8.23.2020

Sputnik îl critică extrem de dur pe Marcel Ciolacu

 

Sputnik îl critică extrem de dur pe Marcel Ciolacu pentru declarațiile de la congresul de sâmbătă, organul de propagandă al Rusiei scriind că ”atitudinea lui Ciolacu este o rușine pentru istoria PSD”.


Mai exact, Sputnik acuză că Ciolacu a declarat că PSD trebuie să se rupă de ”trecutul în care partidul a fost folosit pe post de „cheie la ușile justiției”, cu referire la mandatul lui Liviu Dragnea în fruntea partidului”.

Mai jos, câteva extrase din articol :

”Deci, Ciolacu vrea să spună că PSD trebuie să fie de acord cu condamnarea lui Adrian Năstase și a lui Liviu Dragnea – ca și a lui Dan Voiculescu - cu hăituirea lui Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc, Toni Greblă, Olguța Vasilescu, Vali Zgonea și a nenumărați lideri naționali și locali ?

Ciolacu vrea să spună că modificarea legislației penale, solicitată de mari specialiști în drept și realizată parlamentari de prim rang ai PSD – toate astea trebuie lăsate în urmă!

Cât de ticălos să fii să nu vezi că PSD a fost singurul care a încercat ceva în privința independenței reale a Justiției, propunând-o pe judecătoarea Dan Gârbovan ministru?! Cât de ticălos să fii să nu înțelegi că fără PSD condus de Liviu Dragnea flagelul Kovesi ar fi bântuit și acum?

În concluzie, pentru că nu sunt multe de spus – atitudinea lui Ciolacu este o rușine pentru istoria PSD – iar prezența în fruntea social democraților a unui om care gândește, vorbește și făptuiește în așa hal este o și mai mare rușine!”

sursa:https://www.hotnews.ro/stiri-international-24245766-site-rusesc-propaganda-sputnik-critica-dur-ciolacu-pentru-rupt-linia-dragnea-cat-ticalos-fii-nu-vezi-psd-fost-singurul-care-incercat-ceva-privinta-independentei-reale-justitiei.htm

Ion Cristoiu a vorbit despre desfăşurarea online a Congresului PSD de sâmbătă.

 

„A avut loc la Bucureşti Congresul extraordinar al PSD, de alegere a unei noi conduceri. Congresul extraordinar al PSD s-a întemeiat pe o noutate în istoria partidului, dar şi în istoria vieţii politice de la noi: Ţinerea Congresului online. E o premieră, deoarece PSD e un partid mare, cel mai mare din postdecembrism, un partid tradiţional, ale cărui congrese, mai ales cînd erau de alegeri, beneficiau de prezenţa fizică a mii de oameni. (...)

Am urmărit desfăşurarea Congresului de la ora 11, cînd au început lucrările propriu zise, pînă la ora 15. La toate congresele PSD anterioare, am fost prezent fizic. De data asta, l-am urmărit de la Găgeşti Deal, din chioşc, ţinînd picioarele pe masă, în stil american, fără teama că m-ar mustra cineva pentru lipsa de respect faţă de ditamai evenimentul. Am ţinut să-l văd pînă la capăt din multe motive. Printre ele se numără şi ineditul experienţei. Nu e de ici de colo să urmăreşti o premieră în viaţa politică postdecembristă. Sînt sigur că peste ani, cînd Pandemia va fi o amintire, mulţi vor invoca nu fără nostalgie vremurile cînd PSD a ţinut un congres online”, a scris Ion Cristoiu pe blogul său.

Ţinerea online a avut avantaje şi dezavantaje, în opinia acestuia.

„Un mare avantaj al congreselor online constă în economiile făcute cu deplasare, cu cazarea participanţilor, cu chiria sălii. Ca să nu mai spun că pentru organizatori ele înseamnă o mai mică bătaie de cap cu organizarea. Fireşte şi în cazul online sînt bătăi de cap. Nu atît de mari şi mai ales ţinînd de IT şi nu de organizare”, a subliniat Ion Cristoiu.

„Dezavantajele online au fost şi ele substanţiale. Am remarcat în primul rînd absenţa a ceea ce se numeşte temperatura sălii. La reuniunile clasice vorbitorii se dau peste cap să cucerească sala. (...) Cum să te însufleşti oratoric în faţa unei săli cu doar 20 de inşi, şi aceia cu mască.

