Dacii iubeau culorile GALBEN, ROȘU, ALBASTRU. Aceste culori apăreau în vestimentația dar și în Stindardul de luptă al dacilor.
- ALBASTRUL reprezenta aerul, cel mai nobil element şi simboliza blândeţea, frumuseţea şi buna credinţă.
- GALBENUL reprezenta forţa, bogăţia şi puritatea.
- ROŞUL era simbolul măririi, al bucuriei, îndrăznelii şi generozităţii. Simboliza, de asemenea, sângele vărsat în lupte.
Religia geto-dacilor era o religie a belşugului, a exuberanţei, a evlaviei şi a dreptăţii.
Se ştie că geto-dacii, ca şi tracii, credeau în nemurirea sufletului, ba chiar că au descoperit – ca de pildă Zalmoxis – modul de a continua existenţa după moarte.
Geto-dacii făceau parte din marea familie a tracilor.
Grecii, fără să-i cunoască îndestul de aproape ca să-i singularizeze mai mult, i-au socotit că sunt traci.
Dacă într-adevăr geto-dacii trebuie înglobaţi între traci, atunci, după afirmaţiile lui Firmicus Maternus, că „în Tracia toţi se nasc roşcovani”, şi după spusele lui Clement Alexandrinul, că tracii îşi închipuie că zeii lor sunt „roşcaţi” şi cu ochi albaştri, atunci ne aflăm în faţa unui adevăr vizând fizionomia geto-dacilor.
Familii de daci și copiii lor
Cunoaşterea civilizaţiei geto-dace a făcut progrese considerabile în ultimii ani, datorită interesului istoricilor români şi străini pentru descoperirea acestei civilizaţii străvechi şi enigmatice.
Astfel, se vorbeşte astăzi despre pregeto-daci (mil. III - II î.Hr.), de geto-dacii străvechi (sec. XVIII - XII î.Hr.), de geto-dacii vechi (sec. XII -VII î.Hr.) şi, în fine, de geto-dacii contemporani civilizaţiei greceşti (sec. VII î.Hr., sec. II - III d.Hr.).
La fel ca în toate civilizaţiile străvechi şi antice, religia a avut un rol special în menţinerea şi cultivarea virtuţilor la geto-daci, a valorilor lor morale, a speranţei în nemurire şi a cinstirii înaintaşilor.
Dat fiind însă faptul că spaţiul carpato-danubiano-pontic era mult mai propice unei religii omogene faţă de ţinuturile sud-danubiene unde sincretismul şi schimburile de valori religioase erau destul de frecvente, ultimele cercetări au dovedit că fenomenul religios geto-dacic trebuie studiat cu mai multă atenţie întrucât el prezintă trăsături cu totul specifice.
Cele mai vechi izvoare pentru cunoaşterea religiei geto-dacilor le-au constituit multă vreme unele fragmente literare de la Herodot şi Strabo, deşi numele geto-dacilor apare şi la Sofocle, Menandru, Trogus Pompeius şi alţii.
Astăzi însă afirmaţiile istoricilor despre religia şi obiceiurile religioase ale geto-dacilor sunt întemeiate pe numeroase descoperiri arheologice, care completează cu detalii preţioase tabloul general, şi de multe ori vag sau confuz, pe care ni l-au lăsat autorii antici greci şi romani.
Se poate vorbi deci, astăzi, de divinităţi, sanctuare, preoţie, jertfe, obiceiuri funerare şi credinţa într-o viaţă viitoare la geto-daci, cu mai multă precizie decât în trecut, chiar, decât acum 30-40 de ani.
Marele Zeu şi Marea Zeiţă
Tot în urma cercetărilor mai noi s-a ajuns la concluzia că geto-dacii credeau într-un zeu suprem, reprezentat ca persoană bărbătească, uneori având barbă, iar alteori, nu.
