11.01.2020

Coşmarul guvernanţilor

 


Nu degeaba a fost răsplătit cu mutarea pe un nou post la guvern Cojanu, prefectul de tristă amintire care a încercat să amâne închiderea școlilor din București pe motiv că ar trebui mai întâi ca rata de infectare să ajungă pe la 3,4 la mie.

Închiderea școlilor, cu trimiterea educației în online pe măsură ce tot mai multe localități și județe depășesc rata de infectare de 3 la mie, este pentru actualul regim un coșmar din care îi e din ce în ce mai greu să iasă. Inspectoratul Școlar al Municipiului București a cerut Prefecturii să convoace la 2 noiembrie Comitetul pentru Situații de Urgență, ca să decidă asupra funcționării școlilor în următoarele două săptămâni, în funcție de incidența infecțiilor care va fi comunicată atunci.

Și, deși noul primar Nicușor Dan a declarat că susține măsura de închidere a școlilor atâta vreme cât rata de infectare nu scade sub 3 la mia de locuitori, autoritățile sunt presate să redeschidă – nu numai în București, ci în toate județele cu număr mare de cazuri.

Asociația Școlilor Particulare a dat guvernul în judecată, pe motiv că încalcă dreptul la educație al copiilor, iar aliații ei din politică, media și sistemul sanitar au sărit și ei, fie cu argumente emoționale despre școala online care distruge sufletele, fie cu studii despre cât de puțin riscă elevii să se infecteze. Însuși președintele Iohannis zicea de curând:

„Închiderea școlii nu trebuie exagerată. Copiii sunt în siguranță în școli. Nu trebuie să exagerăm cu aceste măsuri restrictive – copiii trebuie să meargă la școală să învețe. Părinții trebuie să își trimită copiii la școală ca să poată și ei să meargă la serviciu.”

Într-adevăr: chiar dacă statul subvenționează zilele libere pentru părinții care stau cu copiii acasă, firmele unde lucrează părinții pot să-i dea afară oricând, subvenția oricum nu depășește 75% din salariul brut, iar tot acest aranjament nu poate dura la infinit, până se potolește pandemia.

Ce e de făcut? Sigur, se poate adopta metoda Cojanu, doar că legal: se poate modifica oricând ordinul MEC și MS care prevede că școlile intră în scenariul roșu (online) când rata infectării depășește 3 la mie. Sau, tot prin modificarea ordinului, se pot fixa alte criterii pentru închiderea școlilor – 30 sau 300 sau, de ce nu, 3.000 de cazuri de infectare într-o școală etc. Doar că atât părinții și profesorii, cât și copiii (cei despre care o reprezentantă de la Salvați Copiii sugera că nu sunt consultați suficient pe tema trecerii în online) trebuie să știe cât mai clar posibil care sunt riscurile, cine pe cine expune la infectare redeschiderea școlilor și să decidă în cunoștință de cauză ce aleg.

În Franța, în prima lună de la deschiderea școlilor, agenția de sănătate publică arăta la 24 septembrie că 32% din cele 899 de focare de Covid din țară erau din mediul școlar și universitar, mai multe decât în mediul companiilor (195), sectorul sanitar (97) sau reuniunile publice și private (77). Pentru comparație, la 10 septembrie numărul de focare în școli era de 26, iar la 17 septembrie era de 160 (22%). Desigur, în Franța nu s-a purtat mască obligatoriu în școli până acum. Doar că și la noi a crescut după același model numărul de focare.

Până în săptămâna 28 septembrie – 11 octombrie se putea urmări la noi în statistica oficială situația sumară a focarelor (ulterior, misteriosul Grup strategic de comunicare a decis brusc să n-o mai publice deloc, ca să nu mai sară cu proteste cei din Horeca), de unde rezultă 13 focare cu 56 de cazuri în săptămâna 14-20 septembrie, 13 focare cu 58 de cazuri în următoarea săptămână, 26 cu 118 în următoarea, mai multe decât la „operatorii economici”, cum spune Grupul (22 cu 157), iar în săptămâna 28 septembrie – 11 octombrie au fost 40 de focare cu 186 de cazuri, iarăși mai multe decât la operatorii economici (37 cu 278). Iar cum ne-a învățat același Grup atunci când s-a certat cu Horeca, numărul de focare contabilizate se referă strict la ceea ce se întâmplă în instituțiile respective, nu la ce e dincolo de zidurile lor – focarele din Horeca nu se referă la potențialii clienți infectați, ci numai la personal; focarele din școli nu se referă la potențialele rude infectate, ci numai la elevi și personalul din învățământ.

Nu spune nimeni că școlile sunt marele focar al țării, fiindcă nu e așa. Nici numărul de cazuri în rândul copiilor de vârstă școlară nu e mare; în lipsa altor segmentări mai precise, datele oficiale arată două categorii de vârstă, unde până acum au fost în total doar 5.008 cazuri de infectare la categoria 0-9 ani și 10.152 la 10-19 ani, față de 50.678 la categoria 40-49 de ani. Ceea ce nu se discută la noi este însă potențialul de contagiere a adulților de către copii. În primăvară, cercetătorii elvețieni au constatat că sub vârsta de 10 ani, copiii transmit rareori virusul; în iulie, un studiu făcut în Coreea de Sud pe 65.000 de persoane arăta că sub 10 ani, copiii sunt mai puțin contagioși decât adulții (rată de contagiune 5,3% în familii), dar cei între 10 și 19 ani transmit virusul cel puțin la fel de mult ca adulții, cu o rată de contagiere de 18,6% în familii, concluzia fiind că dacă se redeschid școli în zone cu număr mare de cazuri, apariția unor focare majore de infecție în acele zone este inevitabilă.

În august, Harvard Medical School a realizat cel mai detaliat studiu, care arăta că inclusiv copiii asimptomatici sau în primele două zile de la infectare au încărcătură virală mare în secrețiile respiratorii – mai mult, că încărcătura virală, deci capacitatea de a transmite coronavirusul, era „semnificativ mai mare decât la adulții spitalizați cu forme grave de Covid-19”. Faptul că niște copii practic sănătoși s-au dovedit mai contagioși decât adulții grav bolnavi i-a uluit pe cercetători, dat fiind că până atunci se credea că încărcătura virală se corelează automat cu cantitatea de receptori de care se prinde virusul, cantitate mult mai mică la copii. „Copiii sunt o sursă posibilă de contagiere, iar aceasta trebuie să se ia în considerare la planificarea deschiderii școlilor”, conchidea unul din coautori, dr. Alessio Fasano de la spitalul de pediatrie Massachusetts. În fine, în septembrie a apărut în India și cea mai vastă cercetare, pe aproape 85.000 de cazuri și 600.000 de contacte, de unde rezulta că virusul este transmis de copiii de toate vârstele.

Preocuparea normală de a valorifica astfel de cercetări s-a văzut deja în țări ca Danemarca, unde în primăvară s-au redeschis mai întâi cursurile școlare și centrele de zi pentru copiii de până la 11 ani. Sau Slovacia, care a decis recent să testeze obligatoriu toată populația de peste 10 ani. Sau Germania, unde profesorii sunt testați periodic și copiii sunt testați după fiecare caz de infectare într-o clasă. Sau Rusia, unde tot personalul din școlile moscovite a fost testat obligatoriu înainte de începerea școlii. Sau Polonia, care a trecut în online cursurile pentru copiii între 10 și 15 ani, păstrând deschise grădinițele și clasele primare pentru copiii sub 10 ani. Sau Cehia, care a închis școlile la 14 octombrie după ce ministrul sănătății a anunțat că numărul cazurilor noi la angajații din învățământ a atins 4.500, mai mulți decât în sistemul sanitar, și că populația școlară înseamnă 16% din infectări, mai mult decât în orice alt grup de populație.

