11.25.2017

„Noi vlahi, nu greci ! Fraţ cu voi, vorbim vlăheşte”. Voi vlahi. Nu român. Voi din vlahi viniţ.




Cine sunt cuţovlahii, „paleoromânii“ rătăciţi de secole la poalele Olimpului: 

„Noi vlahi, nu greci ! Fraţ cu voi, vorbim vlăheşte”

Două familii de prieteni din Baia Mare povestesc detaliile întâlnirii surprinzătoare pe care au avut-o în urmă cu câțiva ani, cu membrii unei comunităţi care trăieşte de secole pe coasta de est a Greciei. Au legat o prietenie trainică, prin prisma faptului că vlahii, cum le place să-şi spună, vorbesc o limbă foarte asemănătoare cu româna.

Două familii din Baia Mare au decis să-şi petreacă împreună concediul în Grecia, fiind prieteni şi având aceleaşi pasiuni. Au urcat cu toţii într-o singură maşină şi au pornit la drum. 
„Nouă ne place să călătorim, nu stăm la plajă, într-un loc, aşa că într-una din zile ne-am dus la muntele Olimp. 
La întoarcere, ne-am rătăcit şi am nimerit într-un sat pe nume Karitsa, care se traduce prin «nuc». 
Cum nu mai ştiam să ieşim din satul acela, am oprit să întrebăm pe cineva încotro s-o luăm şi am avut surpriza să ne salute în limba română, cu expresia «Voie bună !»“. 
Companionilor de călătorie li s-a părut că traversează un scurt moment de halucinaţie. 
„Am crezut că e de la căldură, era după-amiază, iar eu nu băusem cafeaua. Am crezut că nu am auzit bine şi că mi s-a părut“. 
Situaţia a început să se limpezească ulterior. 
„Încercam să vorbim cu ei în engleză, dar apoi i-am auzit vorbind între ei o limbă pe care, spre suprinderea noastră, o înţelegeam“. 
A fost începutul unei frumoase prietenii pe care cele două familii din nordul României au legat-o cu sătenii din pitorescul sat grecesc Karitsa. 
Au căutat asiduu să se intereseze despre această mică comunitate şi să-i afle istoria. 
„Majoritatea au bastoane, cu un «cârlig» sculptat la mâner, în care se sprijină, deşi nu au nicio problemă la mers. Este un aspect tradiţional, motivul pentru care li se sune «cuţovlahi», care înseamnă «vlahi şchiopi»“, adaugă Simona Gabor. „Unul dintre ei avea cârligul, cum îi spun ei, ornat cu un şarpe, iar când l-am întrebat ce reprezintă, mi-a spus că e reprezentarea artistică a unei năpârci“. 
„Cuțovlahii vorbesc o limbă foarte veche, cu multe elemente din română, motiv pentru care am reuşit să ne înţelegem bine cu ei. Îşi spun vlahi, nu greci. 
Din păcate pentru ei, deşi sunt o comunitate importantă, grecii nu-i recunosc ca o minoritate“. 
Turiştii băimăreni le completează profilul spunând despre ei că sunt ospitalieri şi foarte harnici. 
„E foarte bine aranjat totul la ei, ca în satele noastre tradiţionale. Vatra satului, primărie, şcoală, cabinet medical, toate sunt în centru şi clădirile sunt bine întreţinute. Şi am văzut că undeva învârteau un miel la proţap. Era un fel de terasă. Ne-au chemat să mâncăm şi ne-au primit cu «Bini-ţ vinit ! Mielu–i gata !». Au pus masa, au pus mielul pe masă, plus pepene roşu. Eu am avut horincă de Maramureş «de rezervă», le-am dat şi lor. «Oooooo, ţuico românească !!!  Bun ţuico voastrî !», a exclamat gazda noastră Ruli, semn c-a mai băut. 
Am primit şi noi ”ouzo” făcut în casă şi nişte vin tradiţional grecesc“, rememorează Florian Sălăjeanu, unul dintre băimăreni. „Au venit bătrânii din sat, cu cârjele lor. Toţi aveau pălărie, cămaşă albă şi baston. Am vorbit mult, ne-am împrietenit şi de atunci am mers la Karitsa de mai multe ori“, adaugă povestitorii.
„Kariţeanul“ Ruli, cel responsabil cu pregătirea mielului, a devenit gazda lor. La el, la Taverna „La Ruli“, poposesc de fiecare dată, în vizitele lor anuale. „Într-un an am mers cu mai mulţi prieteni. Ne-au primit pe toţi. Altă dată, când eram cu alţi prieteni, le-am spus că vreau să-mi vizitez amicii din Karitsa şi am ocolit peste 200 de kilometri, doar ca să-i văd. 
Într-un alt an, când am ajuns acolo, era nuntă în biserică. Slujbele sunt absolut identice“, relatează la unison cei doi băimăreni. 
Mielul la proţap a rămas în memoria lor ca una din cele mai gustoase mâncăruri pe care le-au gustat vreodată. Vlahii din Grecia se laudă că „mnielu“ lor este mâncare cu specific „vlăhesc“ pentru că strămoşii lor au fost „ţiobani“. 
De altfel, ciobănitul, cu o amploare mult mai redusă decât în vechime, este şi în prezent una dintre activităţile din care trăiesc cuţovlahii, alături de turism. 
Întorşi acasă, românii din Baia Mare s-au străduit în zadar să replice reţeta vlahului din Grecia. 
„Am stabilit că Ruli o să vină să stea o lună în România să ne înveţe să facem mâncare vlăhească. Nu ştim ce face el, dar este deosebit. Eu l-am pus la baiţ, l-am frăgezit, l-am ţinut 4-5 ore în cuptor şi tot n-a fost bine făcut. El, când a venit, l-a scos din frigider, l-a pus pe jăratec şi în două ore a fost gata şi extrem de gustos“, conchide Florian. 
Despre comunitatea veche de vlahi din Grecia, turiştii români au aflat că provin dintr-un neam străvechi de păstori. 
„Se zice că atunci când au ajuns acolo cu oile erau foarte obosiţi şi toropiţi de soare şi au găsit umbră în acea zonă. De acolo vine numele satului. S-au adăpostit la umbra nucului bătrân cu oile. Pentru că aveau, ca ciobanii, bâta în care se sprijineau, au rămas cu acest obicei de a purta un baston“, detaliază Simona Gabor, bibliotecară de profesie. Ea mai povesteşte că siesta de după-amiază este regulă, la fel ca în toată Grecia, iar după-amiază, după ora 17.00, în centrul satului, mai toţi bărbaţii ies la taverne şi terase „pentru o bere şi câteva poveşti“. 
„Toţi poartă în mână, fără a le fi absolut de niciun ajutor, o cârjă. Un «cârlig», cum îl numesc ei. 
Ne-au lămurit: «Aşa îmblăm noi, bărbaţii, din veci»“, explică Simona Gabor. ; „Noi vlahi, nu greci !“ 
Pornind de la mica „descoperire“ de la poalele Olimpului, Simona Gabor a publicat articolul „Noi vlahi, nu greci !“, în revista „Familia română !“. 
Simona arată că locuitorii Dionului (oraş antic, cunoscut în mitologie ca „oraşul lui Zeus“, plasat pe culmile muntelui Olimp), ca şi ai localităţilor învecinate, sunt în mare parte vlahi. Oficial, ei sunt consideraţi greci, urmaşi ai soldaţilor din garnizoanele Imperiul Roman, construite să protejeze trecătorile strategice ale Munţilor Pind, care s-au căsătorit cu femei locale. S-a întâmplat în intervalul 200 î. Hr. – 200 d. Hr. 
Descendenţii lor au vorbit şi încă vorbesc o limbă cu puternice influenţe latine. Refuzul grecilor de a recunoaşte vlahii ca naţionalitate distinctă se explică şi prin faptul că „blachos“, în limba greacă, înseamnă păstor. 
Din acest fapt a rezultat o confuzie între vlahi şi alţi nomazi vorbitori de limbă greacă. 
„Vlahii, oriunde se găsesc ei, vorbesc aceeaşi limbă, un idiom derivat din limba latină, deosebindu-se de toate populaţiile din jur care vorbesc limbi de origine slavă sau limba greacă. 
În Grecia trăiesc aproape 30.000 de vlahi, cărora nu li se recunoaşte statutul de naţionalitate distinctă“, explică ea. „Cei cărora le-am fost oaspeţi, Ruli şi prietenii săi, ne-au întâmpinat cu un salut care nea cucerit: «Voie bună !». Aşa îşi urează ei de ani de zile. Ni s-a părut extraordinară urarea. Ne-au relatat cu mândire lucruri dezvăluite nouă de istorie, venite ca o confirmare a ceea ce ştiam deja: «Noi vlahi, nu greci ! Noi vlahi, fraţ cu voi. Voi vlahi. Nu român. Voi din vlahi viniţ. Noi vorbim vlăheşte !»“.


Vlahii din Grecia


”Samarina” este recunoscut oficial ca satul amplasat la cea mai mare altitudine de pe teritoriul Greciei.

Ca si alte asezari de vlahi din apropiere, satul Samarina este locuit aproximativ cinci luni pe an, potrivit unei cutume stravechi care obliga pastorii sa coboare turmele pentru iernat pe intinsele pajisti ale Tesaliei. Stanile sunt "repopulate" pe la 1 mai dar oamenii se intorc la locuintele lor abia in ziua praznicului Sfintilor Imparati Constantin si Elena (21 mai) potrivit calendarului ortodox.
Astfel, de la sfarsitul primaverii pana se strica vremea, puteti efectua o vizita in satul Samarina pentru a asculta graiul interesant presarat cu cuvinte romanesti. Samarina nu este destinatia potrivita pentru cei ce cauta luxul si obiectivele spectaculoase, in schimb va patrunde adanc in sufletul iubitorilor de etnografie si folclor.

În Samarina mancarea pe baza de lapte este la ea acasa. Cele mai bune oportunitati vă vor fi oferite de puținele taverne si cafenele care se gasesc in Piata Centrala. 






surse: http://adevarul.ro; https://www.artline.ro

11.24.2017

”COMISARUL DE FIER” ȘI SISTEMELE CORUPTE ALE ROMÂNIEI DE IERI ȘI DE AZI





Eugen Alimănescu a rămas în istoria Bucureştiului sub numele de „Comisarul de fier”. 
O personalitate puternică, cu spirit justiţiar, care a reuşit să strângă în jurul său o mână de oameni corecţi, dintr-un sistem putred de corupt. 



Brigada “Fulger”, care acţiona sub comanda sa, era compusă din 22 de poliţişti incoruptibili, majoritatea tineri aleşi personal de comisar chiar de pe băncile şcolii. Erau pregătiţi să intervină în situaţii dintre cele mai periculoase, cum ar fi schimburile de împuşcături în plină stradă cu gangsterii vremii. 
Ideea înfiinţării acestei brigăzi, care beneficia de arme automate şi două maşini rapide (o premieră pentru Politia Capitalei), i-a venit comisarului Alimănescu după ce în urma mai multor arestări pe care le-a făcut la scurt timp după ce-a intrat în poliţie, a constatat că infractorii erau rând pe rând eliberaţi. 
Metoda era aplicată la scară largă atunci. În situaţiile în care un răufăcător notoriu, cu „pile”, ajungea în spatele gratiilor, acesta era eliberat din cauza “gravelor probleme medicale” sau “pentru bună purtare”. Mai mult, în unele cazuri pedeapsa dată de instanțe era prea mică în comparaţie cu gravitatea faptelor. Comisarul Alimănescu şi echipa sa de incoruptibili au venit însă cu o altă abordare...

Razboiul îsi pusese puternic amprenta asupra Bucurestilor, asa cum făcuse cu mai toate marile orase ale Europei. Din pricina puternicei crize economice, alimentele si produsele de bază deveniseră peste noapte adevarate bunuri de lux, numai bune pentru operatiuni de contrabandă. 

