CUM ARĂTAU DACII ȘI CE RELIGIE AVEAU

Dacii iubeau culorile GALBEN, ROȘU, ALBASTRU. Aceste culori apăreau în vestimentația dar și în Stindardul de luptă al dacilor. 

- ALBASTRUL reprezenta aerul, cel mai nobil element şi simboliza blândeţea, frumuseţea şi buna credinţă.

- GALBENUL reprezenta forţa, bogăţia şi puritatea.

- ROŞUL era simbolul măririi, al bucuriei, îndrăznelii şi generozităţii. Simboliza, de asemenea, sângele vărsat în lupte.
Religia geto-dacilor era o religie a belşugului, a exuberanţei, a evlaviei şi a dreptăţii.
Se ştie că geto-dacii, ca şi tracii, cre­deau în nemurirea sufletului, ba chiar că au descoperit – ca de pildă Zalmoxis – modul de a continua existenţa după moarte.
Geto-dacii făceau parte din marea familie a tracilor. 
Grecii, fără să-i cunoască îndestul de aproape ca să-i singularizeze mai mult, i-au socotit că sunt traci. 
Dacă într-adevăr geto-dacii trebuie înglobaţi între traci, atunci, după afirmaţiile lui Firmicus Maternus, că „în Tracia toţi se nasc roşcovani”, şi după spusele lui Clement Alexandrinul, că tracii îşi închipuie că zeii lor sunt „roşcaţi” şi cu ochi albaştri, atunci ne aflăm în faţa unui adevăr vizând fizionomia geto-dacilor.

Familii de daci și copiii lor

Cunoaşterea civilizaţiei geto-dace a făcut progrese considerabile în ultimii ani, datorită interesului istoricilor români şi străini pentru descoperirea acestei civilizaţii străvechi şi enigmatice. 

Astfel, se vorbeşte astăzi despre pregeto-daci (mil. III - II î.Hr.), de geto-dacii străvechi (sec. XVIII - XII î.Hr.), de geto-dacii vechi (sec. XII -VII î.Hr.) şi, în fine, de geto-dacii contemporani civilizaţiei greceşti (sec. VII î.Hr., sec. II - III d.Hr.).


La fel ca în toate civilizaţiile străvechi şi antice, religia a avut un rol special în menţinerea şi cultivarea virtuţilor la geto-daci, a valorilor lor morale, a speranţei în nemurire şi a cinstirii înaintaşilor. 
Dat fiind însă faptul că spaţiul carpato-danubiano-pontic era mult mai propice unei religii omogene faţă de ţinuturile sud-danubiene unde sincretismul şi schimburile de valori religioase erau destul de frecvente, ultimele cercetări au dovedit că fenomenul religios geto-dacic trebuie studiat cu mai multă atenţie întrucât el prezintă trăsături cu totul specifice.
Cele mai vechi izvoare pentru cunoaşterea religiei geto-dacilor le-au constituit multă vreme unele fragmente literare de la Herodot şi Strabo, deşi numele geto-dacilor apare şi la Sofocle, Menandru, Trogus Pompeius şi alţii. 

Astăzi însă afirmaţiile istoricilor despre religia şi obiceiurile religioase ale geto-dacilor sunt întemeiate pe numeroase des­coperiri arheologice, care completează cu detalii preţioase tabloul general, şi de multe ori vag sau confuz, pe care ni l-au lăsat autorii antici greci şi romani. 

Se poate vorbi deci, astăzi, de divinităţi, sanctuare, preoţie, jertfe, obiceiuri funerare şi credinţa într-o viaţă viitoare la geto-daci, cu mai multă precizie decât în trecut, chiar, decât acum 30-40 de ani.

Marele Zeu şi Marea Zeiţă 

Tot în urma cercetărilor mai noi s-a ajuns la concluzia că geto-dacii credeau într-un zeu suprem, reprezen­tat ca persoană bărbătească, uneori având barbă, iar alteori, nu. 
În unele reprezentări acesta apare în maiestate, adică aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având în mâna stîngă un arc. Un şarpe coboară spre capul calului. Mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vul­turul ţine în cioc un peşte atunci când simbolizează singur divinitatea amintită, iar în gheare ţine un iepure. 
Acest zeu este stăpânul cerului, al apelor şi al pământului, patronul aristocraţiei militare. El putea avea însă atribute uraniene, solare şi soteriologice, asemenea altor divinităţi similare din lumea tracă sau cea grecească.
Numele adevărat al divinităţii supreme geto-dace pare să rămână în continuare necunoscut, dacă nu se acceptă opinia scriitorilor antici că acesta ar fi fost cel de Gebeleizis. 

Putem reţine însă că oricare va fi fost mumele străvechi al divinităţii supreme geto-dace, acel nume a fost înlocuit cu acela de Zalmoxis, în perioada mai nouă, monoteistă.


Divinitatea supremă bărbătească a geto-dacilor era însoţită de o ipostază feminină, anume de Marea Zeiţă. 

Reprezentările vechi, desco­perite în ultima vreme, ne-o înfăţişează sub chipul unei femei „cu faţa rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul lung împletit în două cosiţe ori împărţit în două mari bucle ce-i încadrează faţa”. În anumite situaţii, zeiţa apare încadrată de două animale sacre – cervidee –, sau de un cerb şi un şarpe. Alteori zeiţa apare în poziţie de invocare, cu mâinile ridicate până la umeri, ţinând în dreapta un şarpe al cărui cap atârnă la picioarele ei, iar în stinga, un vas cu două toarte, de forma unei amfore mici. Zeiţa mai apare încadrată şi de două pă­sări – probabil porumbei. Prin urmare, „panteonul dacic antropomorfizat era dominat de un zeu şi de o zeiţă supremă, chiar dacă nu le cunoaştem numele”.

Faţă de această nouă concluzie a cercetărilor de ultimă oră în do­meniul religiei geto-dacilor, trebuie reţinut faptul că nu se exclude tendinţa spre monoteism a geto-dacilor, fiindcă o divinitate feminină în compania unei divinităţi bărbăteşti nu diminuează nicidecum puterea supremă a Marelui Zeu. De exemplu, existenţa Herei – ba chiar şi a celorlalţi zei – nu cauzează o diminuare considerabilă a puterii supreme pe care o deţinea incontestabil Zeus în mitologia greacă.


Subliniem, în fine, ca geto-dacii încă din timpuri străvechi adorau un zeu suprem, că ei nu au divulgat numele divinităţii lor supreme şi că zeul suprem putea să aibă lângă sine o zeiţă, o Mare Zeiţă, patroana fertilităţii. 

Cu vremea se restrânge însă imaginea zeiţei feminine, mai ales în perioada luptelor dintre daci şi vecinii lor, când spiritul de sacrificiu, propriu vitejilor, trebuia stimulat prin credinţa într-o divinitate pururea biruitoare.


Este posibil ca Zalmoxis să fi fost un mare profet şi reformator al religiei geto-dacilor. Dacă lucrurile stau aşa, atunci el a sistema­tizat credinţele geto-dacilor – cel puţin – sau a descoperit acestora nu atât credinţa în zei, cât credinţa în nemurirea sufletului. Nu este, atunci, întâmplătoare divinizarea lui în mijlocul unui popor de adepţi credincioşi.

Gebeleizis sau Nebeleizis ar fi o altă denumire a lui Zalmoxis, sau poate denumirea adevărată a divinităţii naturiste supreme a geto-dacilor.

Istoricul Dan Oltean spune următoarele despre Zeul ZALMOXIS :

Despre perioada în care a trăit Zalmoxis, informații foarte prețioase și indirecte ne oferă părintele istoriei Herodot. Acesta precizează că geții au opus rezistență în fața armatei persane de 700 000 de ostași, fiind călăuziți de principii morale, militare și religioase insuflate de Zalmoxis.