(...) Punînd în balanţă avantajele şi dezavantajele, aceasta înclină spre dezavantaje. Viaţa politică îşi pierde mult din specific prin apelarea la varianta online. De aceea, sper ca apelul la această formulă să depindă numai şi numai de condiţiile specifice ale Pandemiei. Ar fi un dezastru dacă formula ar fi preferată şi după revenirea Lumii la normal”, a conchis Ion Cristoiu pe blogul său. 

sursa:https://www.dcnews.ro/cristoiu-a-urmarit-congresul-din-chiosc-tinand-picioarele-pe-masa-in-stil-american-ce-a-remarcat_766790.htm

Amintiri şi poveşti de vară lângă un pahar cu suc răcoritor și parfumat 🍓🍓🍓

 



Baba Catarina

În vremea copilăriei mele, vara începea la capătul uliţei, lumea toată era mai largă şi în­căpătoare şi mirosea a leuştean.
 
Erau lungi verile pe-atunci şi oamenii trăiau în pace şi tot râdeau. Nu cred că aveau supărări mari, zilele şi nopţile, vru­tele şi nevrutele, făcutele şi nefă­cu­te­le se împleteau firesc în răbojul vieţii lor. Tihna le era întreruptă doar atunci când venea poştaşul Pe­trea, cu ştiri rele din depărtare, despre ape care nu mai încap în matcă, despre lupte şi războaie ale altor neamuri ori despre boli cu nume în­câlcite. Nu-mi plă­ceau veştile lui. 

Ori­cât de amă­nunţit povestea Pe­trea, nu mă pu­team pune în locul oa­me­nilor despre ca­re el afla din ziarele pe care le purta în­tr-o geantă uriaşă de pie­le, laolaltă cu "pen­­zia" Bunii, cu "fericitările" de Sfân­­ta Ecaterina şi cu scri­so­rile uncheşilor plecaţi la şcoli, în oraş. Nici măcar nu mi-i puteam închipui pe oamenii aceia străini.

În schimb, vorbele ba­bei Ca­tarina, care venea la Buna tot a doua zi, ca să cumpere lapte, mă ferme­cau de-a dreptul. 




Ră­mâ­neam lipit de scaun câtă vreme baba îşi deşerta sacul de poveşti. 

De la ea am aflat prima oară des­pre pitici mineri, despre Fetele ierbii, care joacă până când îşi pierd mărgelele din salbe, dar şi despre fântâna cu apă care îngheaţă vara şi fierbe când e omătul mare. 

Tot ea i-a povestit într-o zi Bunii mele cum a pândit-o câteva primăveri la rând pe şoimiţa ce avea cuibul pe stânci, ca să-i fure, dacă pasărea l-ar fi făcut, "oul cu cămeşă". Nici azi nu ştiu mai multe despre ce era şi la ce era bun "oul" ăsta, pe care-l aştepta atâta baba Catarina, deşi am pe­tre­cut multe ceasuri gân­dindu-mă la el şi ima­gi­nându-mi-l, după puterea minţii.

Poveştile poştaşului Petrea erau despre oa­meni obişnuiţi, cele ale babei, chiar dacă porneau de la fiinţe, lucruri şi obiecte care-mi erau oa­re­cum apropiate, aveau darul să mă arunce într-o lume în care tot şi toate se supuneau unor legi străine, nemaiîntâlnite. O lume în care totul era posibil şi în care niciodată, dar niciodată, o uşă care se încuie nu poate fi o piedică.




Piticii


Despre pitici ne-a povestit Catarina în ziua în care s-a pierdut în mină Ion de la vagon. El re­para vagonetele cu care se scotea minereul, de-aceea îi ziceau oamenii aşa, şi-n ziua aceea, des­pre care povestesc acum, el a intrat în mină, vesel ca-ntotdeauna, şi nu l-a mai găsit apoi nimeni, niciodată. Oricât l-au căutat. 

Seara, când a venit după lapte, Catarina i-a spus Bunii că pe Ion l-au pedepsit piticii. 




Încă mai ţin minte ceea ce-au povestit ele amândouă, atunci. Aşa am aflat că piticii au fost de la început locuitorii pădurii noas­tre şi că-şi făceau casele doar sub tufele de ferigă. 