Restrictiile la energie electrica transformaseră Capitala intr-un veritabil crater pe timp de noapte, un loc ideal pentru actiunile răufăctorilor. In plus, amnistierea detinutilor din inchisori nu putea decat sa întarească un fenomen al criminalitații deja extrem de dezvoltat. 

Intr-un atare mediu, nașterea unor grupări criminale dupa model american a fost doar o problemă de timp. 
Gangsteri îmbrăcati si înarmati asemenea celor de peste ocean împânziseră Bucurestiul, epatând prin lux si prin comportamente extravagante în mijlocul unei populatii subjugate de lipsuri si saracie. 
Fiefurile lor erau reprezentate de cele mai rău famate cartiere ale vremii: Ferentari, Rahova, Petre Ispirescu sau Sebastian, adevărate fortărete ale crimei in care până si politistii cu experienta se temeau sa mai intre.
Coruptia atinsese cote inimaginabile, timidele tentative ale politiei de a prinde unii dintre criminali finalizandu-se rapid cu eliberarea acestora sub pretexte care mai de care mai ridicole. 
In schimbul unor sume de bani, a unor bunuri sau favoruri, avocatii, judecatorii, procurorii, medicii sau politistii faceau scăpat aproape orice răufăcător. 
Probele incriminatoare dispareau făra urmă, martorii erau ucisi inainte de a putea depune marturie in fata justitiei iar cei care scăpau cu viata îsi retrăgeau subit afirmatiile. 
In rarele situatii in care un gangster ajungea in spatele gratiilor, acesta era eliberat din cauza "gravelor probleme medicale", "pentru buna purtare" sau, pur si simplu, pentru că pedeapsa dată era prea mică in comparatie cu gravitatea faptelor. Va sună cunoscut ?


Grupul de polițiști al lui Eugen Alimănescu


Părea ca nimic nu se mai poate face dar, totusi, in România acelor vremuri existau incă oameni care nu puteau fi cumpărati. Iar unul dintre ei a fost comisarul Eugen Alimănescu.

Nascut la Slatina, in anul 1916, tânărul Alimanescu opta pentru o existență pașnică, urmând cursurile scolii care l-ar fi ajutat să devină contabil. Războiul este cel care schimbă radical optiunea viitorului comisar, iar Eugen Alimescu, dupa ce ia parte activ la luptele de pe frontul sovietic, este decorat si, la intoarcerea in tara, este numit in functia de comisar-sef la Prefectura Bucurestiului. 
In aria sa de acțiune intrau atunci cele mai rău famate cartiere ale Bucurestiului. 
Dupa primele eșecuri, Alimanescu realizează că nu va putea nicicând să reușească in initiativele sale. Coruptia era prea puternică si cuprinsese prea adânc structurile statului.

Urmând modelul american al lui Elliot Ness, Eugen Alimanescu apelează la recruți, tineri aflati inca pe bancile Academiei de Politie si aspiranți la un post in Politia Bucurestiului, pentru a infiinta organizatia "Fulger". 
22 de membri, alesi personal de catre comisar, antrenati si pregatiti de acesta, urmau sa intre intr-un razboi nemaivazut cu crima organizata din Capitală. 
Asemenea omologului său din Statele Unite ale Americii, Alimanescu isi formeaza o veritabila retea de informatori din rândul gangsterilor, crează rubrici permanente in presa vremii prin care sa isi etaleze victoriile si dă startul unor veritabile lupte de stradă cu infractorii. 
Stia că, odată arestati, ei vor scapa din fata justitiei uzând de influenta pe care o aveau in rândul magistratilor.
Solutia aleasă de Alimanescu ? Exterminarea crimei si a criminalilor.

Putini au fost cei care au sfârsit in spatele gratiilor. Cei mai multi dintre răufacatorii locali au cazut secerati sub tirul gloantelor de revolver sau de pistol-automat ale membrilor echipei "Fulger". 
De fiecare dată, un reprezentat al presei se afla de fată in momentul confruntărilor iar comisarul se asigura că, in fotografii, alaturi de cadavrele infractorilor, va aparea o pancartă prin care lumea sa stie ca Brigada Alimanescu isi facuse datoria. 
Extrem de atent, el isi motiva de fiecare dată actiunile prin deschiderea focului de către infractori, refuzul lor de a se preda sau incercarea acestora de a fugi din arestul politiei. Cazul era finalizat si nimeni nu il putea acuza de moartea criminalilor. In fond, cine ar fi vrut sa o facă ?

Evident, astfel de măsuri neortodoxe au stârnit reactii diferite in rândul mafiotilor locali. Daca unii alegeau sa paraseasca in graba Bucurestiul, sperand in van că Alimanescu nu îi va urmări in alte orase, altii incercau sa il reducă definitiv la tacere pe incomodul om al legii. 
Comisarul, desi refuzase escorta, era protejat zi si noapte de membrii echipei pe care o infiintase. 
Astfel, tentativele de a-l ucide au eșuat pe rând. Iar Brigada Alimanescu continua sa dea lovitură după lovitură bandelor criminale din țară. 
Evident, vocile magistratilor si ale politistilor corupti care criticau măsurile lui Alimanescu au rasunat zgomotos. Pentru oamenii de zi cu zi, insă, comisarul era o legenda vie, o speranță, iar asta era cel mai important in ochii autoritatilor. 
Ultimul lucru care mai lipsea in Bucuresti era o revolta a populatiei.

In decursul a numai cativa ani, Alimanescu si agentii "Fulger" au reusit, practic, imposibilul. Lumea isi facea din nou curaj sa iasa din case dupa lasarea intunericului, fara teama unui atac armat sau a bandelor de talhari care bântuisera Capitala. 





Sub gloantele comisarului a cazut temutul Petre Silberschmied, poreclit Argintaru, liderul unei bande de spargatori in care activau mai multi dezertori nemti din corpul de armata Dirlewanger, corp creat, la cererea expresa a lui Himmler, din condamnati la moarte sau la inchisoare pe viata. 
A urmat banda lui Gica Cioc, poreclit Balaurul, si cea a rivalului acestuia Sandu Moise, zis Hitler, datorita mustatii asemanatoare cu cea a dictatorului german; infractori din Ferentari specializati in contrabanda cu bunuri furate, jocuri de noroc, prostitutie si spargeri de locuinte.
Poate cea mai rasunatoare lovitura a dat-o Eugen Alimanescu criminalilor infiltrati in randul politiei. 
Este vorba de comisarii sefi Cairo si Voinescu. Fosti infractori, acestia fusesera recrutati in randul politiei si numiti chiar comisari in speranta ca vor putea da mult mai usor de urma eventualilor raufacatori. 
Socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din târg, iar cei doi, odata imbracati in uniforma, si-au reluat un mai vechi obicei... spargerile de banci. 
Din Brasov si Bucuresti, cei doi au reusit in doar cateva saptamani sa sustragă din filialele Bancii Nationale o suma colosala... peste 2 milioane de dolari. 
Descoperiti de Alimanescu chiar in timpul unui nou jaf, Cairo si Voinescu au ales sa se impuste reciproc decat sa ajunga din nou in spatele gratiilor. Sau cel putin asa sustine raportul oficial din acea perioada. 
Primul hot din lume caruia i-a venit ingenioasa idee sa fure casa de bani cu totul, Lica Ciungu, zis Cap de Fier, a fost capturat tot de comisarul Alimanescu si agentii sai. Mai mult, in urma unei meticuloase operatiuni de filare, "Incoruptibilii" români au reusit sa lichideze intreaga banda a spargatorilor. Nici unul dintre ei nu a scapat viu.
Printre cei care alesesera calea fugii din Bucuresti se numara si Nicolae Purecica, poreclit Nae Chioru, un individ deja dat in urmarire generala in toata tara pentru mai multe crime, jafuri si talharii, majoritatea petrecute in Ferentari. De aceasta data, criminalul alesese Oradea ca viitoare tinta si, la scurt timp, orasul transilvanean intra in stare de soc. Zeci de atacuri armate asupra oamenilor nevinovati lasau in urma o multime de victime, dar ceea ce era de-a dreptul sinistru era modul in care victimele erau ucise. Criminalii nu se multumeau doar cu talharirea nevinovatilor ci, pentru a-i reduce la tacere, ii tranșau asemenea vitelor de la abator. Omorurile au fost atat de numeroase incat autoritatile orădene s-au vazut nevoite sa apeleze la singurul om care putea sa puna stavila ororilor, comisarul Eugen Alimanescu. 
Deghizat in om de afaceri, omul legii îi dadea de urmă criminalului si se lasa condus in mijlocul intregii bande. Ceea ce părea a fi o nouă tâlharie urmata de crimă s-a transformat, insă, in macel. Agentii "Fulger" au deschis focul la vederea raufacatorilor. In doar cateva minute, din grupul lui Nae Chioru nu mai ramasesera decat cateva cadavre ciuruite.

Dar totul are un sfarsit. Bucurestiul arata altfel si oamenii intelegeau ca pot sa traiasca liber, fara teama gangsterilor care ii terorizasera nu de mult. 
Alimanescu era un nume cu notorietate in randul criminalilor si toti evitau sa si-l puna pe urme. 
A venit insa "Cazul de la Sinaia", caz descris de fostul comisar, Traian Tandin, in cartea sa "Jafuri celebre din Romania". 
Chemat sa investigheze furtul unei cantitati impresionante de bijuterii din casa unui aristocrat din Sinaia, comisarul dadea rapid de urma raufacatorilor. Era vorba de o intreaga banda formata din ofițeri ruși. 
Cum la vremea aceea, Romania se afla in plina ocupatie sovietica, cazul parea cu atat mai dificil. 
Obisnuit sa nu faca nici o concesie, Alimanescu i-a chemat pe toti cei implicati in casa pe care o jefuiseră de curand. A urmat un schimb rapid de focuri iar ofiterii rusi zaceau intr-o balta de sange.
A fost sfarsitul comisarului Alimanescu.

Ceea ce a urmat este invaluit in mister. 
Arestat, comisarul a fost condamnat la ani grei de inchisoare pentru omor deosebit de grav. O versiune a povestii spune ca ar fi fost aruncat din trenul ce il ducea catre inchisoarea comunista. O alta sursa indica faptul ca Alimanescu ar fi fost executat la scurt timp dupa incarcerare. 
Cert este ca autoritatile comuniste au incercat cu orice chip sa il steargă din amintirea oamenilor. 
Rapoartele sale au disparut in mare parte alaturi de multe dintre articolele care ii redau actiunile. Grupul "Fulger" a fost desfiintat, iar membrii săi si-au pierdut urma. 
In fond, in lumea comunistă tocmai se instaura un alt fel de Mafie.
ooOoo


Eugen Alimănescu l-a inspirat pe regizorul Sergiu Nicolaescu la crearea Comisarului Moldovan. 
Unchiul regizorului, comisarul Gheorghe Cambrea, a lucrat alături de Alimănescu la rezolvarea mai multor cazuri celebre din Capitală. Caracteristicile ambilor poliţişti au dus la conturarea profilului Comisarului Moldovan.




sursa: http://www.certitudinea.ro

11.22.2017

Gândim sau suntem gândiţi ? Raţiunea universală care coordonează totul





DUMITRU CONSTANTIN DULCAN - "Viaţa noastră pe pământ este doar o mică parte din ceea ce avem de trăit"

Este medic neurolog şi psihiatru, cercetător în domeniul conştiinţei, o fire curioasă şi temerară, ce a îndrăznit să caute răspunsuri despre om în teritorii ale cunoaşterii încă neexplorate.

Distinse cu premii, cărţile domniei sale au schimbat viziunea ştiută despre univers, punând pe gânduri o întreagă comunitate ştiinţifică.