Expediția lui Darius prin ținuturile dobrogene este plasată de cei mai mulți istorici în anul 514 î.e.n. În acel an, Zalmoxis nu se mai afla în viață fiindcă Herodot nu îl menționează ca pe un actant direct în lupta antipersană.

Așadar, Zalmoxis a trăit înaintea atacului persan, în timpul secolului al VII-lea sau la începutul secolului al VI-lea î.e.n.

Călătoria lui Herodot pe urmele armatelor persane din Europa de Est a fost efectuată la jumătatea secolului al V-lea î.e.n.

După mai bine de un secol de la derularea expediției persane și după circa 150 de ani de la dispariția fizică a lui Zalmoxis, Herodot culege de la „grecii care locuiesc în Hellespont și în Pont” („Istorii”, 4, 95) informații dintre cele mai contradictorii despre conducătorul geților. Grecii din coloniile pontice auziseră de Zalmoxis, dar credeau că „ar fi trăit în robie ca sclav al lui Pitagora”. O asemenea părere este falsă pentru că Pitagora a trăit pe vremea campaniei lui Darius, între anii 571 – 496 î.e.n. Zalmoxis și Pitagora nu au fost contemporani și evident nu au avut cum să se întâlnească pe pământ.

Pentru a nu fi ridiculizat de cititorii săi din Grecia continentală, Herodot se delimitează de această istorisire pontică și afirmă cu tărie: „Socot că acest Zalmoxis a trăit înainte de Pitagora”. Totuși, confuzia voită a lui Herodot în ce privește contemporaneitatea lui Zalmoxis și Pitagora, dar mai ales presupusa sclavie a prințului get au fost considerate de cei mai mulți plagiatori greci ca dovezi de patriotism și au fost preluate integral.

Geniul lui Platon l-a împiedicat pe acesta să se preteze la astfel de concluzii patriotice. Platon este singurul grec care nu-l menționează pe Zalmoxis ca discipol al lui Pitagora, ci dimpotrivă arată influențe cu totul opuse.

Zalmoxis a întemeiat regatul getic pe parcursul secolului al VII-lea î.e.n., când Imperiul Asirian era în criză și când dușmanii săi nordici și estici îi aplicau loviturile fatale. În această acalmie istorică ce a cuprins estul Europei s-a produs și expansiunea grecească pe coastele Mediteranei, dar și pe țărmurile Mării Negre.

Fondarea de către Zalmoxis a regatului getic lângă gurile Dunării în secolul al VII-lea a întrunit condiții geopolitice similare cu cele ale regatului burebistian din secolul I î.e.n. Burebista a izbutit să alcătuiască marele său regat dacic doar după ce în est armatele lui Mithridades au fost zdrobite de romani, doar după ce Marius și Sula şi apoi Pompei și Caesar au purtat pe teritoriul italic războaie crâncene, în care au murit sute de mii de cetățeni și doar după ce în vest puterea celților a fost măcinată de invazia triburilor cimbrilor și teutonilor.

Zalmoxis nu a fost contemporanul lui Pitagora, ci al filosofilor din secolul al VII-lea, Thales din Milet (cca 624 ‒ 546 î.e.n.) și Anaximandru(cca 610 ‒ 546 î.e.n.). Conform ultimelor deducții istorice, putem considera că Zalmoxis a putut viețui între anii 670 ‒ 600 î.e.n. sau cel mai târziu între anii 660 ‒ 590 î.e.n. Regele și daimonul get a trăit cu o generație înaintea lui Pitagora.

Zalmoxis are în aparență o înfățișare neobișnuită. O parte din părul bogat al regelui îi acoperă tâmplele, iar cea mai mare parte din podoaba capilară este strânsă în vârful capului. O șuviță lungă îi cade pe frunte. Acest tip de coafură era specifică tracilor din vremea lui Homer, fiind denumită de acesta cu termenul grec de akrokomoi (care își ridică părul în vârful capului ‒ „Iliada”, 4, 553).

Așadar, observăm că Zalmoxis nu purta pileus (căciuliță), ca și regii daci din epoca Burebista-Decebalus, dar își lega părul în formă de pileus. Ducând raționamentul mai departe, nu este exclus ca Zalmoxis să facă parte din clasa akrokomoi-lor, tot așa cum regii Burebista, Deceneus și Decebalus făceau parte din clasa pileati-lor.

Arhitectura sacră a geto-dacilor a dezvăluit preocuparea atentă a geto-dacilor pentru cunoştinţele astronomice şi astrologice.

Astfel, sanc­tuarul cel mai vechi din Europa este sanctuarul patrulater de la Parţa, jud. Timiş, format din două încăperi. El are dimensiunile de 14 X 7,50 m. În una dintre aceste încăperi s-a descoperit un altar monumental con­struit din lut ars, de formă paralelipipedică: 1, 50 X 1,70 X 1,35 X 0,50 m, dedicat cuplului divin, după cum o arată statuia dublă ata­şată lui.

A doua încăpere avea amenajate vetre speciale pentru jertfă, unde s-au găsit vase şi oase calcinate. Sanctuarul datează din anii 3000 – 2850 î.Hr.

La Căscioarele s-a descoperit un locaş rectangular, iar la Sălacea (jud. Bihor) s-a descoperit în 1968 un templu megaron, adică un templu de formă rectangulară, cu vestibul deschis.

La fel, la Sărata-Monteoru s-au descoperit alte sanctuare, având o construcţie diferită de aceea a locuinţelor din epoca bronzului, epoca de atunci.

Dar cele mai impresionante sanctuare s-au descoperit în incinta sacră de la Grădiştea de Munte şi în apropiere, în număr de nouă, având forma de patrulater. Acestea erau prevăzute cu coloane pentru susţinerea acoperişului în două ape.

Sanctuarul V sau sanctuarul mare de pe terasa a X-a este considerat a fi „cel mai monumental din întreaga incintă a Sarmizegetusei”.

Astfel, pe suprafaţa acestui sanctuar au fost descope­rite 33 discuri de andezit având diametre între 2,05 - 2,55 metri, cu o grosime de 35 cm. Suprafaţa netezită a discurilor denotă o tehnică de construcţie avansată. Este posibil ca acest sanctuar să fi avut dimensiunea 38 X 26 m, având axul lung orientat pe direcţia NE - SV, adică ţinând seama de răsăritul şi apusul soarelui.

Au existat şi alte sanctuare în lumea geto-dacă, unele de formă circulară. Acestea formează un mare complex în munţii Sebeşului, dar n-au lipsit nici din alte ţinuturi ale Daciei.

La Grădiştea de Munte s-au descoperit până în prezent două sanctuare circulare, unul complex şi al­tul simplu, şi care au trezit interesul multor cercetători.

Sanctuarele circulare sunt interpretate ca temple-calendar ale dacilor, în a căror construcţie s-au sintetizat uriaşe cunoştinţe matematice şi astronomice, dar mai cu seamă religioase, care ne scapă astăzi.

O altă categorie de sanctuare dace sunt sanctuarele absidate. Sunt clădiri patrulatere terminate printr-o absidă, fiind orientate pe direcţia NE - SV. Acestea ar fi o consecinţă a cultului cabirilor din Samo-thrake.

Un exemplu de astfel de sanctuar dacic s-a descoperit la Po­peşti, fiind o clădire de 11 X 7,5 m, cu absidă orientată pe direcţia NV - SE, având două încăperi, absida servind drept cella (cea mai sfântă încăpere) şi conţinând două vetre de cult, dintre care una ornamentată.

Cel mai frumos sanctuar din această categorie este acela descoperit la Pecica, pe acropola cetăţii, tot cu două vetre de cult, dintre care una portativă servind drept altar. Este singura clădire având pereţii orna­mentaţi cu motive în relief şi datează din sec. I d.Hr.

Arta construcţiei sanctuarelor dacice beneficiază în continuare de atenţia specialiştilor. Viitorul va deschide o pagină inedită pentru cunoaşterea ei. Au existat şi grote sacre şi înălţimi sfinte.

