Baba Catarina
În vremea copilăriei mele, vara începea la capătul uliţei, lumea toată era mai largă şi încăpătoare şi mirosea a leuştean.
În vremea copilăriei mele, vara începea la capătul uliţei, lumea toată era mai largă şi încăpătoare şi mirosea a leuştean.
Erau lungi verile pe-atunci şi oamenii trăiau în pace şi tot râdeau. Nu cred că aveau supărări mari, zilele şi nopţile, vrutele şi nevrutele, făcutele şi nefăcutele se împleteau firesc în răbojul vieţii lor. Tihna le era întreruptă doar atunci când venea poştaşul Petrea, cu ştiri rele din depărtare, despre ape care nu mai încap în matcă, despre lupte şi războaie ale altor neamuri ori despre boli cu nume încâlcite. Nu-mi plăceau veştile lui.
Oricât de amănunţit povestea Petrea, nu mă puteam pune în locul oamenilor despre care el afla din ziarele pe care le purta într-o geantă uriaşă de piele, laolaltă cu "penzia" Bunii, cu "fericitările" de Sfânta Ecaterina şi cu scrisorile uncheşilor plecaţi la şcoli, în oraş. Nici măcar nu mi-i puteam închipui pe oamenii aceia străini.
În schimb, vorbele babei Catarina, care venea la Buna tot a doua zi, ca să cumpere lapte, mă fermecau de-a dreptul.
Rămâneam lipit de scaun câtă vreme baba îşi deşerta sacul de poveşti.
De la ea am aflat prima oară despre pitici mineri, despre Fetele ierbii, care joacă până când îşi pierd mărgelele din salbe, dar şi despre fântâna cu apă care îngheaţă vara şi fierbe când e omătul mare.
Tot ea i-a povestit într-o zi Bunii mele cum a pândit-o câteva primăveri la rând pe şoimiţa ce avea cuibul pe stânci, ca să-i fure, dacă pasărea l-ar fi făcut, "oul cu cămeşă". Nici azi nu ştiu mai multe despre ce era şi la ce era bun "oul" ăsta, pe care-l aştepta atâta baba Catarina, deşi am petrecut multe ceasuri gândindu-mă la el şi imaginându-mi-l, după puterea minţii.
Poveştile poştaşului Petrea erau despre oameni obişnuiţi, cele ale babei, chiar dacă porneau de la fiinţe, lucruri şi obiecte care-mi erau oarecum apropiate, aveau darul să mă arunce într-o lume în care tot şi toate se supuneau unor legi străine, nemaiîntâlnite. O lume în care totul era posibil şi în care niciodată, dar niciodată, o uşă care se încuie nu poate fi o piedică.
Piticii
Despre pitici ne-a povestit Catarina în ziua în care s-a pierdut în mină Ion de la vagon. El repara vagonetele cu care se scotea minereul, de-aceea îi ziceau oamenii aşa, şi-n ziua aceea, despre care povestesc acum, el a intrat în mină, vesel ca-ntotdeauna, şi nu l-a mai găsit apoi nimeni, niciodată. Oricât l-au căutat.
Seara, când a venit după lapte, Catarina i-a spus Bunii că pe Ion l-au pedepsit piticii.
Încă mai ţin minte ceea ce-au povestit ele amândouă, atunci. Aşa am aflat că piticii au fost de la început locuitorii pădurii noastre şi că-şi făceau casele doar sub tufele de ferigă.
Ei au fost primii care au lucrat la mina bătrână, aceea care avea intrare în munte, lângă un stejar mare.
Scoteau de-acolo pietre auroase pe care le topeau în foc. Când focul era mai puternic, din ele se scurgea uneori câte un firicel subţire sclipitor, ca un şerpişor, care se întărea în nisip. Acela era aur. Alteori, din ele mai rămânea doar o cenuşă albăstruie care se risipea în vânt când o scurmau, după ce se răcea.
Oamenii care trăiau lângă pădure s-au luat după pitici, au săpat galerii în munte şi-au început să scoată şi ei pietre lucioase.
Pe cei mai cinstiţi şi de omenie piticii îi ajutau, le arătau pietrele cele mai bogate. Pe cei uricioşi nu-i băgau în seamă, ba chiar îi lăsau să se piardă pe galeriile din adâncul muntelui, amăgiţi de focurile înşelătoare ale Vâlvei. Şi Vâlva Băii trăia în mină. Nimeni nu ştie cum arată, cine a văzut-o nu s-a mai întors viu, ori dacă s-a întors, ajutat de ortacii care l-au găsit mai mult mort decât viu, a avut pentru tot restul vieţii lui minţile rătăcite şi vorbele pierdute.
Piticii trăiesc şi acum, aşa zicea baba Catarina, zicea că ei sunt fără moarte, aşa că eu sunt sigur că dacă m-aş duce în pădurea aceea, într-o anume zi, într-un anume ceas, i-aş putea vedea. Totul este să ştiu ziua, momentul în care ei se lasă văzuţi de oameni, fără să le facă nimic. Ei sunt bătrâni toţi şi n-au neveste. Niciodată nu s-a pomenit de vreo pitică sau piticoaie în satele de sub ferigi pe care le locuiesc ei de când e lumea. Nu se ştie cine le face de mâncare, cine le spală hainele, cine le îngrijeşte aşternutul. Poate că ei singuri le fac pe toate, de aceea sunt uneori mofluzi, vorbesc în barbă şi n-au chef să se vadă cu oamenii, stau ascunşi cât ţine ziua şi ies numai noaptea, când cărările pădurii sunt luminate de licurici, de lună ori de ciupercile sfârâitoare, acelea subţiri şi cenuşii care-s căzute din copita Necuratului.
