1.12.2019

Natura spectaculoasă - Koi, Nishikigoi sau crapii japonezi






Koi, Crapul japonez este o varietate a crapului comun - Cyprinus carpio.

Cel mai vechi stramos al crapului japonez se numeste Magoi, un peste de culoare neagra, iar cele mai vechi dovezi cu privire la existenta lui dateaza cu 2500 de ani in urma.

În timp, mai multe mutatii coloristice au aparut la crapul japonez, initial rosu apoi alb . Pornind de la acestea, Japonezii au crescut crapi japonezi colorati in alb si rosu, foarte familiari astazi.

Cu toate ca in China au actionat mutatii naturale asupra crapului, mutatii care au actionat prin crearea de pete de culoare, Japonezii sunt in general recunoscuti drept creatorii acestor pesti (Koi, Nishikigoi sau crapi japonezi). Japonezii au fost primii care au folosit mutatiile naturale asupra crapului si le-au dezvoltat in mod controlat.

Crapul salbatic este numit "Koi" in Japonia, insa termenul a fost folosit și pentru a descrie crapul colorat.

Crapul japonez poate ajunge la lungimi de 60 - 90 cm și uneori chiar 150 cm. Ei au o durata de viata de 15 - 30 de ani dar pot depași și 100 de ani.

Crapii japonezi sunt una dintre cele mai frumoase specii de pesti pe care ii poti avea ca animale de companie. Acestia sunt usor de intretinut.

Japonezii si chinezii valorifica nishikigoii, deoarece ei cred ca aduc noroc si energie pozitiva in casele lor.

Un numar mare de oameni au un iaz cu koi, pur si simplu pentru ca ei doresc sa isi decoreze casele si gradinile.



În videoclipul de mai jos puteți admira un frumos iaz cu crapi Koi 


 


Un lucru interesant de retinut despre koi este ca simbolismul lor in sine, se bazeaza in principal, pe calitatile exterioare si anume, pe cele comportamentale. Atunci cand este observat intr-un iaz , crapul japonez tinde sa fie foarte activ si curios. Ei sunt intr-o continua miscare si aparent cotrobaind prin namol facand deranj prin ghivecele cu plante din iaz. Atunci cand construiti unui iaz cu koi este o idee buna sa pastrati plantele in spatele unei plase sau adanc inradacinate, in caz contrar, sigur le vor smulge. Acest comportament al crapului japonez simbolizeaza masculinitatea si puterea.

Crapul koi este cunoscut pentru curajul sau de a innota in amonte, in a depasi obstacole. Deoarece koii sunt suficient de indrazneti sa inoate in directia opusa fluxului puternic de apa, ei reprezinta dorinta de a trece peste orice obstacol. Se spune ca sunt niste creaturi atat de independente, incat vor face ce vor indiferent de risc.

Koii sunt creaturi uimitoare pe care le admiri in timp ce cresc si ajung la dimensiuni considerabile, avand o varietate de nuante stralucitoare.

Datorita aspectului lor si a usurintei cu care se misca, ei simbolizeaza frumusetea si rafinamentul.

Se mai spune, de asemenea, ca, atunci cand koii sunt scosi din apa, spre deosebire de majoritatea pestilor care abia se mai lupta, ei se zbat si se lupta puternic. Datorita, acestei caracteristici crapul japonez simbolizeaza curaj si vitejie.

Pentru majoritatea colectionarilor, semnificatia simbolica a crapului japonez nu conteaza, deoarece frumustea lor este coplesitoare.




Sfantul Serafim de Sarov - cuvinte și sfaturi înțelepte





- Bea apă din izvorul de unde beau caii. Calul dintr-o apă rea nu va bea niciodată.

- Așterne-ți acolo unde își face culcuș pisica.

- Casa clădește-o pe locul unde se încălzește șarpele.

- Fântâna sap-o acolo unde se adăpostesc păsările pe timp de arșiță.

- Culcă-te și scoală-te odată cu păsările. Astfel vei culege toate grăunțele de aur ale zilei.

- Mănâncă mult verde. Vei avea picioarele puternice și inima rezistentă precum viețuitoarele pădurii.

- Mănâncă numai fructele atinse de viermi, deoarece acestea nu conțin otrăvuri.

- Privește cât mai des cerul. Gândurile tale vor deveni ușoare și limpezi.

- Taci mult, vorbește puțin și în sufletul tău va poposi tăcerea, iar duhul tău va fi liniștit și plin de pace.


Sfantul Serafim de Sarov (1759-1833) este socotit printre cei mai cunoscuti si mai indragiti sfinti ai Bisericii Ortodoxe. S-a născut în orasul Kursk din Rusia.

1.09.2019

POVESTE DESPRE FURNICI, ALBINE SI DESPRE TRANTORII DIN ZILELE NOASTRE



Se spune că era odată o furnică ce venea în fiecare dimineață veselă la muncă. Îi plăcea ce făcea, muncea cu drag și spor și, mai ales, era fericită.


Șeful, Leul era suprins că furnica lucrează așa de bine fără să fie supravegheată. I-a venit o idee: dacă furnica producea așa de mult singură, fără să fie supravegheată sigur va produce și mai mult dacă va avea un șef direct.

Așa a fost angajat Gândacul. Acesta avea experiența în supravegherea muncitorilor și era cunoscut pentru faptul că scria niște rapoarte excelente. Prima decizie a Gândacului a fost să instaleze un ceas de pontaj. Apoi, și-a dat seama că avea nevoie și de o secretară ca să-l ajute să scrie rapoartele lui minuțioase. Astfel, a angajat pe Păianjen.

Păianjenul avea grijă de arhive și răspundea la telefon.

Leul era foarte mulțumit de munca Gândacului, rapoartele lui erau excelente, așa că i-a spus că și-ar dori și rapoarte de producție și analize ale trendului pentru a le putea folosi în ședințele viitoare.

Gândacul și-a luat munca în serios, așa că i-a cerut Leului un computer de ultimă generație, imprimantă modernă și un angajat care să se ocupe de departamentul de IT. Așa a fost angajată Musca.

Între timp, Furnica care demult venea la muncă cu plăcere și era tare productivă a ajuns să semneze tot felul de rapoarte zilnice și să participe la ședințe lungi și plictisitoare care îi luau cea mai mare parte din timpul de lucru.

Leul a considerat că mai are nevoie de o persoană care să se ocupe de departamentul unde lucra Furnica. Astfel a fost angajată Cicada.

Cicada, în prima zi de lucru și-a cumpărat un scaun ergonomic și un covor pentru biroul ei nou. A doua zi a cerut un computer și un asistent personal pentru a putea face planul de optimizare a muncii și bugetului.

Departamentul unde lucra Furnica a ajuns un loc extrem de trist. Nimeni nu mai lucra cu drag și spor, iar stresul afecta productivitatea. 

Leul a observat că în departamentul unde lucra Furnica a scăzut productivitatea, așa că a angajat Bufnița, un expert ce va veni cu soluții de creștere a productivității.

Bufnița a analizat ce a analizat și la sfârșit a ajuns la concluzia că departamentul furnicii are prea mulți angajați. 

Ghiciți pe cine a concediat Leul ? Pe furnică ! Pentru că era un angajat cu o atitudine negativă și îi lipsea motivația.

Oare !? Dar cei care trandaveau si se indopau din munca furnicutei ce motivatie aveau ?

DIN PACATE, LUMEA ESTE PLINA DE FURNICUTE SI DE ALBINUTE CONCEDIATE ... CULMEA ESTE CA TRANTORII CHIAR VOR SA LE EXTERMINE, PENTRU CA SUNT, SPUN EI, PREA MULTE ... 

DAR DUPA CE NU VA MAI EXISTA PICIOR DE FURNICUTA, O SA VA MUTATI PE ALTA PLANETA, MAI TRANTORILOR ?



Adaptare dupa Fabula Furnicii Corporatiste

12.23.2018

Cei trei fii de împărat și Pasărea măiastră






A fost odată un împărat evlavios şi bun. El avea trei feciori. Pe lângă multe bunătăţi ce făcuse oamenilor din împărăţia lui, a ridicat şi o monastire de care să se ducă pomina. A împodobit-o cu aur, cu pietre nestemate şi cu tot ceea ce meşterii din acea ţară au socotit mai scump şi mai frumos. 
O mulţime de stâlpi de marmură şi poleiţi erau prin biserică şi pe dinaintea ei. Zugrăvelele cele mai preţioase, policandre de argint suflate cu aur, candele de argintul cel mai bun şi mari cât doniţa, cărţile cele mai alese erau zestrea monastirii aceleia. Cu cât se bucura împăratul de frumuseţea ei, cu atât se întrista că nu putea să o săvârşească pe deplin, căci turnul se surpa.