E adevărat că lucrurile sunt însă delicate – mai delicate decât în orice alt domeniu al politicilor publice. Aproape toate statele europene și-au pus problema să aleagă ce sectoare sacrifică și ce sectoare privilegiază în lupta cu pandemia. Iar soluția cea mai avantajoasă din punct de vedere social, psihologic și electoral a fost privilegierea școlii: mai ușor acceptă părinții sacrificii dacă știu că măcar copiii învață normal, așa încât dacă prezentul e compromis, măcar să nu fie compromis și viitorul. Iar la aceasta se adaugă avantajul economic: eliberați de grija copiilor, părinții pot munci în continuare fără să se creeze daune de productivitate pentru angajatori.

Aceasta e explicația pentru care inclusiv acum, când statele occidentale au început valul al doilea al carantinelor naționale, școlile au fost păstrate deschise – și în Franța, și în Germania, și în Belgia, și în Anglia. Iar unele guverne au ales expediente care să atragă cât mai puțin atenția, ca Irlanda de Nord, unde s-a impus carantina cu închiderea școlilor exact pe timpul vacanței din octombrie de la jumătatea trimestrului. Deși calculele și știința există, sunt cunoscute de politicieni, iar opțiunile de politici publice sunt făcute în cunoștință de cauză. Exemplu: SAGE, grupul experților care consiliază guvernul britanic, a calculat impactul diverselor măsuri asupra ratei R de transmitere a virusului (indicatorul care trebuie să fie sub 1 pentru ca pandemia să fie adusă sub control), estimând că închiderea barurilor și a restaurantelor ar scădea rata cu 0,2, la fel și interzicerea socializării în case între familii diferite, munca de acasă ar scădea rata cu 0,4, iar închiderea școlilor cu 0,5.

La noi, astfel de discuții au fost total înlocuite de o politizare cruntă (Gabriela Firea s-a înfipt imediat să ceară redeschiderea școlilor, mințind fără jenă că „în toată Europa școlile sunt deschise” și acuzând guvernul că nu vrea să le deschidă din neomenie), decizii stupide din punct de vedere sanitar (guvernul a închis școlile, dar a păstrat deschise after school-urile, unde potențialul de contagiere e identic), lipsa încercării de a testa cât de cât organizat în școli și văicăreli pe rețelele sociale despre cum rămân copiii fără educație și fără socializare. Până la un punct e normal să fie așa, fiindcă România e o țară săracă și fără o viziune în stare să suplinească sărăcia, așa cum are Estonia, de pildă, unde încă din 1997 există un proiect de digitalizare a educației, iar majoritatea școlilor din țară folosesc curent materiale electronice de studiu și metode virtuale de conectare între elevi, profesori și părinți.

Dincolo de asta însă, ignoranța, nesinceritatea și primitivismul din discursul public atunci când e vorba de școli încep să devină mai costisitoare pentru societate decât orice decizie de închidere sau redeschidere a școlilor. Sigur că acum sunt la orizont alegerile din 6 decembrie, care poluează probabil cel mai tare. Dar organizarea educației la distanță, inevitabilă în condiții de pandemie, va fi și după alegeri o problemă la fel de mare. MEC abia a început la 21 octombrie consultarea publică pentru „strategia de digitalizare a educației”, ministresa Anisie a anunțat abia pe 24 octombrie că se lucrează la adaptarea programei pentru învățarea online, iar despre faimoasele 250.000 de tablete care ar fi trebuit să fie distribuite din septembrie către elevii din medii defavorizate a spus că ar putea ajunge până în decembrie. Meritul ei e că măcar n-a răspuns la fel de brutal cum a făcut-o premierul Orban la întrebarea despre când vor veni tabletele: „Când va fi nevoie!”

sursa:https://www.cotidianul.ro/cosmarul-guvernantilor-ce-se-va-intampla-cu-scolile/

Impardonabil

 


Impardonabil, musiu, strigă Gigi Ostropel, mișelul, gata, gata să ne ia la bătaie, uite, oceanul ne dă târcoale, calota glaciară se topește și noi ne tâmpim cu schizofrenia Secolului 21! Care să fie aceea, întreabă Gina Rântaș, sulemenindu-se în văzul lumii. Impardonabil, domnule, zice Tătărăscu Pătrunjel, ieșind, de undeva, de sub teascul istoriei noastre zăpăcite. Impardonabil e un cuvânt meșteșugit, îl foloseau pe la 1920, așa să știi, acum toți îți zic, în dungă, cu drag, OK, fată, mă leși, mișto, cum e cu tine, baliverne lingvistice, așa să știi.

Alde Morcov, Frențiu Morcov, vine și el mai în față, zicând că Era Vălurită ne face chiftea, uite-așa zice, chiftea, cu poftă, cu drag, moare de poftă, și noi pe lângă el. Asta e, peneliștii, pesediștii, uneperiștii, useliștii, ecologiștii, useriștii, pedeliștii, toți grămadă, fură de sting din averea poporului și puțin le pasă lor că nu știu ce energie necunoscută, venită din hăul oceanic al universului, stă gata, gata să ne facă, zău așa, chiftea.

O mare chiftea. Păi, nu-i așa, iese, din noi toți, o chiftea gigantică din miliarde de oameni, toți nebuni, toți zăpăciți, toți aiuriți, ce să mai vorbim. Dar e impardonabil! Schizofrenia virusologică din Secolul 21 e echivalentă cu schizofrenia vrăjitorească din Evul Mediu, trage o concluzie abruptă domnul profesor Mărculescu care se așează chiar acum în fața mea la o cafea.

Zi, domnule scriitor, de ce nu porți mască, nu te juca, e impardonabil. Impardonabil e să trimiți românii la cules de sparanghel în Germania în plină situație de urgență, sau ai uitat cumva. Impardonabil, da, zice Gigi Ostropel, așezându-se și el la o cafea.

Chelnerul iese din cafenea, se stropșește la noi, și strigă, împielițatul, mai distanțați, că acuși chem poliția să vă amendeze. Impardonabil, ce neobrăzare, zice Tinel Castravete, ieșit cu greu din înghesuiala de la metrou. La metrou înghesuială, fără distanțare socială, ce comedie nenicule!? Impardonabil! Iar Iohannis nu vede?

Iar Iohannis nu aude oceanul care ne înconjoară din toate părțile, războaiele, fărădelegile, boala cea adevărată, ranchiuna, potlogăria, neamprostia? Impardonabil! Impardonabil! Impardonabil! Geta Scrob, și sulemenită foarte, ne zice nu știu ce dandana despre situația din Belarus. Impardonabil! Democrația e în mare pericol! Fraților, stihiile acvatice ne pândesc pe toți! Impardonabil! Da, zice Mișu Caimac, dedându-se la o pompadură filozofică în contra racilelor societății.

Se aude ca la Teatrul Național e mare inundație. Dar guvernului nu-i pasă. Impardonabil! De unde vine apa? De unde vine apa de la Teatrul Național? Nimeni nu știe, mucles. Apa vine la vale, crește, se ridică, ia cu ea tot ce prinde-n cale, oameni, automobile, covizi, guvizi, măturători, un taximetrist cherchelit, un vardist îmbrobodit! Apa-și face de cap cu noi! Impardonabil! Se aude un glas ciudat prin genunea de ape, ce glas dogit, disperat, apocaliptic, impardonabil de apocaliptic! Liniște! Liniște! Liniște!

sursa:https://www.cotidianul.ro/impardonabil/

O parte din Titanic, în licitație la București

 


Ce poate fi mai fascinant decât să deții acasă o bucățică de mit? Or, mai mult, să porți la mână un fragment real de istorie?
În exclusivitate absolută – o colecție specială de 156 de ceasuri de colecție, purtătoare de istorie ori de stil, este scoasă la vânzare la începutul lunii noiembrie. Ediții limitate, modele rare și foarte rare, purtate de personalități celebre din lumea sportului sau a filmului, la prețuri de pornire între 20 și 50% din prețul de magazin, simbolurile timpului ce alcătuiesc selecția „Licitației de Ceasuri, inclusiv o mică colecție Tourbillon” reprezintă o premieră națională pentru piața românească a investițiilor de lux.