Ei au fost primii care au lucrat la mina bătrână, aceea care avea intrare în munte, lângă un stejar mare. 

Scoteau de-acolo pietre au­roase pe care le topeau în foc. Când focul era mai puternic, din ele se scurgea uneori câte un firicel subţire sclipitor, ca un şerpişor, care se întă­rea în nisip. Acela era aur. Alteori, din ele mai rămânea doar o cenuşă albăstruie care se risipea în vânt când o scurmau, după ce se răcea. 

Oamenii care trăiau lângă pădure s-au luat după pitici, au săpat galerii în munte şi-au început să scoată şi ei pietre lucioase. 

Pe cei mai cins­tiţi şi de omenie piticii îi ajutau, le arătau pietrele cele mai bogate. Pe cei uricioşi nu-i băgau în seamă, ba chiar îi lăsau să se piardă pe ga­le­riile din adân­cul muntelui, amăgiţi de fo­curile înşelătoare ale Vâlvei. Şi Vâlva Băii trăia în mină. Ni­meni nu ştie cum arată, cine a vă­zut-o nu s-a mai întors viu, ori da­că s-a în­tors, ajutat de ortacii care l-au găsit mai mult mort decât viu, a avut pentru tot restul vieţii lui minţile rătă­cite şi vorbele pierdute.

Piticii trăiesc şi acum, aşa zicea baba Catarina, zicea că ei sunt fără moar­te, aşa că eu sunt sigur că dacă m-aş duce în pădurea aceea, în­tr-o anume zi, într-un anu­me ceas, i-aş putea vedea. To­­tul este să ştiu ziua, mo­mentul în care ei se lasă văzuţi de oa­meni, fără să le facă nimic. Ei sunt bătrâni toţi şi n-au neveste. Nicio­dată nu s-a pomenit de vreo pitică sau piticoaie în satele de sub ferigi pe care le locuiesc ei de când e lumea. Nu se ştie cine le face de mâncare, cine le spală hainele, cine le îngrijeşte aşternutul. Poate că ei sin­guri le fac pe toate, de aceea sunt uneori mofluzi, vor­besc în barbă şi n-au chef să se vadă cu oa­menii, stau ascunşi cât ţine ziua şi ies numai noap­tea, când cărările pădurii sunt lu­minate de licurici, de lu­nă ori de ciupercile sfâ­râ­i­toare, acelea subţiri şi ce­nu­şii care-s căzute din co­pita Necuratului. 

Când Ne­cu­ratul fuge, urmărit de vre­un înger pus de pază, îm­prăştie în urma lui sem­ne putu­roase din care ies apoi ciupercile ce lumi­nea­ză noaptea ca nişte felinare. 

Piticii poar­tă în tolbă ţân­cuş, daltă şi hidrargir, ar­gint viu, pe care-l folo­sesc ca să aleagă mine­reul bun şi bogat. La brâu au legată câte o şai­că, o co­ve­cioară în care spală pietrele sclipitoare, şi în mâ­nă duc fonţa care le luminează calea în adâncul muntelui. Piticii n-au cu cine se însura, dacă nu sunt piticuţe în pădure, şi-atunci le urmăresc pe Fetele luncii şi-ale ierbii, care joacă în nopţile de vară până nu mai pot. Joacă învâr­tindu-se, până când locul rămâne bine bătătorit şi-apoi, în iarba culcată de ele, îşi fac adăpost căprioarele ori alte fiinţe din pădure. Dacă stau mai mult în locul acela, ochii animalelor rămân mereu umezi şi sclipitori, încărcaţi de uimire.


Avezuha, Bebea şi alte arătări


 

Interdicţiile şi ameninţările primilor ani de viaţă mi-au fost populate şi însoţite de nişte personaje care ar fi trebuit să bage spaima în mine şi să mă facă să nu mai ies din cuvântul celor mari. 

În vremea aceea, Avezuha, Bebea, Muma Pădurii, Goga, toate umblau să fure copiii neascultători şi să-i ducă departe, în lumea lor din pădure. 




Aşa-mi spuneau Buna, Tata şi Mama, ca să mă liniştesc. Baba Catarina adăuga de la ea amănunte aproape credibile, având în vedere că avea casa lângă pădure şi că le putea întâlni ori măcar zări pe acele fiinţe, mai des decât alţi oameni. 