"Cum se poate, zise împăratul, să nu pot sfârşi astă sântă biserică ? Iată am cheltuit toată starea, şi ea nu este încă târnosită."

Şi dete sfară în ţară ca orice meşter se va găsi care să poată să-i ridice turnul, să ştie că va dobândi de la dânsul mari daruri şi boierie. Pe lângă acestea, poruncă dete ca în toate bisericile să se facă rugăciuni şi privegheri, ca să se îndure milostivul Dumnezeu a-i trimete un meşter bun.


Iară a treia noapte visă împăratul că dacă va aduce cineva pasărea măiastră de pe tărâmul celălalt şi să-i aşeze cuibul în turn, se va putea face monastirea desăvârşit.

Spuse fiilor acest vis, iară ei se întreceau care de care să plece mai-nainte, şi să se închine cu slujba la tată-său împăratul. 

Atunci împăratul le zise:

– Eu văz, feţii mei, că toţi aveţi dorinţă de a vă face datoria către Dumnezeu; însă nu vă puteţi duce toţi deodată. Acum să se ducă fiul meu cel mai mare; şi dacă nu va putea el să izbutească, să se ducă altul, şi tot aşa pe rând, până când Dumnezeu îşi va arăta mila lui către noi.

Copiii tăcură şi se supuseră; iară feciorul cel mare al împăratului se găti de drum. Merse ce merse şi dacă trecu de hotarele tatălui său, stete să conăcească într-o dumbravă frumoasă. După ce făcu focul, sta acolo până să se gătească mâncarea, când văzu deodată înaintea lui un vulpoi care îl rugă să-şi lege ogarul, să-i dea şi lui un codru de pâine, un pahar de vin şi să-l lase să se încălzească şi el la ăl foc. 

Fiul împăratului, în loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului, care se luă după dânsul. Atunci vulpoiul făcu un semn asupra lui şi îl schimbă în stană de piatră.

Văzând împăratul că fiul său cel mare nu se mai întoarce ascultă rugăciunea fiului celui mijlociu, şi îi dete voie să meargă şi dânsul. Acesta, după ce se găti şi îşi luă merinde de drum, porni şi dânsul. La locul unde se împietrise frate-său, păţi ca dânsul; fiindcă nu voi să dea ascultare rugăciunilor ce-i adusese vulpoiul, ci voia să-l prinză ca să-i ia pielea.

Împăratul se puse pe gânduri văzând că după atâta mare de timp nu se mai întoarse fiii săi nici cu pasărea măiastră, nici fără dânsa, când fiul cel mai mic îi zise:

– Tată, iată este acum destul timp de când fraţii mei cei mari au plecat să aducă pasărea măiastră şi nu s-au mai întors nici cu ispravă, nici fără ispravă.

Să-mi dai bani de cheltuială

Şi haine de primeneală,

ca să-mi cerc şi eu norocul. Şi de voi izbuti, te vei bucura, tată, că ţi se împlineşte dorinţa, iară de nu, eu nu voi suferi nici o umilinţă.

– Fraţii tăi cei mari, zise împăratul, după cum se vede, n-au putut să facă nimic spre a aduce acea pasăre măiastră, ba poate să-şi fi răpus capetele, deoarece sunt duşi de atâta timp şi nu se mai întoarce nici unul. Eu sunt bătrân de aci înainte; dacă vei lipsi şi tu, cine să-mi dea ajutor la greutăţile împărăţiei, şi dacă voi muri, cine să se suie pe scaunul meu, dacă nu tu, fiul meu ? Rămâi aci, dragul tatei, nu te mai duce.

– Domnia ta, tată, ştii prea bine că n-am ieşit din poruncile împărăţiei tale nici cât negru sub unghie; şi dacă acum cutez a stărui în rugăciunea mea, este numai că voiesc, dac-aş putea, să împlinesc o dorinţă care nu dă odihnă sufletului măriei tale, dorinţă pe care te sileşti de mulţi ani şi cu mari cheltuieli să o împlineşti.

După multe rugăciuni şi stăruinţă, împăratul se înduplecă şi-i dete voie. Îşi alese calul ce-i plăcu din grajdul împărătesc, un ogar să-l aibă de tovarăş, îşi luă merinde de ajuns şi plecă.

După trecere de oarecare timp, sosiră amândoi fiii cei mai mari ai împăratului, aducând cu sine-le pasărea măiastră şi o roabă pe care o făcură găinăreasă. 

Toată lumea se mira de frumuseţea acelei pasări, care era cu mii de mii de vopseli, penele ei străluceau ca oglinda la soare; iar turnul bisericii nu se mai surpă; pasărea se aşeză în acel turn cu cuibul ei. 

Un lucru se băgă de seamă; pasărea se părea a fi mută, căci nu da nici un viers, şi toţi câţi o vedea o căinea cum de o aşa pasăre frumoasă şi mândră să nu aibă viers, pentru care şi împăratul, cu toată bucuria ce avea pentru biserică şi turnul ei, se mâhnea că pasărea nu-i cânta.

Locuitorii începuseră a uita de fiul împăratului cel mic: atâta de multă bucurie aveau ei că li se adusese pasărea măiastră, ceea ce oprise turnul de a se surpa, şi astfel biserica se putuse face cu desăvârşire; numai împăratul se mâhnea în sufletul său că nu este faţă şi fiul său cel mic care să se împărtăşească de bucuria poporului său; când într-una din zile veni găinăreasa şi-i zise:

– Mărite împărate, să-ţi fie faţa luminată, toată cetatea se minunează de viersul pasării măiestre; un cioban, cum a intrat azi de dimineaţă în biserică, pasărea a început să cânte de să se spargă, şi este aşa de veselă, încât pare că nu o încape locul. Asta este a doua oară de când, cum intră acel cioban în biserică, pasărea nu mai conteneşte de a cânta; cum iese el, ea tace.

– Să se aducă acel cioban înaintea mea chiar acum.

– Măria ta, după cum se vede, ciobanul este străin, căci nimeni nu-l cunoaşte. Fiii măriei tale, precum mi s-a spus, ar fi pus paznici să-l prinză.

– Taci ! zise împăratul, nu vorbi de fiii mei, căci nu ţi se cuvine ţie să te atingi de ei.

Împăratul puse şi el câţiva slujbaşi să pândească pe sub ascuns şi, cum va vedea pe ciobanul care, când va intra în biserică, pasărea va cânta, să pună mâna pe dânsul şi să-l aducă înaintea lui.

Nu s-a mulţumit pe atât, ci şi însuşi s-a dus la biserică în sărbătoarea cea mai apropiată ca să auză cu urechile sale cântecul cel minunat al pasărei, şi să vază cu ochii săi pe acel păstor tânăr; şi, de n-ar fi fost de faţă, s-ar fi întâmplat o luptă crâncenă între slujitorii săi şi oamenii puşi de fiii lui, carii voiau cu dinadinsul să pună mâna pe cioban. Atunci porunci împăratul să aducă pe acel păstor cu omenie la palatul său, pentru că nu ştiu ce simţi împăratul în inimă când îl văzu aşa de tânăr, blând, smerit şi cu boiul de voinic.

După ce ieşi de la biserică, împăratul se duse drept la palat, pentru că inima îi zicea că trebuie să fie ceva de ciobanul acela. Cum îl văzu împăratul, îi zise:

– Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc eşti ? Ai părinţi, şi cum s-a întâmplat de ai venit p-aci ?

– Istoria mea, luminate împărate, este lungă. Părinţi am, asemenea şi fraţi. Ca să-ţi povestesc cum am venit p-aici şi din ce parte de loc sunt, îmi trebuie mai mult timp. Dară dacă voinţa măriei tale este să ştii, sunt gata a mă supune. Chiar mâine până în ziuă voi veni la măria ta pentru aceasta. Acum este târziu.

– Bine, voinice; mâine în revărsat de ziori te aştept.

A doua zi dis-de-dimineaţă, ciobanul veni şi aşteptă porunca împăratului; iară împăratul, cum auzi că a venit păstorul cu pricina, îl chemă înaintea lui.

– Ia spune-mi, flăcăule, ce este cauza de cântă pasărea măiastră, cum pui tu piciorul în biserică, şi tace, dacă ieşi ?

– Ca să ştii aceasta şi altele, luminate împărate, lasă-mă să-ţi povestesc toată istoria mea.