Sacerdoţiul

Nu încape îndoială că acolo unde se aduc jertfe sunt şi jertfitori. Religia geto-dacilor era o religie a jertfelor, între care şi jertfe ome­neşti ; acestea însă erau rare şi dictate de interese comune presante. Preoţii se alegeau din castele tarabostes şi pilleati.

Marele preot prin excelenţă al dacilor a fost, de bună seamă, per­sonajul cunoscut în antichitate sub numele de Zalmoxis. Dar el presu­pune o castă preoţească în fruntea căreia stă şi pe care o conduce prin cunoştinţele sale vaste, prin darurile speciale sufleteşti de care dispune şi, mai ales, prin puritatea sa care-i permite cea mai directă legătură cu divinitatea supremă.

Preoţimea în frunte cu marele preot a ju­cat un rol important în viaţa geto-dacilor, nu numai în vremea lui Burebista, ci şi mult mai înainte, dovadă fiind chiar textul lui Strabon, care ne vorbeşte de rolul jucat pe lângă rege de însuşi Zalmoxis, despre care Herodot ne spune că a trăit cu mult înainte de Pythagoras.

Cei mai cunoscuţi „mari preoţi” ai dacilor după Zalmoxis au fost Deceneu şi Comosicus. Se mai aminteşte şi de un Zenfa sau Seuthes. Ei au fost sfetnici de mâna întâi, oameni de vază, înconjuraţi de o aure­olă sacră.

Preoţii daci au fost consideraţi a fi avut asemănări cu druizii celţilor.

Dacă avem în vedere cele spuse de Strabon şi de Iordanes, observăm că preoţii daci erau mult mai apropiaţi de popor.

Mai mult chiar, Iosif Flaviu făcea comparaţie între esenieni şi persoanele sacre ale dacilor, aşa-numiţii pleistoi, lăudându-i pentru sobrietatea, puritatea şi simţul lor de dreptate.

Deceneu, ajuns mare preot s-a impus prin înţelepciunea şi sfatul său, dobândind de la Burebista „o putere aproape regala”.

Au existat şi unele forme de „monahism geto-dac”, înglobând pe aşa-numiţii kapnobatoi şi ktistoi, forme pregătitoare pentru preoţia geto-dacă şi prin care vor fi trecut şi cei care au ajuns preoţi şi mari preoţi.

Misiunea preoţească principală era aceea de a veghea asupra curăţeniei morale şi a îndeplinirii sacrificiilor şi a riturilor.

Despre Zalmoxis, Strabon spune că „întors în patrie, el s-a bucurat de o mare preţuire înaintea conducătorilor politici şi înaintea neamului său, desluşindu-le acestora semnele cereşti. La început, el a fost ales mare preot al ce­lui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-un fel de peşteră inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bucată de vreme, întâlnindu-se rar cu cei de afară, doar cu regele şi cu slujitorii săi. Regele, când a văzut că oamenii sunt mult mai supuşi faţă de el decât mai înainte, ca faţă de unul care le dă po­runci după îndemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul”.

Şi despre Deceneu spune iarăşi cuvinte de laudă : „Apoi când peste geţi a ajuns să domnească Burebista, împotriva căruia divinul Caesar s-a pregătit să por­nească o expediţie, această cinste o deţinea Decaineos. Iar practica pythagoreică de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zalmoxis” (Geographica, VII, 3, 5).
Deceneu a reînviorat spiritualitatea geto-dacilor înlăturând cultul bachic sau dionysiac asociat cu cultura viţei de vie şi cu orgii. El este cel dintâi care s-a opus viguros pătrunderii în Dacia a cultelor străine vătămătoare pentru sănătatea spirituală şi corporală a geto-dacilor. De aceea nu este deloc întâmplător şi fără rezonanţe religioase profunde faptul că el a determinat autoritatea supremă să scoată din rădăcini viţa de vie – planta sacră a lui Dionysos – şi că toată preoţimea da­cică l-a sprijinit în acest act extraordinar.

Sacrificiile

Impresia lăsată de relatările cu privire la „trimiterea” unui sol către Zalmoxis, prin aruncare în vârful suliţelor, a fost aceea că prin­cipalul sacrificiu al geto-dacilor era sacrificiul uman. Aceasta însă este o eroare, dacă judecăm astăzi după locaşurile de cult geto-dace şi după inventarul lor.

Este lucru sigur că au existat la geto-daci jertfe de animale, deoarece divinitatea supremă în reprezentări este însoţită de animale şi păsări. Iepurele, mistreţul, cervideele şi chiar bovinele puteau foarte bine să constituie materia jertfei.

Grija pentru anumite aspecte ale vieţii de zi cu zi, pentru sănătate, etc., putea să ocazioneze jertfe mult mai puţin costisitoare.

De altfel, faptul că numai în cazul când geto-dacii se aflau la mare strâmtorare şi doreau să trimită un sol la divinitatea lor se îndeplinea ritul războinic al aruncării unui om în suliţe, este concludent.

Chiar dacă Iordanes – confundând geţii cu goţii – pomeneşte de uciderea rituală a prizonierilor la geto-daci, faptul nu este pe deplin confirmat de alte izvoare, el este infirmat însă de cele spuse de antici despre spiritualitatea geto-dacilor. „Trimiterea solului” nu se făcea în fiecare an, ci o singură dată la cinci ani, după cum spune Herodot. De aceea este de neconceput ca aceasta să fi fost o jertfă în sensul cunoscut. Şi, de fapt, jertfa se aduce pe altar, ceea ce nu se întâmpla aici.

Ritul „trimiterii solului” era acesta (după cum îl descrie Herodot) :

„Tot la al cincilea an ei (geto-dacii) trimit la Zalmoxis un sol, tras la sorţi, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fie­care dată, au nevoie.

Iată cum îl trimit pe sol. Unii dintre ei primesc poruncă să ţină trei suliţe (cu vârful în sus), iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zalmoxis şi ridicîndu-l în sus, îl aruncă în suliţe. Dacă – străpuns de suliţe – acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă.

Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţă di­vinitatea (care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor” (Istorii, IV, 94).

Prezenţa unor vetre, în special în templele cu absidă, ne obligă să credem că jertfele aduse erau arderi de tot. Evident, într-un ţinut bogat în faună, aducerea de jertfă cu ardere de tot nu constituia o problemă deosebită.

Sigur, întreaga viaţă religioasă a geto-dacilor, îndeosebi pe mă­sură ce ea a fost mereu îmbunătăţită prin precepte înalte, ca acelea impuse de Zalmoxis, Deceneu şi Comosicus, a înlăturat sacrificiile umane de odinioară care, poate, vor fi existat în străvechime şi la geto-daci.

Viaţa viitoare. Cultul morţilor

Un indiciu sigur asupra credinţei geto-dacilor în nemurire îl consti­tuie mărturiile literare antice.

Se ştie că geto-dacii, ca şi tracii, cre­deau în nemurirea sufletului, ba chiar că au descoperit – ca de pildă Zalmoxis – modul de a continua existenţa după moarte.

Această cre­dinţă îşi găseşte concretizarea şi în cultul morţilor.

Astfel, la Fîntînele, com. Suhaia, jud. Teleorman, s-a descoperit chiar un mormânt ce ar fi păstrat rămăşiţele pământeşti ale unui „sol”, „trimis”, în chip ritual, la Zalmoxis. Camera funerară propriu-zisă, aflată într-un tumul, era de lemn şi avea dimensiunile 3,80 X 2,28 m, orientată pe direcţia nord-sud. În partea de vest s-au descoperit osemintele unui tânăr împreună cu şapte vârfuri de lance, două mărgele de lut şi ocru roşu (semnul vieţii).