Când Necuratul fuge, urmărit de vreun înger pus de pază, împrăştie în urma lui semne puturoase din care ies apoi ciupercile ce luminează noaptea ca nişte felinare.
Piticii poartă în tolbă ţâncuş, daltă şi hidrargir, argint viu, pe care-l folosesc ca să aleagă minereul bun şi bogat. La brâu au legată câte o şaică, o covecioară în care spală pietrele sclipitoare, şi în mână duc fonţa care le luminează calea în adâncul muntelui. Piticii n-au cu cine se însura, dacă nu sunt piticuţe în pădure, şi-atunci le urmăresc pe Fetele luncii şi-ale ierbii, care joacă în nopţile de vară până nu mai pot. Joacă învârtindu-se, până când locul rămâne bine bătătorit şi-apoi, în iarba culcată de ele, îşi fac adăpost căprioarele ori alte fiinţe din pădure. Dacă stau mai mult în locul acela, ochii animalelor rămân mereu umezi şi sclipitori, încărcaţi de uimire.
Avezuha, Bebea şi alte arătări
Interdicţiile şi ameninţările primilor ani de viaţă mi-au fost populate şi însoţite de nişte personaje care ar fi trebuit să bage spaima în mine şi să mă facă să nu mai ies din cuvântul celor mari.
În vremea aceea, Avezuha, Bebea, Muma Pădurii, Goga, toate umblau să fure copiii neascultători şi să-i ducă departe, în lumea lor din pădure.
Aşa-mi spuneau Buna, Tata şi Mama, ca să mă liniştesc. Baba Catarina adăuga de la ea amănunte aproape credibile, având în vedere că avea casa lângă pădure şi că le putea întâlni ori măcar zări pe acele fiinţe, mai des decât alţi oameni.
Zile în şir m-am gândit ce-aş fi făcut dacă m-ar fi furat vreuna din ograda Bunii, cum m-aş fi descurcat, ca să ajung, totuşi, înapoi, acasă.
Trebuie să mărturisesc, acum la vârstă adultă, că au fost clipe în care chiar mi-aş fi dorit să fiu furat, ca să pot vedea mai de aproape, cu ochii mei, cum arată sperietorile acelea, nu să cred doar în nişte vorbe spuse de cei mari. Habar n-aveam cum sunt şi cu cine seamănă şi eram tare curios să le întâlnesc.
N-a fost să fie însă, aşa că şi acum, exact aşa cum se întâmpla în copilărie, pot să mi le imaginez şi să spun despre ele orice vreau.
O umbră de teamă parcă totuşi mă încerca atunci când erau pomenite şi chemate în ajutor de Buna. O spaimă uşoară, mai degrabă, care venea pe un fond de vinovăţie, pentru că îmi dădeam singur seama că am sărit calul cam mult, dacă nicio altă ameninţare nu mă mai liniştea.
Recunosc acum că mult mai frică mi-era când mă întâlneam cu mutul Dancoş, care nu putea vorbi omeneşte, scotea doar nişte lălăituri strâmbate.
Şi groază de-a dreptul simţeam când trecea Ioji, sechereşul, cărăuşul care aducea fânul oamenilor de la pământurile de departe, până în şurile de-acasă. El avea părul roşu şi zburlit în vârful capului şi un bici lung, împletit până la jumătate, apoi împărţit în trei capete care sfârâiau ascuţit atunci când se-ncovoiau, înainte de-a pocni. Când îl vedeam învârtit în aer, mă gândeam la săracii cai, care-i simţeau arsura pe piele. Plescăitul lui în aer anunţa întotdeauna sfârşitul unei zile de lucru, pentru că Ioji se-ntorcea cu carul plin de fân şi ajungea în sat doar după ce soarele de vară asfinţea.
În ultima vreme mă surprind tot mai des cu gândul la primii ani de viaţă. Atâta farmec, atâta magie la tot pasul !
Parcă am trăit într-o poveste în aburii căreia am învăţat apoi să visez. Cum să mi se pară grele zilele de acum, când am amintiri care-mi pot ţine de urât multă vreme !
La o adică, umbra ferigilor care-i ascundea pe pitici mă poate răcori şi pe mine. Iar în urmele lăsate de sălbăticiuni pe cărările pădurii pot găsi oricând o cale nouă.
Tocmai pentru că am amintiri la care mă pot întoarce cu drag şi cu recunoştinţă, mie nu mi-e frică de drumuri, oricât de lungi şi de complicate ar fi şi oricât de departe ar ajunge. Ştiu că toate îşi au începutul acolo, sub soarele generos din vara copilăriei.
VĂ ÎMBRĂȚIȘEZ CU DRAG, PE TOȚI CEI CARE IUBIȚI POVEȘTILE FIERBINȚI DE VARĂ ! 🌺🌺🌺