– Iacă te ascult, povesteşte-mi tot ce vei voi.

Atunci ciobanul începu:

– Am tată şi fraţi. Am plecat din casa părintească ca să fac o faptă care să veselească pe tata, căci el era trist că nu putea să-şi împlinească dorinţa. După o călătorie de câteva zile, am ajuns la o câmpie frumoasă, de unde de deschidea mai multe drumuri. Acolo am voit să conăcesc. Mi-am făcut un focşor bun, am scos merindele ce aveam şi, când era să mă pui la masă, mă trezesc cu un vulpoi lângă mine. Nu ştiu nici de unde, nici pe unde veni, că eu nu l-am văzut. Pare că ieşi din pământ.

"Fă bine, mă rog, îmi zise, şi lasă-mă să mă încălzesc şi eu la focul tău, că uite, tremur de-mi clănţănesc dinţii în gură. Dă-mi şi o bucată de pâine şi un pahar de vin să-mi potolesc a foame şi sete care mă chinuiesc. Şi ca să mănânc în linişte şi să mă pot încălzi fără frică, leagă-ţi ogarul."

"Prea bine, îi zisei, poftim de te încălzeşte; iată merindetele mele, şi plosca mea, mănâncă şi bea cât vei pofti."

Apoi am legat ogarul şi am şezut amândoi lângă foc, povestind. Din una din alta, îi spusei unde mă duc; ba încă îl şi rugai dacă ştie ceva să-mi spuie cum să fac, cum să dreg, să-mi împlinesc slujba cu care m-am însărcinat de bună-voia mea.

"Cât pentru asta, îmi zise vulpoiul, fii pe pace. Mâine de dimineaţă plecăm amândoi, şi dacă nu te-ai face eu să izbuteşti, să nu-mi mai zici pe nume."

Şezurăm la foc, ne ospătarăm ca nişte prieteni; apoi vulpoiul îşi luă noapte bună şi pieri ca o nălucă. Mă ciudeam în mine cum de să nu-l văz încotro a apucat, şi tot frământându-mi mintea să ştiu cum a venit şi cum s-a dus fără să bag de seamă, am adormit.

Când a venit a doua zi în faptul zilei, m-a găsit minunându-mă de nişte stane de piatră ce închipuiau doi oameni, doi cai şi doi ogari. De cum îl văzui, ne gătirăm de ducă.

Vulpoiul, se dete de trei ori peste cap şi se făcu un voinic, ştii colea, cum ţi-e drag să te uiţi la el. Pe cale îmi spuse că locul unde am mas noaptea trecută era moşia lui, că este însurat, că are copii, că el era blestemat să poarte corpul de vulpoi până când un om va avea milă de el, îi va primi să se încălzească cu dânsul la un foc, îi va da un codru de pâine şi un pahar cu vin; că eu am fost acel om, că acum este dezlegat de blestem şi că de aceea va merge cu mine, şi nu mă va lăsa singur până ce nu voi ajunge la izbândă.

Îmi păru bine de astă întâmplare, şi aşa noi merserăm,

zi de vară

până-n seară

şi ajunserăm la o poiană, unde maserăm peste noapte. Tovarăşul meu de călătorie îmi spuse că a doua zi avem să trecem pe hotarul unor zmei, că acolo credea el că voi găsi ceea ce căutam.

A doua zi am înaintat pe moşia zmeilor, dar tot cam cu teamă, când, pe la chindii, am ajuns la palaturile zmeilor. Mândreţe ce am văzut acolo nu se poate povesti. 

Grădina cu fel de fel de flori şi de pomi; casele învălite cu argint care strălucea la soare ca oglinda, păreţii erau împodobiţi cu chipuri şi flori săpate, iară ciubucele erau poleite; fântâni care aruncau apă în sus. 

Avurăm parte că zmeii nu erau acasă când am ajuns acolo. Furăm întâmpinaţi în pragul porţii de o fată frumoasă, frumoasă, de pare că era făcută din zahăr, care ne zise să nu călcăm în curte, în lipsa zmeilor, că nu e bine de noi; apoi lăcrămă de bucurie că a mai văzut oameni de pe tărâmul de unde a furat-o zmeii.

Întrebând-o despre lucrul ce căutam, ne-a spus că se află la alţi zmei, rude ale zmeilor pe moşia cărora eram.

"Duceţi-vă, ne zise ea, că cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc să izbândiţi, şi întorcându-vă, luaţi-mă şi pe mine."

După ce ne învăţă cum să facem să intrăm în curtea zmeilor şi cum să lucrăm, mă jură pe ce am mai scump pe lume, pe tata, ca să nu o las la zmei, ci să o iau; iară noi ne-am dus. Ce e drept, şi mie îmi plăcu fata, de cum o văzui.

Şi ajungând la hotarul celorlalţi zmei, am stat de ne-am odihnit. Iară în revărsat de ziori, am pornit pe tărâmul zmeilor, şi am ajuns cam aproape de nămiezi la palaturile lor, care erau şi mai frumoase decât ale celor dintâi. Cum am descălecat, m-am dus la grajd, iară tovarăşul meu s-a întors; fiindcă aşa ne învăţase fata.

Caii erau la iesle. Unul din ei a întors capul şi s-a uitat la mine. Eu l-am frecat la ochi, l-am tras de urechi, i-am sumuţat şi i-am pus frâul în cap. Apoi încălecând, d-a-ncălarele am luat colivia cu pasărea măiastră care era în pridvor.

– Tu ai luat pasărea măiastră ? zise împăratul; tu eşti fiul meu pe care toată lumea îl ţine de pierdut ?

– Aşa, tată.

Şi după ce sărută mâna împăratului, îl rugă să poruncească a se aduce de faţă găinăreasa.

Dacă veni găinăreasa, ciobanul zise:

– Asta este fata de care îţi spusei.

– Cum se poate ? răspunse împăratul. Dară cum a ajuns găinăreasă?

– Asta ţi-o va spune ea; căci eu nu ştiu. Şi aşa cum zisei, începu el a povesti, după ce înhăţai colivia şi o luai la sănătoasă cu bidiviul luat de la zmei, începură să nincheze caii ceilalţi şi să facă un zgomot de ţi se făcea părul măciucă; iară eu îmi ţineam firea. 

Unde se luară zmeii după mine, şi fugi, şi fugi, până ce ajunsei la tovarăşul care mă aştepta la hotar; şi dacă nu era el, puneau zmeii mâna pe mine şi cine ştie ce se alegea de capul meu. Tovarăşul meu însă întinse mâna şi răcni o dată la dânşii: staţi ! Iară ei pare că fură de piatră de când lumea; nici un pas nu mai făcură înainte. După ce mă luă în braţe şi mă sărută, se miră şi el de frumuseţea pasărei. 

Zmeii însă umblau cu şoşele, cu momele, să-mi ia pasărea, făgăduindu-mi câte în lună şi în soare; dacă văzură că nu mă poate îndupleca, mă ruga ca barim calul să li-l dau; în sfârşit, văzui eu că nu e bine să-i las tocmai de tot mâhniţi, le-am dat calul, şi eu am plecat cu tovarăşul meu şi cu pasărea; iară zmeilor li se scurgeau ochii după dânsa.

Ajungând la palaturile celorlalţi zmei, fata ne aştepta în poartă; plesni de trei ori cu un bici şi tot palatul se făcu un măr, pe care ea îl luă; iară eu o înhăţai de mijloc şi pe ici ţi-e drumul.

Aoleu ! dară zmeii când simţiră ! unde veneau cu o falcă în cer şi cu una în pământ, şi unde răcneau de-ţi îngheţa sângele în vine. 

Eu îmi făcui curagi, detei pinteni calului şi împreună cu tovarăşul meu fugeam ca vântul; zmeii însă veneau ca gândul. Dacă văzu tovarăşul meu aşa şi că nu este chip a scăpa cu faţă curată, se opri în loc, ameninţă asupra lor şi se făcură stane de piatră. Iară noi ne urmarăm călătoria venind până iarăşi în câmpia de unde plecasem, adică pe moşia vulpoiului. 

După ce ne-am odihnit şi am dat mulţumită Domnului că am terminat cu bine astă treabă, l-am întrebat ce însemna acele stane de piatră. Atunci el îmi zise:

"De vei şti, te vei căi; de nu vei şti, iarăşi te vei căi."

"Spune-mi, te rog", îi zisei.