În unele reprezentări acesta apare în maiestate, adică aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având în mâna stîngă un arc. Un şarpe coboară spre capul calului. Mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vulturul ţine în cioc un peşte atunci când simbolizează singur divinitatea amintită, iar în gheare ţine un iepure.
Acest zeu este stăpânul cerului, al apelor şi al pământului, patronul aristocraţiei militare. El putea avea însă atribute uraniene, solare şi soteriologice, asemenea altor divinităţi similare din lumea tracă sau cea grecească.
Numele adevărat al divinităţii supreme geto-dace pare să rămână în continuare necunoscut, dacă nu se acceptă opinia scriitorilor antici că acesta ar fi fost cel de Gebeleizis.
Putem reţine însă că oricare va fi fost mumele străvechi al divinităţii supreme geto-dace, acel nume a fost înlocuit cu acela de Zalmoxis, în perioada mai nouă, monoteistă.
Divinitatea supremă bărbătească a geto-dacilor era însoţită de o ipostază feminină, anume de Marea Zeiţă.
Reprezentările vechi, descoperite în ultima vreme, ne-o înfăţişează sub chipul unei femei „cu faţa rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul lung împletit în două cosiţe ori împărţit în două mari bucle ce-i încadrează faţa”. În anumite situaţii, zeiţa apare încadrată de două animale sacre – cervidee –, sau de un cerb şi un şarpe. Alteori zeiţa apare în poziţie de invocare, cu mâinile ridicate până la umeri, ţinând în dreapta un şarpe al cărui cap atârnă la picioarele ei, iar în stinga, un vas cu două toarte, de forma unei amfore mici. Zeiţa mai apare încadrată şi de două păsări – probabil porumbei. Prin urmare, „panteonul dacic antropomorfizat era dominat de un zeu şi de o zeiţă supremă, chiar dacă nu le cunoaştem numele”.
Faţă de această nouă concluzie a cercetărilor de ultimă oră în domeniul religiei geto-dacilor, trebuie reţinut faptul că nu se exclude tendinţa spre monoteism a geto-dacilor, fiindcă o divinitate feminină în compania unei divinităţi bărbăteşti nu diminuează nicidecum puterea supremă a Marelui Zeu. De exemplu, existenţa Herei – ba chiar şi a celorlalţi zei – nu cauzează o diminuare considerabilă a puterii supreme pe care o deţinea incontestabil Zeus în mitologia greacă.
Subliniem, în fine, ca geto-dacii încă din timpuri străvechi adorau un zeu suprem, că ei nu au divulgat numele divinităţii lor supreme şi că zeul suprem putea să aibă lângă sine o zeiţă, o Mare Zeiţă, patroana fertilităţii.
Cu vremea se restrânge însă imaginea zeiţei feminine, mai ales în perioada luptelor dintre daci şi vecinii lor, când spiritul de sacrificiu, propriu vitejilor, trebuia stimulat prin credinţa într-o divinitate pururea biruitoare.
Este posibil ca Zalmoxis să fi fost un mare profet şi reformator al religiei geto-dacilor. Dacă lucrurile stau aşa, atunci el a sistematizat credinţele geto-dacilor – cel puţin – sau a descoperit acestora nu atât credinţa în zei, cât credinţa în nemurirea sufletului. Nu este, atunci, întâmplătoare divinizarea lui în mijlocul unui popor de adepţi credincioşi.
Gebeleizis sau Nebeleizis ar fi o altă denumire a lui Zalmoxis, sau poate denumirea adevărată a divinităţii naturiste supreme a geto-dacilor.
Istoricul Dan Oltean spune următoarele despre Zeul ZALMOXIS :
Despre perioada în care a trăit Zalmoxis, informații foarte prețioase și indirecte ne oferă părintele istoriei Herodot. Acesta precizează că geții au opus rezistență în fața armatei persane de 700 000 de ostași, fiind călăuziți de principii morale, militare și religioase insuflate de Zalmoxis.