Cea mai recentă apariţie, ”Mintea de dincolo”, nu e doar rodul unor lecturi extrem de vaste, ci şi expresia unei inteligenţe ieşite din comun, ce a reuşit performanţa absolut originală de a pune cap la cap concluziile fizicii cuantice, ale psihologiei transpersonale şi ale ştiinţelor neurocognitive, cu experienţele religioase şi ale morţii clinice, pentru a ne oferi o descriere cât mai aproape de realitate a lumii de dincolo. Un demers impresionant, ce reafirmă originea noastră divină şi importanţa de a trăi după legi spirituale.
"Moartea clinică este o trecere între două lumi"

- Domnule Constantin Dulcan, tocmai a ieşit de sub tipar cartea dvs. cea mai recentă, care adună şi sintetizează studii şi mărturii ale experienţei morţii clinice. De ce aţi ales tocmai acest subiect ? Poate experienţa morţii clinice să dezlege unele mistere ale existenţei umane ?

- Nimic din ce am scris până acum n-a fost pre­meditat. M-a mobilizat de fiecare dată curiozitatea de a şti ce este dincolo de noi. Aş putea spune că, scriind, mi-am răspuns singur la multe întrebări. Am scris întâi ”Inteligenţa materiei”, pentru că am vrut să argumentez ştiinţific intuiţia că în spatele tuturor lucrurilor se află o Raţiune universală care ordonează şi coor­do­nează totul. Şi că această Raţiune e Dum­nezeu. 
Dacă Dum­nezeu există, atunci şi noi, oa­menii, trebuie să avem un sens. 
Cea de-a doua carte, ”În căutarea sensului pier­­dut”, a fost motivată de faptul că lumea actuală se înscrie din punct de vedere moral pe o curbă des­cen­dentă. Am pierdut legătura cu Sursa şi am uitat de ce sun­tem aici. Singuri, fără o busolă spi­rituală, am alu­necat în marele impas moral, so­cial şi economic în care ne aflăm. 
Acum, ceea ce am încercat în cartea ”Min­­tea de dincolo” a fost să arăt că experienţa morţii cli­­nice vine să susţină cu argumente clare originea noas­­tră spi­rituală - idee pentru care pledează desco­pe­ririle fizicii cuantice, religiile, psihologia trans­per­sonală, ştiinţele neurocognitive şi nu numai acestea. 
Toate sursele discutate ne spun că viaţa noastră pe pământ e doar o mică parte din ceea ce avem de trăit, o lecţie pe care tre­buie să ne-o însuşim pentru evoluţia noastră spirituală. Scriind această carte, simt că am în­cheiat un ciclu fundamental al adevărului des­pre noi. Suntem şi materie, suntem şi spirit, a re­duce existenţa lumii doar la dimensiunea ei fi­zică înseamnă a ne întemeia viaţa pe un ade­văr incomplet.

- Ce înseamnă concret, din punct de ve­de­re me­dical, moartea clinică ?

- Moartea clinică este acea experienţă în urma că­reia individul traversează toate etapele morţii bio­lo­gice, dar nu definitiv, fiindcă e re­suscitat, readus la via­ţă spontan sau prin inter­venţie medicală, iar func­ţiile sale vitale sunt reluate. Ce trăiesc aceste persoane în timpul morţii clinice e însă tulburător. Studiul expe­rien­­ţelor de moarte clinică demonstrează că exis­tă un tipar comun la toată lumea, indi­fe­rent de rasă, origine sau moment al istoriei.

- Sunt cunoscute cazurile celor care s-au reîntors la viaţă şi au avut, în timpul morţii clinice, o seamă de revelaţii. Ce "văd" de fapt aceste persoane ?

- La început, chiar în momentul morţii, subiecţii sunt confuzi, nu înţeleg ce li se întâmplă. Durerea, în cazul celor foarte bolnavi, încetează brusc. Apoi con­şti­entizează că au murit şi încep să-şi vadă din afara lor corpul bolnav, rănit sau abandonat. Se miră că nu pot fi văzuţi şi nu pot fi auziţi de nimeni; sunt uimiţi să-i audă pe cei din jur că-i declară morţi. Decor­po­ra­lizaţi, îşi caută rudele, vor să le îmbrăţişeze, dar mâ­na lor trece prin corpul acestora fără să fie per­cepută. 
În­tr-un caz citat de Kenneth Ring, un soldat american mu­tilat în războiul din Vietnam şi-a văzut corpul de dea­supra sa. A văzut elicopterul american care l-a trans­­­portat la spital şi, spune el, "m-am în­trebat unde sunt dus şi am zburat după el". 
Cei mai mulţi indivizi vor­besc apoi de imaginea unui tunel, prin care sunt obli­­gaţi să treacă, singuri sau însoţiţi de ghizi - rude de­ce­date sau îngeri. Este trecerea dintre două lumi, din lu­mea noastră fizică în lumea spiritelor, în lumea de din­colo.

- În cele mai multe cazuri, indivizii se întâlnesc cu o Fiinţă de Lumină. E chiar Dumnezeu ?

- Dincolo de tunel, toţi martorii acestor experienţe văd o lumină vie, de o strălucire foarte intensă, care nu orbeşte totuşi. E o lumină feerică, învăluitoare şi cal­dă, ce oferă mângâiere şi bucurie. 
Cei care au trăit aceste experienţe spun că e Fiinţa Supremă, Iisus, Buddha sau Allah, în funcţie de apartenenţa religioasă a fiecăruia. O fiinţă pe care o descriu mai degrabă ca pe o impresie trăită, decât ca pe o figură concretă. 
Se şi spune că Dumnezeu este aşa cum şi-l imaginează fiecare dintre noi, dar în realitate nu este ca în niciuna din închipuirile noastre. 
Aşa cum mărturisesc cei care au experimentat moartea clinică, Dumnezeu îi întâm­pină cu o iubire copleşitoare, o pace profundă şi o stare de beatitudine despre care toţi spun că nu au mai trăit-o niciodată. Nici urmă de Dumnezeul dur, ameninţător şi acuzator, cum e descris tradiţional.

- ...care în plus ne va supune la Judecata de Apoi.

- Există şi în mărturiile acestor oameni un soi de judecată. Este filmul vieţii pe care îl văd cei ajunşi în faţa Fiinţei de Lumină, un film panoramic cu amă­nun­te în detaliu. Aceasta este, cred, expresia Judecăţii De Pe Urmă, cu care ne-au obişnuit religiile. Nu ne judecă nimeni, ne judecăm singuri, fiindcă, văzând acest film, tră­im, în toată cruzimea sa, efectul acţiunilor noastre asu­pra altora. 
Dannion Brinkley, un caz celebru de moar­te clinică, mercenar angajat în armată, mărtu­ri­seşte că a simţit durerea provocată de gloanţele trase pe front în soldaţii armatei inamice, dar şi durerea şi disperarea copiilor, mamelor şi soţiilor celor ucişi în timpul misiunilor lui. A mărturisit că a simţit inclusiv durerea propriului câine, pe care îl lovea, enervat că îi roade covorul. 
La filmul vieţii nu eşti, deci, un simplu spectator, ci trăieşti aievea durerea şi tristeţea pe care le-ai produs altora, dar şi bucuria şi recu­noştinţa celor pe care i-ai ajutat sau i-ai iubit.

- Există, deci, o plată în ceruri a tuturor faptelor noastre ?

- Nu Dumnezeu ne pedepseşte, ne pe­depsim singuri, aici, pe pământ. Există o lege cosmică, după care tot ce facem altora se re­percutează asupra noastră, mai devreme sau mai târziu, prin boală, necazuri şi nefericire. 
Iadul e mai degrabă o stare de spirit, o stare a conştiinţei noastre încărcate de rele. 
Toţi cer­cetătorii acestor fenomene afirmă cu con­vin­gere că nu există dincolo o pedeapsă divină fără sfârşit, pentru nimeni.

- Să revenim la experienţa propriu-zisă a morţii clinice. Ce se întâmplă mai departe ?

- După ce filmul vieţii îi face să înţeleagă unde au greşit şi unde au procedat corect, celor aflaţi în moarte clinică li se arată o ba­rieră, o punte sau un râu, şi li se interzice să trea­că. E semnul distinctiv dintre cele două lumi. "Nu este încă timpul" e ceea ce aud cei mai mulţi dintre ei. Altora li se spune, într-o formă sau alta, "Du-te înapoi şi spune lumii ce ai văzut". 
Toţi cei care au trecut prin aşa ce­va spun deschis că nu mai au niciun fel de frică faţă de moarte. Pentru cei care trăiesc aces­te experienţe e atât de covârşitor, încât ră­mân con­şti­enţi şi după aceea de existenţa unei dimensiuni spi­rituale în univers, dedicân­du-se, pe mai departe, unei vieţi spirituale sau unei vieţi puse în slujba binelui.

"Nu creierul generează conştiinţa, ci conştiinţa are în primire un creier de care se foloseşte"

- Domnule Dulcan, vă provoc să dis­cu­tăm şi din punct de vedere ştiinţific. Cum se împacă toate aceste descoperiri cu formaţia dvs. de medic neurolog ?

- Tocmai pentru că sunt medic neurolog şi am stu­diat creierul pot să afirm cu tărie că mintea omenească nu se reduce la reacţiile biochimice care au loc în cre­ier. 
S-au făcut măsurători ale momentului în care sunt activate diferite arii din creier şi ele demonstrează că aceste activări preced cu câteva miimi de secundă con­ştientizarea lor. 
Cu alte cuvinte, decizia de execu­tare a unei mişcări pare a fi luată înainte de a fi infor­mat creierul. Şi atunci, dacă iniţiativa creierului pre­cede, oa­recum, voinţa noastră de a acţiona, ne între­băm fi­resc: gândim sau suntem gândiţi ? Nu avem încă o teorie coerentă referitoare la conştiinţă. Experienţa morţii clinice pledează pentru independenţa conştiinţei faţă de creier. Nu creierul generează conştiinţa, aşa cum încă se crede la modul general, ci conştiinţa are în primire un creier, de care se foloseşte de-a lungul unei vieţi, pentru a se informa, a experimenta şi a evolua.
- S-a imputat acestor viziuni avute în timpul morţii clinice că ar fi rodul anestezicelor sub care se află majoritatea pacienţilor.

- Da, s-a adus argumentul că ar putea fi halucinaţii sau expresia unui creier în suferinţă, că ar fi rezultatul ischemiei sau al unor crize epileptice. Sunt doctor neurolog şi pot aduce oricând argumente medicale împotriva acestor ipoteze. 
Despre efectul anestezicului nu poate fi vorba, căci sunt şi mulţi oameni care au avut aceste experienţe spontan, fără nicio influenţă chimică. Apoi, există oameni care şi-au dezvoltat ca­pa­citatea de a călători extracorporal, ei sunt cât se poa­te de lucizi şi de sănătoşi, iar mărturiile lor se mulează perfect pe viziunile celor care au trăit o moarte clinică. 
Nu e vorba de nicio influenţă exterioară. E pur şi sim­plu o altă stare a creierului, pe care, vrea nu vrea, şti­inţa va trebui să o accepte. Există studii făcute pe sute de oameni, de vârstă, sex, religie şi provenienţă dife­rite. Viziunile lor sunt asemănătoare, fie că e vorba de Sfânta Tereza de Avila, de Platon sau de persoane din zilele noastre.

- Aduce studiul morţii clinice argumente concrete în favoarea realităţii lumii de dincolo ?