"Aceştia sunt fraţii tăi, îmi răspunse. Ei, în loc să facă ca tine, să primească cu dragoste rugăciunea mea, asmuţară ogarii după mine, ceea ce îmi prelungi scârbosul blestem de a purta leşul vulpoiului; iară eu îi împietrii".

"Pentru dragostea mea, rogu-te, îi zisei eu, şi pentru prietenia ce am legat, fă-i iară oameni cum au fost."

"Mult mi-e dragă prietenia ta, răspunse el, şi de aceea fie după voia ta; dară o să te căieşti."

Şi într-un minut nu ştiu ce făcu din mână, că deodată pietrele acele se scuturară şi fraţii mei rămaseră în mirare văzându-se faţă cu noi.

Ne luarăm ziua bună de la tovarăşul meu şi plecarăm să ne întoarcem acasă.

Pasămite, fraţii mei îmi cocea turta.

"Frate, îmi ziseră ei, după ce călătorirăm câtva, am obosit de atâta drum; căldura este mare; aide ici la un eleşteu pe care îl ştim noi, să bem câte niţică apă, să ne răcorim."

Am ascultat şi am mers. Bău cel mare, bău şi cel mijlociu; iară când era să beau şi eu, cum eram pus pe brânci pe marginea eleşteului ca să ajung cu gura la apă, cum făcuseră şi ei, mă trezii cu o usturime grozavă la amândouă picioarele; când să mă întorc să văz ce este pricina, nu mă mai putui scula în picioare; mi le tăiaseră fraţii mei, şi-şi cătau de drum, fără a mai asculta la rugăciunile şi vaietele mele.

Trei zile şi trei nopţi am mas acolo prinprejurul eleşteului. Calul meu, biet, când vedea că vine câte un balaur la mine, mă lua cu dinţii de pe la spate, de haine, şi fugea încotro vedea cu ochii, şi azvârlea din picioare de nu se putea apropia de noi nici o fiară sălbatică.

În sfârşit a patra zi am dat peste un orb care orbăcăia şi el pe dibuite.

"Cine este acolo ?" întrebai eu.

"Un biet neputincios", răspunse el.

Şi după ce îmi spuse cum fraţii i-a scos ochii, din pizmă, i-am povestit şi eu cum mi-a tăiat fraţii picioarele. 

Atunci el îmi zise:

"Ştii ce ? Aide să ne prindem fraţi de cruce. Eu am picioare, tu ai ochi; să te port în spinare. Eu să umblu pentru tine; tu să vezi pentru mine. Eu ştiu că p-aci prin vecinătate este o scorpie mare. Cu sângele ei se poate vindeca orice boală ar fi".

M-am învoit cu dânsul la aceasta şi am mers până am dat de locuinţa scorpiei. Ea nu era acasă. Orbul mă aşeză după uşe şi îmi zise ca să dau cu sabia să o tai, cum va intra; iară el se ascunse după sobă. Nu aşteptarăm mult şi iată scorpia venea supărată, fiindcă simţise că-i călcase cineva casa. Cum o văzui, inima se făcuse cât un purice în mine, iară când intră pe uşă, aşteptai până să-mi vie bine, şi unde dedei o dată cu sete, încât dintr-o lovitură îi tăiai câtetrele capetele.

Mă unsei numaidecât cu sângele ei cald, şi cum atinsei picioarele la loc, se lipiră de parcă fusese acolo de când lumea. Unsei şi pe orb, şi îi veni vederile ca mai-nainte. După ce mulţumirăm lui Dumnezeu, plecarăm fiecare la ale noastre.

N-am voit să viu d-a dreptul acasă, ci am socotit mai bine să mă bag cioban şi să las ca Dumnezeu să aducă lucrurile aşa încât să se dovedească vinovatul. Nu m-am înşelat în credinţa mea, că iată puterea lui mare este şi judecata lui dreaptă.

– Spune şi tu, zise împăratul găinăresei, cum de ai ajuns găinăreasă şi roabă ?

– După ce a tăiat picioarele fratelui celui mic, fiii cei mari ai împărăţiei tale mă luară unul pe mine şi altul pasărea măiastră. Eu plângeam de mă topeam, că mă despărţea de fiul cel mic al măriei tale, pe care îmi era drag să-l privesc, fiindcă-l văzusem că e un pui de românaş. 
Ei mă siliră să mă iubesc cu unul din ei, îmi făgădui că mă va lua de soţie cum voi ajunge la curtea împărătească. 
După ce m-am împotrivit la toate siluirile ce amândoi voiau să-mi facă, am priimit mai bine să fiu roabă şi găinăreasă la curtea împărăţiei tale, decât să mă duc aiurea, fiindcă ştiam că Dumnezeu nu va lăsa să se prăpădească acela care a umblat cu dreptatea în sân, şi acum, mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a arătat cum fapta bună nu moare niciodată.

– Poţi tu să-mi dovedeşti, întrebă împăratul, că tu eşti acea fată şi nu alta ?

– Acest măr, zise ea, pe care îl scoase din sân, poate să încredinţeze pe orişicine că eu sunt. Fiii d-tale cei mai mari n-au ştiut de dânsul, că mi l-ar fi luat, şi nu m-aş mai fi întâlnit cu dânsul.

Atunci, ieşind afară, plesni dintr-o biciuşcă de trei ori asupra mărului şi unde se ridică nişte palaturi, încât în toată împărăţia nu se găsea altele ca acelea.

Împăratul rămase şi el în mirare. Şi voind a sărbători venirea fiului celui mic, acesta zise:

– Tată, înainte de a mulţumi lui Dumnezeu că m-am întors sănătos, să mergem câteşitrei fraţii înaintea lui la judecată.

Împăratul n-avu ce zice. Se aduseră fraţii înaintea împăratului, carii deteră în genunchi şi cerură iertare de la fratele cel mai mic. 

El le zise:

– Dacă Dumnezeu vă va ierta, iertaţi să fiţi şi de la mine.

Neavând încotro, se duseră înaintea bisericii şi puseră trei uleie depărtate deopotrivă unul de altul. Intrară fiecare cu picioarele în câte unul, şi aruncară cu praştia în sus câte o piatră; pietrele fraţilor celor mari se întoarseră şi loviră pe fiecare în cap cu aşa tărie, încât rămaseră morţi. Piatra însă a fiului celui mic de împărat căzu dinaintea lui.

Lumea se adunase de se uita la astă judecată dumnezeiască, iar împăratul, după ce făcu nuntă şi-şi însoţi copilul cu găinăreasa, se coborî de pe tron şi puse pe fiul său în locu-i, care, dacă o fi trăind, împărăţeşte şi până azi.

Eram şi eu faţă la acele întâmplări, pe care le povestesc acum celor ce mă ascultă.

autor: Petre Ispirescu


sursa: http://www.povesti-pentru-copii.com/petre-ispirescu/pasarea-maiastra.html

12.13.2018

IGNATUL - tradiție românească de CRĂCIUN






Sărbătoarea din 20 decembrie, cunoscută în popor sub denumirea de ”Ignatul porcilor” sau ”Inătoarea”, este închinată Sfântului Ignaţie al Antiohiei şi demonstrează îmbinarea practicilor păgâne cu cele creştine.

Sfântul Ignaţie Teoforul, episcop de Antiohia şi martir al Bisericii este unul din cei mai de seamă părinţi apostolici. El ar fi fost pruncul luat în braţe de Hristos şi dat ca exemplu de smerenie ucenicilor Săi. Pentru că nu a lepădat credinţa în Hristos, a fost aruncat în arenă şi sfâşiat de lei, în jurul anului 110, în timpul domniei împăratului Traian. O parte din moaştele sale se află în Catedrala episcopală din Galaţi, la Schitul Darvari din Bucureşti şi la Mânăstirea Tismana.

Peste sărbătoarea Sfântului Ignaţie s-a suprapus, însă, un cult precreştin. Ziua de 20 decembrie este caracterizată de un demonism pronunțat, fiind patronată de o pereche de reprezentări mitice: Ignatul și Inătoarea.

"Ca reprezentare mitică, Ignatul reunește mai multe atribute, el este un spirit al belșugului și un vestitor al sărbătorii mari care urmează, figura sa fiind probabil contopită cu o divinitatea precreștină solară. De altfel această legătură este sugerată și de semantica numelui (ignis = foc) și cu practicile care au loc în această zi: sacrificiul animalului și trecerea acestuia prin foc", spune etnologul Ania Moldoveanu.

În legende și povestiri populare, Ignatul apare în calitatea de sfânt făcător de minuni sau de condiție umilă din care iese cu ajutor divin sau chiar ca erou civilizator care îi învață pe oameni să se pregătească cum se cuvine pentru Crăciun.

