Câți „jidani-pocăiți” sau ce ne va spune recensământul despre culte ?

 

„jidan - pocăit” și semnul zvasticii au fost scrise pe gardul unei casei din județul Suceava. Gestul antisemit trebuie condamnat și pentru că are darul de a invita la ură religioasă și etnică. Totodată trădează acuta lipsă de alfabetizare religioasă din societatea românească și mai ales relativizarea generalizată a drepturilor și libertăților religioase. „jidan”-„pocăit” nu are sens din punct de vedere cultural-religios fiind doar o asociere ilogică de adjective folosite în cel mai peiorativ sens pentru a denigra o persoană care se situează în afara ficțiunii mistico-politice a națiunii române, o națiune care pare că nu-și (re)cunoaște suficient resursele pluri-religioase și multi-etnice.

Tocmai de aceea e oportun de amintit faptul că la fiecare 10 ani statele deschid un șantier imens pentru a-și actualiza cunoașterea despre structura socio-economică a populației. Încearcă să contabilizeze cât mai fidel, bob cu bob, fiecare persoană rezidentă pe teritoriul țării, indiferent de cetățenie. Este un proces laborios, pregătit cu 2-3 ani în avans, cu mobilizări importante în termeni de cunoaștere, fonduri și resurse umane.

• Recensământul și cultele

Ca membri ai Uniunii Europene avem obligația de a respecta calendarul comun european agreat cu Eurostat. Astfel, România pregătește deja recensământul pilot care va avea loc în noiembrie 2020, urmând ca recensământul național să se desfășoare sub coordonarea tehnică a Institutului Național de Statistică în cursul anului viitor. Dincolo de mizele naționale foarte importante cum ar fi numărul total al persoanelor rezidente, îmbătrânirea populației, sporul demografic, indicatori care sunt în bună măsură recuperabili și din sursele administrative de care dispun autoritățile publice, câțiva indicatori vor fi culeși pentru a cunoaște identitatea etnică și religioasă a populației. Este, de altfel, singurul moment legal și legitim în care statul are căderea și deopotrivă datoria de a culege informații asupra afilierii religioase a populației sub clauza confidențialității și a neutilizării acestora în alte tipuri de procese administrative, cu excepția celor pur statistice.

Art. 5(5) Este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioase sau de apartenența la culte, cu excepția desfășurării lucrărilor de recensământ național aprobat prin lege sau în situația în care persoana vizată și-a dat, în mod expres, consimțământul pentru aceasta. (6) Este interzisă obligarea persoanelor să își menționeze religia, în orice relație cu autoritățile publice sau cu persoanele juridice de drept privat. (Legea nr. 489/2006 a libertății religioase).

Cu excepția notabilă a Franței republicane și laice care nu este interesată în mod oficial de identitatea etnică sau religioasă, majoritatea țărilor europene, doar cu această ocazie, își extrag cunoașterea în privința afilierii religioase sau/și identității etnice a populației. Unele state sunt interesate de afilierea pe religii (ex. Marea Britanie), altele țin evidența pe parohii a numărului membrilor Bisericii de Stat (ex: Danemarca), dar majoritatea sunt interesate de distribuirea populației rezidente pe cultele religioase. Cu alte cuvinte, recensământul nu este un test asupra asumării credinței religioase, nu sondează trăiri și sentimente, ci numărul membrilor organizațiilor religioase.

În limbajul tehnic folosit de legislația internațională, recensământul nu investighează dimensiunea privată a credinței religioase (forum internum), ci relevanța publică a asumării afilierii și asocierii religioase (forum externum). La rândul său, afilierea religioasă poate fi echivalentă atât cu asumarea spirituală deplină a unei credințe religioase sau poate fi o simplă asumare de tip cultural în sensul în care cineva devenit formal membru al unei biserici (de exemplu prin botez) înțelege să-și păstreze afilierea religioasă ca pe o tradiție social-culturală, fără a practica credința respectivă. Altfel spus, statul neutru din punct de vedere religios, ne-teologic în organizarea și abstractizarea sa, e interesat de numere, nu de nume și nicidecum de manifestarea internă a conștiinței persoanei.

• De ce recensământul surprinde afilierea religioasă?

Motivul este unul juridico-politic și este consemnat de revizuirea constituțională a raporturilor stat-biserică în modernitate, anume aplicarea principiului proporționalității finanțării cultelor. Simplu spus, statul consemnează bilanțul membrilor fiecărui cult religios pentru a-și calibra politicile publice în funcție de proporția fiecărui cult religios din totalul populației. Reperul liberal al proporționalității este menit să împiedice eventuale politici discriminatorii atât la nivel național, cât și la nivel local în domeniul vieții religioase, limitate în România, în general doar la sprijinirea financiară a proiectelor cultelor.

• De ce nu sunt întrebate cultele religioase despre numărul lor de membri?

Dincolo de gluma amară conform căreia dacă organizațiile religioase ar fi invitate să comunice ele însele numărul de membri, s-ar depăși cu mult populația rezidentă a României, răspunsul este unul care ține în mod direct de structurarea practică a aplicării principiului libertății religioase.

Afilierea religioasă este strict o opțiune personală, nu una de grup, fiind fluctuantă în sensul în care persoana este liberă să se (auto-)considere membru al unei organizații religioase, iar la rândul lor Bisericile, în calitate de persoane juridice de drept privat, să accepte sau să refuze noi membri. Cultele nu sunt miliții spirituale, ci organizații libere de stat situate conform cadrului constituțional în zona societății civile, având autoritate privată asupra propriilor membri, nu și autoritate publică. La nivel de societate, cultele au puterea de spune, dar nu și puterea de a dispune.