Mormântul, pregătit dinainte, avea fundul lipit cu lut, iar în centrul lui, o suprafaţă patrulater puţin înălţată, cu laturile de cca 40 cm., care a fost pictată cu roşu şi alb. Aici sunt figurate în culoare trei pă­trate înscrise unul în altul, tăiate de două diagonale care unesc colţu­rile opuse, dând astfel naştere la patru triunghiuri isoscele ce-şi unesc vârfurile de 90° în centrul pătratului. Două dintre triunghiurile cu vârfurile opuse sunt pictate în alb, iar celelalte, în roşu. Banda de la baza fiecărui triunghi este de culoare opusă triunghiului propriu-zis.

Din cele susţinute de persoana care a descoperit mormântul, acest tânăr care îşi aflase odihna veşnică aici ca sol al lui Zalmoxis „nu făcea parte dintre războinici, ci era un tânăr iniţiat, făcând parte, probabil, din tagma preoţească” şi care ar fi cunoscut simbolurile pitagoreice.

Morţii se bucurau de cinstire deosebită întrucât ei treceau în lu­mea de dincolo, unde îi aştepta nemurirea.

O bună parte dintre tradi­ţiile funerare geto-dace s-au păstrat în folclorul românesc, deşi modi­ficate, cu vremea, prin creativitatea locală populară.

Astfel, se socoteşte că o variantă vrânceană a Mioriţei ne-a adus până în zilele noastre un fragment din credinţele geto-dacilor; că tinerii răpiţi de moarte deveneau consorţii Lunii sau ai Surorii Soarelui.

Într-o variantă vrânceană a Mioriţei ni se spune ca ciobanul (eroul preţioasei balade) s-a însurat cu Sora Soarelui, personaj ce figurează în colinde de voinic, unde poartă numele de Iana Sora Soarelui, care ar fi numele popular, păstrat în folclorul românesc, al zeiţei Diana-Artemis, sora lui Apollo (Soarele) din mitologia greco-romană. Artemis-Diana era de fapt, prin (interpretatio Romana) sincretism, Marea Zeiţă a geto-dacilor, protec­toare a pământului, a vegetaţiei şi a prosperităţii.

Desigur, după atâtea veacuri pline de schimbări şi de interferenţe religioase, este greu să distingem astăzi exact ce anume este pur geto-dacic în practicile funerare actuale ale românilor. Dar nici nu este ne­voie să facem prea mare efort în acest sens, pentru că formele tradi­ţionale de manifestare ale românilor în diverse obiceiuri la naştere, la căsătorie şi la moarte ne dezvăluie, în anumite privinţe, că religia geto-dacilor era o religie a belşugului, a exuberanţei, a evlaviei şi a dreptăţii.

Nu este exclus ca geto-dacii să fi socotit că în lumea cealaltă este nevoie de o mulţime de obiecte de podoabă şi de îmbrăcăminte, de arme şi de hrană – aşa cum se credea în lumea veche.

Totuşi, faptul că practica incinerării morţilor a predominat faţă de înhumare ne face să ne gândim la o credinţă în „ascensiune” la cer, la divinitatea su­premă, a celor incineraţi, după eliberarea, în felul acesta, a sufletului de trup.

Oricum, elementele de bază ale credinţei geto-dace, morala mai sobră introdusă de marii reformatori: Zalmoxis, Deceneu şi Comosicus va fi creat o atmosferă de pietate şi de spiritualitate, pe care mi­sionarii creştini au găsit-o aici şi au folosit-o pentru răspândirea Evan­gheliei.

De aceea, se poate afirma că religia geto-dacilor a lăsat urme durabile până astăzi, sublimate în micile rituri şi tradiţii din ceremoniile de familie, dar mai ales în folclorul obiceiurilor răspândite în toată ţara.


susa: https://sites.google.com/site/istoriareligiilor; http://adevaruldespredaci.ro

LA PLIMBARE PRIN ZĂPADĂ

HAI LA JOACĂ PRIN ZĂPADĂ !

MMM-MIAU-MIAU, CE BUNĂ ESTE !

BUNICA ȘI AROMELE DIN BUCĂTĂRIA EI FERMECATĂ

BUCĂTĂRIA BUNICII ESTE CA UN TĂRÂM DIN BASME ... CÂND INTRU PE UȘĂ, AERUL CALD ÎN CARE PLUTEȘTE MIROSUL DE GOGOȘI RUMENITE ȘI AROMATE SAU DE PÂINE, FĂCUTE DIN FĂINĂ DE GRÂU CURATĂ, FĂRĂ AMESTECURI DUBIOASE, MĂ ÎNVĂLUIE ȘI MĂ POARTĂ PARCĂ PE ALTE TĂRÂMURI CU MULTĂ LINIȘTE, DE UNDE N-AȘ MAI PLECA NICIODATĂ... IUBESC MIROSUL DE FUM AMESTECAT CU AROMA PÂINII COAPTE ÎN CUPTOR ... O IUBESC PE BUNICA PENTRU TOT CE FACE, PENTRU TOT CE M-A ÎNVĂȚAT, PENTRU LINIȘTEA PE CARE MI-O OFERĂ ATUNCI CÂND MĂ MÂNGÂIE PE CREȘTET ... AM UN RESPECT DEOSEBIT PENTRU BUNICII DIN ROMÂNIA CARE ȘTIU SĂ-ȘI CREASCĂ COPIII ȘI NEPOȚII ÎN SPIRITUL TRADIȚIILOR SĂNĂTOASE ROMÂNEȘTI !

DELICII CULINARE DULCI

PUTINĂ ÎNGHETATĂ, BUCĂȚELE DE CIOCOLATĂ AMĂRUIE, MULTĂ FRIȘCĂ ȘI FRUCTE DE PĂDURE STAFIDITE ȘI ÎNSIROPATE ... POFTĂ BUNĂ  !

DELICII CULINARE PICANTE

TARTE PICANTE CU CAȘCAVAL, CU OUĂ OCHIURI ȘI FELIUTE SUBȚIRI DE CĂRNIȚĂ DEASUPRA, PRESĂRATE CU PIPER ȘI CIMBRU, ÎNSOȚITE DE CÂTEVA ROȘIOARE PERPELITE  PUȚIN  PE PLITĂ ... MINUNATE AROME, SPER SĂ VĂ PLACĂ ... POFTĂ BUNĂ  !

TRISTEȚE MARE DUPĂ CE SE TERMINĂ CARNEA DE PORC !

”VULTURUL CEL TÂNĂR” - POVESTE CU TÂLC

Un vultur tânăr stătea pe creanga unui brad înalt ce străjuia malul unui râu. Era un vultur mare, împodobit cu pene bogate și frumos colorate, privirea lui ageră observa până departe orice mișcare. 

Într-o zi, vulturul a zărit într-un alt copac o femelă-vultur. S-a apropiat de ea și i-a cerut să trăiască alături de el, toată viața.

Femela-vultur l-a privit țintă apoi l-a întrebat: ”Tu ai prieteni ?”

”Nu, nu am prieteni”, a răspuns vulturul.

Femela-vultur i-a promis că se va însoți cu el numai atunci când va avea cel puțin trei prieteni.

”Cu siguranță vei vrea să fii împreună cu mine dacă voi avea trei prieteni ?”, o întrebă vulturul.

”Da, cu siguranță”, răspunse frumoasa femelă-vultur, privindu-l fără să clipească.

Auzind răspunsul femelei, vulturul cel tânăr și-a luat zborul în căutarea celor trei prieteni.

În timp ce zbura, a zărit pe malul unui lac o țestoasă uriașă. După ce a aterizat lângă țestoasă, vulturul a întrebat-o : 

”Țestoaso, vrei să fim prieteni și să ne ajutăm atunci când avem nevoie ?”

”Da, cheamă-mă atunci când vei avea nevoie și eu te voi ajuta”, răspunse țestoasa.

Vulturul, i-a promis că și el o v-a ajuta atunci când va avea nevoie, apoi bucuros că a găsit un prieten, a zburat mai departe în căutarea altor prieteni.