Figura Sfântului este astfel adaptată la tradițiile românilor iar animalul sacrificat, porcul, simbol vechi al norocului, belșugului și fertilității, devine o emblemă a sărbătorii și chiar a patronului ei creștin.

Potrivit religiozităţii populare, sângele porcului, adică tocmai ceea ce, în timpul postului, se crede că ne spurcă, în timpul acestei sărbători ne purifică, fiind un paradox al purificării prin post şi sânge.

Ignatul apare femeilor care torc, perie cânepa sau spală în această zi și le chinuie sau chiar ucide pe cele care fac treabă. În această zi se lucrează numai până când femeile aud țipând porcii.

Ziua de Ignat are și un patron feminin, conform tradiţiilor, nevasta lui Ignat, denumită Inătoare. Aceasta este reprezentată ca o femeie mostruoasă care opărește mâinile femeilor care torc sau le mutilează și le ia vlaga.

Ziua de 20 decembrie reprezenta în calendarul ocupațiilor tradiționale termenul limită al prelucrării firelor naturale.

În ziua de Ignat, pe 20 decembrie, are loc tradiţionala tăiere a porcilor. "Tăiatul porcului, activitate la care participa întreaga familie, era supus unor restricții rituale complexe: porcii se tăiau în zorii zilei sau dimineața; animalul era stropit cu apă sfințită și așezat cu capul spre răsărit; pe frunte sau pe ceafă se cresta cu cuțitul o cruce pe care se presăra sare; din carne se păstra câte o bucată de carne care se dăruia Sf. Ignat", mai spune etnologul.

"Femeile aveau o grijă deosebită pentru capul și picioarele porcului, folosite la piftii (aituri sau răcituri), preperat tradițional care asigura sporul și sănătatea animalelor în gospodărie și se împărțea ca ofrandă pentru cei morți", arată Ania Moldoveanu.

Sfântul Ignat e zis şi Crăciunul ţiganilor, ei fiind cei care taie porcii.Acum are loc tăierea porcilor negri, de la care se opreşte sânge şi fiere, pentru vindecarea bolilor şi a frigurilor.

În popor se spune că „dacă nu tai porcul la Ignat, nu-i mai merge bine", „după Ignat, porcul slăbeşte". Există, însă, sate în care porcul este tăiat a doua zi de Crăciun - precum în Vâlcea, Bacău, Prahova - sau a treia zi - Dâmboviţa, conform unor interdicţii privind consumul cărnii de porc în post şi în prima zi de Crăciun.

Ansamblul ritual al tăierii porcului este încheiat prin masa comună, numită "pomana porcului".

În ziua de Ignat nu se lucrează, se taie porcul şi se crede că cine nu are porc gras de Crăciun şi cuţit în vremea pepenilor nu a cunoscut fericirea, potrivit expertului în folclor Irina Nicolau. Dar, potrivit tradiţiei, la tăierea porcului nu trebuie să fie de faţă oameni miloşi, întrucât porcul va muri greu şi carnea lui nu va mai fi bună.

În această zi din fiecare porc tăiat i se dăruiește o bucată lui Ignat.
Femeile pisează grâu ca sa aibă de împărțit la Crăciun. Se fac un fel de turte, "Cârpele Domnului", cu miere și nuci care se mănâncă în ajunul Crăciunului.

Ignat vindecă porcii de boală rea și tot el este cel care vine să le anunțe moartea și să le ia sufletele.
Porcul care nu e tăiat până în această zi nu se mai îngrașă pentru că în această noapte își visează cuțitul.

În ziua lui Ignat e bine să vezi sânge, ca să fii ferit de boli. Cine nu are porc trebuie să taie măcar o găină.

Copii se mânjesc cu sânge de porc pe frunte ca să fie rumeni și sănătoși tot anul.

Femeile nu lipesc, nu cos, nu taie cu foarfeca pentru ca porcii să nu râme în bătătură sau să rupă rufele peste an.

Cine nu taie porcul în această zi, i-l mânâncă lupul în cocină.


sursa: https://www.romaniatv.net/traditii-si-obiceiuri-de-ignat-de-ce-se-taie-porcul-in-aceasta-zi_115190.html

12.08.2018

DORIN - OMUL DE ZĂPADĂ FERICIT - poveste cu tâlc






Numele meu este Dorin și sunt cel mai fericit om de zăpadă. 

Creatorul meu a vrut să semăn cât mai mult cu un om adevărat. 

Fiind creat din zăpadă viața mea este scurtă, dar atât cât trăiesc mă pot bucura de multe lucruri. 

Pentru că am picioare pot să merg în multe locuri, pot să mă joc cu copiii, pot să alerg împreună cu prietenul meu Max care este un câine prietenos și foarte credincios. 

Ochii mei pot vedea tot ce se întâmplă în jurul meu, hainele mele sunt atât de frumoase încât oamenii adevărați se opresc în drum să mă admire. 

Acum, nasul meu nu mai este veșnicul morcov pe care îl mâncau iepurașii sau căprioarele, ci este o inimioară roșie, asemănătoare cu cea a oamenilor adevărați. 

Palmele mele pot aduna fulgii de zăpadă cu care îmi răcoresc obrajii. 

Noaptea, când stăpânii casei merg la culcare, eu nu mai rămân singur, ci mă plimb prin curtea casei sau stau la povești lângă căsuța lui Max. 

Sunt un om de zăpadă foarte fericit, în fiecare zi îi mulțumesc creatorului meu pentru că m-a înzestrat cu atât de multe daruri. 

Oamenii adevărați au fost înzestrați, de către creatorul lor, cu mult mai multe daruri decât mine, cu o viață mult mai lungă decât a mea și totuși nu sunt mulțumiți. 

Zilnic eu văd pe drum oameni care gesticulează supărați, vorbesc răstindu-se la alți oameni sau văd oameni care se bat și se rănesc. 

Văd copii care plâng sau oameni triști care cer ceva de mâncare. 

Se pare că oamenii adevărați nu vor sau nu știu să se bucure de darurile creatorului lor, nu sunt mulțumiți chiar dacă acestea sunt atât de multe, atât de frumoase și atât de bune. 

Eu sunt mulțumit de darurile cu care am fost înzestrat și viața mea atât de scurtă o voi trăi din plin, bucuros și fericit. 




OAMENI BUNI, BUCURAȚI-VĂ DE VIAȚĂ ȘI TRĂIȚI-O DIN PLIN AȘA CUM SE CUVINE CU GÂNDURI BUNE, CU ÎNGĂDUINȚĂ, CU IUBIRE !


Autor, D.Roman



12.01.2018

FRUMUSEȚE ROMÂNEASCĂ și SNOAVE ROMÂNEȘTI DIN TRECUT






Muierea ce ascultă de poveţele bărbatului său răposat :

„Două prietene stau de vorbă la o răspîntie:

 — Aşa este, lele, greu o duce muierea cînd lipseşte stîlpul casei. Ce să facem, de, omenire suntem. Lasă că ţi-o trimite Dumnezeu mîngîiere dintr-altă parte. 

— Dumnezeu poate mult, leiculiţă. Dară ce mai om era răposatul ! Pînă i-a ieşit sufleţelul m-a tot povăţuit ce să fac, cum să mă port. Alaltăieri i-am făcut de nouă zile, şi una din poveţele lui am împlinit-o tocmai pe tocmai. Am dat pentru sufletul lui o vacă şi zece oi. 

— Păcat că ţi-a luat Dumnezeu un aşa giuvaer de bărbat. Cum bag de seamă, nu era aşa burdios ca alţii. 

— Să ferească Dumnezeu ! Ce stai dumneata de vorbeşti ? Să dai mult cu multul şi nu mai găseşti altul ca dînsul, zise biata văduvă, şi o podidiră lăcrămile. Acum umblu să împlinesc încă una din poveţele lui. 

— Bine faci, lele. Şi ce te-a mai povăţuit să faci ? 

— Iaca, leică, m-a povăţuit ca numaidecît să mă mărit, ca să scap de clevetele lumei şi să nu văduvesc îndelung; pentru aceasta, din averea noastră mi-a lăsat cu limbă de moarte o altă vacă şi zece oi ca zestre. 

— Auzi, soro, omul lui Dumnezeu ! D-apoi să-l asculţi, leiculiţă. 