În orologerie, Romain Jerome conduce lista mărcilor care au de oferit ceva dincolo de mișcarea indicatoarelor, ascunzând mici porțiuni de istorie, așa cum sunt ceasurile de colecție a căror carcasă este realizată din oțelul vestitului Titanic, scufundat în 1912. O apariție remarcabilă în licitația din 10 noiembrie este ceasul Romain Jerome Titanic-DNA, creat în 2012 într-o serie limitată de 80 de exemplare; carcasele ediției sunt confecționate dintr-o bucată de înveliș de oțel de 1,5 kilograme, recoltată din vasul Titanic în 1991. Un tratament dezvoltat de Romain Jerome oprește procesul de oxidare al metalului ruginit, astfel încât carcasa să nu se fărâmițeze într-o pudră de rugină. Modelul este însoțit de certificat de atestare a originii. Ceasul Jerome are în licitație un preț de pornire de doar 4.000 de euro, raportat la o valoare medie de tranzacționare în piață de 20.000 de euro.



Tragicul eveniment din 1912 a inspirat celebra creație cinematografică „Titanic”, regizată de James Cameron, cu care a obținut 11 premii Oscar, cele mai multe din istorie, și pentru care renumitul brand Rolex a creat modelul experimental de ceas Deepsea Sea-Dweller. Pentru Cameron, pasionat de experiențe la limită, Rolex a fost un simbol al căutărilor durabile, ce i-a mulțumit construind pentru celebrul regizor câteva modele de ceas experimentale. La București, în cadrul licitației din 10 noiembrie, ceasul Rolex Deepsea Sea-Dweller, supranumit „James Cameron”, al cărui prototip a fost testat în Groapa Marianelor din Pacific, însoțit de acte de proveniență și de cutia originală, are un preț de pornire de 9.000 de euro.

Reîntorcându-ne fața către istorie, o altă inedită prezență în licitație este brandul de colecție DeWitt, care a fost înființat în 2003 de contele Jérôme de Witt, descendent direct al împăratului Napoleon I. Ceasurile lui DeWitt sunt extrem de exclusiviste, fiind produse în ediții complicate și reduse, combinând materiale high-tech cu manufactura horologieră tradițională. DeWitt este totodată una dintre cele doar patru case horologiere din Elveția care produc singure nu doar mecanismele, dar și cadranele ceasurilor. În licitația curentă de ceasuri sunt prezente 3 modele DeWitt, între care remarcăm un exemplar DeWitt Academia Triple Complication, numărul 11 dintr-o ediție de doar 250, cu două fusuri orare și indicatori de zi și noapte, realizat din paladium și pavat cu diamante, cu un decor inspirat de coloanele imperiale ce evocă descendența întemeietorului mărcii, și care are un preț de pornire de 15.000, raportat la un preț de listă de 64.000 de euro.



Totodată, prima licitație de ceasuri din acest sezon prezintă modele spectaculoase și pentru iubitoarele orologeriei la purtător. Unul dintre modelele exclusiviste care va fi prezent în evenimentul din 10 noiembrie este ceasul Faberge Nr: 6, din aur roz, cu bezelul pavat cu diamante, ce va porni de la un preț de pornire de doar 3.000 de euro.



Exemplarele exclusiviste sunt completate, în „Licitația de Ceasuri, inclusiv o mică colecție Tourbillon”, de alte aproximativ 150 de simboluri ale orologeriei clasice și contemporane semnate de branduri celebre, precum Rolex, Audemars Piguet, Patek Phillipe, Ulysse Nardin, Harry Winston, Van Cleef & Arpels, Cartier, și care pot fi vizionate începând de marți, 27 octombrie, la Palatul Cesianu-Racoviță, iar pe 10 noiembrie pot fi licitate online, pe platforma Artmark Live.



sursa:https://www.cotidianul.ro/o-parte-din-titanic-in-licitatie-la-bucuresti/

Abulanțierii anunță grevă japoneză

 


Federația Națională Sindicală Ambulanța anunță un protest pentru ziua de miercuri, între orele 10.00 și 12.00, cu pichetarea Guvernului, iar de joi declanșarea grevei japoneze. În principal, ambulanțierii cer suplimentarea cu personal și bani pentru salatii și cheltuieli.

Miercuri începând cu ora 10.00 până ora 12.00, se va desfășura un protest național organizat de Federația Națională Sindicală „Ambulanța” din România, susținută de organizațiile sindicale județene membre din toate Serviciile Publice de Ambulanță.

Protestul se va desfășura în toate sediile centrale din serviciile de ambulanță județene, iar în București în Piața Victoriei, ca obiectiv pichetarea Guvernului, unde va fi prezent un grup de 80 de protestatari, grup format din reprezentanții sindicali ai organizațiilor sindicale din toate Serviciile Publice de Ambulanţă din România.

Conducerea FNSAR a înaintat solicitare în scris premierului de a stabili în regim de urgență întâlnirea cu conducerea FNSAR, întâlnire promisă de Ludovic Orban, anunță sindicaliștii.

În situația în care până marți, premierul nu va invita la discuții conducerea FNSAR, miercuri va avea loc protestul național al serviciilor de ambulanță, iar începând de joi personalul din serviciile de ambulanță va intra în greva japoneză pe perioadă nedeterminată până la soluționarea favorabilă a revendicărilor menționate.

Revendicările sunt:

Suplimentarea cu personal în serviciile de ambulanță.

Rectificarea bugetară la nivelul necesarului pentru a asigura drepturile salariale și cheltuieli materiale necesare pentru continuitatea activității în serviciile de ambulanță.

Reașezarea salarizării asistentului medical, a managerului general și al membrilor comitetului director din serviciile de ambulanță.

Salarizarea întregului personal din Serviciile Publice de Ambulanță începând cu 01 ianuarie 2021 la nivelul grilei anului 2022.

Asigurarea pensiei de urmaș familiei acestuia în urma decesului personalului din Serviciile Publice de Ambulanță în lupta cu virusul COVID -19.

Sâmbătă, și Federația „Solidaritatea Sanitară” a decis declanșarea protestelor în stradă. Protestele încep în 5 noiembrie, în Piața Victoriei, între orele 11:00-13:00.

sursa:https://www.cotidianul.ro/abulantierii-anunta-greva-japoneza/


Detractorii României vor la conducerea ei

 


”O Românie fără hoție” începe să atîrne pe tot felul de panouri publicitare. Mai ales în Transilvania. Dacă vii cumva de afară începi să îți păzești buzunarele. Dacă ai de gînd să investești într-o țară ce pare dominată de hoție, te răzgîndești.

Faci cale întoarsă sau, dacă ești mai tare de înger, te gîndești că poți să te descurci. La o adică, într-o asemenea țară toate se rezolvă. Ceea ce este și adevărat! Şi nu de ieri, de azi, ci de sute de ani. Dezbinată de la vîrf pînă în mijlocul familiilor chiar și în paturile acestora, România a supraviețuit cu toate regimurile și cu toate păcatele.

Campania anticorupție din timpul regimului Traian Băsescu s-a dovedit a fi paravanul celor mai cumplite tunuri, afaceri, hoții, aranjamente etc. Una dintre acestea (Afacerea Băneasa a ajuns și-n Asia și peste Ocean și a devenit subiect de campanie electorală americană).