Expediția lui Darius prin ținuturile dobrogene este plasată de cei mai mulți istorici în anul 514 î.e.n. În acel an, Zalmoxis nu se mai afla în viață fiindcă Herodot nu îl menționează ca pe un actant direct în lupta antipersană.
Așadar, Zalmoxis a trăit înaintea atacului persan, în timpul secolului al VII-lea sau la începutul secolului al VI-lea î.e.n.
Călătoria lui Herodot pe urmele armatelor persane din Europa de Est a fost efectuată la jumătatea secolului al V-lea î.e.n.
După mai bine de un secol de la derularea expediției persane și după circa 150 de ani de la dispariția fizică a lui Zalmoxis, Herodot culege de la „grecii care locuiesc în Hellespont și în Pont” („Istorii”, 4, 95) informații dintre cele mai contradictorii despre conducătorul geților. Grecii din coloniile pontice auziseră de Zalmoxis, dar credeau că „ar fi trăit în robie ca sclav al lui Pitagora”. O asemenea părere este falsă pentru că Pitagora a trăit pe vremea campaniei lui Darius, între anii 571 – 496 î.e.n. Zalmoxis și Pitagora nu au fost contemporani și evident nu au avut cum să se întâlnească pe pământ.
Pentru a nu fi ridiculizat de cititorii săi din Grecia continentală, Herodot se delimitează de această istorisire pontică și afirmă cu tărie: „Socot că acest Zalmoxis a trăit înainte de Pitagora”. Totuși, confuzia voită a lui Herodot în ce privește contemporaneitatea lui Zalmoxis și Pitagora, dar mai ales presupusa sclavie a prințului get au fost considerate de cei mai mulți plagiatori greci ca dovezi de patriotism și au fost preluate integral.
Geniul lui Platon l-a împiedicat pe acesta să se preteze la astfel de concluzii patriotice. Platon este singurul grec care nu-l menționează pe Zalmoxis ca discipol al lui Pitagora, ci dimpotrivă arată influențe cu totul opuse.
Zalmoxis a întemeiat regatul getic pe parcursul secolului al VII-lea î.e.n., când Imperiul Asirian era în criză și când dușmanii săi nordici și estici îi aplicau loviturile fatale. În această acalmie istorică ce a cuprins estul Europei s-a produs și expansiunea grecească pe coastele Mediteranei, dar și pe țărmurile Mării Negre.
Fondarea de către Zalmoxis a regatului getic lângă gurile Dunării în secolul al VII-lea a întrunit condiții geopolitice similare cu cele ale regatului burebistian din secolul I î.e.n. Burebista a izbutit să alcătuiască marele său regat dacic doar după ce în est armatele lui Mithridades au fost zdrobite de romani, doar după ce Marius și Sula şi apoi Pompei și Caesar au purtat pe teritoriul italic războaie crâncene, în care au murit sute de mii de cetățeni și doar după ce în vest puterea celților a fost măcinată de invazia triburilor cimbrilor și teutonilor.
Zalmoxis nu a fost contemporanul lui Pitagora, ci al filosofilor din secolul al VII-lea, Thales din Milet (cca 624 ‒ 546 î.e.n.) și Anaximandru(cca 610 ‒ 546 î.e.n.). Conform ultimelor deducții istorice, putem considera că Zalmoxis a putut viețui între anii 670 ‒ 600 î.e.n. sau cel mai târziu între anii 660 ‒ 590 î.e.n. Regele și daimonul get a trăit cu o generație înaintea lui Pitagora.
Zalmoxis are în aparență o înfățișare neobișnuită. O parte din părul bogat al regelui îi acoperă tâmplele, iar cea mai mare parte din podoaba capilară este strânsă în vârful capului. O șuviță lungă îi cade pe frunte. Acest tip de coafură era specifică tracilor din vremea lui Homer, fiind denumită de acesta cu termenul grec de akrokomoi (care își ridică părul în vârful capului ‒ „Iliada”, 4, 553).