- Unul din cele mai puternice argumente este faptul că în timpul morţii clinice, nevăzătorii din naştere văd pri­ma oară ce se întâmplă în jur. Ei văd cu ochii spiri­tului, ai corpului de energie. Este o dovadă că nu avem doar corp fizic, ci şi corp subtil, care este însoţit de o con­ştiinţă detaşată de creierul nostru anatomic şi care are o altă percepţie asupra timpului şi a spaţiului. Ex­pe­­rienţa este a acestei conştiinţe, nu a creierului. Ve­derea se face într-un unghi de 360 de grade şi poate ex­plora instantaneu la orice distanţă. Această vedere pa­noramică apare nu numai la cei care au o moarte cli­nică, ci şi în stările de extaz mistic sau în experienţa unor maeştri spirituali ai Orientului. 
Un creier trau­ma­tizat poate genera, desigur, şi halucinaţii, dar ele n-au coerenţă, n-au logică. Tot ceea ce se petrece în expe­rienţa morţii clinice are o coerenţă, un sens moral, o filosofie profundă, cu referire la viaţa persoanei im­pli­cate. În urma lor, învăţăm întotdeauna o lecţie. 
Un alt argument extrem de important este memoria noas­tră de dincolo. Filmul retrospectiv al vieţii, care li se prezintă tuturor celor care ajung dincolo, demons­trea­ză că nimic nu se uită din ceea ce am trăit aici. Se reţin şi cele mai mici amă­nun­te, pe care credeam că le-am uitat de mult, pe care şi le amintesc chiar şi in­di­vizii bolnavi de Alzhei­mer. 
În timpul vieţii noas­tre, nu me­moria se pierde, ci ins­tru­mentul de redare, ne­uronul se a­tro­fiază. Me­moria ră­mâ­ne în câmpul conştiinţei, care se ex­tin­de dincolo de noi în acelaşi timp cu matricea corpului nostru subtil. Argumente există cu du­iumul, dar pro­babil cele mai puternice sunt mărturiile celor re­întorşi la viaţă.

- Din toate cazurile pe care le-aţi întâlnit şi stu­diat, care vi se pare cel mai spectaculos ?

- Cred că cel mai im­presionant este cazul Anitei Moorjani, pe care l-a şi relatat într-o carte autobio­grafică. Era de patru ani bolnavă de can­cer limfatic când, in­trată în comă profundă, terminală, începe să per­ceapă lumea dincolo de limitele obişnuite. 
Deşi are ochii închişi, fiindcă e supusă reanimării, îl ve­de pe fratele său în avi­onul cu care venea din India la Hong Kong, pentru a fi prezent la ultimele sale clipe de viaţă. 
Aude discuţiile între medici şi soţul său, deşi ele aveau loc pe un coridor îndepărtat. Şi nu doar că îi aude şi vede, dar le aude şi gândurile. 
Se eliberează din trupul fizic şi constată, cu uimire, că poate fi în mai multe locuri în acelaşi timp. 
Vede toate mane­vrele de reanimare pe care le fac medicii, înţelege disperarea soţului şi ar vrea să-i spună fratelui să nu se grăbească, fiindcă nu va muri până nu va veni. Însă nimeni nu o aude. 
Du­pă o vreme, ataşamentul ei faţă de oameni se es­tom­pează şi intră într-o lume mi­nunată, guvernată de bucurie şi de iubire necon­di­ţionată. 
Îşi revede tatăl, care murise cu zece ani îna­inte, cu care stă de vorbă şi care o anunţă că nu a ve­nit încă timpul să ră­mână acolo. 
Îşi vede filmul vieţii şi înţelege misi­unea pentru care a sosit pe pământ şi ceea ce mai are de făcut pentru a o împlini. 
Nu se bucu­ră la gândul revenirii în corpul bolnav, dar în­ţelege că trebuie să se întoarcă să transmită lumii un mesaj. La ieşirea din comă, le zâmbeşte medicilor şi le spune că a fost vindecată şi va trăi. Nimeni n-o ia în serios. Şi totuşi, pes­te câteva zile, la analizele efec­tuate, medicii consta­tă semne certe de vindecare. 
Însă Anita Moorjani a mai spus ceva în cartea ei au­tobiografică, şi anume că, în spaţiul de dincolo, în timpul filmului panoramic, i s-au revelat şi vieţile pe care le-a avut până atunci.

"Suntem cu adevărat «lumină din Lumină»"

- Atingeţi o chestiune extrem de controversată, tema reîntrupării, respinsă, de altfel, de religia creştină. Avem motive să credem în aşa ceva ?

- Ideea reîntrupării e motiv de mare controversă între creştini şi susţi­nă­torii ei. Există însă argumente ce ţin de im­presia fiecăruia din­tre noi, de acel sentiment de déjà vu pe care îl avem, une­ori, când întâlnim o anu­mită persoană. 
Din nou, mărturiile oamenilor sunt cele care ar trebui să ne pună cel mai tare pe gânduri. 
Cerce­tă­toa­rea Sandra Anne Tay­lor aduce în dis­cu­ţie un caz foarte in­te­re­sant, al unui tânăr a­rab, care s-a născut în munţi, în Liban, şi nu şi-a părăsit casa până la 20 de ani. S-a întâmplat să fie dus ocazional într-o altă lo­calitate, la sute de km distanţă, pe care a recunoscut-o imediat ca fiind cea în care a trăit anterior.
Ba mai mult, dintr-un im­puls, a mers direct la casa în care se născuse, i-a iden­tificat pe nume pe cei care o lo­cuiau, le-a arătat lo­cul în care şi-a amintit că a ascuns nişte bani şi i-a găsit. 
Familia res­pectivă era atunci în­tr-un proces de sta­bi­lire a unui hotar între pă­mânturi. El şi-a a­min­tit unde era ve­chiul hotar. 
A fost atât de con­vin­gător, încât şi justiţia i-a acceptat măr­turia. 
Se născuse în acelaşi anotimp în care, în urmă cu 20 de ani, ve­chea persoană fusese ucisă. Reîn­car­narea lui a fost, deci, imediată. 
Mai e şi cazul lui Rand James­ton Shields, care în tim­pul unei morţi cli­ni­ce retrăieşte 68 de evenimente din vieţile anterioare. A reţinut locul unde a trăit şi cine a fost. A făcut 8 vizite în acel oraş, a inventariat 114 dovezi care atestau acea viaţă şi a recunoscut 35 de clădiri. Cazul lui e ce­le­bru şi e studiat de dr. Jim B.Tucker, la secţia de medicină psihi­a­trică din Universitatea Statului Virginia. 
Dar detaliul care naşte cele mai multe întrebări e chiar cazul Anitei Moorjani. Acolo, sus, Cineva i-a spus să stea liniştită, că va fi vin­decată şi i-a arătat şi celelalte vieţi pe care le-a avut. 
Dacă ştiinţa a putut confirma vindecarea ei miraculoasă, anunţată în lumea de dincolo, de ce n-am crede şi în celelalte lucruri vă­zute de ea acolo ? Este o întrebare ce nu poate fi evitată.

- Suntem, deci, nemuritori. Murim, dar conti­nuăm să tră­im sub altă formă.

- Continuăm să tră­im în corpul subtil, care e format din lu­mină de înaltă frec­ven­ţă. Cei care au vă­zut cor­pul subtil, ceea ce nu­mim în mod tradi­ţio­nal "suflet", în timpul experienţelor extra­cor­porale, l-au descris ca fiind format din milioane de punc­te lu­minoase. 
Dacă în ceea ce priveşte trupul nos­tru s-a spus că "pă­­mânt suntem şi în pă­mânt ne vom în­toar­ce", în ceea ce pri­veş­te sufletul, "lumină suntem şi în Lumină ne vom întoarce". Sun­tem cu adevărat "lumină din Lumină". E valabil şi dacă ex­tra­polăm la nivel macro. Universul, spune David Bohm, este o hologramă gigantică. Între lumea de aici şi lumea de dincolo e doar o diferenţă de frec­venţă. Ceea ce nu vedem nu înseamnă că nu există. 
De pil­dă, noi percepem sunetele a căror frecvenţă se si­tuează între 16.000 şi 20.000 Hz. 
Liliacul emite şi re­cep­tează ultrasunete cu frecvenţa până la 150.000 Hz. Iar del­finii comunică pe frecvenţe situate peste 150.000 Hz. 
La fel şi cu lumina. Sub un anumit prag al frecvenţei, lumina se condensează în materie fizică, iar deasupra acestuia, lumina devine energie invizibilă. Suntem aici, pe pământ, limitaţi de zidul unei frec­ven­ţe care ne obturează vederea. Însă Dumnezeu, în mă­ri­nimia Lui, ne-a aşezat într-o fereastră cosmică, din ca­re putem vedea universul, din care ni se oferă des­chi­­de­rea.

- Vreţi să spuneţi că Îl putem cunoaşte pe Dum­nezeu pentru că El Însuşi vrea să fie cunoscut ?

- Universul nu face lucruri gratuite. În vremurile noas­tre au explodat o serie de preocupări ştiinţifice care nu fac decât să confirme această dimensiune spi­ri­tuală a universului, să demonstreze că istoria uni­ver­sului şi a omului e scrisă de aceeaşi mână, că om şi univers au aceeaşi origine spirituală. 
Experienţa morţii cli­nice a fost un mare dar pe care Dumnezeu ni l-a dat, pen­tru a ne îndemna să schimbăm drumul greşit pe care am mers până acum şi să ne însuşim lecţia cu­noaş­terii şi a iubirii, care e adevăratul sens al vieţii. 
Avem o singură şansă de ieşire din criza în care în­trea­ga omenire este implicată: să optăm pentru o adevărată re­naştere spirituală. Cu alte cuvinte, să trăim în armo­nie cu Dumnezeu, cu noi înşine, cu semenii şi cu natu­ra. Nu întâmplător, Iisus a spus: "Eu sunt Calea, Ade­vă­rul şi Viaţa". Ni s-a arătat Adevărul, ni s-a arătat Ca­lea, e rândul nostru să răspundem chemă­rii Lui.



Prof. Dumitru Constantin Dulcan


sursa: http://www.formula-as.ro-interviu D.C.Dulcan

11.21.2017

SĂ-I URĂM DOAMNEI CEZARA DAFINESCU MULTĂ SĂNĂTATE !





CEZARA DAFINESCU, născută în 4 august 1948, este una dintre actrițele scenei românești foarte iubită și apreciată de public. A fascinat întotdeauna cu frumuseţea şi cu eleganţa cu care păşea pe scenă. Teatrul a fost a doua sa natură.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1973. A fost repartizată la Teatrul Naţional din Bucureşti.

În teatru a avut întâlniri cu regizori care au format-o precum Mihai Berechet sau Horea Popescu. Întâlniri cu colegi celebri alături de care a trăit clipe de succes precum Radu Beligan, Florin Piersic, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Draga Olteanu-Matei sau Carmen Stănescu.

A interpretat roluri în filme precum : Brigada Diverse în alertă, Explozia, Ciprian Porumbescu, Războiul Independenței, Buzduganul cu trei peceți, Cucoana Chirița, Lacrimi de iubire și în multe alte filme.






La Teatrul Național din București a interpretat roluri în piese precum : Încă-i bine de Rodica Popescu Bitănescu, Caut autor dramatic de Marica Beligan, regia George Motoi, Cineva te iubește de Alexandr Stein, regia George Motoi, Titanic vals de Tudor Mușatescu, regia Mihai Berechet, Doi pe un balansoar de William Gibson, regia George Motoi, Să nu-ți faci prăvălie cu scară de Eugen Barbu, regia Sanda Manu și lista poate continua.





A fost căsătorită, timp de 23 de ani, cu George Motoi, considerat un Don Juan al scenei româneşti, unul dintre cei mai charismatici actori. Din iubirea celor doi a rezultat o fiică, Raluca, care le-a dăruit doi nepoţi. 





După divorţ, George Motoi şi Cezara Dafinescu au rămas prieteni.

Actriţa a publicat pe Facebook un mesaj emoţionant, în care a explicat ce a pus capăt căsniciei.