Alegerile parlamentare dintr-un incert 6 decembrie, lipsite de proiecte majore, încearcă să readucă în centrul atenției lupta anticorupție. Tehnologia de reprimare a adversarilor a fost transformată înt-un pretext politic de exterminare a unui fenomen, inclusiv al ”practicanților” acestuia. Adică repornirea DNA și stîrpirea hoției. Un fel de politică a la Vlad Țepeș cu cătușele pe post de țepe. Cu gîndirea secătuită a unor generali, activi sau rezerviști, se construiește un plan de purificare socială păgubos. Va fi ordin și politică de stat. Nu mai fură nimeni! Cu excepția celor care ne conduc. Se relansează o strategie menită a umple Romania de victime, de ruine, de frică și de îndoială.

Populația țării este chemată la luptă, ” Hai s-o distrugem împreună!”. Site-ul grupării îndeamnă fățiș! Eventual, donează-ne și nişte bani! Cum o poți face? Simplu! Îti arătăm noi! Poți să ne și promovezi, zice site-ul acestui partid bicefal. Şi ce vei obține? Un agronom purtat pe la Nisa și pe la Misa, pentru stimulare erotică, un hiper-cinstit care a păzit la casa Doinei Cornea pe vremea Securității, o odraslă de milițian care reprezintă parțial interesele României ca să rămînă loc și pentru ale altora, și care, în cel mai prost și ineficient guvern din cîte a avut țara în ultimii 30 de ani, a fost în stare să propună tot soiul de propagandiști, nulități și impostori în poziție de miniștri (Cristian Ghinea, Adrian Baciu, Cristina Guseth, Raluca Prună sau Vasile Dâncu etc).

Compatrioții noștri sunt chemați să dea înălțime politică unui pitic în materie de gîndire și unui uriaș beneficiar de fonduri europene. Barna și Cioloș vor să pună bazele unei ”Românii fără hoție”, fără să clarifice dosarele care îi privesc. Ale lor nu se pun! Iar vinovații să fie stabiliți în piața publică, pe bază de urlete, vot și mesaje telefonice.

De bună seamă că privirea injectată de ură tulbură mintea și poate produce propoziții sau gesturi scăpate de sub control. Adică un program politic devastator. România nu va fi un spațiu al proiectelor și al relansării progresului, ci al vînătorii de vrăjitoare. Ura celor de la USR PLUS concentrată la adresa PSD-ului a produs o ideolegie care tinde să îi vizeze pe toți adversarii. O grupare de zăltați are doar viziuni mecanice de lăcătuș auto ajuns în fața unor situații complicate. Citez din produsul sub-intelectual și sub-politic al acestui grup de tineri polticieni lipsiți de imaginație, de program și de ideal românesc (mai ales):

”România e ca o mașină cu rezervorul spart! Acum faci plinul, peste 15 minute rezervorul e aproape gol. În stilul ăsta, nu ajungi prea departe. Știm prea bine cine ne tot găurește rezervorul de 30 ani încoace, majoritățile politice din Parlament creează și apără mecanismele hoției.

În ultimii 4 ani, USR PLUS a demascat hoția din Parlament. Dar nu e destul. Vrem să facem mai mult de atât. Ajută-ne să o stopăm ca să obținem astfel resursele necesare pentru a moderniza educația și sănătatea.

Hoția s-a umflat pentru că a fost sprijinită politic. Deci tot politic poate fi distrusă.
Hai s-o distrugem împreună !”

Ajutați-i! Dacă aveți, dați-le bani dar păziți-vă buzunarele! Şi dacă peste hotare veți fi tratați ca hoți, pungași și ce mai presupune hoția, nu vă mirați! Tot voi ați acuzat țara de această racilă și ați promovat acest partid extremist cu iz de tufă sălbatică, nu de măr înflorit (pentru că Dacian Julien Cioloș este și horticultor!)

Post scriptum. Pentru a înțelege mai bine mintea celor de la USR PLUS vă propun inventarul complet al semnificațiilor cuvîntului hoție! Veți înțelege că ne aflăm în fața celui mai hoțesc slogan propagandistic.

HOȚIE. Subst. Hoție, hoțit (rar), hoțomănie, furt, furat, furătură (rar), mangleală. (arg.); tîlhărie, tîlhărășug (înv.), lotrie (înv. și pop.), banditism; gangsterism, brigandaj (franțuzism), piraterie, flibusterie. Fraudă, fraudare, defraudare, delapidare, deturnare, sustragere; jaf, jefuit, jefuire, jecmăneală, prădare, prădat, prădăciune (pop.); spargere, efracție. Furtișag, ciordeală (fam.), ciordit (fam.), șterpeleală (fam.), șterpelire (fam.), șparlire (arg.), buzunăreală. Cleptomanie. Escrocherie, escrocare, înșelăciune, înșelare, înșelătorie, șarlatanie, șarlatanism (rar), șmecherie, șmecherlîc (rar), șmecherire, potlogărie (fam.), potlogărit (fam.), coțcărie (fam.), pungășie, pungășeală (fam.), borfășie (rar), găinărie (fam.), trișare,; șulerie (reg.); învîrteală (fam.), ciupeală (fam.),. ciubuc (fig., fam.), cîștig ilicit. Hoț, hoțoman (augm.), hoț de codru, hoț de drumul mare, hoț de cai, fur (înv.), lotru (înv. și pop.), tîlhar, tîlhăroi (augm.), brigand (franțuzism), cîrjaliu (înv.), bandit, miquelete (livr.), apaș (rar), răufăcător, gangster; hoț de mare, pirat, corsar, flibustier (rar). Defraudator, delapidator, jefuitor, prădător (rar), spoliator (livr.), spărgător, efractor. Escroc, șarlatan, șmecher, potlogar (fam.), coțcar (fam.), pungaș, hoț de buzunare, borfaș, bojocar (rar), găinar (fam.), șnapan, panglicar (fig.), pișicher (fam.), papugiu (fam.); trișor, șuier (reg.); ciubucar (fig., fam.). Cleptoman. Bandă de hoți, bandă de tîlhari. Căpitan de hoți, harambașă (înv. și reg.). Lumea interlopă, drojdia societății, pegră (rar). Adj. De furat. Furat, șterpelit (fam.), șparlit (arg.). Furător (rar), lung de mînă, jefuitor; hoțesc, tîlhăresc, banditesc, pirateresc, piraticesc (înv.). Șarlatanesc (rar), șmecheresc, potlogăresc (fam.), pungășesc (fam.). Vb. A fura, a fura și ouăle de sub cloșcă, a face (a da) pui de giol, a fura ca în codru, a-și băga (a-și vîrî) mîinile pînă în coate, a hoți (rar), a mangli (arg.), a face (a trage) la stînga, a tîlhări (rar). A frauda, a defrauda, a delapida, a deturna, a sustrage; a jefui, a despuia, a dezbrăca (fig.), a lăsa pe cineva gol (pușcă), a jupui (fig.), a fura la drumul mare, a pune vamă, a aține drumul (calea, drumurile), a jecmăni, a prăda, a spolia (livr.), a sparge, a face o spargere. A ciupi (fig., fam.), a ciordi (fam.), a șterpeli (fam.), a șparli (arg.), a buzunări. A escroca, a înșela, a șmecheri, a potlogări (fam.), a pungăși (fam.), a trișa. A fi hoț, a avea degete lungi, a fi lung de mînă. Adv. Pe furate, pe furatele. Hoțește, hoțiș (rar), hoțomănește (rar), bannditește. Șmecherește, potlogărește (fam.). V. deposedare, imoralitate, înșelătorie

sursa:https://www.cotidianul.ro/detractorii-romaniei-vor-la-conducerea-ei

100 de ani de la semnarea Tratatului de la Paris (II) - (partea I o puteți găsi în postările din 31.10.2020 ”ADEVARURI ASCUNSE”)

 


Când s-a inaugurat Conferinţa de Pace de la Paris, în ianuarie 1919, administrarea autonomă a Basarabiei, stipulată în Actul Unirii din 27 martie 1918 (pe stilul vechi, oficial, la acea dată, atât în provincia alipită, cât şi în partea din România ce se mai găsea sub autoritatea guvernanţilor în refugiu la Iaşi, în timp ce tot sudul ţării, aflat sub ocupaţia Puterilor Centrale, trecuse forţat la calendarul gregorian), devenise inoperantă.