Zile în şir m-am gândit ce-aş fi făcut dacă m-ar fi furat vreuna din ograda Bunii, cum m-aş fi descurcat, ca să ajung, totuşi, înapoi, acasă. 

Trebuie să mărturisesc, acum la vârstă adultă, că au fost clipe în care chiar mi-aş fi dorit să fiu furat, ca să pot vedea mai de aproape, cu ochii mei, cum arată sperietorile acelea, nu să cred doar în nişte vorbe spuse de cei mari. Habar n-aveam cum sunt şi cu cine seamănă şi eram tare cu­rios să le întâlnesc.

N-a fost să fie însă, aşa că şi acum, exact aşa cum se întâmpla în copi­lă­rie, pot să mi le imaginez şi să spun despre ele ori­ce vreau. 

O umbră de teamă parcă totuşi mă în­cer­ca atunci când erau pomenite şi chemate în aju­tor de Buna. O spaimă uşoară, mai degrabă, care venea pe un fond de vinovăţie, pentru că îmi dă­deam singur seama că am sărit calul cam mult, dacă nicio altă ameninţare nu mă mai liniştea.

Recunosc acum că mult mai frică mi-era când mă întâlneam cu mutul Dancoş, care nu putea vorbi omeneşte, scotea doar nişte lălăituri strâm­bate. 
Şi groază de-a dreptul simţeam când trecea Ioji, sechereşul, cărăuşul care aducea fânul oa­menilor de la pământurile de departe, până în şurile de-acasă. El avea părul roşu şi zburlit în vârful capului şi un bici lung, împletit până la jumătate, apoi împărţit în trei capete care sfârâiau ascuţit atunci când se-ncovoiau, înainte de-a pocni. Când îl vedeam învârtit în aer, mă gân­deam la săracii cai, care-i simţeau arsura pe piele. Plescăitul lui în aer anunţa întotdeauna sfârşitul unei zile de lucru, pentru că Ioji se-ntorcea cu carul plin de fân şi ajungea în sat doar după ce soarele de vară asfinţea.

În ultima vreme mă surprind tot mai des cu gândul la primii ani de viaţă. Atâta farmec, atâta magie la tot pasul ! 

Parcă am trăit într-o poveste în aburii căreia am învăţat apoi să visez. Cum să mi se pară grele zilele de acum, când am amintiri care-mi pot ţine de urât multă vreme ! 

La o adică, umbra ferigilor care-i ascundea pe pitici mă poate răcori şi pe mine. Iar în urmele lăsate de sălbă­ticiuni pe cărările pădurii pot găsi oricând o cale nouă. 

Tocmai pentru că am amintiri la care mă pot întoarce cu drag şi cu recunoştinţă, mie nu mi-e frică de drumuri, oricât de lungi şi de complicate ar fi şi oricât de departe ar ajunge. Ştiu că toate îşi au începutul acolo, sub soarele generos din vara copilăriei.

VĂ ÎMBRĂȚIȘEZ CU DRAG, PE TOȚI CEI CARE IUBIȚI POVEȘTILE FIERBINȚI DE VARĂ ! 🌺🌺🌺




8.22.2020

ATUNCI CÂND TANTI ROZA UITĂ CE A MÂNCAT LA PRÂNZ și SEARA îi DECLARĂ PE TOȚI MORȚI ... DE FOAME

 

Marcel Ciolacu, ales președinte al PSD / Eugen Teodorovici a obținut doar 91 de voturi

 

Marcel Ciolacu a fost ales sâmbătă președinte al Partidului Social Democrat, cu 1.310 voturi, în timp ce contracandidatul său Eugen Teodorovici a obținut doar 91 de voturi.

Noii intrați în conducerea PSD sunt Sorin Grindeanu, din postura de prim-vicepreședinte și Vasile Dîncu - președinte al Consiliului Național al PSD. De precizat că Teodorovici, deși a candidat împotriva lui Ciolacu, a fost absent de la eveniment.

„Dragi camarazi, aş dori să vă mulţumesc pentru votul de astăzi, sunt onorat, dar sunt foarte obligat. Dragi camarazi, votul de astăzi nu este dat lui Marcel Ciolacu, votul de astăzi este dat unei echipe a PSD”, a spus Ciolacu, după vot.