“Totul in viata vine pe neasteptate si sunt sigura ca asa se intimpla pina la sfirsitul ei ! De George m-am indragostit in anul doi de facultate… mai intii… vazindu-l in filme ! Apoi destinul a facut sa ne intilnim si aievea si sa formam un cuplu in viata si mai tirziu si pe scena. El a fost “Fat Frumosul”pe care il asteapta orice fata sa vina pe un cal alb… Si pentru ca era mai matur decit mine in mare parte mi-a modelat cariera cu experienta lui. Alaturi de el am invatat că adevarata inteligenta, este asemenea unui izvor, de-a pururi nou, fermecat, adevarata inteligenta este mereu coplesita de uimire. Am invatat de la el ca libertatea nu este dreptul de a face ce vrei ci de a face ceea ce se cuvine. Ea este asumarea unui risc. Inseamna raspundere si de aceea majoritatea oamenilor se tem de ea. Dar mai cu seama, George m-a invatat ca in teatru trebuie sa intri pe usa din față. Ii voi fi mereu recunoscatoare pentru tot ce mi-a dat… dar… Sentimentele noastre, chiar cele mai puternice, mor… si te uiti la femeia care ai fost acum citiva ani cu indiferenta si curiozitatea cu care privesti o femeie straina.
Nu stiu când si cum s-a stins dragostea noastra. Destinul nostru atârna de un gest, de un cuvânt, la inceput cel mai mic efort este de ajuns sa-l tina in loc, apoi trebuie sa pui in miscare un mecanism gigant. Cum spunea A. Maurois in “CLIMATE”- “Banuielile cuibarite in sufletul cuiva, asezate in șir ca minele una dupa alta, nimicesc iubirea prin explozii succesive.” O mare dragoste nu reuseste sa lege de tine fiinta iubita, daca, nu stii in acelasi timp sa-i umpli viata cu o bogatie de sentimente mereu reînoite.
Cu George am ramas prieteni. Suntem doi oameni care s-au iubit cândva, avem un copil impreuna si nu e vina noastra daca sentimentele s-au mai schimbat cu trecerea anilor. A-l renega pe George ar insemna sa ma reneg pe mine, pentru ca intr-o perioada a vietii mele, el a fost ALESUL”, a scris actriţa pe Facebook.



Din motive de sănătate, o perioadă, Cezara Dafinescu a lipsit de pe scena teatrului. După trei intervenții chirurgicale la șold, anul acesta, în 2017, urcă din nou pe scenă, în baston, interpretând un rol special făcut pentru ea, în care-și povestește viața de pe un fotoliu.

”Mă bucur să colaborez cu Centrul European Cultural și de Tineret pentru UNESCO, Nicolae Bălcescu. Am o piesă pe care o joc aici, scrisă special pentru mine. În care încerc să mă întâlnesc cu spectatorii mei, după 40 de ani de teatru național. Asta e meseria noastră, mă refac. Am avut neșansa să am operația asta. Pot și fără baston, dar după ce am stat atâta timp, acum mi-e cam frică. Spectacolul e făcut în așa fel încât stau pe un fotoliu și-mi povestesc viața…E un spectacol mai de suflet”, a declarat artista pentru ”Libertatea”.


SĂ-I URĂM DOAMNEI CEZARA DAFINESCU MULTĂ SĂNĂTATE !






surse: https://ro.wikipedia.org; http://adevarul.ro; http://evz.ro



11.19.2017

POVEȘTI PENTRU MINTE ȘI SUFLET




In timp ce mergea pe drum, un călător a vazut intr-o gradina un pom frumos, de crengile caruia atârnau niste mere mari si rosii de-ti lăsa gura apă. Vazand omul ca nu-i nimeni prin preajma, ce s-a gandit ? Bine ar fi daca ar gusta si el cateva, asa, de pofta !
Dar cum sa faca ? Pana la pom trebuia sa treaca de un gard inalt si de o mare baltoaca. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a invarit, dar, nemaiavand rabdare, si-a zis: "Fie ce-o fi !" si a-nceput sa se catare pe gard. Cu greu, a reusit sa ajunga in curte, dar suparat nevoie mare, fiindca intr-un ghimpe din gard isi agatase haina si o rupsese. Acu, ce sa mai faca !
Nu mai putea schimba nimic.
Ba, mai mult, grabindu-se, a uitat de baltoaca plină cu noroi si s-a afundat in mâl.
Cand, in sfarsit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat cateva mere, dar, uitandu-se la ele cum aratau, si-a spus:
- E drept ca am obtinut eu ce-am vrut, dar a meritat oare ? Haina mea cea buna e rupta, incaltarile si pantalonii murdari .
Cum statea el asa si isi plangea singur de mila, apăru in curte stăpânul casei. Văzudu-l  pe călător cum arăta, i-a spus:
- Bine, omule, trebuia sa te muncesti atata pentru cateva mere ? Uite ce-ai patit ! Ca sa nu mai spun ca nu inteleg de ce-ai incercat sa le iei pe furis ? Daca bateai la mine in poarta si mi-ai fi cerut cateva mere, eu ti-as fi dat cu drag. Acum, haide in casa sa te speli si sa te odihnesti si apoi iti vei vedea de drum !
Tare bucuros si multumit a fost călatorul, vazand bunatatea gazdei sale, dar, in acelasi timp, si-a promis siesi ca altadata nu va mai fi atat de nesabuit.

In viată, nu este important doar sa obtii, ci si cum obtii ! Sunt oameni care vor sa aiba mai mult si, atunci muncesc fără tihnă. Altii, insa, fură, gândindu-se mereu cum sa fuga de munca si sa insele. Acestia, pacatosii, singuri se insala, fiindca nu este totul sa ai un lucru; conteaza si cum l-ai obtinut !

”In cele trecatoare, nu poti deveni bogat decat sărăcind pe altul.”

”In cele duhovnicesti, nu poti deveni bogat decat imbogatind pe altul.”

sursa: https://www.crestinortodox.ro

DOVEZI CARE DEMONSTREAZĂ CĂ LEUL A TRĂIT PE TERITORIUL ROMÂNIEI





Există dovezi materiale certe care desființează teoriile unor etnologi, potrivit cărora Leul nu a trăit niciodată pe pământul României.

”COLINDA LEULUI”,  ”MATRIȚA BIJUTIERULUI DAC DIN SARMIZEGETUSA REGIA” sunt dovezi care indică faptul că pe teritoriul României de astăzi, cândva, au trăit animale cum ar fi Leul, Bizonul, Leopardul, Antilopa, Hiena.  Acest lucru s-a datorat climei de tip mediteranean prezentă și pe acest teritoriu în perioada anilor 6.500 - 3.500 Î. Chr. iar în timpul glaciațiunii, Mamuții și Renii erau, de asemenea, o prezență firească.  


Trei arheologi, specializați pe paleolitic și neolitic, ne vorbesc despre dovezile arheologice (rămășițe osoase) care indică existența Leului pe teritoriul României în urmă cu 30.000 - 40.000 de ani, dar și în urmă cu 9.500-5.500 de ani, când clima era mediteraneană. Prezența Leului este semnalată pe o arie mai largă, în care intră și zona cuprinsă între Pusta maghiară și câmpia Rusă.

Reprezentări de feline găsim pe vasele cucuteniene adeseori, încă o dovadă materială care susține acest lucru.

Existența ”Colindei Leului”, dublată de indiciile arheologice care ne arată că Leii au trăit pe teritoriul României, este încă o dovadă a unei continuități de mii de ani a românilor, pe aceste meleaguri. Colinda Leului ne vorbește despre elemente ale unei memorii ancestrale, o memorie care nu se vrea ștearsă în pofida tuturor celor care ne-ar vrea rupți de ea.

Să vedem ce spune 
despre ”Colinda Leului” Iulia Gorneanu,  Director Artistic al Galeriei de Artă Contemporană ”Galateca” din București, o susținătoare a culturii românești tradiționale :

”Nenumărate sunt colindele românilor, tematica lor este de o mare diversitate iar clasificările au ajuns să fie adevărate provocări pentru etnologi. Există colinde de gazdă, profesionale, de june, de fată, de peţit, familiale, cosmogonice, satirice, de doliu, de vânătoare şi multe altele. 
Sunt colinde de tip roman (agrare), colinde mithraice (solare), colinde creștine (pe teme biblice), colinde „hibrid” mitoreligioase. Despre Colinda Leului voi încerca să vă povestesc, retrăind emoția de acum câtiva ani, când am auzit-o pentru prima dată la un bătrân din Ținutul Pădurenilor.
Unii cercetători argumentează apariția Leului în colindele românești, susținând ipoteza prezenței acestui animal în spațiul balcanic până la sfârșitul mileniului I, imaginea lui fiind păstrată din străvechime în memoria sacrală a oamenilor. 
La rândul lor, analiștii cultului mithraic – prezent în numeroase forme de manifestare la noi – demonstrează că Feciorul în luptă cu Leul este însuși Mithra, în ipostaza sa războinică, de vânător. 
În acest sens, Cristian Istrătescu – Târgoviște susține că Mithra, la chemarea Atotputernicului, este „singurul care ar fi fost în stare să învingă Leul, să-l îmblânzească și să-l folosească mai târziu ca ajutor în lupta cu Taurul – Întunericul”, Leul întruchipând focul, lumina soarelui pe pământ.
Colinda Leului povestește despre o vânătoare alegorică, în care Feciorul caută Leul, îl găsește dormind, îl trezește, îl provoacă la luptă dreaptă și îl învinge. 
„Pe foaia mălinului/Găsi urma leului,/ Sub rechita mohorâtă/ Găsi leul d’adormit”. 
Este o vânătoare neînfăptuită deoarece Feciorul nu omoară Leul, ci îl leagă și îl aduce în sat, spre mândria comunității și a mamei lui. „Ferice, Doamne, de mine,/Ce-am băiat și ce-am scăldat/ Că-mi aduce Leu legat,/ Leu legat năvătămat./Noi umblăm și colindăm/ Și lui (aici este menționat numele celui colindat) i-o-nchinăm,/ Să ne fie sănătos,/ Pe cum îi nalt și frumos./Trăiască !”
Toate textele întâlnite pe teren și în culegeri se opresc aici. Din această perspectivă, prezența Leului în colinde poate fi privită ca relicvă a vechilor rituri de iniţiere, când tinerii se identificau simbolic cu totemul, fie prin naştere, fie prin mimarea comportamentului animalului venerat. Iniţierea culmina cu vânătoarea ritualică în care Tânărul trebuia sa se confrunte cu Leul într-o lupta egală: 
„Nici cu arcu săgetatu/Numai cu lupta luptatu” 
Privită din această perspectivă, interdicția omorârii Leului se regăsește în practicile arhaice în care animalul totemic era, de cele mai multe ori, prins de viu și hrănit de trib. La acest lucru se referă și Ion Taloș atunci când afirmă că, în străvechime, unele animale nu erau ucise ci „supuse de om pentru ca acesta să le poată folosi puterea.
Să ne bucurăm că încă mai avem șansa să ascultăm Colinda Leului, atestată în sute de variante în aproape toate zonele etnofolclorice de la noi,” încheie povestea Iulia Gorneanu.

A. Fochi, în1970, afirma că “paleozoologii au constatat prezenţa Leului pe teritoriul cuaternar al României: Leul de peşteră (Panthera spelaea şi Felis leo spelaeus) alături de alte feline. Ceea ce îndrituieşte ipoteza transfigurării mitice a leului preistoric în literatura popular română”.




R. Vulcănescu (1987) susţine că “substratul paleozoologic al Leului mitic se află în trecutul faunei locale carpatine”. 


Gheorghe Iza (1978) a stabilit că aria de răspândire a Colindei Leului coincide geografic cu aria de răspândire paleozoologică a Leului de peşteră şi vizează partea de sud a Transilvaniei.