Așadar, observăm că Zalmoxis nu purta pileus (căciuliță), ca și regii daci din epoca Burebista-Decebalus, dar își lega părul în formă de pileus. Ducând raționamentul mai departe, nu este exclus ca Zalmoxis să facă parte din clasa akrokomoi-lor, tot așa cum regii Burebista, Deceneus și Decebalus făceau parte din clasa pileati-lor.
Arhitectura sacră a geto-dacilor a dezvăluit preocuparea atentă a geto-dacilor pentru cunoştinţele astronomice şi astrologice.
Astfel, sanctuarul cel mai vechi din Europa este sanctuarul patrulater de la Parţa, jud. Timiş, format din două încăperi. El are dimensiunile de 14 X 7,50 m. În una dintre aceste încăperi s-a descoperit un altar monumental construit din lut ars, de formă paralelipipedică: 1, 50 X 1,70 X 1,35 X 0,50 m, dedicat cuplului divin, după cum o arată statuia dublă ataşată lui.
A doua încăpere avea amenajate vetre speciale pentru jertfă, unde s-au găsit vase şi oase calcinate. Sanctuarul datează din anii 3000 – 2850 î.Hr.
La Căscioarele s-a descoperit un locaş rectangular, iar la Sălacea (jud. Bihor) s-a descoperit în 1968 un templu megaron, adică un templu de formă rectangulară, cu vestibul deschis.
La fel, la Sărata-Monteoru s-au descoperit alte sanctuare, având o construcţie diferită de aceea a locuinţelor din epoca bronzului, epoca de atunci.
Dar cele mai impresionante sanctuare s-au descoperit în incinta sacră de la Grădiştea de Munte şi în apropiere, în număr de nouă, având forma de patrulater. Acestea erau prevăzute cu coloane pentru susţinerea acoperişului în două ape.
Sanctuarul V sau sanctuarul mare de pe terasa a X-a este considerat a fi „cel mai monumental din întreaga incintă a Sarmizegetusei”.
Astfel, pe suprafaţa acestui sanctuar au fost descoperite 33 discuri de andezit având diametre între 2,05 - 2,55 metri, cu o grosime de 35 cm. Suprafaţa netezită a discurilor denotă o tehnică de construcţie avansată. Este posibil ca acest sanctuar să fi avut dimensiunea 38 X 26 m, având axul lung orientat pe direcţia NE - SV, adică ţinând seama de răsăritul şi apusul soarelui.
Au existat şi alte sanctuare în lumea geto-dacă, unele de formă circulară. Acestea formează un mare complex în munţii Sebeşului, dar n-au lipsit nici din alte ţinuturi ale Daciei.
La Grădiştea de Munte s-au descoperit până în prezent două sanctuare circulare, unul complex şi altul simplu, şi care au trezit interesul multor cercetători.
Sanctuarele circulare sunt interpretate ca temple-calendar ale dacilor, în a căror construcţie s-au sintetizat uriaşe cunoştinţe matematice şi astronomice, dar mai cu seamă religioase, care ne scapă astăzi.
O altă categorie de sanctuare dace sunt sanctuarele absidate. Sunt clădiri patrulatere terminate printr-o absidă, fiind orientate pe direcţia NE - SV. Acestea ar fi o consecinţă a cultului cabirilor din Samo-thrake.
Un exemplu de astfel de sanctuar dacic s-a descoperit la Popeşti, fiind o clădire de 11 X 7,5 m, cu absidă orientată pe direcţia NV - SE, având două încăperi, absida servind drept cella (cea mai sfântă încăpere) şi conţinând două vetre de cult, dintre care una ornamentată.
Cel mai frumos sanctuar din această categorie este acela descoperit la Pecica, pe acropola cetăţii, tot cu două vetre de cult, dintre care una portativă servind drept altar. Este singura clădire având pereţii ornamentaţi cu motive în relief şi datează din sec. I d.Hr.