— Dară cum nu l-oi asculta, surioară, eu, care n-am ieşit din cuvinţelul lui niciodată. Şi mi-a mai zis că omul pe care voi vrea să-l iau de bărbat să fie ca de cincizeci de ani, căci atunci omul ştie şi la vale şi la deal, este hîrşit cu toate belelele şi ticnit, duce hăul casei fără să cîrtească. Oi să mă silesc să-i fac şi astă voie. Şi dacă nu voi putea găsi tocmai, tocmai un om de cincizeci de ani, cum a lăsat el cu sufletul, tot nu voi văduvi mai mult, ci voi lua doi de cîte douăzeci şi cinci de ani şi aşa nu-i voi călca cuvîntul. 

— Aşa să faci, leică” 

Snoavă culeasă din folclorul românesc de către scriitorul Petre Ispirescu.


11.30.2018

IA ROMÂNEASCĂ - REDESCOPERITĂ ȘI APRECIATĂ DE ROMÂNI







Toate aceste Ii, din imagini, sunt brodate de mână, pe pânză topită



Cine nu și-ar dori să poată urmări evoluția iei românești din prezent și până în acel moment îndepărtat al istoriei, în care un strămoș inspirat a dat, pentru prima dată, unui veșmânt de femeie, o formă care poate fi considerată modelul original de unde a pornit totul ? 

Desigur, fără vreo mașină a timpului, acest lucru nu este posibil. 

Ceea ce ne rămâne este să identificăm în artefactele antice descoperite un astfel de model; iar atunci când facem asta, să nu ne limităm doar la spațiul României de astăzi.

Și iată că, studiind artefactele descoperite în fostele cetăți ale geto-dacilor de acum peste 2 000 de ani, descoperim o piesă din argint cu un basorelief, în care este reprezentată o femeie cu păr lung și cozi împletite, îmbrăcată într-o cămașă care seamănă izbitor cu o ie din zilele noastre.








Falerul descoperit la Galice


Privind construcția iei antice, dar și modelele cu care este decorată, este aproape imposibil să nu o legăm de moștenirea noastră culturală, într-atât de asemănătoare este această imagine cu o țărancă româncă îmbrăcată în ia tradițională. 
Mai mult decât atât, în condițiile în care pe câțiva centimetri pătrați, și aceia din metal, putem descoperi acele modele decorative, cred că nu exagerăm cu nimic dacă presupunem că o ie reală din acea vreme era cu mult mai bogată în decorațiuni decât ne-o prezintă artefactul, că era viu colorată.


Artefactul geto-dacic la care facem trimitere a fost descoperit pe teritoriul Bulgariei, la Galice (foarte aproape de Dunăre), și este datat ca aparținând perioadei secolelor al II-lea ‒ I î.e.n. Este vorba de o faleră din argint cu un diametru de 18,3 cm, în care este reprezentat în relief un bust de femeie.

Acum, desigur, cârcotașii sau ignoranții vor spune că dacă a fost descoperită în Bulgaria, nu are nicio legătură cu spațiul românesc de astăzi sau că, în orice caz, este o apropiere forțată. Așa să fie ? Evident că nu !

Izvoarele antice stabilesc clar niște adevăruri pe care nu le poate contesta nimeni:
În acele vremuri, neamurile tracice (din care făceau parte și geto-dacii) erau cele mai numeroase din Europa. Asta înseamnă că ocupau spații întinse din continentul European.
Regele Dromihete, care a trăit la intersecția secolelor al IV-lea şi al III-lea î.e.n., stăpânea teritorii consistente și la sudul Dunării, în Bulgaria de astăzi.
Regele Burebista, care a domnit între anii 82 ‒ 44 î.e.n., stăpânea un teritoriu de câteva ori cât România de astăzi, inclusiv o parte din Peninsula Balcanică (adică și toată Bulgaria de astăzi).
Pe vremea lui Decebal, la sfârșitul secolului I e.n., izvoarele istorice vorbesc despre neamuri geto-dacice atât la nord, cât și la sud de Dunăre.

Peste toate, este evident că cel mai numeros popor al Europei nu avea cum să dispară în neant. 

Cu nume diferite, descendenții traco-geto-dacilor din vechime formează astăzi o parte importantă din componenta etnică și culturală a câtorva popoare europene. O spun limba, tradițiile şi întreaga lor moștenire culturală.

Tocmai de aceea, ținând cont de faptul că ‒ dincolo de unele influențe genetice și culturale suferite de-a lungul istoriei ‒ românii de astăzi au și o consistentă moștenire geto-dacică, nu este deloc prea îndrăzneț să spunem că artefactul geto-dacic de la Galice, Bulgaria, ne prezintă cel mai vechi model de ie pe care îl cunoaștem și că poate fi considerat ca făcând parte din patrimoniul cultural al acestui neam !


❀¸¸¸.•´¯`❀ ✿ ✿ ❀¸¸•´¯`❀



De ceva vreme, produsul românesc incepe să fie ințeles in esența sa, iubit si respectat si la el acasa. 

Dupa o perioada lunga, in care orice avea etichetă străină era mai bun decat ce era de-al nostru, desi, in majoritatea cazurilor, era taman invers ! 

Stiti ce inseamnă, cu adevarat o ie romaneasca - camașa romanească ? Cu tot ce inseamna ea, cu simbolistica, estetica, rostul si randuiala ei ? Stiti sa faceti diferenta intre o ie autentica si una de duzina ? 

Haideti sa invatam impreuna de la o comunitate de 11 mii de femei, care asta fac toata ziua: cos si descos pe toate partile, ia romaneasca autentica !

Reintrată in trend de cativa ani, datorita eforturilor arhitectului Ioana Corduneanu si a comunitatii ”La Blouse Roumaine”, care vor să facă din aceasta piesă un simbol de țară, recunoscut la nivel mondial si facand parte din patrimoniul cultural al omenirii, camașa romaneasca se afla intr-un moment de rascruce.

Piesele vechi, autentice, valoroase, sunt din ce in ce mai rare. Asa că, femeia moderna, asemeni inaintaselor sale, care erau moderne si ele la vremea lor, a inceput iar să coasă – respectand simbolistica dar si inovând cu rost, respect si buna rânduiala. A pus deci mana pe ac, dupa zeci de ani de pauza care se resimte si in zestrea contemporana romaneasca si in spiritualitatea, dar si dulapurile romanecelor.

Stiati ca ne putem mandri, in acest moment, cu o comunitate de peste 11 mii de femei care cos ii ? Un proiect de Cartea Recordurilor. Probabil cea mai mare sezatoare din lume. Si aici nu se coase oricum. Aici IA e Artă, nu artizanat ! 
In grup sunt specialisti, arhitecti, femei pricepute. Se studiaza izvoade vechi, se intra in depozite ale muzeelor unde stau ascunse piese valoroase, se țese pânza de casa, se cauta ațele cele mai potrivite, se fac schite, se discuta si se executa impecabil. Grupul se numeste ”Semne Cusute in actiune”.

In acelasi timp, acest trend a scos la iveala o multime de artizani sau comercianti care se folosesc de el si au dat drumul pe piață unor adevarate “mutatii genetice”, care imbolnavesc si compromit notiunea de IE printre nestiutori dar amatori de „romanesc”. 

In standurile cu suveniruri din marile centre turistice din Romania, se vand ii aduse din China, cu dragoni stilizati pe post de simboluri romanesti. Si oamenii le cumpara pentru ca nu mai exista minima educatie nationala pe acest subiect si, mai ales, pentru că sunt ieftine. 
In Kaufland si alte supermarketuri, sub deviza produs romanesc, exista astfel de piese, insotite de bannere mari, inselatoare: “ii romanesti, ieftine”. 
E aproape un sacrilegiu, care ar trebui interzis prin lege. 
La fel cum ar trebui reglementata la nivel de Minister al Culturii, probabil, si prezenta in targuri nationale si internationale a Iei romanesti. 

Ia nu a fost niciodata ieftina – pentru că arta, in general, nu poate fi ieftina. 

Cinste artizanilor care nu isi vand produsele lucrate la masini, etichetandu-le si promovandu-le ca ii. 

Rusine celor care alatura cuvantul ie in orice context, langa o bluza care denigreaza simbolistica romaneasca. 

Atentie, tine de educatia noastra minimă să nu mai zicem ca purtam ie, cand purtam o bluza cu modele florale sau geometrice stilizate la intamplare ! 

Nu e complicat, doamnelor si domnilor. Un minim research pe Google e la indemana tuturor astazi. Mai ales cand mergem sa reprezentam Romania la un targ de turism international, de exemplu. De fapt haina si felul in care te imbraci este un act responsabil în orice moment si în orice loc te-ai afla.