La Cuciulat, o localitate din jud. Sălaj, situată la mai puţin de 10 km de graniţa cu jud. Maramureş, spre Mesteacăn, se află o peșteră cu picturi rupestre având ca motiv Leul de peșteră.


Să vedem ce dovezi aduce, în favoarea existenței Leului și a altor animale pe teritoriul României,  Matriţa Dacică descoperită în anul 2013, la Sarmizegetusa Regia :
  




Unealta din atelierul dacilor ”Matriţa” este considerată un obiect unic. 

Matrița descoperită la Sarmizegetusa Regia a fost realizată din bronz, foarte probabil prin metoda cerii pierdute. Este o piesă masivă, de circa opt kilograme, cu opt fețe, dintre care cele două principale de formă hexagonală, iar celelalte rectangulare. Lungimile laturilor ei au aproximativ opt centimeri, iar grosimea ei este de cinci centimetri. Elementele de decor sunt redate negativ. Potrivit cercetătorilor, artefactul a fost descoperit în stare bună de conservare, pe suprafața lui putându-se observa, însă, urme de utilizare. 



Cu ajutorul matrițelor de acest tip se ornamentau foi subțiri din metale prețioase (aur și argint) sau din aliaj pe bază de cupru. Imprimarea motivelor se făcea prin presarea acestor foițe în interiorul modelului redat în negativ. Cu o astfel de matriță erau realizate medalioane, falere, aplici sau elemente ale unor bijuterii.
Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi ale unor animale, provenite din zona mediteraneeană.



Istoricii care s-au ocupat de cercetarea ei susțin că o asemenea piesă era destul de costisitoare, astfel că întreaga ei suprafață era utilizată. Bestiarul, real și fabulos, reprezentat pe piesă, este bogat și divers. Este compus din animale fabuloase – ”grifoni” și animale reale: leu, tigru, leopard, rinocer, hipopotam, urs, mistreț, lup, taur, zimbru, câine, cerb, cal, țap, antilopă, iepure. Tema scenelor reprezentate pe matriță, lupta dintre animale, este foarte veche și răspândită pe spații culturale vaste. Ea este redată cu o grijă deosebită.



Potrivit cercetătorilor, ”grifonul” este o creatură fabuloasă, născută în imaginarul oriental încă din secolul IV înainte de Hristos, el reprezentând un motiv frecvent în artele decorative antice. 
Pe matriță se află trei tipuri de grifoni: grifonul-vultur, grifonul-leu și grifonul-lup. Dacă primele două tipuri se găsesc pe un spațiu larg, grifonul-lup este specific spațiului nord-pontic. 
Elefantul a fost bine cunoscut în spațiul mediteraneean, iar reprezentările sale în artă, inclusiv numismatice, sunt destul de frecvente. În schimb aparițiile rinocerului și hipopotamului sunt surprinzătoare, deoarece imaginile acestora au fost rare în Antichitate. Aceste animale puteau fi văzute în cadrul jocurilor din amfiteatru. Unele reprezentări ale grifonului-lup au fost contorsionate în forma literei ”S”.






oooOooo


Aflând despre toate aceste descoperiri și încă despre multe altele, nu pot să nu mă întreb de ce ”niște unii” continuă să nege existența unui popor vechi de zeci de mii de ani, continuă să-i nege istoria, dezvoltarea extraordinară în antichitate, cultura, educația, tradițiile. Doar așa de ”florile mărului”, cum spune românul, să fi descris strămoșii noștrii în colinde, lupta Feciorului cu Leul !? 
Văzând invidia și ura cu care unii au ascus și chiar au distrus dovezi istorice și continuă să o facă, realizez cât de mare și de puternică a fost civilizația dacilor, civilizație recunoscută de alte popoare, cum ar fi ale Chinei, Rusiei, Japoniei, Egiptului, Indiei, numai de piticii cu nasul coroiat de pe teritoriul României și de aiurea nu ... (n.m.)

Mda, vom trăi și vom vedea ce va mai fi, sănătoși să fim  !





surse: http://adevaruldespredaci.ro; http://adevarul.ro; http://eranews.ro; http://zhd.ro; https://maramuresh.wordpress.com


11.18.2017

SECRETUL SĂNĂTĂȚII ȘI AL LONGEVITATII - USTUROIUL SI LĂMÂIA




O rețetă folosită de preotii egipteni, care s-a pastrat și în ziua de azi, are efecte incredibile asupra organismului.

Băutura rezultată din amestecul de USTUROI cu LĂMÂIE curăță bine vasele de sânge și asigură o viață îndelungată.

Licoarea egipteană, care are rolul de a menține și regla echilibrul vitaminelor din organism, a primit numele de ”Antica”, de la cele două componente: An = usturoi și Tica = lămâie. Cele doua componente asigură toată gama de efecte miraculoase ale acestei băuturi.
Vitamina A sporește densitatea și elasticitatea pielii, protejează limfa și împiedică transpirația în exces. Usturoiul, care este bogat în vitamina A, mai conține siliciu, iar acesta are un rol important în reînnoirea măduvei osoase și hematopoeza (fabricarea de globule roșii tinere). Tot în usturoi se găsește un element foarte rar, dar extrem de necesar – germaniul. Acesta favorizează formarea țesutului muscular.

Preparare

Se folosesc patru lămâi mari, bine coapte, cu coajă subțire și trei căpățâni de usturoi. Lămâile se spală bine și se sterg, apoi se stoarce zeama într-un vas de sticlă, foarte curat (borcan). Coaja și pulpa rămase se dau prin masina de tocat și se pun într-un alt vas (borcan). Usturoiul se curăță, iar cățeii se zdrobesc (ca pentru mujdei).

Zeama de la lămâi, cojile și pulpa (date prin mașina) și mujdeiul de usturoi se pun toate într-o oală emailată; după ce se amestecă bine se toarnă în oală doi litri de apă fiartă și racită. Oala se leagă cu o bucată de tifon pus în doua și se pune în frigider pentru 72 de ore. Nu trebuie să ne temem că frigiderul va prinde miros de usturoi – lamaia îl va face să dispară.

Dupa cele trei zile (72 de ore), conținutul din vasul emailat se strecoară prin patru straturi de tifon, se pune în două sticle de câte un litru și se închid sticlele strâns. Licoarea se va păstra la frigider.

Administrare

1. Se ia timp de cinci zile, de câte patru ori pe zi, câte 50 ml, cu 30 minute înainte de masă.

2. Apoi se face pauză timp de zece zile, după care procedura se repetă.

3. Cura durează cinci luni, dupa care se face pauză timp de doua luni.

Prin folosirea acestei licori se previne orice gripă, răceală, organismul are la dispoziție un excelent tonic. Se recomandă să fie folosit chiar și de către persoane perfect sănătoase.

Acest preparat este capabil să vindece multe din afecțiunile tractului gastro-intestinal și disfuncțiile hepato-biliare (mai puțin calculoza biliara). Preparatul curăță rinichii, dezinfectează caile urinare, vindecă stenocardia, restabilește inima dupa infarctul de miocard, grăbește resorbția cicatricelor postoperatorii.

Dacă se masează cu acest decoct radacina părului și se pun chiar comprese, dispar senzațiile de mâncărime și mătreață. 
În cazul mirosului neplăcut al gurii, se clatește gura cu decoct. Preparatul curăță intestinul subțire, ajută în caz de avitaminoză și constipație. 
De asemenea, este un remediu în scorbut și în tuberculoze.


VĂ DORESC MULTĂ SĂNĂTATE  !

sursa: http://www.efemeride.ro

11.14.2017

DACĂ NU E DE RÂS E DE PLÂNS !





Din gândirea ”prefundă” a Domnului Liviu Pop, cel ce răspunde de educația copiilor români:
 
"Clasele 1-12 au fost cei mai frumoși 25 de ani din viața mea !"

După aia l-au luat cu arcanul la facultate și primii 10 ani au fost mai grei, până a ajuns în anul 3. În următorii 10 ani a lăsat-o mai moale, că deja se accidentase la ”genunche” și n-a vrut să forțeze. Nu vă uitați la el, pare tânăr, dar are peste suta de ani, din care 90 doar de școală !

EU CRED CĂ ACESTUI OM, ÎI MAI TREBUIESC ÎNCĂ VREO SUTĂ DE ANI CA SĂ ÎNCEAPĂ SĂ GÂNDEASCĂ ȘI SĂ VORBEASCĂ CORECT ÎN LIMBA ROMÂNĂ.
DRAGII MEI, EU ZIC CĂ DE ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC S-A ALES PRAFUL, DOAR ICI-COLO MAI LICĂREȘTE CÂTE O LUMINIȚĂ PALIDĂ, DAR ȘI ACEEA, CÂND AJUNGE VÂLVĂTAIE, O IA RAZNA PESTE HOTARELE ȚĂRII, ȘI NU E DE RÂS, CI DE PLÂNS ! (n.m.)


sursa: http://kmkz.ro/de-ras

DACII VORBEAU ȘI SCRIAU ÎNTR-O LIMBĂ PROPRIE




”NIȘTE UNII”, IEȘIȚI DIN COLȚURILE CELE  MAI ÎNTUNECATE ALE PĂMÂNTULUI ROMÂNESC ȘI DE AIUREA, SUSȚIN CĂ POPORUL DAC, ROMÂNII DE ASTĂZI, NU AVEAU O LIMBĂ PROPRIE VORBITĂ ȘI SCRISĂ...
DAR, IATĂ CĂ MÂNA PUTERNICĂ A ADEVĂRULUI MAI SCOATE LA IVEALĂ CÂTEVA PROBE PREȚIOASE, CARE ZECI DE ANI AU FOST ASCUNSE ȘI CHIAR S-A ÎNCERCAT MODIFICAREA SAU DETERIORAREA LOR CU REA-CREDINȚĂ ... ACESTE PROBE NE DOVEDESC NU NUMAI CĂ DACII AVEAU O LIMBĂ ȘI O SCRIERE PROPRIE DAR ȘI CĂ ERAU OAMENI INSTRUIȚI, EDUCAȚI, CU CARTE MULTĂ ... PRICEPUȚI LA LUCRĂRILE DE MINERIT, ȘTIAU SĂ ÎNTOCMEASCĂ CONTRACTE ÎNTRE PROPRIETARI DE MINE ȘI ARENDAȘI ... DACII SCRIAU TOATE ACTELE, PENTRU CĂ ROMANII DIN ACEA VREME, CEI MAI MULȚI ERAU NEȘTIUTORI DE CARTE ... ȘI MĂ ÎNTREB, OARE CINE PE CINE A CIVILIZAT ȘI A INSTRUIT  !? ACESTE LUCRURI SE ÎNTÂMPLAU DEJA, CONFORM DESCOPERIRILOR, ÎN PERIOADA ANILOR 131 - 167 Î.Chr. 
(n.m.)


TĂBLIȚELE CERATE găsite la Roșia Montană scot la iveală limba vorbită în Dacia.

Rosia Montana constituie o comoară nu numai in aur si in alte elemente „top secret” din Tabelul lui Mendeleev, dar si pentru cultura Europei. Daca s-ar tine cont de acest nepretuit tezaur, nu s-ar da niciodata degrevare arheologica.

Atat de putin mediatizate, tablitele cerate gasite intamplator in galeriile de mine, reprezinta o pagina de istorie care nu se potriveste cu teoriile ilogice ale celor care sustin ca romanii au venit in Dacia aducand germenii culturii latine din care a luat fiinta poporul roman si că dacii nu exploatau aurul in galerii si nu stiau sa-l prelucreze.