Marcel Ciolacu asigura conducerea interimară a PSD din 2019, după retragerea Vioricăi Dăncilă.

Cine este Marcel Ciolacu


Marcel Ciolacu era în urmă cu câțiva ani unul dintre oamenii de încredere a lui Liviu Dragnea, însă relația s-a stricat în 2017, odată cu demisia lui Mihai Tudose în al cărui cabinet Ciolacu era vicepremier.

Cu doar câteva luni înainte, Marcel Ciolacu, pe care Dragnea îl promovase ca lider al deputaților PSD, era la pescuit cu șeful partidului și premierul de la acea vreme, Sorin Grindeanu.

Atunci, Dragnea posta pe Facebook următorul mesaj: “În acest sfârșit de săptămână, l-am învățat pe Sorin să pescuiască. Marea ruptură între Parlament și Guvern a avut loc: eu am prins 17 știuci și el 9. Eu cred că e foarte bine pentru un începător care nu pusese niciodată mâna pe o lansetă! La vâsle, un ecologist: Marcel Ciolacu.“

Nu e clar cât de ecologist este deputatul PSD de Buzău sau dacă Dragnea l-a ironizat, din moment ce în urmă cu doi ani apăreau fotografii cu Ciolacu la o partidă de vânătoare. Detaliul care a scandalizat atunci presa era faptul că partenerul sau de vânătoare era Omar Hayssam, condamnat la 23 de ani pentru terorism.

Hotnews.ro a scris că, în cursul lunii mai 2015, în presă au apărut fotografii cu Ciolacu alături de Omar Hayssam făcute la o partida de vânătoare organizată de Direcția Silvică Buzău. În plus, existau informații potrivit cărora Ciolacu apare pe o lista de datornici a lui Hayssam. La începutul anilor 2000, Hayssam l-ar fi împrumutat cu 200 de milioane de lei vechi. În 2005, Ciolacu a fost numit prefect de Buzău.

În mai 2015, Victor Ponta a semnat o decizie prin care a fost retrasă, la cerere, calitatea de consilier onorific al primului-ministru pe care o deținea Ion Marcel Ciolacu. Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial pe 20 mai, la câteva zile după ce au apărut în presă informații privind legătură acestuia cu Omar Hayssam, dar și despre posibile fapte de corupție.

Potrivit unui articol publicat în ziarul Gândul în 2015, Omar Hayssam era la vremea respectivă un apropiat al liderilor PSD, pentru a-şi promova interesele de afaceri, care în judeţul Buzău s-au materializat în privatizarea Foresta Nehoiu, fabrică pe care Hayssam a devalizat-o, vânzându-i activele – fraudă pentru care a şi fost condamnat la 3 ani de închisoare. Omar Hayssam a apărut la vremea respectivă şi în compania fostului preşedinte Ion Iliescu, a lui Viorel Hrebenciuc sau a prefectului de Buzău, ulterior senator PSD, Vasile Ion.

Membru fondator al organizației PSD Buzău, Ciolacu a urcat în ierarhia de partid iar în 2010 a ajuns șeful filialei locale, pe care a condus-o până în 2012. A fost pe rând viceprimar,consilier local, consilier județean, prefect interimar și deputat de Buzău.

Marcel Ciolacu face parte din grupul „puciştilor“ din PSD, fiind unul dintre apropiaţii fostului premier Mihai Tudose care au semnat scrisoarea anti-Dragnea alături de Paul Stănescu, Gabriela Firea şi Adrian Ţuţuianu.

Potrivit declarației de avere din 2018, Marcel Ciolacu avea două terenuri la Buzău și două case, una dintre ele în suprafață de peste 281 de metri pătrați, construită în anul 2005. El avea și două bărci și un peridoc.

Marcel Ciolacu era acționar la trei firme: Alcom SRL Buzău (50,08% din acțiuni), Lucia COM 94 SRL (55%) și D7G SRL (25%). Lucia Com 94 SRL este o brutărie-patiserie cu sediul în Piața Centrală a Buzăului, scria România Liberă.

