Sfântul Ladislau şi cuprinde sigiliul unui funcţionar al imperiului, din vremea împăratului Antoninus.

Tăbliţa nr. 33 - este extrem de deteriorată, de pe ea putându-se citi doar fragmente din câteva cuvinte. A ajuns în muzeul de la Blaj.

Tăbliţa nr. 34 - a fost descoperită în anul 1855 şi a fost scrisă la data de 4 octombrie 160, fiind un contract de vânzare-cumpărare, prin care Legiunea XII Gemina cumpăra o sclavă.


sursa: http://templulsecretelor.blogspot.ro

UNDE-S MULȚI ȘI UNIȚI, PUTEREA CREȘTE ! NUMAI ROMÂNII NU ȘTIU ACEST LUCRU ...

ROMÂNI, VENIȚI ACASĂ !

Pe această ușă, 

Astfel scriu stapânii:
Interzis să intre
Câinii si românii.

Umblăm prin Europa ca bezmetici,
N-avem de lucru, n-avem bani de pâine,
În vremurile când nu mai contează
Deosebirea dintre om si câine.

Acesta e si continentul nostru,
Plutim incestuos din țară-n tară,
Copiii-nvată multilingv, cerșitul,
Cum pot și omorî si să si moară.

Si nimeni nu ne mai întinde mâna,
Decât cu viclenia jucăușă,
De-a ne o prinde si de-a o închide,
Cu minimum de riscuri, în catusă.

Noi suntem infractorii de serviciu
Ai Europei, care stă la pândă,
Asa cum e cu alții iertatoare
Ea ca pe sclavi încearcă să ne vândă.

Părintii si copiii mor, prin tară,
Si noi de noi ne-străinăm cu totii,
Purtând pe umerii trudiți si gârbovi
Cămașa rece a străinătații.

În plină degradare, zi si noapte,
Invidia si dorul ne apasă,
Ne lenevim, ne pervertim, ne ducem,
Că n-avem loc si rost la noi acasă.

Umblăm prin Europa fără țintă,
Ca niste zilieri, de azi pe mâine,
Furăm si siluim, mai si ucidem,
Români la rangul dintre romi si câine.

Autor, ADRIAN PĂUNESCU

UN SFÂRȘIT DE SĂPTĂMÂNĂ LINIȘTIT ȘI CU MULT RĂSFĂȚ !

SĂ FIE PACE PE PĂMÂNT ! ”SFÂRȘITUL NU-I AICI ! ”

DOI MARI ARTIȘTI, DOI OAMENI CARE AU MILITAT PENTRU PACE ȘI LIBERTATE ÎN LUME.

BOB DYLAN A SCRIS VERSURILE ȘI A COMPUS MUZICA... FLORIAN PITTIȘ A TRADUS VERSURILE ÎN LIMBA ROMÂNĂ ȘI A TRANSMIS MESAJUL, PRIN MUZICĂ, TUTUROR ROMÂNILOR !

”Sfârșitul nu-i aici !”

Când necazuri te doboară
Și prieteni n-ai să-i strigi,
Ține minte: sfârșitul nu-i aici !
Și ce slăveai în taină
E așa cum nu-ți explici
Ține minte: sfârșitul nu-i aici !
Nu-i aici, (nu, nu), nu-i aici, (nu, nu)
Ține minte: sfârșitul nu-i aici !

Când oprit la o răscruce,
Drumul nu știi să-l prezici,
Ține minte: sfârșitul nu-i aici !
Când nu mai ai nici vise
Și nu știi cum să te ridici,
Ține minte: sfârșitul nu-i aici !
Nu-i aici, (nu, nu), nu-i aici, (nu, nu)
Ține minte: sfârșitul nu-i aici !

Când se-adună norii negri,
Ploaia cade ca un brici,
Ține minte: sfârșitul nu-i aici !
Mângâiere n-ai, nu vezi acum
Mâini intinse de amici
Ține minte: sfârșitul nu-i aici !
Nu-i aici, (nu, nu), nu-i aici, (nu, nu)
Ține minte: sfârșitul nu-i aici !

Pomul vieții crește mândru
Unde spiritul e viu,
Luminează ea, salvarea,
Cerul gol și cenușiu.

Când orașele-s in flăcări,
Mușuroaie de furnici,
Ține minte: sfârșitul nu-i aici !
Și când cauți în zadar un om
Printre-atâtea mii de venetici,
Ține minte: sfârșitul nu-i aici !
Nu-i aici, (nu, nu), nu-i aici, (nu, nu)
Ține minte: sfârșitul nu-i aici !