Concluzia „fireasca” de aici ar fi cea vehiculata de amar de vreme prin cartile de istorie, anume ca nici un tezaur gasit pe aceste meleaguri, nici faimoasele brătari de aur, nu pot fi dacice ! 
Istoria tripticelelor ( cărti cu trei foi de lemn cerat legate intre ele) de la Rosia Montana a fost povestita in detalii in cartea ”Romanica”, de G. Popa-Lisseanu, editata in 1926 la tipografia Ion C. Vacarescu.

Asa aratau „găurile de aur” din Masivul Carnic, „despre care romanii ziceau ca sunt ale lor”, închiriindu-le băieșilor cu contract scris.





S-au gasit la Roșia Montana 50 de tăblițe cerate, dintre care jumatate au fost distruse integral sau partial, din nepricepere, ignoranta sau rea-credinta, pastrandu-se intregi sau părti doar 34. Cele mai multe au fost scoase din țară si se afla la Budapesta, Viena, Berlin. 

Prin continutul si destinatia lor, tripticele (tăblițele cerate) reprezintă contracte intre ”proprietari” de mine romani si ”arendasi”, baiesi priceputi, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar – cel mai important document despre colegiile funerare din antichitate – o listă de bucate pentru un ospat al unui colegiu de meseriasi, contracte de vânzare – cumparare de sclavi si asocieri in vederea exploatarii unor ”gauri de mina”. 
Am pus in ghilimele ”proprietari”, pentru că in tăblite, formularea este deosebit de interesanta ! 
Un exemplu: ”Ulpius Valerius, neștiutor de carte, închiriază o groapa de aur, despre care zice că e a sa, lui Socratio Socrationes, de asemenea neștiutor de carte”. 
Este cel putin ciudat ca Ulpius nu este trecut ca proprietar categoric, ci doar ca unul care pretinde că aurofodina era a sa !

In 1875, tablite asemanatoare mai fusesera descoperite doar in Pompei, intr-un cufar din casa bancherului Cecilius Jucundus, dar acestea erau doar chitante. Impreuna cu cele de la Rosia Montana, constituie singura dovada a vechimii si raspandirii scrierii cursive in latina ”prisca” (vulgara)  !

Limba latina prisca, pe buzele tuturor

In anul 1873, 25 de tăblite cerate, în stare bună,  au fost publicate integral cu comentarii si ilustratie grafica de catre eruditul german Teodor Mommsen. 

Ceea ce sustin toti cei care le-au studiat este faptul ca tripticele sunt documente extrem de rare si de o foarte mare importanta, ele constituind o dovada despre raspandirea limbii latine vulgare in secolul II d. Chr., despre scrierea cursiva in aceasta limba, pana la descoperirea tablitelor de la Rosia Montana necunoscuta in lume.

Tablitele cerate demonstreaza ca minerii peregrini iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor, ca si ”autohtonii”, adica dacii, se intelegeau foarte bine cu romanii in limba latina prisca sau ”vulgara”. 
In tablite se stipuleaza clar ca, desi aproape nimeni ” quia se litteras scire negavit” – ”nu stia a scrie literele” -, ei se intelegeau verbal asupra obiectului contractului. Si asta in anul 131 (dupa cum este datat in scris cel mai vechi triptic), ceea ce naste o intrebare legitima: cand anume învațase neamul trac, in masă, limba latina prisca ? 
Aceste triptice au fost descoperite accidental, de aceea exista posibilitatea sa mai fie altele ascunse in galeriile dacice. Asta ar insemna sa nu se dea nicio degrevare arheologica pentru nicio exploatare invazivă, dar asa ceva nu se intampla decat in țarile cu guvernanti educati, care stiu ce inseamna cultura.

Tripticele au fost descoperite in mai multe mine.

La Larnic, pe langa tablite, s-a gasit si un stil, pe care oamenii din zona il numesc condeiu si pe care astazi il folosesc ca instrument pentru a încondeia ouale de Pasti.

In minele din Letea, lânga triptice, a fost gasit si cadavrul unui barbat cu barba lunga, cu varsta apreciata la 40 de ani. 

Intr-o mina dacică din Cârnicul Mare, a fost descoperită o odaie subterana, care era mobilata cu o masa si mai multe scaune, avand si o vatra. 

Langa Rosia Abrudului, in mina Sf. Ecaterina, la o adancime de 277 metri, au fost gasite cele mai multe triptice, împreună cu obiecte casnice.



Toporul gasit pe Valea Mozacului, cu inscriptia ”SVI MI PIE” - trei cuvinte care se traduc foarte ușor și clar -  ”PENTRU MINE CU DREPTATE” (în latina clasică se poate traduce și ”cu evlavie”, ”după dreptate”, după lege”), datand din 1500-1375 i.Chr.

Unul din tripticele descoperit in minele Letea, in 1788, a ajuns la magisterul Paul Laurentiu Kovacs din Abrud si familia acestuia l-a vandut in anul 1834 librarului anticar Samuel Nemes. La acest anticar au ajuns si unele tablite in limba greaca, pe care a incercat sa le falsifice. 

G. Popa-Lisseanu scria in ”Romanica” despre încercarea grosolană de falsificare a tablitelor: “Pe alocuri, ceara fusese topita atat cat sa se stearga literele initiale si, pe langa unele vorbe barbare fara de niciun inteles, scrise cu litere pseudo-scitice si cursive neo-grecesti, rău formate, au aparut numele mai multor eroi din migratiunea huno-ungarica”, in incercarea de a croi o istorie halucinanta a unor asa-zisi sclavi maghiari adusi de romani pentru a munci in mine.

Oltenismele latinii prisce


Tripticele de ceara extrem de rare constituie o dovada a raspandirii limbii latine vulgare in secolul II d. Chr.


Textul fiecarui document se scria de doua ori. 

Scopul dublei transcrieri era sa se poata ști cuprinsul textului intern, fara a se desface sigiliile ce-l pecetluiau, iar scopul contractului era, dupa cum stipula cel ce le scria, sa se fixeze si in scris obligatiunea verbala. 
Fiecare triptic este scris de aceeasi mână de la cap la coada, inclusiv semnaturile celor sapte martori obligatorii, deoarece, este specificat in contracte, nici cei care sustineau ca sunt proprietari, nici baiesii arendasi, nici martorii ”quia se litteras scire negavit” (nu stiau sa scrie literele). 
O ”ciudatenie” a limbii latine vulgare utilizate in contracte o constituie folosirea ”oltenismelor”, pe care lingvistii le considera tipic romanesti. 
De exemplu, un martor la un contract de vanzare al unei femei, se subscrie cu formula ”segnai”, in loc de ”signavi”, adica perfectul simplu romanesc sau ”oltenismul” semnai. 
In alte parti, gasim iarasi o forma ”autohtona”, ”siesi”, scrisă ”sies” sau ”sues”. 
Si aici trebuie sa amintim de toporul gasit pe Valea Mozacului, care poarta inscriptia in limba latina prisca ”SVI MI PIE”, ”al meu, patriarhul” !  Datarea acestui topor este uimitoare pentru adeptii teoriei că romanii i-au „latinizat” pe daci: 1500-1375 i.Chr. 
Și atunci, cine pe cine a ”latinizat” ?


Latina prisca, din timpul zeului Saue





Zeul Ianus, cu doua capete, este considerat patriarhul nemuritor (IM PIO) al latinilor, dupa cum se vede in aceasta stela de la Rosia Montana.
Acesta este incadrat de cuvintele ”IM” si ”PIO”, ”patriarhul imortales”, nemuritor. 
Acest zeu misterios cu doua capete a fost adorat din timpuri stravechi la Tărtăria, sub numele de Su, sau Saue, fiind o divinitate al carui simbol dedicat era soarele. El apare si pe monede dacice anteromane sub denumirea de Ianus. 
Isidor, in lucrarea sa ”Origini”, ne spune ca ”limba prisca, adica limba bătrână, a fost aceea pe care au folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei, din timpul lui Ianus, care i-a civilizat”. Iar limba latina cultă, folosita de pătura conducatoare, il supara pe Catilina : “Ispraviti cu atatea grecisme in limba, ca nu ne mai putem intelege cu poporul !”.

Enigmaticii scribi ai tripticelor

Dintre semnatarii contractelor, vreo suta de nume sunt de origine romană, aceia care pretindeau ca ”gaurile de mina” pe care le inchiriau erau ale lor. 

Cei mai multi dintre ”arendasi” erau baiesi din tribul Pirustilor, asezat in Rosia Montana in ”vicus Pirustarum”. 
Alti baiesi, vreo cincisprezece, au nume grecesti si nu este exclus ca si acestia sa se fi avut bine cu dacii, asa cum s-au avut intotdeauna. 
Vreo patruzeci de nume pomenite de tablite sunt ”barbare”, originare Daciei. 
Este interesant cine erau “arendasii” si cei care scriau contractele pentru romanii nestiutori de carte pentru a intelege de ce documentele n-au fost tinute la centrul tuturor minelor stapanite de romani, la Zlatna, acolo unde se tineau socotelile referitoare la toate exploatarile aurifere !
Istoricii sustin ca minele ”romane” erau exploatate direct de catre împarat, prin ”procuratori aurari”. 
Tablitele ne spun ca majoritatea procuratorilor erau doar niste liberti, dar de conditie mai buna. In afara de acestia, exista o multime de ”particulari” romani, tot liberți, care pretindeau ca stapanesc ”gropi de aur”. 
Contractele scrise pe tablite par cel putin dubioase, pentru ca cei care le incheiau erau in afara organizarii exploatarilor de catre procuratori, iar cei care le scriau cursiv in latina vulgara nu erau functionari romani, pentru ca acestia foloseau latina oficiala, culta.

Si de ce au fost ”ingropate” in galeriile miniere greu accesibile ? 

S-a spus ca din cauza atacurilor triburilor germanice ale marcomanilor, aliate cu triburile sarmate si cu dacii liberi. 
Cu atat mai mult acestea ar fi trebuit sa fie puse la adapost la centru, pentru ca erau niste acte pe care proprietarii n-ar fi vrut sa le piarda. 
Se poate presupune fie ca erau ”furtisaguri”, facute pe la spatele comenduirii romane, fie ca ”scribii” erau in bune relatii cu dacii si nu au vrut ca romanii sa fuga cu astfel de acte de proprietate.


Dacii au sapat galeriile

 



 Maniera de abataj, trapezoidala, din Masivul Carnic, caracteristica dacilor, cu proportii regulate, calibrate si foarte geometrice, acum amenintate sa dispara in cianură, pentru că Gold Corporation vrea sa conserve galeriile „romane”.

Incepand cu 1999, la Rosia Montana a cercetat o echipa de arheologi si specialisti francezi de la Centre National de la Recherche Scientifique, de la Unite Toulousaine d’Archeologie et d’ Histoire (UTAH) si de la Universitatea ”Le Mirail”, plus geologi de la Universitatea Tehnica Babes Bolyai din Cluj si de la Universitatea Tehnica din Munchen. 
La UTAH exista un departament de arheologie miniera, foarte avansat ca metode de cercetare. 
Rezultatele cercetarilor laborioase au fost publicate in volumele ”Alburnus Maior”. Conform acestor specialisti, „stilul monumentelor epigrafice este unic, specific pentru Rosia Montana”. 
Este vorba de simboluri stravechi, folosite de populatia autohtona din cele mai vechi timpuri. 
Dar concluzia care îi da peste cap pe „academicieni” este urmatoarea: ”In opinia noastra, este foarte posibil ca Rosia Montana sa fi cunoscut o activitate miniera chiar din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranta exploatate initial la suprafata, apoi in subteran. Nimic nu ne impiedica sa credem ca exploatarea miniera a fost initiata de daci. 
De fapt, dupa diferitele faze de săpare observate in plan si topografia lucrarilor acestei retele, nu este posibil sa se distinga importante schimbari in tehnica miniera. Singura noutate pe care o aduce romanizarea se pare ca rezida in introducerea opaițului, pentru care sunt sapate nise in pereti. Inainte se foloseau bețe de lemn pentru iluminat. 
Toate acestea ne duc la ideea ca activitatea miniera dacica era bine dezvoltata in subteran la Rosia Montana, atat la Tarina, cat si la Carnic, in cursul celor trei secole care preced cucerirea romana. Apoi, dupa cucerirea si relansarea activitatii miniere, s-au reluat lucrarile deja sapate in epoca preromana si vor fi fost date in utilizarea probabila a acelorasi familii de mineri indigeni. Acesti ultimi pastratori ai unui mestesug ancestral vor continua sa-si deschida santierele lor in aceeasi maniera de abataj atat de caracteristica, cu proportii regulate, calibrate si foarte geometrice, probabil o tehnica miniera dacica”. 
Si atunci, cum sa nu ne înfurie acordarea degrevarii arheologice si reclama in care se spune ca „Rosia Montana are nevoie de bani pentru conservarea galeriilor romane” ?!