Pe 10 decembrie 1918 (s.n.), Sfatul Ţării (teoretic, dieta provinciei) se întrunise la Chişinău pentru ultima oară, în condiţii nestatutare, cu rostul de a renunţa la unirea condiţionată, deci de a se autodesfiinţa, fiind dizolvat de îndată prin decret-regal. Asta după ce, luni de zile, Consiliul Directorilor (teoretic, guvernul provinciei) fusese eclipsat în funcţia sa executivă de comisarul general al Basarabiei numit de guvernul de la Iaşi. Iniţial, această funcţie a fost atribuită scriitorului Duiliu Zamfirescu, iar mai apoi, generalului Arthur Văitoianu.

La momentul unirii, tot nordul provinciei – ţinutul Hotinului, având o populaţie predominant ucraineană, se afla sub ocupaţie austro-ungară, în timp ce în sud, în Bugeac şi pe Dunăre, unde era un adevărat mozaic etnic, erau dislocate unităţi militare germane. In condiţiile încheierii convenţiilor de armistiţiu cu Austro-Ungaria şi, respectiv, Germania, de la începutul lunii noiembrie 1918, ce au marcat prăbuşirea Puterilor Centrale, armata română, prezentă pe scară largă în tot restul Basarabiei din ianuarie 1918, la solicitarea Sfatului Ţării, şi-a extins controlul şi asupra acestor zone, operaţiune urmată de acţiuni insurgente, atât de sorginte naţionalistă ucraineană, cât şi de inspiraţie bolşevică.

Oricine ar fi trăit în acele vremuri în Basarabia, dar mai ales ţăranii români, înfloritoarele comunităţi de colonişti germani, bulgari sau găgăuzi din sud, ca şi sutele de mii de refugiaţi din Rusia cuprinsă de războiul civil, nu ar fi avut cum să nu salute intervenţia pacificatoare a trupelor române, în condiţiile în care teritoriul acesteia suportase exodul a peste un milion de soldaţi, mai mult sau mai puţin bolşevizaţi, în retragerea dezordonată de pe frontul românesc spre străfundurile Rusiei.

Cât despre numeroşii evrei din provincie, ei au fost scutiţi de toate mizeriile la care coreligionarii lor au fost supuşi dincolo de Nistru, în special în Podolia, ce a devenit câmp de bătălie între naţionaliştii ucraineni şi bandele bolşevice ori cele ale lui Denikin. Dar pentru denigratorii de atunci (şi până în zilele noastre) ai acţiunii de autodeterminare a poporului român din această fostă gubernie rusească, ce poate fi privită chiar şi pe baza principiilor proclamate, formal, la scara întregii Rusii de însuşi Lenin, în noiembrie 1917, nu a fost vorba decât de ocuparea şi anexarea Basarabiei de către moşierii români.

In schimb, în 1919 şi 1920, moşierii (în majoritate ruşi) din Basarabia, ale căror întinse latifundii erau supuse exproprierii în folosul milioanelor de ţărani mai săraci prin reforma agrară iniţiată de Sfatul Ţării şi legiferată de Statul Român, cărora li s-au alăturat mulţi reprezentanţi ai fostei administraţii ţariste, care nu vedeau în Basarabia decât ceea ce ea era de fapt – o colonie rusească, au exercitat o acţiune extrem de activă în cercurile conferinţei de pace, încercând să zădărnicească recunoaşterea unirii Basarabiei cu România de către marile Puteri Aliate. Situaţia era cu atât mai complexă, cu cât liderii acestor state nu pierdeau speranţa lichidării bolşevismului şi a acceptării unui nou guvern al Rusiei la masa tratativelor de pace.

Al.Vaida-Voevod, fruntaşul ardelean, şi generalul Al.Averescu, venerat ca erou de război, care au îndeplinit succesiv funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri în perioada critică a negocierilor de la Paris vizând confirmarea unirii Basarabiei, au avut de făcut faţă unei conjuncturi internaţionale complexe, reuşind să nu se implice în acţiuni de anvergură dincolo de Nistru. In acelaşi timp, prin România a fost asigurată o parte consistentă a tranzitului de armament spre Polonia, în perioada în care lucrătorii portuari din Danzig, din motive de antipatie naţională, dar şi de simpatie proletară, au pus în pericol soarta Varşoviei în faţa Armatei Roşii, blocând acest tranzit. Totodată, la Paris, reprezentanţii celor Cinci Mari nu doreau să antagonizeze grupările alb-gardiste, ce mai luptau contra bolşevicilor în anumite zone şi care se grupaseră într-o reprezentanţă neoficială pe lângă conferinţă, oferindu-le, din când în când, în funcţie de mersul ostilităţilor, adeziunea la principiul păstrării integrităţii teritoriale a Rusiei, cu excepţia Poloniei şi a Finlandei.

Surprinzător, din perspectiva actuală, mai ales Statele Unite s-au opus cu obstinaţie oricărei secesiuni faţă de Rusia pe baza aplicării autodeterminării naţionale, ca şi cum nu acesta fusese pilonul de bază al Celor 14 Puncte ale declaraţiei preşedintelui Woodrow Wilson din ianuarie 1918, între care figura doar Polonia (al 13-lea). SUA au recunoscut cu greu independenţa Ţărilor Baltice, numai după ce acestea şi-au reglementat relaţia bilaterală cu Rusia, singură Armenia, pentru care se prefigurase un mandat american după dezlipirea din Imperiul Otoman a teritoriilor considerate până nu demult armene, avându-le alături, eventual, şi pe cele din fostul Imperiu Ţarist, bucurându-se în mod deosebit de atenţia diplomaţiei SUA.

Inverşunarea liderilor americani contra recunoaşterii unirii Basarabiei cu România (şi care avea să fie estompată doar după aproape un deceniu şi jumătate, indirect, atunci când Department of Labor, care avea sarcina supervizării politicii de imigrare în Statele Unite, a desfiinţat cota alocată Basarabiei, ce apărea distinct din 1924, pentru a o include în cea a noilor imigranţi admisibili din România) avea în vedere nu negarea realităţii etnice a provinciei, ce fusese confirmată inclusiv prin rapoartele unor experţi americani, ci, mai degrabă, inadmisibilitatea creării unui precedent. America era cu ochii bine aţintiţi asupra activităţilor japoneze din Extremul Orient al Rusiei, unde luptase, nu demult, şi un semnificativ contingent de soldaţi americani. In acelaşi timp, diverşi întreprinzători din SUA, continuau pe şest exploatarea minereurilor de metale preţioase din nordul Siberiei, inabordabil controlului guvernului de la Moscova, pe cont propriu, ca într-un no man’s land.

Senatul Statelor Unite a respins pentru a doua oară, în martie 1920, tratatul de pace cu Germania şi charta fondatoare a Ligii Naţiunilor inclusă în acesta (ca şi în toate tratatele succesive încheiate în cadrul Conferinţei de la Paris). In aceste condiţii, după semnarea, la Trianon, a păcii cu Ungaria, întrucât SUA nu se aflaseră în război cu Imperiul Otoman, iar interesul pentru mandatul armean, ce urma a fi acordat de Liga Naţiunilor, se cam stinsese (în pofida faptului că însuşi preşedintele Wilson semnase harta având trasată întinderea spre vest a viitoarei Armenii – document venerat până în zilele noastre de armenii de pretutindeni), prezenţa la conferinţă a Statelor Unite s-a redus doar la persoana ambasadorului SUA la Paris, H.C.Wallace, şi la grupul colaboratorilor săi apropiaţi.