Potrivit CV-ului afișat pe site-ul Camerei Deputaților, Ciolacu a absolvit în 1995 Facultatea de Drept a Universității Ecologice din București,. Între 2008 și 2009 a urmat un curs de perfecționare în domeniul securității și apărării naționale la Colegiul Națioanal de Apărare din București. Între 2010 și 2012 a urmat un masterat în managementul sectorului public la Școala Națională de Studii Politice și Administrative.

sursa:https://www.hotnews.ro/stiri-politic-24245224-marcel-ciolacu-ales-presedinte-psd-eugen-teodorovici-obtinut-doar-91-voturi.htm

PSD este singurul partid care poate învinge acest monstru politic, cu două capete ale sale, Orban și Iohannis

 

PSD este singurul partid care poate învinge acest monstru politic, cu cele două capete ale sale, Orban și Iohannis, și singurul partid care poate salva România de la falimentul garantat de guvernarea PNL, afirmă candidatul la funcția de secretar general al PSD, Paul Stănescu.

„Anul 2019 a fost unul greu pentru PSD. Am analizat ce s-a întâmplat, am înțeles mesajul cetățenilor, ne-am admis greșelile și am început o schimbare, zic eu, profundă a partidului nostru. Astăzi însă nu mai vreau să vă vorbesc de ce am pierdut anul trecut. Astăzi vreau vă spun de ce trebuie să câștigăm în acest an! Nu doar să ne propunem să câștigăm! Suntem obligați să câștigăm alegerile din acest an! Înfrângerea nu este o opțiune! Avem o singură variantă: Victoria! O victorie categorică, o victorie totală, o victorie zdrobitoare împotriva partidului de guvernământ”, declară Paul Stănescu.

El apreciază că miza alegerilor locale este mult mai mare: „Miza acestor alegeri este salvarea României”.

„O altă miză mare este salvarea democrației din țara noastră Nu sunt cuvinte mari. De la zi la zi, Guvernul Orban și Iohannis încearcă, sub pretextul pandemiei, să preia controlul total asupra statului, asupra instituțiilor independente, încearcă să pună pumnul în gură celor care îi critică, să facă dosare penale celor care îndrăznesc să spună altceva decât linia oficială – așa amenința prim-vicepreședintele PNL, domnul Rareș Bogdan, zis Batistuță sau Ruj Roz… să facă dosare penale împotriva celor care îndrăznesc să critice măsurile haotice ale Guvernului privind pandemia. PNL atacă fără jenă instituțiile fundamentale ale statului de drept, pe motiv că este pandemie. Încalcă fără să clipească drepturi și libertăți fundamentale, pe motiv că este coronavirus. Se comportă ca niște dictatori sovietici, îmbrăcați în geci de piele și încinși la brâu cu pistoalele Beretta și, vorbindu-ne cu o aroganță fără limite, pe motiv că în acest fel controlează răspândirea virusului. Se cred deasupra legii și deasupra pandemiei”, adaugă Stănescu.

El mai spune că PSD are forța de a câștiga din nou alegerile în Capitală, Craiova, Constanța și în alte orașe.

„Fiți tari! Fiți puternici! Luptați! Nu renunțați, orice s-ar întâmpla! E datoria noastră să oprim dezastrul! Nimeni altcineva nu poate face asta! USR este deja în cârdășie cu cei din PNL! Pro România, ALDE, PMP sau UDMR sunt mult prea mici pentru a se măsura cu partidul prezidențial aflat la guvernare! PSD este singurul partid care poate învinge acest monstru politic, cu cele două capete-ale sale, Orban și Iohannis. PSD este singurul partid care poate salva România de la falimentul garantat de guvernarea PNL. (…) Avem cei mai mulți primari! Avem cei mai buni primari! Avem cei mai iubiți primari! D-aia încearcă PNL să-i racoleze de la noi! Pentru că PNL nu are primari buni cum are PSD! (…) Mergeți în fața oamenilor! Vorbiți cu ei, priviți-i în ochi și spuneți-le ce v-am spus acum! PSD e singurul partid care poate opri prăbușirea României! Singurul partid care poate învinge acest PNL incompetent, hoț și abuziv”, conchide Paul Stănescu.

sursa:https://www.cotidianul.ro/psd-si-a-fixat-tintamonstrul-politic-cu-doua-capete/

Umorul lui Klaus Iohannis se exprimă cu maxilarele strînse. Ca și nemulțumirile sau înjurăturile. De fapt, este greu de spus cînd rîde, cînd minte și cînd înjură! Nu-ți dai seama cînd te ignoră și cînd te pasează la SRI!