Arta construcţiei sanctuarelor dacice beneficiază în continuare de atenţia specialiştilor. Viitorul va deschide o pagină inedită pentru cunoaşterea ei. Au existat şi grote sacre şi înălţimi sfinte.
Sacerdoţiul
Nu încape îndoială că acolo unde se aduc jertfe sunt şi jertfitori. Religia geto-dacilor era o religie a jertfelor, între care şi jertfe omeneşti ; acestea însă erau rare şi dictate de interese comune presante. Preoţii se alegeau din castele tarabostes şi pilleati.
Marele preot prin excelenţă al dacilor a fost, de bună seamă, personajul cunoscut în antichitate sub numele de Zalmoxis. Dar el presupune o castă preoţească în fruntea căreia stă şi pe care o conduce prin cunoştinţele sale vaste, prin darurile speciale sufleteşti de care dispune şi, mai ales, prin puritatea sa care-i permite cea mai directă legătură cu divinitatea supremă.
Preoţimea în frunte cu marele preot a jucat un rol important în viaţa geto-dacilor, nu numai în vremea lui Burebista, ci şi mult mai înainte, dovadă fiind chiar textul lui Strabon, care ne vorbeşte de rolul jucat pe lângă rege de însuşi Zalmoxis, despre care Herodot ne spune că a trăit cu mult înainte de Pythagoras.
Cei mai cunoscuţi „mari preoţi” ai dacilor după Zalmoxis au fost Deceneu şi Comosicus. Se mai aminteşte şi de un Zenfa sau Seuthes. Ei au fost sfetnici de mâna întâi, oameni de vază, înconjuraţi de o aureolă sacră.
Preoţii daci au fost consideraţi a fi avut asemănări cu druizii celţilor.
Dacă avem în vedere cele spuse de Strabon şi de Iordanes, observăm că preoţii daci erau mult mai apropiaţi de popor.
Mai mult chiar, Iosif Flaviu făcea comparaţie între esenieni şi persoanele sacre ale dacilor, aşa-numiţii pleistoi, lăudându-i pentru sobrietatea, puritatea şi simţul lor de dreptate.
Deceneu, ajuns mare preot s-a impus prin înţelepciunea şi sfatul său, dobândind de la Burebista „o putere aproape regala”.
Au existat şi unele forme de „monahism geto-dac”, înglobând pe aşa-numiţii kapnobatoi şi ktistoi, forme pregătitoare pentru preoţia geto-dacă şi prin care vor fi trecut şi cei care au ajuns preoţi şi mari preoţi.
Misiunea preoţească principală era aceea de a veghea asupra curăţeniei morale şi a îndeplinirii sacrificiilor şi a riturilor.
Despre Zalmoxis, Strabon spune că „întors în patrie, el s-a bucurat de o mare preţuire înaintea conducătorilor politici şi înaintea neamului său, desluşindu-le acestora semnele cereşti. La început, el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-un fel de peşteră inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bucată de vreme, întâlnindu-se rar cu cei de afară, doar cu regele şi cu slujitorii săi. Regele, când a văzut că oamenii sunt mult mai supuşi faţă de el decât mai înainte, ca faţă de unul care le dă porunci după îndemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul”.
Şi despre Deceneu spune iarăşi cuvinte de laudă : „Apoi când peste geţi a ajuns să domnească Burebista, împotriva căruia divinul Caesar s-a pregătit să pornească o expediţie, această cinste o deţinea Decaineos. Iar practica pythagoreică de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zalmoxis” (Geographica, VII, 3, 5).
Deceneu a reînviorat spiritualitatea geto-dacilor înlăturând cultul bachic sau dionysiac asociat cu cultura viţei de vie şi cu orgii. El este cel dintâi care s-a opus viguros pătrunderii în Dacia a cultelor străine vătămătoare pentru sănătatea spirituală şi corporală a geto-dacilor. De aceea nu este deloc întâmplător şi fără rezonanţe religioase profunde faptul că el a determinat autoritatea supremă să scoată din rădăcini viţa de vie – planta sacră a lui Dionysos – şi că toată preoţimea dacică l-a sprijinit în acest act extraordinar.