Cele patru Mari Puteri Aliate (SUA fuseseră doar Asociat) au decis să finalizeze ele însele tratatul referitor la Basarabia, în ciuda opoziţiei americane, care insistase asupra unui plebiscit, aşa cum se mai hotărâse pentru anumite regiuni ale Europei, dar nicăieri la amploarea unui teritoriu atât de întins. Un alt deziderat în favoarea definitivării statutului Basarabiei îl constituia faptul că cei circa trei milioane de locuitori riscau să devină apatrizi. Conform unor date publicate la Chişinău, oraş în care la recensământul din decembrie 1930 aveau să fie consemnaţi circa 115.000 de locuitori, la sfârşitul anului 1920 se înregistrau peste 150.000 de refugiaţi din Rusia, în condiţiile în care guvernul bolşevic inaugura politica de restrângere a dreptului de cetăţenie pentru cei emigraţi recent din imperiul sovietic.

Pe acest fundal, diplomaţia română făcea o adevărată acrobaţie între interesele franceze şi cele britanice. La cererea Franţei, negocierile cu trimişii Moscovei de la Copenhaga au fost abandonate în primăvară, dar pasul decisiv spre satisfacerea intereselor României a fost făcut odată cu abandonarea de către armata română a malului stâng al Tisei şi retragerea spre noua frontieră cu Ungaria. De folos a fost şi accelerarea în ţară a procedurii de ratificare a tratatului protecţiei minorităţilor etnice, căci în documentul referitor la Basarabia era incluse şi obligaţii în legătură cu acest aspect.

In toamna anului 1920, după schimbarea preşedintelui şi a premierului în Franţa, pe fondul slăbirii rezistenţei anti-bolşevice pe fronturile din Rusia, faţă de care nimeni nu mai vroia să îşi ia angajamente deosebite, la 25 septembrie, contele Derby a ameninţat că Marea Britanie va semna singură tratatul. La reuniunea Conferinţei Ambasadorilor din 29 septembrie, a mai acceptat amânarea semnării până pe 11 octombrie, pentru a se mai încerca o dată obţinerea asentimentului Statelor Unite. La 4 octombrie 1920, premierul francez a comunicat delegaţiei române textul tratatului, în care se inclusese şi prevederea imposibilităţii revizuirii prin arbitraj, la cererea Rusiei, cândva, în viitor, după accederea la tratat, a clauzei teritoriale (în urma unei observaţii pertinente a lui Titulescu, prezent şi el la Paris, în acel an ). Ca o mostră de curtoazie, americanilor li s-a propus o extensie până la 25 octombrie. Cu toate eforturile şi în ciuda recomandărilor propriilor experţi, la 8 octombrie 1920, Statele Unite au comunicat că executivul de la Washington «nu se poate asocia unei politici care ar tinde la dezmembrarea [teritorială a] Rusiei.

Deşi ambasadorul Wallace s-a opus adoptării chiar şi după ce devenise clar că SUA nu vor fi parte contractantă în tratat, acesta a fost parafat, într-un singur exemplar în limba franceză (spre deosebire de altele semnate, în acei ani, în capitala Franţei sau în împrejurimi, care erau redactate şi în engleză şi italiană, în caz de diferenţe de interpretare cel redactat în franceză având întâietate). La 28 octombrie 1920, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei (ce l-a ratificat în 1922) alături de India şi de dominioanele sale, Republica Franceză (ratificarea – în 1924), Regatul Italiei (în 1927) şi, după două zile, Imperiul Japoniei (care nu l-a ratificat, deşi unii autori susţin că, totuşi, acest fapt s-ar fi petrecut în 1931; o notă diplomatică franceză, din septembrie 1932, confirmă că ratificarea Japoniei nu avusese loc până la acea dată), au recunoscut suveranitatea Regatului României asupra Basarabiei.

Din partea română, tratatul a fost semnat de ministrul de Externe, Take Ionescu, şi de ministrul României la Paris, prinţul Dimitrie I.Ghica, viitor şef al diplomaţiei în guvernarea Iorga (1931-32) şi frate al monseniorului Vladimir Ghika. Din partea celor patru Mari Puteri, tratatul a fost semnat de către primul-ministru al Franţei şi ministru al Afacerilor Externe, Georges Leygues, de Jules Cambon – fost secretar-general la Quai d’Orsay, de ambasadorul britanic la Paris, contele de Derby, de amabasadorul Italiei în capitala Franţei, Lelio Bonin Longare, şi de ambasadorul japonez la Conferinţa de Pace de la Paris, vicontele Ishii Kikujirō (aflat la Bruxelles, pe 28 octombrie).



Take Ionescu





Dimitrie I.Ghica


Spre deosebire de celelalte tratate convenite la Paris în 1920, care stipulau expres că intrarea lor în vigoare va coincide cu întocmirea, la sediul diplomaţiei franceze, a unui proces-verbal privind predarea instrumentelor de ratificare de către statul direct interesat (Ungaria, apoi Imperiul Otoman) şi de numai trei dintre Marile Puteri Aliate semnatare, oarecum ciudat, poate din nebăgare de seamă, tratatul de la Paris referitor la Basarabia avea nevoie de ratificarea tuturor celor patru Mari Puteri Aliate, Aceasta a făcut ca, prin absenţa publicităţii unei eventuale ratificări din partea Japoniei, să se considere că tratatul respectiv nu a fost valabil niciodată, rămânând doar o recunoaştere informală a unirii Basarabiei cu România. Deşi Tratatul de la Trianon nu a fost ratificat de SUA (această ţară încheind tratate de pace distincte cu Germania, Austria şi Ungaria în august 1921), ca şi de către Polonia, de altfel, el a intrat în vigoare la 31 iulie 1921.

Diplomaţia sovietică, printr-o notă comună, datată 1 noiembrie 1920, adresată statelor semnatare, inclusiv preşedintelui Consiliului de Miniştri al României, generalul Averescu, a protestat în legătură cu alipirea Basarabiei la România. Aceasta era semnată de Gh.Cicerin – narkomindel [comisar al poporului pentru afacerile externe] al RSFS Ruse şi de Hr.Rakovski, „amicul dintotdeauna al României“, ce îndeplinea pe atunci funcţiile de preşedinte al Sovnarkom-ului şi de şef al Narkomindel-ului RSS Ucrainene. Mai apoi, liderii sovietici au exploatat veriga slabă a tratatului de la Paris – necesitatea ratificării de către toate statele semnatare şi s-au concentrat, rând pe rând, asupra tuturor marilor puteri, odată intrate în procesul finalizării ratificărilor.

Au reuşit să împiedice ratificarea de către Japonia, printr-o clauză parte a anexelor secrete la înţelegerile bilaterale convenite la Pekin [Beijing], în 1924, după ce Tokyo a recunoscut regimul bolşevic. Japonia, fiind una dintre marile puteri învingătoare, nu putea fi exclusă de la decizia aliaţilor în privinţa Basarabiei, mai ales în condiţiile obstrucţiilor americane. Dar, de fapt, Japonia nici nu ar fi avut dreptul moral să semneze tratatul de la Paris ( într-o chestiune complet europeană), deoarece, din vara acelui an 1920, pe lângă ocuparea părţii de nord a insulei Sahalin, invadase şi o zonă din partea continentală a Extremului Orient rus. Aceasta s-a produs în urma masacrării unor comercianţi japonezi la Nikolaevsk-pe-Amur (la comanda unui anarhist descreierat, executat, ulterior, chiar de bolşevici), cu intenţia vădită de a anexa o mare parte a acestor teritorii, sau, cel puţin, a nordului Sahalinului. Japonia avea, deci, interesul ca acceptarea unirii Basarabiei cu România să creeze precedentul juridic al unei eventuale viitoare recunoaşterii a stăpânirii sale, fără nici un argument etnic, asupra unor teritorii ruseşti.