• Se vor mobiliza cultele religioase la recensământ?

Recensămintele sunt șantiere statistice circumscrise național, nu european sau local. Însă, metodologia desfășurării recensământului este rezultatul unei negocieri cât se poate de transparente între instituțiile europene, autoritățile naționale, mediul academic și societatea civilă cu scopul de a surprinde consensual pe de o parte asumarea agendei europene de către România, iar pe de altă parte agenda națională stabilită la intersecția intereselor și priorităților dintre public, privat și mediul asociativ. Recensământul este astfel o acțiune neutră din punct de vedere politic, predictibilă și care se limitează la scopul discret de a oferirii societății și statului un tablou cât mai fidel asupra apartenenței religioase a populației rezidente pe teritoriul țării noastre.

Pornind de la aceste observații răspunsul la întrebarea privind mobilizarea cultelor este deopotrivă da și nu.

Da! – pentru că recensământul pune în mod indirect cultele religioase într-o stare concurențială. Logica e diferită în funcție de fiecare cult în parte: în mod natural, Biserica Ortodoxă își dorește să-și mențină statutul de organizație centrală în societate și care dă tonul național în privința religiei, Cultul Penticostal care se bucură în mod previzibil de cea mai dinamică creștere numerică dorește să confirme acest trend, iar unele culte care se reduc numeric din motive de îmbătrânire a populației sau emigrație doresc să se mențină în limita unor cifre care să le ofere în continuare nu doar legitimitate istorică și culturală, ci și relevanță socială.

Nu! – pentru că, spre deosebire de alte țări europene unde recensământul este văzut de societate ca un moment de sărbătoare și reflecție asupra societății, în România recensămintele postcomuniste (1992, 2002 și 2011) nu au fost succedate de mari reforme publice. Cu alte cuvinte, deși recensământul aduce pe masa decidenților tot felul de Breaking News sau măcar confirmă sub aspect statistic diverse oportunități sau amenințări deja intuite, clasa politică sau/și birocratică nu-și ia repere și argumente de ordin statistic pentru a pune în mișcare mari reforme. Dacă în occident recensământul captează întreaga societate și în special atenția mass-media, în România pare să fie doar un proces birocratic, obligatoriu de bifat, dar cu un impact limitat doar la cei care din curiozitate academică sau jurnalistică „se joacă” cu datele statistice.

• Și totuși, ce ne va spune recensământul despre religie?

În primul rând, va fi un moment pedagogic pentru întreaga populație. Cu ocazia recensământului aflăm chestiuni banale pentru cei care studiază fenomenul religios, dar care nu trec pragul validării de către atenția publică în general: în România sunt 18 culte religioase egale în fața statului și a legii (16 biserici creștine, Cultul Musulman și FCER-Cultul Mozaic), 39 de asociații religioase (38 creștine din care majoritatea evanghelice și Asociația Baha’i) și alte câteva sute de ONG-uri care desfășoară activități religioase. Suntem, deci, o țară pluri-religioasă în care nu numai că „jidanii”, „pocăiții” sau „papistașii” sunt cetățeni egali cu toți ceilalți, dar sunt și urmașii celor care pentru vina de a-și respecta și exercita identitatea și libertatea religioasă au plătit cu viața în timpul regimurilor totalitare (Holocaust, progrom, închisori politice etc.).

Martirul în numele libertății religioase sau al identității etnice trebuie să se constituie într-una din lecțiile de bază ale democratizării, o lecție incomplet asumată din moment ce „jidan”, „pocăit” sau „papistaș” sunt încă arme ale bullying-ului religios practicat de ignoranți ai libertății religioase.

La recensământ va fi interesat de urmărit dacă există modificări semnificative în privința:
• vârstei medii a membrilor fiecărui cult religios. Recensământul anterior din anul 2011 consemna diferențe semnificative între, pe de o parte Cultul Penticostal (31,7 ani) și Cultul Musulman (35,4 ani), respectiv Cultul Mozaic (58,6 ani) și Arhiepiscopia Armeană (48,3 ani) ca să luăm numai extremele. Cu o vârstă medie de 41,3 ani Biserica Ortodoxă Română se situa ușor peste media națională de 40,6 ani.
• evoluției structurii socio-demografice a comunității musulmane din România grupată deopotrivă în Muftiatul Cultului Musulman cu statutul de cult religios, dar și o pluralitate de ONG-uri turcești, arăbești etc., precum și repartizarea musulmanilor pe etnii (turci, tătari, români etc.);
• dacă se reconfirmă faptul că România are la nivel european cel mai mic procent de persoane care se declară atee sau neafiliate, aproximativ 0,1-0,2%, fiind astfel țara europeană cu cel mai ridicat grad de afiliere religioasă (vezi aici tabloul complet al afilierii religioase).

Participarea la recensământ este un exercițiu democratic: efortul minimal de a ne auto-recenza completând informațiile solicitate online este răsplătit cu accesul nostru, al tuturor, la informații statistice complete nu doar despre afilierea religioasă, ci despre mulți alți indicatori utili în politicile de locuire, sănătate, educație etc. Va contribui recensământul la limitarea urii religioase? Cel mai probabil nu. Cel puțin nu în mod direct, însă o cunoaștere cât mai fidelă a afilierii religioasă este un element obligatoriu înspre generarea de politici publice echilibrate și pentru promovarea libertății religioase. #Je suis „jidan-pocăit”!

N. red: Cătălin Raiu este reprezentantul României în panelul de experți pe libertate religioasă la OSCE și președintele FoRB România. Asociație pentru Promovarea Libertății Religioase.

sursa:https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-24318685-cati-jidani-pocaiti-sau-spune-recensamantul-despre-culte.htm