Sacrificiile
Impresia lăsată de relatările cu privire la „trimiterea” unui sol către Zalmoxis, prin aruncare în vârful suliţelor, a fost aceea că principalul sacrificiu al geto-dacilor era sacrificiul uman. Aceasta însă este o eroare, dacă judecăm astăzi după locaşurile de cult geto-dace şi după inventarul lor.
Este lucru sigur că au existat la geto-daci jertfe de animale, deoarece divinitatea supremă în reprezentări este însoţită de animale şi păsări. Iepurele, mistreţul, cervideele şi chiar bovinele puteau foarte bine să constituie materia jertfei.
Grija pentru anumite aspecte ale vieţii de zi cu zi, pentru sănătate, etc., putea să ocazioneze jertfe mult mai puţin costisitoare.
De altfel, faptul că numai în cazul când geto-dacii se aflau la mare strâmtorare şi doreau să trimită un sol la divinitatea lor se îndeplinea ritul războinic al aruncării unui om în suliţe, este concludent.
Chiar dacă Iordanes – confundând geţii cu goţii – pomeneşte de uciderea rituală a prizonierilor la geto-daci, faptul nu este pe deplin confirmat de alte izvoare, el este infirmat însă de cele spuse de antici despre spiritualitatea geto-dacilor. „Trimiterea solului” nu se făcea în fiecare an, ci o singură dată la cinci ani, după cum spune Herodot. De aceea este de neconceput ca aceasta să fi fost o jertfă în sensul cunoscut. Şi, de fapt, jertfa se aduce pe altar, ceea ce nu se întâmpla aici.
Ritul „trimiterii solului” era acesta (după cum îl descrie Herodot) :
„Tot la al cincilea an ei (geto-dacii) trimit la Zalmoxis un sol, tras la sorţi, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie.
Iată cum îl trimit pe sol. Unii dintre ei primesc poruncă să ţină trei suliţe (cu vârful în sus), iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zalmoxis şi ridicîndu-l în sus, îl aruncă în suliţe. Dacă – străpuns de suliţe – acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă.
Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţă divinitatea (care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor” (Istorii, IV, 94).
Prezenţa unor vetre, în special în templele cu absidă, ne obligă să credem că jertfele aduse erau arderi de tot. Evident, într-un ţinut bogat în faună, aducerea de jertfă cu ardere de tot nu constituia o problemă deosebită.
Sigur, întreaga viaţă religioasă a geto-dacilor, îndeosebi pe măsură ce ea a fost mereu îmbunătăţită prin precepte înalte, ca acelea impuse de Zalmoxis, Deceneu şi Comosicus, a înlăturat sacrificiile umane de odinioară care, poate, vor fi existat în străvechime şi la geto-daci.
Viaţa viitoare. Cultul morţilor
Un indiciu sigur asupra credinţei geto-dacilor în nemurire îl constituie mărturiile literare antice.
Se ştie că geto-dacii, ca şi tracii, credeau în nemurirea sufletului, ba chiar că au descoperit – ca de pildă Zalmoxis – modul de a continua existenţa după moarte.
Această credinţă îşi găseşte concretizarea şi în cultul morţilor.
Astfel, la Fîntînele, com. Suhaia, jud. Teleorman, s-a descoperit chiar un mormânt ce ar fi păstrat rămăşiţele pământeşti ale unui „sol”, „trimis”, în chip ritual, la Zalmoxis. Camera funerară propriu-zisă, aflată într-un tumul, era de lemn şi avea dimensiunile 3,80 X 2,28 m, orientată pe direcţia nord-sud. În partea de vest s-au descoperit osemintele unui tânăr împreună cu şapte vârfuri de lance, două mărgele de lut şi ocru roşu (semnul vieţii).