O egretă i-a apărut în cale, așa că a întrebat-o dacă vrea să-i fie prietenă și să se ajute atunci când va fi nevoie. Egreta a acceptat bucuroasă și i-a promis că o va găsi mereu acolo când va avea nevoie de ea. 

Vulturul cel tânăr era fericit pentru că mai avea un prieten alături de el. 

Speranța lui că își va mai găsi un prieten l-a făcut să zboare mai departe. 

Undeva, într-un loc mai retras a zărit un tigru. S-a apropiat de tigru, încet și fără teamă rugându-l să-i fie prieten. Tigrul care stătea tolănit la umbră, s-a ridicat în picioare, a căscat liniștit arătându-și colții lungi și ascuțiți ca niște săbii, apoi s-a adresat vulturului: 

”De acum încolo nimeni nu-ți va putea face vreun rău. Accept să fim prieteni și eu te voi apăra atunci când vei avea nevoie”.

Vulturul i-a mulțumit bucuros tigrului, apoi a zburat către femela-vultur.

”Uite, mi-am făcut trei prieteni, o țestoasă, o egretă și un tigru. Acum vrei să trăiești alături de mine ?” îi spuse el femelei-vultur care îl asculta cu atenție.

”Da, voi fi alături de tine, toată viața” îi răspunse femela-vultur.

După câteva luni, în cuibul familiei de vulturi, au apărut doi pui. Familia de vulturi era fericită și se ocupa zilnic cu îngrijirea, hrănirea și protecția celor doi pui.

Într-o zi, doi oameni care vânau prin apropiere s-au așezat chiar sub copacul unde își avea cuibul familia de vulturi. 

Obosiți și înfometați, cei doi oameni s-au gândit că ar fi bine să înopteze sub acel copac. Nu vânaseră nimic și nici la pescuit nu au avut noroc. Pentru a se încălzi, cei doi, au făcut un foc mare care ajungea până aproape de cuibul vulturilor. 

Puii de vultur au simțit dogoarea și fumul de la foc și au început să țipe disperați. 

Vânătorii au auzit strigătele puilor și s-au gândit că ar fi bine să prindă puii și să-i perpelească pe jar. 

Părinții puilor și-au dat seama de pericol și s-au gândit să ceară ajutor prietenilor. 

Vulturul cel tânăr s-a dus la egretă și i-a povestit despre pericolul care îi pândea cuibul și puii. 

Egreta i-a spus: ”Du-te la cuib, voi rezolva eu cu cei doi vânători”. Egreta s-a scufundat în râu și a zburat apoi deasupra focului. A făcut o mulțime de drumuri cărând apă, până a stins focul. 

Vânătorii au aprins, din nou, focul iar egreta, din nou, l-a stins. 

Disperat, vulturul cel tânăr a zburat la țestoasă pentru a-i cere ajutorul. ”Nu-ți fie teamă, am eu grijă de cei doi vânători, în felul meu. Du-te la cuib și așteaptă”.

Vulturul a zburat la cuib iar țestoasa s-a dus direct la vânători. 

Vânătorii când au văzut cât de mare este țestoasa, au renunțat la puii de vultur. Au făcut o sfoară, din hainele de pe ei, cu gândul să lege un capăt de țestoasă și celălat capăt să-l lege de ei, apoi să tragă până vor reuși să scoată țestoasa din carapace. Și-au pus în aplicare planul, dar țestoasa era mult mai puternică decât cei doi vânători. Țestoasa a reușit să-i tragă în apele adânci ale râului. 

Cu greu vânătorii au reușit să taie sfoara care îi lega de țestoasă. Trebuia neapărat să scape din apa rece a râului și să iasă la mal, altfel riscau să se înece. Ajunși la mal, cei doi vânători au aprins, din nou, focul. 

Vulturul cel tânăr văzând că oamenii iar au aprins focul, a zburat către tigru și i-a cerut ajutorul.

Tigrul i-a ascultat cu atenție povestea apoi a alergat către copacul sub care ardea focul. 

Vânătorii aprinseseră focul și se pregăteau să urce în copac pentru a lua cei doi pui. Dar nu au mai apucat să se cațere în copac, pentru că tigrul a ajuns la timp și s-a repezit la ei. Cei doi vânători au lăsat totul baltă și au fugit fără să mai privească în urma lor. 

Cu ajutorul celor trei prieteni, focul a fost stins iar familia de vulturi a scăpat cu viață.

Vulturul cel tânăr și-a dat seama cât de înțeleaptă este femela- vultur și cât de important și de folositor este să ai prieteni buni, pe care să te poți baza la necaz.

CE BINE AR FI DACĂ TOȚI OAMENII AR FI LA FEL DE ÎNȚELEPȚI CA FEMELA-VULTUR ȘI LA FEL DE LOIALI CA PRIETENII FAMILIEI DE VULTURI  !

Adaptare: D.Roman

Poveste culeasă din înțelepciunea popoarelor lumii

VĂ DORESC O ZI CÂT MAI BUNĂ !

ȚIGĂRILE CALMEAZĂ, DIFERĂ DOAR MODUL ÎN CARE TE FOLOSEȘTI DE ELE

Capetele noastre - ținte pentru armele cu energie dirijată, electromagnetice, folosite pentru controlul maselor

Dezvăluiri despre armele cu energie dirijată folosite pentru controlul maselor de oameni

Trăim într-o eră în care radiațiile electromagnetice sunt folosite pe ascuns împotriva noastră.

În ultima vreme, a devenit tot mai limpede că atât în cazul tehnologiei nucleare, cât și în cazul tehnologiei bazate pe radiațiile electromagnetice (REM - celulare, aparate electrocasnice, electronice, microunde, antene etc.), în care suntem atât de „îmbăiați” zi și noapte, cel mai adesea fără știrea și consimțământul nostru, suntem obligați cu toții să suportăm efectele nefaste ale radiațiilor. 

Putem spune că suntem supuși unui experiment gigantic, care a cuprins întregul Glob și în care electro-poluarea, stresul biologic, tensiunile psiho-mentale și neregularitățile sistemului judiciar ne afectează pe toți în cel mai înalt grad. 

În ciuda faptelor, cei mai mulți oameni preferă, în mod iresponsabil, să ignore această realitate, fiindu-le mai comod să își închipuie că tot ce se petrece este doar rodul erorii sau al ignoranței generale. 

Adevărul este că impactul pe care telefonia mobilă și tehnologia WiFi le au asupra organismului uman și pericolele inerente tehnologiei electromagnetice le sunt demult chiar foarte bine cunoscute cercetătorilor implicați în studiile finanțate de armată, începând cu proiectul Pandora, desfășurat la mijlocul anilor ’60.

Nu există dubii că suntem „îmboldiţi” şi „mânaţi” electromagnetic.

De la apariția radarelor, simptomele grave ale operatorilor de radar – sterilitate, căderea părului, cataractă, proliferarea globulelor albe și modificările cromozomiale, precum și copiii născuți cu sindromul Down – au punctat drumul dezvoltării acestor aparate. 

Răspunsul oficialilor din structurile de conducere ale armatei la protestele și revendicările celor care aveau probleme de sănătate s-a rezumat la impunerea unor măsuri de securitate și a unor coduri și mai secrete pentru aceste operațiuni și proiecte negre și ignorarea completă a oricăror efecte nefaste în manualele tehnice și în normele de protecție. Tehnologia a fost dezvoltată fără a ține seama de impactul distructiv pe care ea îl are asupra ființei umane. 

Războiul Rece și câmpul deschis de cercetare pentru tehnologia aparaturii REM (radiaţii electromagnetice) au fost considerate prioritare, sănătatea populației fiind astfel complet desconsiderată.