Pentru a afla și a admira comorile românești, inclusiv date despre IA ROMÂNEASCĂ AUTENTICĂ vă rog să ”răsfoiți” blogul arhitectei Ioana Corduneanu http://semne-cusute.blogspot.com/











surse: http://www.cunoastelumea.ro/cum-arata-o-ie-dacica-in-urma-cu-2-000-de-ani-un-artefact-antic-lamureste-misterul/; http://blog.coltulromanesc.ro/; https://lupuldacicblogg.wordpress.com/2016/04/21/stiti-ce-inseamna-cu-adevarat-o-ie-autentica-romaneasca/

11.27.2018

Noi oamenii și tot ceea ce ne înconjoară, existăm simultan intre doua lumi ...







Omul între două lumi.

Pentru a înțelege mai bine despre ce este vorba, mai întâi, vă voi relata o întâmplare care a avut loc cu adevărat.

O experienţă excepţională: între două lumi

”Mergeam spre serviciu. Era un traseu pe care îl fac rareori. Trebuia să iau un alt troleu doar pentru trei staţii şi pentru că zona îmi era foarte cunoscută am hotărât să merg pe jos. Din acel loc în care mă aflam drumul se bifurca. Înainte să aleg pe ce stradă voi merge mai departe am avut o senzaţie, de fapt o intuiţie mai specială. Ştiam că urmează ceva important şi că e bine să fiu cât se poate de atent. Intuiţia mi-a spus să aleg strada din dreapta.
Am păşit încrezător pe străduţa îngustă. Brusc mi se făcuse frig, mi-am ridicat gulerul. 

Mi s-a strecurat în minte şi gândul că a venit primăvara şi nu reuşisem să mă bucur prea mult de zăpadă. 
Melodia ce-mi curgea prin căşti mi-a absorbit toate gândurile. Eram pur şi simplu cu mintea şi cu sufletul într-un singur punct şi din acel punct se năştea melodia. Mintea parcă era absentă, niciun gând nu-mi traversa conştiinţa, eram cuprins de pace şi centrat în suflet. Doar trei cuvinte mi-au rămas suspendate în conştiinţă „Strada Sfinţii Voievozi”.
Îmi amintesc că timp de câteva minute am privit doar la pantofii mei, mă ghemuisem în hainele mele.
Când am ridicat ochii, casele îmi păreau necunoscute şi deosebit de pustii. Dar atunci nu m-am întrebat de ce, mergeam înainte. Urcam şi coboram străzi. Într-o intersecţie, m-am oprit. 
Şi ceea ce s-a petrecut în continuare, ar putea fi apreciat ca fiind ceva cel puţin ciudat. Imaginea caselor, a străzilor din faţa mea pur şi simplu s-a topit. Spaţiul devenise altfel, de parcă aş fi putut să-l mişc, să-l modelez. Spaţiul se mişca în valuri, în toate direcţiile. Iar epicentrul acelor valuri magice era chiar la 1-2 metri în faţa mea, iar eu nu eram afectat de unda acelor valuri. Fără să-mi pun măcar o întrebare am făcut „dreapta-mprejur” şi am coborât pe străduţă.
Paşii mi-au devenit mai grei şi mai rapizi. Mi-am văzut reflectarea într-una dintre vitrine. Şi imaginea mea am văzut-o în valuri. 
Am inspirat mai adânc şi mi-am continuat drumul. 
Am ajuns într-o altă intersecţie, aceleaşi valuri au „topit” arhitectura din jurul meu, chiar şi imaginea cerului a fost cutremurată de miraculoasa transformare. Dar de această dată am hotărât să merg mai departe şi după ce valurile au traversat întreg spaţiul din jurul meu am cercetat mai atent clădirile şi am păşit înainte. 
Doar intuiam că ceva se petrece, că ceva parcă nu ar fi în regulă. Mintea îmi stătea în loc, nu aveam, dar nici nu căutam vreo explicaţie pentru tot ce se petrecea. Pur şi simplu trăiam acel moment din plin.
Urcam o străduţă pavată, admiram casele cărămizii. În întâmpinarea mea venea o femeie. Era deosebit de frumoasă: blondă, buzele şi ochii mari, de statură mică, cu sâni generoşi şi forme foarte feminine. Avea o rochie bleu cu dantele, gulerul, mânecile şi poalele brodate în culori vii. Avea chipul luminos marcat de un zâmbet discret. Când între noi mai rămăseseră doar vreo câţiva paşi i-am dat de înţeles că aş vrea să o întreb ceva. M-am oprit, apoi s-a oprit şi ea. Am întrebat-o: „Strada Sfinţii Voievozi ?”. Ea s-a uitat la mine câteva secunde şi mi-a răspuns uimită: „Dar sunteţi foarte departe !”. 
Fizic eram doar la un pas de ea dar spaţiul dintre noi aş fi putut să-l tai felii. Puteam să disting cum străbate acel spaţiu chiar şi senzaţia ei de văz. Era aproape, dar în acelaşi timp, atât de departe. Am plecat fără să zic un cuvânt. 
Nu ştiam ce se petrece, nu ştiam cum să apreciez răspunsul ei, încercam să mă focalizez şi să analizez situaţia, dar nu reuşeam, parcă nu mai aveam minte. 
Toată fiinţa mea era concentrată în zona inimii. Melodia îşi continua cursul, eu căutam ieşirea din oraşul necunoscut. 
Mergeam pe străzi, toate se schimbau, nu ştiam ce să cred. Noi şi noi intersecţii, noi şi noi străzi şi case. Deja obosisem, deja îmi era cald. Căutam un semn, dar nu ştiam ce semn şi nu ştiam pentru ce am nevoie de un semn.
În stânga mea am văzut o clădire galbenă cu trei niveluri şi două intrări cu coloane. O admiram şi încercam să o memorez, ştiam că n-am s-o mai văd vreodată. 
Cu coada ochiului am observat ceva, am întors capul, am privit atent, simţeam că acolo s-ar putea să găsesc semnul pe care îl căutam. 
Era o altă clădire albă şi aceasta avea coloane. Căutam acel semn eliberator, dar nu-l găseam. M-am uitat iarăşi la casa galbenă. Dar brusc privirea mi-a revenit asupra casei albe, de parcă cineva îmi trăgea privirea în acea direcţie. 
M-am oprit, am inspirat adânc şi am început să cercetez clădirea albă amănunt cu amănunt. Pentru că mintea îmi era ca şi absentă mă uitam pur şi simplu fără a face vreo judecată despre ceea ce văd. Am făcut ochii mari, pe colţul casei, pe o plăcuţă albă era scris cu albastru „Strada Spiru Haret”. Acesta era semnul !
Următorul pas a însemnat trecerea dincolo, ştiam că am revenit, ştiam cine sunt, unde sunt, unde merg. 

Am privit la ceas, misterioasa mea călătorie a durat vreo 15-20 minute. 

În secundele, poate chiar în fracţiunile de secundă care au urmat mi-am dat seama ce s-a petrecut.
Când am intrat pe străduţa din dreapta, de fapt atunci intrasem într-o dimensiune spaţio-temporală diferită. 

Ceasul meu îmi spunea că au trecut 15-20 de minute, dar eu am perceput că ar fi trecut cel puţin trei-patru ore. 

După această experienţă am aflat că rezonez cu Marea Putere Cosmică BHUVANESHWARI. 

Printr-o graţie şi printr-un miracol divin mi-au fost oferite cheile de intrare şi de ieşire din acea dimensiune spaţio-temporală diferită şi acestea erau denumirile celor două străzi. 

Din momentul în care am pătruns în acea dimensiune am avut o stare a conştiinţei modificată caracterizată de suspendarea mentalului obişnuit şi „înlocuirea” acestuia prin activarea foarte intensă a lui VISHUDDHA CHAKRA şi o centrare în sine.

În primele clipe după ce am ieşit din acel spaţiu mi-am dat seama că pe acele străzi nu am văzut nicio maşină, că oamenii de pe stradă se uitau foarte miraţi la mine pentru că eram îmbrăcat foarte ciudat pentru acea epocă, toate vitrinele aveau valuri pentru că erau din sticlă turnată. 

Cu siguranţă că am ajuns tot într-un spaţiu românesc pentru că am vorbit româneşte. Femeia cu care am vorbit avea părul coafat mai deosebit, avea cârlionţii făcuţi ca la păpuşi aşa cum era moda cu vreo 200 de ani în urmă.