Această poveste referitoare la încununarea unui efort diplomatic al României de acum 100 de ani, în urma căruia cele trei mari puteri europene învingătoare în Primul Război Mondial au încuviinţat extinderea suveranităţii acesteia asupra Basarabiei, ca fiind „justificată din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic” şi în interesul păcii generale în Europa, Rusia fiind invitată să adere la tratat de îndată ce va fi instalat un guvern acceptat de semnatari, cu angajamentul de a supune arbitrajului Consiliului Societăţii Naţiunilor a tuturor chestiunilor pe care guvernul rus le-ar putea ridica în legătură cu anumite detalii ale acestuia, cu excepţia suveranităţii României asupra teritoriului, are o însemnătate specială în contextul alegerilor prezidenţiale din Rep. Moldova.

Exact ca în urmă cu un secol, Basarabia e departe de Rusia, cele două având între ele un stat ucrainean profund naţionalist şi reorientat spre Occident. Cu toată această distanţă, are alături o pseudo-exclavă a Federaţiei Ruse – Republica Moldovenească Nistreană, sau mai corect spus şi fără pretenţia vreunei etnicităţi – Pridnestrovia, a cărei populaţie s-a pronunţat, covârşitor, în cadrul unui referendum, în 2006, pentru unirea cu Rusia. De anul trecut, Moscova i-a permis aceastei entităţi statale o reprezentare oficială, dar fără a se bucura de statutul de care beneficiază, într-un spectru mult mai larg, alte state secesioniste, cum ar fi Abhazia şi Osetia de Sud din Georgia, respectiv Artsakh (Nagorno-Karabah) din Azerbaidjan.



Tiraspol

Realegerea preşedintelui Dodon e uşor previzibilă, odată ce, în favoarea sa, se va produce un val de voturi transnistrene. Timp de decenii, acestea au avut un impact relativ minor asupra aritmeticii parlamentare din Basarabia, dat fiind că numărul alegătorilor din regiunea separatistă ce treceau Nistrul pentru a vota în dreapta fluviului era redus. De această dată, s-ar putea ca aceştia să încline decisiv balanţa contra opţiunii pro-europene. Pe de altă parte, menţinerea actualului curs la nivel înalt al Rep.Moldova este un anacronism, în condiţiile în care, la doi paşi de Moscova, în Rep.Belarus, aflată de două decenii într-un proces de integrare cu Federaţia Rusă, o însemnată parte a populaţiei protestează necontenit de trei luni contra rezultatelor alegerilor prezidenţiale suspectate de a fi fost fraudate masiv, punând o imensă presiune asupra intereselor Rusiei.

La urma urmei, dacă ucrainenii din ţara lor îmbrăţişează, după cum se pretinde, cauza alinierii la valorile europene, fapt palpabil mai ales în jumătatea de vest a Ucrainei şi la Kiev, nimic nu-i opreşte să manifeste aceeaşi înclinaţie şi în Transnistria, unde alcătuiesc împreună cu moldovenii 60% din populaţia R.M.N.. Se estimează că numărul posesorilor de cetăţenie rusă din Basarabia e de circa un sfert de milion. Adăugându-i pe cei circa 450.000 de locuitori din Transnistria, dintre care o mare parte au şi cetăţenia Rusiei (unii, şi pe cea a Ucrainei, deşi legea ucraineană e foarte restrictivă în privinţa dublei cetăţenii), rezultă o masă de potenţiali votanţi similară celei generate de cetăţenii din Basarabia care au primit cetăţenia română (circa 670.000), dintre care foarte mulţi nu mai sunt rezidenţi în Rep.Moldova. Dacă toţi aceştia ar vota strict Est vs.Vest, decizia în privinţa celui ce va prelua noul mandat de preşedinte le aparţine, în esenţă, basarabenilor de acasă.
Va fi interesant de văzut care va fi raportul dintre transnistrenii care vor fi votat în aceste alegeri şi cel al cetăţenilor moldoveni care o vor face la secţiile din străinătate. Pe de o parte, va fi opţiunea în favoarea procesului de accelerare a federalizării, adică o reintegrare a Transnistriei ce ar salva aparenţele refacerii integrităţii ţării, iar pe de cealaltă, cea a unui preşedinte pro-european, al cărui păcat originar este că evită mesajul unionist, poate nedorind să fie identificat cu excesele politicianismului de cumetrie şi cu fanfaronada caracteristice celor ce se dau drept „apostolii Unirii“ dincoace de Prut.

La 1917-1920, cu o populaţie rurală sensibil mai puţin instruită decât în prezent şi cu sute de mii de locuitori ai Basarabiei şi Transnistriei neavând habar de apartenenţa la un popor atât de numeros, prin acţiunea hotărâtă a unei pleiade de intelectuali, a fost posibil ca acestei mase relativ amorfe să i se ofere un ideal naţional. Iar împlinirea acestuia, cu toate imperfecţiunile inerente unui regim bazat pe prezenţa în teritoriu a armatei române, în condiţiile haosului ce pusese stăpânire pe o mare parte a fostei împărăţii ţariste, a fost recunoscută de către marile puteri semnatare ale Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920 ca fiind justificată şi bazându-se pe „dorinţa exprimată de populaţia Basarabiei de a o vedea unită cu România”.

sursa:https://www.cotidianul.ro/100-de-ani-de-la-semnarea-tratatului-de-la-paris-ii/

10.31.2020

Cozonaci adevărați, după Rețetele lui Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi şi Păstorel Teodoreanu - explicate în dulcele grai românesc

 


Cozonacul este una dintre prăjiturile tradiţionale al românilor. Este nelipsit de pe mesele noastre în special în marile zilele de sărbătoare, precum Crăciunul sau Paştele. În ciuda diverselor tipuri de cozonac, româneşti sau de import, care se găsesc în marile magazine, mulţi români păstrează tradiţia şi îi prepară singuri, după reţele mamei, bunicii, unei prietene sau pur şi simplu luate de pe Internet.
Mai jos vă prezentăm câteva reţete româneşti de cozonac, foarte vechi, unele chiar şi de 166 de ani.

Rețeta de cozonac a lui Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi

Modul de preparare al cozonacilora fost descris pentru prima dată într-o carte de „trebi gospodăreşti” în 1841, de către Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi, în celebra lor carte de bucate „200 reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti”.

În linii mari, ingredientele sunt aceleaşi, diferă doar cantităţile şi unităţile de măsură. „Ia trei ocă (1 oca = aproximativ 1 kg – n.n.) de făină, faci plămădeală cu o litră (aproximativ 250 g – n.n.) de drojdie de bere şi cu una litră de lapte, puind şi trei ouă întregi. Laşi de dospeşte frumos şi pui două litre şi jumătate de lapte, 18 ouă întregi, trei litre de unt topit şi sarea trebuincioasă şi, frământându-l până ce se desprinde de mâini. Apoi lasă de dospeşte frumos şi, după ce au dospit bine, întoarce aluatul, îl mai lasă puţin de şede, pe urmă, făcând cozonaci, îi ungi cu gălbenuş de ou şi-i dai la cuptori”.