La mijlocul anilor ’90, Institutul Național American de Standarde a adoptat nivelurile de siguranță ale Institutului de Inginerie Electrică și Electronică (The Institute of Electrical and Electronics Engineers ‒ IEEE): astfel, limitele câmpurilor electrice și magnetice trebuie să se încadreze între 300 kHz și 100 GHz, pentru siguranța publică, aceasta în condițiile în care majoritatea sistemelor electrice de utilitate publică din SUA, Europa și Japonia funcționează pe o frecvență de 50-60 Hz. 
În ceea ce privește emitanța (radianța) suprafeței unui material, limitele acesteia au fost stabilite la 1-10 microW/cm2 – valori care erau departe de standardul Rusiei sovietice. Dacă limita sovietică de 1-10 microW/cm2 la locul de muncă ar fi fost adoptată în SUA, 90% din stațiile radio FM ar fi trebuit închise. 

În ceea ce privește standardele ratei de absorbție specifică (SAR) pentru telefoanele celulare și turnuri (antene, relee), Comisia Federală pentru Comunicații s-a bazat din nou pe IEEE, ca și pe Consiliul Național pentru Radio Protecție și Măsurători, și apoi a adunat legiferări de la FDA (Food and Drug Administration), 

Agenția de Protecție a Mediului și Administrația pentru Sănătatea și Siguranța Muncii; niciuna dintre aceste autorități nu a controlat standardele (respective) prin studii și cercetări, alegând, în schimb, să creadă povestea celor de la IEEE, care pretind că efectele REM non-termice nu sunt periculoase, în ciuda evidențierii repetate a efectelor biologice nefaste apărute după REM non-termice de 1.000-10.000 microW.

De aceea nu trebuie să ne surprindă că niciunul din aceste standarde nu a fost legiferat. 

Capii complexului militar-industrial continuă să folosească frecvențele și puterea care le convin pentru orice sistem, începând de la aparatul care funcționează cu baterie și continuând cu aparatura electronică, sistemele antifurt, detectoarele de metale, trenurile electrice, sistemele de navigație aeriană și maritimă, comunicațiile militare, liniile de putere de mare voltaj, stațiile lor care funcționează ca niște antene gigantice pentru frecvențe extrem de joase (ELF – extremely low frequency) la 60 Hz și așa mai departe.

Iată cum arată capul unei persoane înainte și după folosirea telefonului celular, mobil

Câmpurile de unde radio de extrem de joasă frecvență (ELF) ne bombardează oriunde, trupul uman funcționând ca o antenă (ca un receptor). De fapt, sistemele ambientale cu frecvențe foarte joase (ELF) își suprapun frecvențele și ne „impulsionează” ființele, perturbând ciclurile biologice normale și subminând astfel funcționarea sistemului imunitar.

Frecvența rezonantă de vârf se află la mijlocul benzii de foarte înaltă frecvență (VHF – very high frequency) (30-300 MHz) și include frecvențele radio FM, cele pentru televiziune, stațiile de telefonie mobilă de pe Pământ, comunicațiile la distanță mare cu modemuri radio, comunicațiile radio ale amatorilor, comunicațiile maritime, controlul traficului aerian etc.

Cablurile supraconductoare cresc puterea câmpului din jurul liniilor de curent de 20 de ori, cuptoarele cu microunde răspândesc în mediul înconjurător până la 5.000 de microW și (astfel) densitatea cumulată de unde radio din jurul nostru depășește de 200 de milioane de ori nivelul natural al radiațiilor solare, incluzând furtunile magnetice solare care influențează rezonanța Schumann. După cum știm, chiar și aceste furtuni au un mare impact asupra stării noastre psiho-emoționale, fapt reflectat în nivelul crescut de internări în spitalele de psihiatrie pe durata desfășurării acestora.

Sistemul nostru imunitar este sub asalt

În ciuda dezinformării practicate de mass-media corporatistă, aceia dintre noi care au fost atenți știu că undele de frecvență extrem de joasă (ELF) au impact asupra tuturor formelor de viață și că acestea pot face mai mult rău decât cele de frecvență înaltă, mai ales când este vorba de frecvențe radio și absorbție de microunde. 

În cartea sa apărută în anul 1985, ”Trupul electric: electromagnetismul și fundamentul vieții”, medicul Robert O. Becker ne avertizează că ar trebui să fim mult mai preocupați și mai informați în ce privește frecvențele ELF.

„Problemele majore vin de la frecvențele foarte joase, dar și frecvențele foarte înalte au aceleași efecte dacă sunt setate sau modulate în gama ELF. Aceasta se petrece cel mai des în cazul transmiterii de informații pe unde radio și se realizează prin întreruperea fascicolului de unde pentru a genera pulsuri sau prin modularea frecvenței sau a amplitudinii undelor. 

Mai mult, mediul înconjurător din prezent este o «împletitură» de semnale care se întrepătrund și în care deseori există posibilitatea unor efecte sinergice care conduc la noi semnale ELF pornind de la tiparele de interferență a două frecvențe mai mari. De aceea, experimentele în care celulele sau organismele sunt expuse la o singură frecvență nemodulată, deși uneori folositoare, sunt irelevante pentru ceea ce se petrece în afara laboratorului. Aceste experimente incomplete sunt de cele mai multe ori realizate de cercetători motivați financiar, care procedează în felul acesta pentru ca apoi să poată afirma, bazându-se pe studiul lor contrafăcut: «Vedeți, nu există niciun motiv de alarmă»”.

Multe experimente au confirmat reacțiile de stres ale ființelor umane expuse la radiația microundelor și la câmpuri magnetice și electrice de foarte joasă frecvență, stresul fiind precursorul unei stări maladive care determină sistemul imunitar să își exercite funcția. Însă, dacă stresul nu încetează, sistemul imunitar este sub asalt 24h pe zi, 7 zile pe săptămână.

În munca sa de pionierat în cercetarea stresului, dr. Hans Selye a determinat în mod foarte clar un tipar invariabil. 
Inițial, apariția stresului activează sistemul hormonal și/sau imunitar la un nivel mai ridicat decât cel obișnuit, permițându-i individului să scape de pericol sau să se lupte cu boala. 
Dacă stresul continuă, nivelul hormonilor și al reactivității imunitare scad la normal în timp. Dacă oprim experimentul în acest punct, putem să ne lăsăm înșelați și să spunem: ființa respectivă s-a adaptat, stresul nu o mai afectează. Însă dacă stresul persistă, nivelul hormonal și cel al reacției imunitare scad și mai mult, sub nivelul normal. În termeni medicali se spune că s-a realizat decompensarea prin stres, iar acum ființa este și mai receptivă la alți factori de stres, iar riscul de apariție a unei proliferări celulare maligne sau a unor boli infecțioase crește.

Reacțiile de stres ale ființelor umane care trăiesc sub linii de înaltă tensiune sau deasupra tunelurilor subterane prin care acestea trec, au condus de obicei la declanșarea cancerului și a altor boli interne, la apariția unor depresii profunde sau la manifestarea unor tendințe suicidare. 

Cortexul adrenergic (zonă a glandei suprarenale care secretă cortizolul și hormonii corticosteroizi) devine epuizat, iar sistemul endocrin devine eratic. 

În birouri, câmpurile electromagnetice generate de computere, sisteme de iluminat, telefoane și faxuri, forțează neurotransmițătorul numit acetilcolină să emită semnale de stres subliminale. 
Tensiunea sanguină și tipul undelor cerebrale se modifică, nivelul trigliceridelor din sânge (factorul de risc pentru atac cerebral, infarct și ateroscleroză) crește. 
Răspunsul la stres, desincronizarea ciclurilor biologice, interferența cu metabolismul celular și cu procesele de creștere (și lista poate continua) culminează cu alterarea genetică a organismului.

Câmpul de luptă s-a extins acum pretutindeni pe Glob.

Pe lângă suprapunerea radiațiilor de la frecvențele radio FM și televiziune, de la telefoanele celulare, de la antene și relee, mai avem de-a face și cu radiațiile aplicațiilor militare. 