Versuri, Bob Dylan
Traducere, Florian Pittiș

KOMAKIZA - UNUL DINTRE DACII LIBERI, CARE S-A TREZIT ȘI MENȚINE VIU ”FOCUL SACRU ZAMOLXE”

S-a retras şi lucrează în ultimul refugiu al lui Decebal

În satul Craiva Veche din judeţul Alba, la doi paşi de vechea cetate dacică de la Piatra Craivii, un fierar cum nu mai există astăzi în România fabrică arme şi unelte antice unicat după metodele folosite odinioară de strămoşii daci

Emanuel Bezeriţă (42 de ani), alias Komakiza, după numele unui soldat dac mercenar în Egipt, şi-a amenajat la Craiva Veche o căsuţă şi un atelier în care lucrează cu aceleaşi unelte care existau pe vremea dacilor şi romanilor. Emanuel este chiar singurul locuitor al satului, care a fost părăsit în urmă cu 50 de ani ca urmare a unor alunecări de teren devastatoare. Singura construcţie care a rămas cât de cât în picioare este fosta biserică a satului. În pereţii ruinelor bisericii sunt zidite pietre aduse din cetatea dacică de la Apoulon.

 

Zona este plină de vestigii istorice, având în vedere apropierea de vechea cetate dacică, ultima redută cucerită de romani în timpul colonizării Daciei.

 

Bărbatul s-a mutat în localitatea aflată la 18 kilometri de Alba Iulia pentru a avea liniştea atât de necesară pentru creaţiile sale originale, dar şi pentru că-i place foarte mult modul în care trăiau dacii.

Exceptând telefonul şi accesul la internet, se poate spune că Emanuel trăieşte aproape la fel ca dacii. Nu are nimic din ceea ce înseamnă civilizaţie modernă – apa, gaz, curent, asfalt. Vieţuieşte auster, exact ca strămoşii noştri.

Lângă casă şi-a amenajat un atelier de fierărie, cu foale din piele de bivol şi nicovală celtică, sub formă de piramidă întoarsă. 

Aici confecţionează temutele arme dacice, care au fost spaima soldaţilor români.

 Celebra sabie încovoiată, falxul pentru două mâini este arma cu care Emanuel se mândreşte şi cu care participă la festivaluri de reconstituire a evenimentelor din istorie, unde intră în lupte cu „romani“. 

Falx de doua maini, lama pe curbura exterioară de 66,5 /4 cm, mâner de nuc, inele din bronz.

Komakiza mai confecţionează suliţe dace, cu vârf din fier ascuţit la ambele capete şi din lemn uşor. Suliţele şi lăncile au cozi din lemn de sânger.

„Ceea ce fac acolo este axat pe meşteşug, natură, este un loc de refugiu pentru mine. Încerc să pun în valoare trecutul istoric al zonei şi meşteşugul de fierărit, care este aproape pierdut. Cred că sunt printre cei mai tineri fierari din ţară. Mai există fierari, dar sunt bătrâni şi nu mai interesează pe nimeni să înveţe“, spune fierarul dac.

Pe viitor, Emanuel îşi propune să realizeze la Craiva Veche un miniparc arheologic. „Vreau să construiesc trei ateliere, de fierărie, olărit şi dulgherie. 

Visul meu este să fie un loc aparte, deschis pentru cei care vor să vadă cum se fabricau armele şi uneltele în antichitate. 

Sunt singurul din România care fac exclusiv astfel de obiecte şi am ajuns să trăiesc din asta“, spune Emanuel Bezeriţă.

 

Emanuel, vrea să facă în satul de la poalele fostei cetăţi Apoulon un „un loc altfel pentru oameni altfel“. „Va fi un loc unde se va învăţa istorie şi cultură şi se va putea convieţui cu natura. 

Este un loc perfect pentru câteva persoane sau o familie care vor să vadă cum se prelucrează fierul prin metode antice sau chiar să înveţe dacă vor, plus o excursie ghidată la Piatra Craivii“, afirmă fierarul Komakiza.

Pe lângă armele clasice folosite în bătălii de daci şi romani, Emanuel mai confecţionează cuţite, dălţi, linguri, lănci, platoşe şi zale. 

Din mâinile iscusite ale fierarului Komakiza ies chiar şi obiecte pentru decoraţiuni şi bijuterii, toate la fel ca cele confecţionate de strămoşi în antichitate. 

De asemenea, lucrează şi arcuri dacice realizate din coarne şi tendoane de berbec. 

Piesa de rezistenţă a fierarului este o armură cu piesele componente sub forma unor solzi de peşte. Armura are 1.500 de solzi, tăiaţi şi găuriţi cu mâna, prinşi individual pe suportul de piele cu ajutorul a 6.000 de găuri. Fierarul a lucrat 45 de zile la această armură.