Mă tot întrebam după aceasta ce s-ar fi petrecut cu mine dacă nu găseam „portiţa” de ieşire. Mă întrebam dacă m-aş fi panicat sau cum aş fi reacţionat dacă nu ascultam muzică, sau dacă s-ar fi terminat bateriile.

Toată ziua de după această experienţă, trăiam aici şi-mi aminteam cum a fost acolo. 

Înţeleg că tot ce s-a petrecut atunci a fost o mare, mare graţie. Au existat cazuri când persoane care au pătruns într-o dimensiune spaţio-temporală diferită nu s-au mai întors. Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi Ghidului meu spiritual pentru această exemplificare excepţională. !” 

(despre 
BHUVANESHWARI, VISHUDDHA CHAKRA și despre Ghidului spiritual vă voi vorbi mai pe larg într-un alt articol)



oooOooo
Știm oare cu adevărat “pe ce lume trăim”? Cei mai mulți vor spune că da. Așa să fie însă ?

Prinși în nevoile lumii în care trăim, luptându-ne să facem carieră sau să avem un trai confortabil, cel mai adesea nu ne mai punem întrebări esențiale despre viață și legile ei. 

Fără să conștientizăm prea mult, trăim între bine și rău, între frumos și urât, între minte și suflet dar, mai ales, între legile fizicii relativiste și cele ale fizicii cuantice.

Misterul care ne învăluie existența este, pentru căutătorii adevărați, un imbold de a se afunda în cercetarea legităților care guvernează Universul.

Existăm simultan intre doua lumi, aceea a personajului nostru fizic si psihic, discontinuu, limitat in timp si spatiu si aceea a vietii universale, dincolo de timp si spatiu, la care participăm cu totii prin părticica noastră nemuritoare - sufletul. 

Legatura intre cele doua lumi este "trăitul" simultan al celor două lumi. 

Platon spunea: "Banchetul vietii se află in fata noastra; singura problema este a poftei pe care o avem. Pofta este lucrul cel mai important, nu festinul.” 

Pe parcusul existentei sale, omul va trebui să lupte pentru a descoperi adevarata sa lume interioară, care nu este psihismul său, pentru a incerca să armonizeze cele doua lumi intr-o singura unitate de expresie. 
In lumea personalitatii noastre, gandirea si sentimentul sunt deconectate si adesea se ignoră. Gandesti un lucru si faci altul, eterna dramă a contradictiei pe care Sf. Pavel o evidenția de acum două mii de ani.

Energia spirituală cere participarea constientă a omului care să neutralizeze intreaga activitate emotionala si mentală. 

Pentru trezirea functiilor superioare ale constiintei in om, se porneste de la acelasi lucru, in mod independent de părțile muritoare fizic sau psihic ale corpului sau. Se poate spune că este vorba de o formă a perceptiei, in afara oricarei reprezentari prin imagini si cuvinte, care trece mult dincolo de obisnuita constiință restrânsă. O stare in care constiinta omului este parte a constiintei universale. 

B.Pascal : "Ultimul demers al ratiunii este să inteleagă că există o infinitate de lucruri care o depasesc".

Trebuie sa intelegem că dincolo de cunasterea logica, exprimata de concepte, există un fel de spatiu-intelegere, generator al unei cunoasteri de neconceput pentru mintea umana, o cunoastere ce nu poate fi decat "trăită". Atunci vom intelege cu adevarat diferenta de natură intre a exista si a gandi că existi. 
Nu putem ajunge la aceasta stare de constiinta-cunoastere decat renuntand la ideea pe care o avem despre noi insine. 
Astfel, omul se va ”vedea”, isi va cunoaste originea, va intelege rolul si locul vietii sale de om in marele organism universal.
In omul treaz, energia vietii monopolizată de ”eul” psihologic si exprimata de frică, violență, angoasă, invidie va fi eliberată de aceste forme oarbe distructive. Se va intoarce la Sursa, de unde va radia in sfarsit trezită, unind interiorul cu exteriorul intr-o unitate de expresie.

Pentru a coborî in profunzimile ființei noastre, trebuie sa exersam in rugăciune, meditatie, contemplare. Clipa in care omul intelege intr-o strafulgerare că este ”Universal” reprezintă clipa intoarcerii, a conversiei in constiinta sa. Corpul său fizic locuit de suflet a devenit constient de aceasta, ceea ce-i insuflă o inteligența necunoscută până atunci. 
Viata noastra comună este primită constient de un numar mic de oameni. Mari curente de energie traversează oamenii fără ca ei sa fie constienti de acest lucru. Este incă foarte intuneric in lumea interioara umana !

Când ”constiența” este acolo, corpul exprimă acest lucru. S-o lăsăm să curgă in noi fără s-o oprim. Astfel se armonizeaza participarea noastra la cele doua lumi ale omului: temporalul, unde se naste si moare, si atemporalul ,,lumea infinită, nelimitată”, care ne emană si ne aspiră in suflul respiratiei cosmice.

Acest videoclip vă invită să descoperiți măcar o parte dintre tainele care ne înconjoară, în încercarea de a înțelege existența noastră, una care se desfășoară permanent între două lumi: între lumea relativistă și cea cuantică.








surse: http://www.cunoastelumea.ro/omul-intre-doua-lumi-patrunde-in-misterele-universului/; https://www.crestinortodox.ro/morala/omul-situat-intre-doua-lumi-123414.html; http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=6043

11.25.2018

În zona Bucureștiului, de 2 ori pe zi, pământul se ridică și coboară cu 45 de cm ...







MAREE TERESTRĂ - De două ori pe zi, în zona Bucureștiului, pământul se ridică cu 45 de cm.


Terra este încă plină de surprize pentru noi.

Cu toate că, atunci când vorbim despre maree, gândul ne zboară obligatoriu la apele mărilor și ale oceanelor, realitatea este că și pământul produce un astfel de fenomen. 

Pare incredibil, dar acest lucru ne este împărtășit de prof. dr. Florin Munteanu, șeful catedrei Unesco de geofizică, de pe lângă Academia Română.  

Florin Munteanu, într-un interviu acordat D-lui Daniel Roxin, ne dezvăluie lucruri deosebit de interesante:


Florin Munteanu: 
”Chiar aici, la kilometrul zero al Bucureștiului, în spatele Teatrului Național, avem un laborator. Aici am văzut pentru prima dată ce înseamnă să măsori fluctuația mareei terestre. 
Apropo de maree terestră, trebuie să înțelegi că de fapt suntem într-un cuplaj foarte strâns între cel puțin soare, lună și pământ care introduc niște ritmuri în spațiul nostru de existență. Aceste forțe generează o maree nu doar în ocean, ci și asupra oricărui obiect solid, inclusiv asupra Pământului; iar mareea terestră în dreptul Bucureștiului ajunge cam la 45 de cm. Deci noi ne ridicăm și coborâm de 2 ori pe zi cu tot pământul pentru că e o undă care ne mișcă.
În gândirea clasică, alinierea planetelor sau alte fenomene astronomice creează o mică fluctuație. Efectul mecanic este așa de mic, încât problema respectivă n-ar avea cum să influențeze. Asta a fost o modalitate de a gândi aceste fenomene.
Acum când a apărut o nouă disciplină, aceasta pe care de fapt o reprezint și care se numește știința complexității și care modifică modul de gândire de la liniar la neliniar, de la complicat la complex, constați că în sistemele astea vii, în special, micile fluctuații capătă un rol fundamental pentru că nu mai poți să le discuți numai energetic sau intensiv prin cuvântul intensitate, ci și prin cuvântul informație.”


Daniel Roxin: 
”Deci evenimentele cosmice, planetare, chiar dacă din punctul de vedere al fenomenului detectabil la nivel fizic este la ordinul unei zecimale, nesemnificativ ca intensitate, la nivelul biologiei umane și a psihicului uman există influențe.”


Florin Munteanu: 
”Categoric ! Adică noi suntem o uzină chimică care poate fi organizată sau dezorganizată în funcționarea ei pe această variantă, pe aceasta mică sensibilitate.”


Daniel Roxin: 
”Pe baza cunoștințelor pe care le aveți dumneavoastră în domeniul științific, mai ales că sunteți un specialist în geodinamică, ați căutat să verificați câte din principiile astrologiei au un corespondent în realitate și pot fi luate în serios și ce anume nu se susține ?

În continuare puteți viziona videoclipul cu interviul, în întregime, dat de D-l Florin Munteanu :






sursa:http://www.cunoastelumea.ro/stiai-ca-exista-o-maree-terestra-de-doua-ori-pe-zi-in-zona-bucurestiului-pamantul-se-ridica-cu-45-de-cm-informatii-inedite/