Această prezență militară invazivă este posibilă deoarece folosirea după bunul plac a câmpurilor electromagnetice și a radiațiilor de către industrie și armată nu este reglementată sau restricționată în niciun fel. 

Obsesia secretului, ascunderea adevărului și necinstea sunt tarele care grevează viața celor ce lucrează pentru indivizii bolnavi de putere ce conduc fabricile de armament și destinele economiei mondiale.

Orice ființă umană cu bun-simț și inteligență poate observa cu ușurință obsesia autorităților americane pentru „securitatea națională”, omisiunile și dezinformarea din presă, obsesia secretului, lipsa de onestitate față de populație și desconsiderarea oamenilor de rând de către cei aflați la conducere.

Inginerul Keith Harmon Snow afirma la un moment dat:

„Tehnologiile cu microunde și energia electromagnetică sunt folosite de către armată ca elemente componente ale unor arme tocmai pentru că ele sunt nocive pentru viață”.

Evenimentele din 11 septembrie 2001 (9/11) au marcat un dramatic punct de turnură în evoluția omenirii în multiple moduri, unul fiind escaladarea utilizării armelor electromagnetice pentru angoasarea populației și pentru inducerea unei stări continue de frică. 

Tehnologia de supraveghere electronică, sistemele de emisie și de recepție, atât de pe Pământ, cât și din sateliți, smart-phone-urile, diversele softuri de detectare și decodare a emoțiilor cunosc o utilizare fără precedent. 

Filmul din anul 1998, ”Inamicul statului”, cu Will Smith și Gene Hackman în rolurile principale, oferă informații despre cum sateliții, supranumiți „ochii din cer”, sau sistemul IRIS, ne pot urmări cu ajutorul radiațiilor electromagnetice din spectrul infraroșu sau din spectrul vizibil. 

Diversele tehnologii de supraveghere la distanță, cum ar fi cele bazate pe micro-computere, recunoașterea amprentelor și a altor caracteristici anatomice individuale, activarea vocală sau prin intermediul gândului a diferitelor aparate sau monitorizarea undelor cerebrale au devenit acum afaceri profitabile.

Monitorizarea undelor cerebrale

În această epocă a undelor electromagnetice, linia de demarcație dintre militari și civili se estompează ușor, pe măsură ce militarii redefinesc toate sectoarele vieții ca fiind un „câmp de luptă”. 

Armele în mod eufemistic denumite „non-letale” includ sisteme cu unde sonice, phaser-e, unde psihotronice scalare și infraroșii. Oricare dintre ele poate fi folosită oricând, în orice mediu sau la orice demonstrație publică, fără ca victimele să își dea seama pe moment.

Spre exemplu, sistemul de mare putere cu microunde (HPM – High Power Microwave) cunoscut sub numele de Sistemul Activ de Negare (Active Denial System – ADS), pulsează radiații electromagnetice de 95 GHz, făcând astfel ca moleculele din și de sub piele să fiarbă, topind organele interne. 

Sistemul Acustic cu Rază Mare de Acțiune (Long Range Acoustic Device – LRAD), o armă sonică silențioasă (sistem de comunicare sonoră dirijată), emite în mod dirijat unde acustice termo-elastice de frecvență înaltă (2,5kHz) într-un fascicul de 30 de grade, care ajunge în mod silențios la urechea internă prin intermediul vibrațiilor osoase craniene. O mică amplificare a LRAD poate „prăji” globul ocular și organele interne, iar utilizarea acestuia la distanța de 15 m de victimă duce la afectarea permanentă a auzului. 

Acest sistem „non-letal” este de obicei montat pe o mașină Hummer și poate fi folosit pentru controlul populației, în special în timpul demonstrațiilor publice. Acesta este „respectul” pe care îl au marii magnați pentru libera expresie și libera asociere prevăzute prin Constituție.

Pulsul electromagnetic anti-materie este explozia de radiație electromagnetică rezultată de la o detonare nucleară și/sau o fluctuație bruscă a câmpul magnetic. Modificările rapide de câmp electric sau magnetic se cuplează la sistemele electronice și produc curenți electrici sau voltaje periculoase. O detonare la câteva mii de kilometri deasupra Pământului, nu numai că ar paraliza sistemele electronice de pe continent, dar le-ar putea chiar distruge.

Câteva date despre armele electromagnetice

Există, de asemenea, armele EM (electromagnetice) care sunt și mai puțin cunoscute, deoarece sunt folosite doar pe ascuns pentru controlul politic în războiul care se desfășoară tacit împotriva populației, a dizidenților și a indivizilor care nu convin diferitelor grupuri de putere. 

Armă cu laser

Exemplele includ sisteme laser (cu electroni liberi, raze X, fascicule de particule neutre, amestecuri chimice oxigen-ioduri, lasere chimice avansate ce funcționează pe game medii de infraroșu etc.) care întunecă sau încețoșează vederea și proiectează holograme în câmpul vizual; plasmă cu fascicule de ioni ce modifică aparența realității; sisteme de control al minții, dirijate prin satelit, care mai întâi se focalizează asupra țintei umane folosind „semnătura” ei bioenergetică și apoi cuplează plasma cu câmpul electromagnetic al ființei. 

Există, de asemenea, sisteme care induc mesaje subliminale direct în creier, cunoscute sub numele de „voce-în-craniu” (voice-to-skull – V2K) sau telepatie sintetică. În atmosfera obsesivă a secretului politic și militar și a înșelăciunilor specifice Războiului Rece, mii de oameni au fost, fără voia lor și adesea fără să fie conștienți, ținte experimentale pentru armele electromagnetice.

Cu ocazia bicentenarului american din 4 iulie 1976, a fost detectat un semnal radio de frecvență foarte scăzută (ULF – ultra low frequency), cunoscut sub numele de „Ciocănitoarea”. Aceasta era o undă pulsatorie de 10 Hz trimisă în jurul lumii de la un enorm transmițător cu amplificare de tip Tesla, din Kiev. În statul Oregon, undeva între Corvallis și Eugene, acest semnal era reamplificat.
Microundele care sunt modulate pulsatoriu sunt elemente eficiente ale sistemului de control mental, deoarece ele pot să treacă prin cutia craniană, care altfel este rezistentă la radiații electromagnetice de frecvență joasă nepulsatorii, cum sunt undele ELF (extremely low frequency). 

Astfel, nu este deloc o coincidență faptul că între anii 1970 și 1975, rata sinuciderilor în Medford, Oregon a crescut mult peste media națională. Ce este mai puțin cunoscut este faptul că baza militară americană din vecinătate a amplificat semnalul „Ciocănitorii” rusești, direcționându-l către Medford vreme de ani de zile. Acest fapt ne lămurește că acești doi titani s-au tolerat pe ascuns în ceea ce privește experimentele EM cu unde de rezonanță magnetică nucleară, cu inducerea cancerului, cu intervenția în procesele mentale etc., pe toată perioada Războiului Rece. 

De fapt, „Ciocănitoarea” rusească a „ciocănit” ambasada americană din Moscova în anii ’50, în cadrul proiectului Pandora, având consimțământul tacit al serviciilor secrete americane. Se pare că în anul 1978, în cadrul operațiunii CIA cu numele Pique – precursor al programului HAARP (High-frequency Active Auroral Research Program) – s-ar fi emis semnale radio în afara ionosferei și s-ar fi măsurat (la sol) diferitele efecte pe care acestea le aveau asupra populației umane.

Pe 17 august 1975, senatorul Frank Church, șeful Comisiei Senatului american pentru studierea operațiunilor guvernamentale cu privire la activitățile serviciilor secrete (US Senate Select Committee to Study Governmental Operations with Respect to Intelligence Activities), a fost invitat la emisiunea NBC „Întâlniri cu presa” și a afirmat următoarele: „Eu știu capacitatea care există, de a instaura o tiranie totală în America, și trebuie să vedem în acest aspect că această agenție (Agenția pentru Securitate Națională) și toate agențiile care posedă această tehnologie operează în cadrul legii și sub o supervizare adecvată, astfel încât să nu ajungem în acel abis… de unde nu mai este cale de întoarcere.”