Rețeta de cozonac a Ecaterinei Steriady, autoarea celei mai bine vândute cărţi de reţete din secolul al XIX-lea – “Buna menajeră” (1871)

“Pentru a prepara acest fel de cozonaci, se ia una oca de făină şi se amestecă cu una oca de lapte, 150 dramuri (1 dram = 3,18 grame – n.n.) drojdie de bere, un gălbenuş de ou, mestecând-se pâmă face spume, şi apoi se lasă de dospeşte de căldură.
Când aluatul va fi gata, să fie pregătite 75 gălbenuşuri bătute în oală cu jumătate de oca de zahăr, răzătură de la o lămâie, 10 dramuri apă de flori şi un păhărel de rom. Toate acestea, amestecate cu polonicul şi puse în covată, unde sunt puse 4 oca floare de făină (făină de claitate superioară, cernută de două ori – n.n.) şi împreună cu aluatul dospit şi sarea trebuitoare, începeţi a frământa adăugând o litră de lapte, apoi să fie pregătit 175 dramuri unt pe care-l veţi pune în aluat, oprind însă puţin a unge covata cu mâinile. Se frământă bine până face beşici, se lasă de dospeşte şi se unge o masă uscată cu unt, unde veţi aduna cozonacii.
De voiţi împletiţi, se pune pe hârtie unsă, iar de nu, ungeţi tingirile şi-i puneţi în ele numai pe jumătate. Se lasă apoi de cresc până se umple tingirile, se ung cu ou pe deasupra şi se dau în cuptor.”

Rețeta de cozonac a lui Păstorel Teororeanu (Adevărul literar şi artistic, an XII, nr. 649, 14 mai 1933)

Material: 150 ouă, 3-4 (maximum) kg făină extra (recomand Herdan), 1 pahar mare (de apă) cu rom alb, 1 baton vanilie, 1 litru lapte, jumătate de pachet drojdie (recomand Bragadiru), 3-4 linguriţe rase cu sare, 3-4 păhăruţe de vin cu unt topit şi cald, 1 păhăruţ untdelemn fin (recomand Nègre), zahăr tos circa 1,200 kg.

Explicaţie. Când aplici aceasta reţetă, nu poţi spune: am să fac trei sau cinci kilograme de cozonaci, ci am să întrebuinţez atâtea ouă. Ouăle nu sunt toate la fel şi făina nu-i toată deopotriva de uscată. Cu cât e mai uscata, cu atât înghite mai mult lichid (ceteşte: ouă şi rom).





Observaţie. Pentru fabricarea cozonacilor trebuie socotite 12 (douăsprezece) ore. De aceea, e bine să fie pregătite toate de cu seara şi să te apuci de treabă cu noaptea în cap.

Tehnică. Se strică de cu seara ouăle, punând gălbenuşurile deoparte. Albuşurile le pui unde vrai, căci ori pui prea puţin (ca o linguriţă de omăt), ori deloc — cam totuna e. În gălbenuşuri pui sarea, mesteci, pui la rece şi te culci.  A doua zi:  Într-un vas foarte curat, pui doi pumni de făină (circa 500 gr) pe care o opăreşti cu lapte clocotit. Se mestecă cu o lopată anume, de lemn (sau cu un linguroi) şi se bate straşnic până se face ca o pomadă, fără nici un gogoloş. Când s-a răcorit (să poţi suferi degetul cel mic), adaugi drojdia, pregătită astfel: fărâmiţată într-o farfurie adâncă şi frecată cu două-trei linguri zahăr, până se face ca o cafea cu lapte. Mesteci bine drojdia cu pomada, acoperi cu un şervet şi pui la loc călduţ (nu fierbinte), ca să crească.

REŢETA DE COZONAC. În timp ce creşte plămădeala (aşa se cheamă amestecul de mai sus), strecori prin sită gălbenuşurile în covată (albie de lemn, foarte curată, uscată şi călduţă), clăteşti cu două-trei linguri de apă călduţă vasul în care au stat şi torni totul în albie. Dacă vrai, pui şi o ceaşcă de albuş spumă, dacă nu, nu pui. Baţi gălbinuşurile cu străşnicie, adaugi romul şi baţi, şi baţi, baţi mereu şi te bucuri că miroase bine; adaugi apoi vanilia tăiată mărunt şi baţi înainte până ce plămădeala a crescut frumos. Când e gata plămădeala, o răstorni pre ea în albie şi mesteci până se face una cu gălbenuşurile Pe urma, începi a pune făina, câte puţin, şi a tot mesteca şi bate cu lopata, până ce nu mai poţi. Atunci, frămânţi cu pumnii închişi, până ce obţii un aluat potrivit de moale. Când crezi că nu mai încape făină, cântăreşti câtă a rămas, ca să ştii câtă ai întrebuinţat, şi pui zaharul şi untul după proporţia: 300 gr zahar la kilogramul de făină şi un pahar de unt, plus unul, aşa, pe deasupra. După ce a intrat făina, frămânţi înainte, punând zahărul, puţin câte puţin, până ce-l pui tot. După ce ai isprăvit zahărul, pui untul (câte un păhăruţ) şi untdelemnul, întorcând aluatul mereu în aceeaşi parte (ca să iasă felii).

Frământatul durează două ceasuri.

REŢETA DE COZONAC. Pui la crescut la loc călduţ, nu fierbinte, acoperit bine, ca să nu se răcească, şi laşi două-trei ore, până ce a crescut frumos. Ajuns aici, pui în formele unse perfect cu unt sleit (o treime din formă), şi iarăşi acoperit, la loc călduţ, aproximativ o oră. Cât timp cresc în forme, se pregăteşte cuptorul (detaliu foarte important). Când e gata şi cuptorul, ungi cozonacii cu ou bătut şi presori cu migdale tăiate sau zahar granulat şi, cu “Doamne-ajută”, pui la cuptor, unde stau o oră, o oră şi un sfert, cel mult. La cuptor trebuie om priceput, ca să-l cerce, cu făină de păpuşoi (porumb), să nu puie cozonacii prea deşi, să-i acopere la nevoie ca să nu se pâlească, să le puie “zăgneaţă” etc.

La scosul din cuptor, alt meremet. Scoţi cozonacul, îl scuturi puţintel cu urechea aplecata, să-l auzi dacă joacă. îl culci apoi cu formă cu tot pe-o coastă, sprijinit de-un lemn. După două-trei minute îl mai scuturi şi-l răstorni încetişor, cu binişorul, pe ceva moale şi-l legini cătinel şi cu mare băgare de seamă, ca să nu se cumva turtească şi încruzească! Abia un ceas după ce i-ai scos din cuptor ii duci în casă şi, după două-trei, când sunt bine răciţi, ii transporţi în cămară. Ca să-i păstrezi bine şi multa vreme proaspeţi, îi înveleşti (pe fiecare în parte, se înţelege) în hârtie impermeabilă şi în şervet gros. Cozonacul făcut după aceasta reţetă trebuie să nu se usuce trei şi chiar patru săptămâni.

P.S. Reţeta de mai sus n-am luat-o nici din cărţi, nici n-am inventat-o. O transmit întocmai cum mi-a fost comunicată din casa părintească, unde e aplicată de când ţin minte E o veche reţetă rusească, cunoscută de la bunica mea maternă, care, la rându-i, a primit-o aşa de la bătrâni. S-a menţinut până în prezent, numai prin tradiţie orală şi mai ales prin practică.

REŢETA DE COZONAC. Cozonacii lui Păstorel

Păstorel, la cozonaci,
A propus cincizeci de ouă.
De-aici protestări, chemări
La răspundere. Dar oare
N-aţi văzut că e eroare?
Era vorba de… jumări.
O gospodină
Replici
I
Eroarea, doamna mea, nu-i nouă,
Dar când apuci pe-aşa cărări
Şi faci din cozonac jumări,
Faci şi jumări fără de ouă.
II
Nu-i, doamnă, nimenea de vina,
Însă nu am ce să vă fac:
Dacă nu ştii ce-i cozonac,
De ce semnezi: o gospodină?
III
Dar recunosc, de bună samă,
Cum nu-s un gastronom de paie,
O gospodină-n epigramă
Şi-o scriitoare la tigaie.
IV
Deci, doamnă, nu cedez un ou
Oricât aţi fi de alarmată
Şi vi se pare lucrul nou:
Reţeta mea-i adevărată.