Descrierea tăbliţelor


Tăbliţele cerate sunt mici scândurele de lemn, unite câte două (diptice) sau câte trei (triptice), acoperite cu ceară de albine, pe care în antichitate se scriau diverse texte, mesaje, socoteli sau altceva.
După locul descoperirii lor, tăbliţele cerate de la Roşia Montană provin din minele aflate în Munţii Igren, Letea şi Cârnicul Mare.
După perioada în care au fost scrise, ele provin din vremea împăraţilor romani Antoninus Pius (138-161) şi Marcus Aurelius (161-180). O singură tăbliţă provine din perioada împăratului roman Hadrianus.
Motivul pentru care tăbliţele cerate au fost ascunse în minele de aur nu se cunoaşte, se presupune doar că ele ar fi fost depozitate acolo în urma invaziei marcomanilor. Faptul că ele au rămas ascunse în mine timp de mai bine 1.500 ani sugerează că proprietarii lor ori au murit în timpul invaziei marcomanilor, ori că nu s-au mai întors niciodată din refugiul spre care plecaseră din calea atacatorilor.

Tăbliţa nr. 1 - s-a descoperit în anul 1786 de către un anume George Iancu în mina unui proprietar numit Lorincz. Mina se afla pe Muntele Igren. Este singura tăbliţă cerată din cele găsite în jurul Roşiei Montane, care are inscripţia în limba greacă. Descoperitorul a dăruit tăbliţa descoperită, ruptă în două, funcţionarului minier Daniil Gomboş. Tăbliţa a ajuns ulterior în custodia fostului muzeu Battyaneum din Alba Iulia.


Tăbliţa nr. 2 - a fost descoperită la 20 mai 1788 în mina Sfântul Iosif din Muntele Letea. Ea este un triptic (este alcătuită din trei scândurele de lemn). A fost scrisă la data de 9 februarie 167 şi cuprinde procesul de lichidare a societăţii de înmormântare din Roşia Montană (un fel de casă de ajutor reciproc în caz de deces a membrilor unei asociaţii). 

A ajuns în colecţia unui muzeu din Budapesta, în stare destul de deteriorată din cauza faptului că a trecut pe la prea mulţi posesori care nu au ştiut să o manipuleze corespunzător.

Tăbliţa nr. 3 - a fost descoperită în anul 1790 în Muntele Letea. A fost scrisă la data de 17 septembrie 159 şi textul scris pe ea este un act de împrumut. Din cauza stării avansate de deteriorare a fost descifrată numai parţial. A ajuns în colecţia unui muzeu din Budapesta.


Tăbliţa nr. 4 - a fost descoperită în anul 1855 în mina Sfânta Ecaterina. Ea este un triptic, iar textul ei este tot un act de împrumut. Două dintre foile tăbliţei s-au păstrat la un muzeu din Cluj până în timpul Primului Război Mondial, când au fost transferate la Budapesta. A treia foaie a tăbliţei a ajuns în posesia lui Timoteo Cipariu, care a donat-o, împreună cu toată biblioteca sa, Muzeului Arhidiecezan din Blaj.


Tăbliţele nr.5-13 - au fost descoperite în același timp, la 24 iulie 1855, tot în mina Sfânta Ecaterina. Au fost găsite într-o gaură făcută în peretele unei galerii. Una dintre tăbliţe a fost scrisă la 20 octombrie 162. 

Împreună cu tăbliţele au mai fost descoperite mai multe obiecte: o împletitură din păr, cu o lungime de 60 cm, o masă cu pupitre, un butoi, bucăţi de ciubare, o covată din lemn, un vas cu o capacitate de cca 100 litri, bucăţi de material textil, lămpi şi linguri de lemn. O parte dintre obiecte au ajuns la un muzeu din Budapesta.

Tăbliţa nr. 14 - a fost scrisă la data de 16 martie 139 şi este un contract de vânzare-cumpărare a unei sclave. A ajuns în proprietatea unui muzeu din Budapesta.

Tăbliţa nr. 15 - a fost descoperită la data de 24 iulie 1855 în mina Sfânta Ecaterina, împreună cu încă o tăbliţă întreagă şi patru fragmente. Ea a fost scrisă la data de 16 mai 142 şi este un contract de vânzare-cumpărare a unui sclav. Aceste tăbliţe au ajuns în posesia lui Timotei Cipariu.


Tăbliţa nr. 16 - s-a descoperit în anul 1855 în mina Sfânta Ecaterina şi a fost scrisă la 6 mai 169. Textul înscris pe ea vorbeşte de cumpărarea unei case. A intrat în posesia unui muzeu din Budapesta.


Tăbliţa nr. 17 - a fost descoperită în mina Sfânta Ecaterina şi a fost scrisă la data de 23 octombrie 163. Cu toate că tăbliţa a fost spartă, s-a putut descifra textul ei, care este un contract de arendă.


Tăbliţa nr. 18 -  a fost descoperită în mina Ohaba Sfântul Simion şi a fost scrisă la data de 20 mai 164, fiind un contract de arendă. 

Până înainte de Primul Război Mondial, această tăbliţă a fost păstrată la Cluj. Textul ei a putut fi descifrat aproape în întregime de către specialişti, iar acesta ne spune că fiul lui Memmius Asclepius arendează lui Aurelius, fiul lui Adiutor, din 20 mai 164 până la 13 noiembrie acelaşi an, o mină de aur pentru 70 denari. Arendaşul se obligă să plătească preţul arendei în rate egale, iar proprietarul îşi ia angajamentul să dea arendaşului o despăgubire de 5 sesterţi pe zi în cazul când ar strica târgul fără învoirea arendaşului, aceeaşi sumă urmând a fi plătită de arendaş faţă de proprietar dacă nu ar plăti arenda la termenul prevăzut. 
Textul tăbliţei, în latină în original, este următorul:
„[Macri]no et Celso cos XIII kal. Junius Flavius Secundinus scripsi rogatus a Mem- \ mio Asclepi, quia se lit[ter]as scire negavit, it quod dixsit se locas[se] et locavit \ operas s[ua]s opera aurario Aurelio Adiutori ex ha[c] die [in] idus Novembres \ proxsimus [*se]ptaginta liberisque. [Mercede]m per [te]mpora accipere \ debetit. S[u]as operas sanas va[le]ntes [ede]re debebit, conductor [s(upra) s(cripto)]. \ Quod si invite condu[c]tore recedre aut cessare voluer[it, da]re \ debebit in dies singulos HS V numeratos c[Quod si] \ fluor inpedierit, pro rata conputare debebi[t]. Conductor si tem[po]- \ re peracto mercedem sol[v]endi moram fecerit, ead[em] p[oena] \ tenebitur exceptis cessatis tribus. Actum Immenoso maiori Titus Beusantis Socratio Socrationis [M]emmius Asclepi qui et Bradua”


Tăbliţa nr. 19 - a fost găsită tot în mina Ohaba Sfântul Simion şi textul său este tot al unui contract de arendare a unei mine.


Tăbliţa nr. 20 - a fost găsită în mina Sfânta Ecaterina şi a fost scrisă la 29 mai 167, fiind o chitanţă pentru 50 denari.


Tăbliţa nr. 21 - a fost găsită la 24 iulie 1855 în mina Sfânta Ecaterina şi a fost scrisă la data de 28 martie 167. Este un diptic şi a intrat în posesia directorului din acea vreme a liceului reformat din Aiud, de unde a ajuns în proprietatea unui muzeu din Berlin.


Tăbliţa nr. 22 - a fost găsită în mina Sfânta Ecaterina şi nu se cunoaşte data la care a fost scrisă. Din ceea ce s-a putut descifra din text, tăbliţa fiind spartă în mai multe bucăţi, se poate înţelege că e vorba de o tranzacţie încheiată în urma unui proces. A ajuns în posesia unui muzeu din Budapesta.


Tăbliţele nr. 23 şi nr. 24 - au fost găsite în mina Sfânta Ecaterina în anul 1855. 

În anul 1857 tăbliţele se aflau în posesia liceului reformat din Aiud. Ele cuprind lista de bucate alcătuită de magister cinae, adică organizatorul unui banchet. Textul de pe a patra pagină cuprinde lista de cheltuieli făcută pentru banchet:
În ajunul calendelor lui mai (30 aprilie)...............denari 1765 miei......................................................................181 purcel.................................................................. 5 pâine albă...............................................................2 tămâie de prima calitate, 1 sextariu (0g, 547)..........3vin bun, 3 hemine(01, 822).....................................2 vin de rând, 3 congii (01, 5818)...................97 verdeţuri (legume)..............1 şi o semiunciebacşiş.......................denari 13/14 oţet, o hemina (0,524) ............sare şi ceapă....................15/24 ? ..................................2 ? ..................................2 apoi (poate ca totaluri ?) .........150 şi apoi 160

Tăbliţa nr. 25 - se prezintă sub forma a mai multor fragmente. Nu e clar dacă e vorba de fragmente provenind dintr-o singură tăbliţă sau din mai multe.


Tăbliţa nr. 26 - a fost găsită în mina Ohaba Sfântul Simion în anul 1854 şi a fost scrisă la data de 5 februarie 131, fiind un contract.


Tăbliţa nr. 27 - cuprinde fragmente de text în legătură cu un contract. A ajuns în proprietatea unui muzeu din Budapesta.


Tăbliţa nr. 28 - se prezintă tot fragmentar, fiind vorba în textul ei tot de un contract. A ajuns în proprietatea unui muzeu din Budapesta.


Tăbliţa nr. 29 - a fost găsită în mina Sfânta Ecaterina. Textul ei este un contract. A ajuns la Muzeul Arhidiecezan din Blaj.


Tăbliţa nr. 30 - s-a aflat în posesia Muzeului Arhidiecezan din Blaj şi a fost descoperită în stare fragmentară.


Tăbliţa nr. 31-  a fost descoperită în anul 1820 într-o galerie a minei Sfântul Ladislau din Muntele Cârnicu Mare. A ajuns în posesia preotului sas din satul Guşteriţa, judeţul Sibiu. Despre soarta celorlalte tăbliţe care au fost găsite împreună cu aceasta nu se ştie nimic.


Tăbliţa nr. 32 - a fost descoperită în mina Sfântul Ladislau şi cuprinde sigiliul unui funcţionar al imperiului, din vremea împăratului Antoninus.


Tăbliţa nr. 33 - este extrem de deteriorată, de pe ea putându-se citi doar fragmente din câteva cuvinte. A ajuns în muzeul de la Blaj.


Tăbliţa nr. 34 - a fost descoperită în anul 1855 şi a fost scrisă la data de 4 octombrie 160, fiind un contract de vânzare-cumpărare, prin care Legiunea XII Gemina cumpăra o sclavă.


sursa: http://templulsecretelor.blogspot.ro