În acel an, rușii au propus interdicția armelor EM în Adunarea Generală a Națiunilor Unite. 
Mai târziu, la negocierile tratatului SALT (Strategic Arms Limitation Talks – Conferința pentru limitarea armelor strategice) din anul 1978, secretarul general al Partidului Comunist din URSS, Leonid Brejnev, a descris aceste arme ca fiind „mai de temut decât ce ar putea vreodată mintea umană concepe”. El întrevedea un viitor al fasciculelor de radiații electromagnetice provocatoare de amnezie și al tunurilor cu magneto-fosfene care ne pot face să „vedem stele”; al generatoarelor manuale de infrasunete VLF (20-35 Hz) care provoacă greață, diaree și dureri abdominale; al sateliților de supraveghere „Ochi Strălucitori” (Brilliant Eyes), echipați cu scanere multispectrale, interferometre, radiometre spin-scan pentru infraroșii, criogeneratoare (sisteme care produc temperaturi sub -1500C), hărți ale creierului și aparate de tip Neurofon; al sateliților ce creează imagini electronice care se proiectează asupra unor ținte umane în timp real și le asaltează cu lasere…

De la MK-Ultra la EMK-Ultra

Programele MK-Ultra din timpul Războiului Rece s-au transformat în programe de control mental prin unde electromagnetice de la distanță. În anii ’50 (în mod formal MK-Ultra a fost pus în aplicare în anul 1953), dr. W. Ross Adey, subvenționat de CIA și angajat la Institutul de Cercetare a Creierului din cadrul Universității California, Los Angeles, a studiat frecvențele pulsatorii pentru arme cu fascicule de unde care să producă starea de confuzie mentală. Perturbând metabolismul calciului în celulele de la nivelul creierului, concentrarea, somnul și funcțiile creierului puteau fi (astfel) tulburate. Scriitorul englez Evelyn Waugh a fost, probabil, ținta unei asemenea tehnologii [vezi nuvela sa din anul 1957 – Calvarul lui Gilbert Pinfold (The Ordeal of Gilbert Pinfold)].

Campionul mondial la șah din URSS Boris Spassky a susținut că a pierdut campionatul mondial din anul 1972 în fața americanului Bobby Fisher datorită bombardării sale cu radiații/unde care îi provocau tulburare și confuzie mentală.
Apoi a apărut LIDA, un aparat sovietic de antrenare a creierului care emitea unde de 10 Hz, urmat în anul 1958 de Neurofon, care a fost inventat la vârsta de doar 13 ani de viitorul doctor în științe Patrick Flanagan din Bellaire, Texas. 
Neurofonul putea realiza o „hărțuire” aurică prin microunde sau lasere, prin transformarea sunetului în impulsuri electrice care erau transmise pe unde radio către piele și convingeau creierul că a „auzit” un sunet. Neurofonul, ca oricare descoperire din domeniul controlului mental, a fost foarte repede declarat top secret sub pretextul „siguranței naționale”.

În anul 1961, cercetătorul în neuroștiințe Allan Frey a clasificat purtătorii de microunde, a introdus modularea audio și a trimis de la distanță sunete, prin intermediul microundelor, la cortexul auditiv al țintelor. S-a observat că fasciculele de microunde pulsatorii creșteau permeabilitatea barierei hemato-encefalice, aspect care determina creșterea efectului medicamentelor, bacteriilor și otrăvurilor asupra creierului. Da, este adevărat că frecvențele specifice ale bolilor și ale medicamentelor pot fi transmise prin energie (unde electromagnetice modulate sau pulsatorii). Frey putea să accelereze, să încetinească sau să stopeze complet bătăile inimii prin sincronizarea acestora cu un fascicul de microunde pulsatorii.

În anul 1969, profesorul Jose M.R. Delgado de la Universitatea Yale, un adept spaniol al societății „psihocivilizate”, a perfecționat stimularea electrică a creierului de la distanță ajungând la controlul comportamentului, acțiunilor, instinctelor și emoțiilor de la distanță. 
În prezent, fascicule concentrate de unde electromagnetice proiectate de la distanță pot să „gestioneze” activitatea creierului ca pe a unei jucării electrice. Țintele umane pot simți când sunt „invadate” de microunde de putere joasă, modulate cu pulsații de 300-3000 MHz, deoarece fasciculul va produce o serie de vibrații sonore neplăcute care sunt percepute mai ales în zona cefei.

În anii ’70 și ’80, cercetătorul rus Igor Smirnov, tatăl „psihocorecției” (un termen rece ca gheața utilizat pentru a desemna transmiterea unor mesaje subliminale cu scopul de a influența voința sau de a schimba parametrii personalității fără ca victimele să știe), a utilizat electroencefalografe (EEG) pentru a măsura activitatea undelor cerebrale. Pornind de la graficele EEG, Smirnov a reușit să creeze o hartă computerizată a subconștientului uman, care includea pulsiunile precum furia și dorința sexuală. Prin intermediul mesajelor subliminale induse, Smirnov putea modifica „peisajul” mental.

În anul 1973, Joseph C. Sharp, doctor în științe la Institutul de Cercetare al Armatei Walter Reed, a pus la punct o metodă de sintetizare a unei audiograme formate din pulsuri de microunde, care reprezenta echivalentul unui mesaj constituit din cuvinte, cu ajutorul Neurofonului inventat de dr. Flanagan, trimițând astfel mesaje codificate în creier. 
Telepatia sintetică permite receptarea semnalelor sub-vocalizate din creier de către un computer printr-un fascicul maser (Microwave Amplification by Stimulated Emission of Radiation – amplificarea microundelor prin stimularea emisiei radiației). 
Programul computerizat asociază apoi în mod specific potențialele de acțiune din creier cu anumite cuvinte și „citește” gândurile sub-vocalizate de 15 Hz/5 mW de la nivelul cortexului auditiv. Acesta este un adevărat sistem de supraveghere a minții. Folosind audiograme ELF transmise printr-un singur maser modulat pulsatoriu, gândurile sub-vocalizate ale operatorilor telepatiei sintetice pot fi induse în creierul țintei pentru „conversație forțată”.

Așa cum scria dr. Becker: „Un asemenea aparat are aplicații evidente în operațiuni sub acoperire concepute să facă individul-țintă să creadă că a înnebunit, deoarece a început să audă voci, sau menite să expedieze instrucțiuni nedetectabile unui asasin programat”.

Aparatele de monitorizare a undelor cerebrale, dezvoltate de la stadiul de electroencefalograf (EEG) la cel de magnetoencefalograf (MEG), corelează de la distanță tiparele de unde cerebrale printr-un computer cu cristale al cărui program citește și traduce cuvinte rostite și gânduri nerostite.

Scanerele MEG au viteza și rezoluția necesare pentru a face posibilă interfața creier-mașină, iar superconductorii care funcționează la temperatura camerei au permis fabricarea unor MEG portabile – perfecte pentru efectuarea unor experimente sau pentru hărțuirea persoanelor vizate.
În anul 2003, Agenția Proiectelor de Cercetare Avansate pentru Apărare a lansat programul Interfețe Creier-Mașină (Brain-Machine Interface) pentru a crea „noi tehnologii de creștere a performanțelor creierului prin abilitatea de a accesa în mod non-invaziv aceste coduri din creier în timp real și de a le integra în sisteme periferice sau operații de sistem”. 

În prezent, soldații din forțele speciale americane poartă căști cu scaner MEG pentru detectarea gândurilor și poartă în rucsac supercomputere pentru procesarea semnalelor. 

sursa : http://www.editurashambala.ro/
http://www.yogaesoteric.net