Mormântul, pregătit dinainte, avea fundul lipit cu lut, iar în centrul lui, o suprafaţă patrulater puţin înălţată, cu laturile de cca 40 cm., care a fost pictată cu roşu şi alb. Aici sunt figurate în culoare trei pătrate înscrise unul în altul, tăiate de două diagonale care unesc colţurile opuse, dând astfel naştere la patru triunghiuri isoscele ce-şi unesc vârfurile de 90° în centrul pătratului. Două dintre triunghiurile cu vârfurile opuse sunt pictate în alb, iar celelalte, în roşu. Banda de la baza fiecărui triunghi este de culoare opusă triunghiului propriu-zis.
Din cele susţinute de persoana care a descoperit mormântul, acest tânăr care îşi aflase odihna veşnică aici ca sol al lui Zalmoxis „nu făcea parte dintre războinici, ci era un tânăr iniţiat, făcând parte, probabil, din tagma preoţească” şi care ar fi cunoscut simbolurile pitagoreice.
Morţii se bucurau de cinstire deosebită întrucât ei treceau în lumea de dincolo, unde îi aştepta nemurirea.
O bună parte dintre tradiţiile funerare geto-dace s-au păstrat în folclorul românesc, deşi modificate, cu vremea, prin creativitatea locală populară.
Astfel, se socoteşte că o variantă vrânceană a Mioriţei ne-a adus până în zilele noastre un fragment din credinţele geto-dacilor; că tinerii răpiţi de moarte deveneau consorţii Lunii sau ai Surorii Soarelui.
Într-o variantă vrânceană a Mioriţei ni se spune ca ciobanul (eroul preţioasei balade) s-a însurat cu Sora Soarelui, personaj ce figurează în colinde de voinic, unde poartă numele de Iana Sora Soarelui, care ar fi numele popular, păstrat în folclorul românesc, al zeiţei Diana-Artemis, sora lui Apollo (Soarele) din mitologia greco-romană. Artemis-Diana era de fapt, prin (interpretatio Romana) sincretism, Marea Zeiţă a geto-dacilor, protectoare a pământului, a vegetaţiei şi a prosperităţii.
Desigur, după atâtea veacuri pline de schimbări şi de interferenţe religioase, este greu să distingem astăzi exact ce anume este pur geto-dacic în practicile funerare actuale ale românilor. Dar nici nu este nevoie să facem prea mare efort în acest sens, pentru că formele tradiţionale de manifestare ale românilor în diverse obiceiuri la naştere, la căsătorie şi la moarte ne dezvăluie, în anumite privinţe, că religia geto-dacilor era o religie a belşugului, a exuberanţei, a evlaviei şi a dreptăţii.
Nu este exclus ca geto-dacii să fi socotit că în lumea cealaltă este nevoie de o mulţime de obiecte de podoabă şi de îmbrăcăminte, de arme şi de hrană – aşa cum se credea în lumea veche.
Totuşi, faptul că practica incinerării morţilor a predominat faţă de înhumare ne face să ne gândim la o credinţă în „ascensiune” la cer, la divinitatea supremă, a celor incineraţi, după eliberarea, în felul acesta, a sufletului de trup.
Oricum, elementele de bază ale credinţei geto-dace, morala mai sobră introdusă de marii reformatori: Zalmoxis, Deceneu şi Comosicus va fi creat o atmosferă de pietate şi de spiritualitate, pe care misionarii creştini au găsit-o aici şi au folosit-o pentru răspândirea Evangheliei.
De aceea, se poate afirma că religia geto-dacilor a lăsat urme durabile până astăzi, sublimate în micile rituri şi tradiţii din ceremoniile de familie, dar mai ales în folclorul obiceiurilor răspândite în toată ţara.
susa: https://sites.google.com/site/istoriareligiilor; http://adevaruldespredaci.ro