Emanuel Bezeriţă spune că a fost pasionat de istorie de când era mic, dar a ajuns să studieze, până la urmă, teologia. „Mă pasionează prelucrarea fierului de mic copil, dar doar de câţiva ani lucrez intensiv. Am învăţat meserie furând de la unul şi de la altul, mai ales din afară, pentru că doar acolo există fierari specializaţi pe antichitate. Am învăţat mult şi de pe internet. La început a fost destul de greu. Îmi amintesc că am lucrat trei ore pe un vârf de săgeată, am crezut că nu îl mai termin. Acum îl fac în 15 minute“, afirmă Emanuel.

De câteva ori pe an, Komakiza îşi încarcă atelierul în maşină şi merge la întâlniri cum ar fi „Dac Fest“ sau „Festivalul Roman Apulum“, unde promovează meşteşugul fierăritului. 

Pune în scenă, în mod real, micul său atelier şi confecţionează la faţa locului arme şi unelte antice. Aşa a ajuns să fie remarcat de fotografi profesionişti, care, în timp, au devenit o prezenţă obişnuită în viaţa sa. 

A devenit chiar şi imaginea unei zone foarte căutate de fotografi – Fundătura Ponorului, Munţii Şureanu – Hunedoara. 

Fierarul este foarte ofertant, fotogenic atunci când face ceea ce ştie el cel mai bine. 

Emanuel Bezeriţă îşi promovează realizările în special pe Facebook, unde are o pagină denumită „Komakiza“. 

Pe viitor, vrea să înfiinţeze o asociaţie culturală care să aibă ca scop promovarea trecutului zonei Craiva şi a obiectivului istoric de la Piatra Craivii. „Este foarte frumos, dar nu prea interesează pe nimeni. Se poate merge cu maşina până aproape de acest vârf unde s-a aflat cetatea dacică Apoulon, mai rămânând de parcurs doar un drum de 30 de minute pe jos“, mai afirmă Emanuel Bezeriţă.

Cetatea dacică de la Piatra Craivii, construită în jurul piscul de 1.083 de metri înălţime, este considerată de mulţi istorici ultimul refugiu al regelui Decebal din calea expansiunii romane în Dacia.

Cercetările arheologice efectuate în zona cetăţii au scos la iveală sanctuare cu baze de piatră de genul celor de la Grădiştea Muncelului – Sarmizegestusa. 

Luând drept criteriu cea mai veche monedă descoperită, s-a presupus existenţa aşezării încă din secolul al III-lea î.Hr., corespunzând vremii de ridicare a dacilor sub regele Rubobostes. Acestei epoci i-ar aparţine doar aşezarea, iar fortificaţia propriu-zisă ar fi fost construită în vremea ultimului dintre regii daci, Decebal.

Înfrânt la Sarmizegetusa după o rezistenţă îndelungată, Decebal s-ar fi retras la Piatra Craivii. Construcţia specială a cetăţii, poziţia aproape inaccesibilă în vârful unui munte abrupt, de stâncă, făceau din Piatră Craivii un adăpost de necucerit. 

Însă romanii aveau deja o lungă experienţă în războaiele dacice. Au asediat fortăreaţa luni întregi. Au incendiat-o şi au tăiat toate sursele de apă şi hrană. Dacii au cedat, iar Decebal s-a hotărât să fugă din calea soldaţilor români. 

Descoperirile arheologice de la Piatra Craivii, precum şi plasarea ei geografică la nord de Alba Iulia corespund cu latitudinea centrului Apoulon, menţionat de geograful grec Ptolomeu. Tribul care locuia aici şi avea cetatea în stăpânire se numea „appuli“, care are drept corespondent atributul de „cei viteji“, „cei puternici“. De la această bază s-a format şi numele centrului locuit de appuli, Apoulon.

surse: https://lupuldacicblogg.wordpress.com; http://adevarul.ro

POVESTE PENTRU MINTE ȘI SUFLET

Un om simplu călatorea pe un drum de țară, in tovarasia unui preot. Vorbind ei de una de alta, omul si-a aratat o nedumerire:

- Cuvioase părinte, nu pot intelege cum de in ”Sfânta Treime” sunt trei Persoane care formeaza Una singura. Cum de Tatal, Fiul si Sfantul Duh sunt trei persoane unite, nedespărtite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă ?

- Fiul meu, îi răspunse cu răbdare preotul, sunt si lucruri mai presus de gândirea noastră păcătoasă. Insă, ceea ce spui nu este atât de greu de priceput. 

Să privim, de exemplu, soarele ! Să zicem că sfera de foc, ce dainuiește acolo de veacuri, este Tatal.
Apoi, să spunem ca lumina care ne vine de la soare este Fiul, Iisus Hristos, Ce a venit sa ne lumineze viata si sa ne scape de pacate. Apoi, caldura, care vine tot de la soare pentru a ne încălzi, să zicem că ar fi Sfantul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne încălzeste mereu sufletele inghetate de răutate. 

Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina si cu căldura lui nu sunt unul si acelasi lucru si, cu toate acestea, cele trei rămân diferite când vorbim despre fiecare ? 

La fel si in ”Sfanta Treime”, Tatăl, Fiul si Sfântul Duh sunt Unul si Acelasi Dumnezeu, Căruia noi, credinciosii, ne închinăm.

Omul, ca si toate celelalte vietati si lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea sa infinită.

 

Dar omul este doar o creatura si intelepciunea sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu ”cele ale Domnului”.

 

Insă, oamenii mândrii păcatuiesc îndraznind sa creada că nimic nu este mai presus de ei si că toate, mai devreme sau mai tarziu, le sunt accesibile.

 

Omul credincios stie, insă, că nu mintea si nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate.

"Nadejdea mea este Tatăl,
Scăparea mea este Fiul,
Acoperământul meu este Duhul Sfânt
Treime Sfantă, mărire Ție !”


sursa: https://www.crestinortodox.ro

”RĂSPLATA” - POVESTE CU TÂLC

Într-un sat de munte, era un om vestit pentru harnicia sa. Dar, pe cat de muncitor era omul, pe atât de leneș era fiul său. Toata ziua ar fi stat degeaba si tot nu s-ar fi plictisit. Numai ca, intr-o dupa-amiaza, se duse la tatal său și îi spuse: 

- Tată, am vazut pe uliță niste baieti încaltati cu ghete noi, foarte frumoase. As vrea si eu asa ghete.

- Măi baiete, i-a raspuns omul, daca ai munci si tu cât de puțin, ti-as da banii, dar asa, pe degeaba, zi si tu, e drept ?

N-a mai spus nimic copilul, dar a plecat suparat. Tare si-ar fi dorit asemenea ghete, asa ca, a doua zi, iar s-a dus sa-i ceara bani tatalui sau. Dar si de data aceasta parintele l-a refuzat.

Cand a venit si a treia zi sa-i ceara bani, țăranul i-a spus:

- Uite, măi baiete, văd că nu mai scap de tine ! Eu am treaba aici, in gradina. Dar, în pod, e o gramada de grâu ce trebuie vânturat, că altfel se umezeste si se strica. Pune mâna pe lopata, vantura tu graul si pe urma vino aici si-ti dau bani sa-ti cumperi ghetele.

N-a mai putut baiatul de bucurie. S-a urcat repede in podul casei, dar nu prea il tragea inima la munca. Asa ca s-a culcat pe un brat de fan, a tras un pui de somn, dupa care a alergat in curte, strigand:

- Gata tatuca, am vanturat tot graul. Acum îmi dai banii ?

- Nu ! - a raspuns omul categoric. Ti-am spus sa vanturi graul, nu sa pierzi vremea. Treci in pod si fa ce ti-am spus !

A plecat iar baiatul, dar nu putea intelege de unde știa tatăl că el nu vânturase grâul. Probabil ca l-a surprins dormind si nu l-a trezit, că altfel nu se poate . Asa că, dupa ce s-a urcat iarasi in podul casei, s-a pus la pândă in loc sa aiba grija de grau. A stat el pret de jumatate de ceas, cu ochii atintiti spre tatal sau, care muncea de zor in curte, si, socotind el ca-i de ajuns, se duse iarasi in gradina.

- Tata, am terminat toata treaba, n-a ramas bob de grau neintors. Acum imi dai banii ?

- Măi baiete, dupa ce că esti lenes, mai esti si un mare mincinos. Nu ti-e rusine ? Să stii că, daca nici de data asta nu te duci in pod si nu faci treaba cum se cuvine, nu mai vezi nici o gheată. Ai inteles ?

Când a vazut baiatul ca altfel nu se mai poate, s-a urcat in pod, a pus mana pe lopata si a inceput sa vanture graul. Dar, cum a bagat lopata in gramada, a gasit ascunsa in grau o pereche de ghete noi nouțe, exact asa cum isi dorea el.

De bucurat, s-a bucurat, cum era si de asteptat, dar, in acelasi timp, îi crăpa obrazul de rușine pentru minciunile sale de mai-nainte. Fără sa-l mai puna nimeni, a vanturat tot graul, dupa care s-a dus si in gradină să își ajute tatăl. Acum simtea, intr-adevar, ca merita ghetele, dar, mai mult decat atat, simtea cât de bine este sa fii alaturi de parinți si să îi ajuți.

"Cresteți-vă copiii în învățătura și înțelepciunea Domnului !".

sursa: https://www.crestinortodox.ro