 


Viața are și umor. În cazul nostru, mai rar. Ține și de perspectiva asupra lucrurilor. Dacă ne uităm încruntați la toate declarațiile lui Klaus Iohannis, nu ne rămîne decît să ne înfuriem și să zicem doar: Ai auzit ce-a zis b…. ăla de Iohannis? Nu-i frumos!

Este președintele nostru și putem să-i și zîmbim. Chiar să rîdem. Sașii nu rîd decît foarte rar și, de obicei, mint fără să clipească. Ca și ardelenii, ei sunt mai săraci într-ale humorului. Iar de rîs, rîd rar de tot. Aproape niciodată. Au un umor mai degrabă, englezesc, sec, invizibil, care nu se potrivește cu rîsul lui Caragiale.

L-ați văzut pe Klaus Iohannis cu cîtă seriozitate a spus că el este adversarul traseismului (navetismului politic)? Toată lumea știe asta, el ajungînd peste noapte în PNL și apoi în fruntea PNL-ului rămas fără cap (conducător) care trebuia să devină candidat la președinție. Sper că n-ați uitat de șoferul și traducătorul din povestea cu adopțiile de copii? Ați zîmbit, ați rîs sau ați înjurat? Eu zic că era de rîs! Un rîs nemțesc, dar rîs!

Vă mai aduceți aminte de povestea cu casele făcute din meditații? Tot de zîmbit, ca să nu zic de rîs! Una din alta, cu chiria și meditații ca matrioștile! Ați luat-o în serios? Chiar dacă profesorul suplinitor de la Agnita a ajuns primar și candidat, ne spunea povestea cu nucile jucînd sub pielea obrajilor. Adică strîngînd din maxilare. Sobru, sec, cu un rînjet imperceptibil invocînd ghinionul celorlalți. Vă mai aduceți aminte de povestea lui Călin Popescu Triceanu, chemat să treacă ALDE de partea PNL-ului pentru formarea unei alte majorități parlamentare?

Președintele este dușmanul traseismului politic. N-a zis el că va face o altfel de politică? Pas cu pas. Pînă la o sută de primari. Pînă la formarea unei noi majorități. Pînă la un guvern al meu. Pînă la „românii mei”, indiferent ce gîndesc și ce zic despre el. N-a vrut Tăriceanu să treacă de partea liberalilor? N-a vrut și la primele numărări de voturi s-a ars. Și la dezgroparea dosarelor, la fel. În vînătoarea de primari PSD-iști, Klaus Iohannis își păstrează umorul săsesc. Sec, rece, fără un strop de rîs. Doar cu maxilarele strînse: ”Nu pot eu să intervin!”.

Exact ca la achiziția de case, ca la adopțiile de copii, ca la toate prestațiile sale, de la așezarea în fruntea coloanelor de demonstranți la figurația de dulap la reuniunile de la Bruxelles. Cum să intervină el în viața PSD-ului? Doar îl înjură la fiecare apariție! Dotat cu un cîntar ultraprecis pentru măsurarea responsabilităților morale și a greșelilor politice, a eșecurilor economice sau juridice, el ne spune săptămînal rezultatul. Pe Se De!?

– Ce vreți?
Umorul lui Klaus Iohannis se exprimă cu maxilarele strînse. Ca și nemulțumirile sau înjurăturile.
De fapt, este greu de spus cînd rîde, cînd minte și cînd înjură! Nu-ți dai seama cînd te ignoră și cînd te pasează la SRI!

sursa:https://www.cotidianul.ro/cum-ride-un-sas-la-cotroceni/

”Trebuie să ne rupem de trecut”

 

UPDATE În discursul ţinut la congresul extraordinar al PSD, Marcel Ciolacu a declarat că viitorul PSD înseamnă toleranţă zero pentru corupţie și că Justiţia trebuie făcută în sala de judecată.

„Au fost cazuri când munca voastră a fost irosită de cei care au crezut că pot folosi PSD ca pe o cheie la ușile justiției. Trebuie să ne rupem de acest trecut, că justiția trebuie făcută în sala de judecată”, a afirmat Marcel Ciolacu.

„România are nevoie de PSD ! România are nevoie de o stângă puternică. Are nevoie de siguranță, reconstrucție și creșterea nivelului de trai! Astăzi doar PSD reprezintă stânga românească și valorile sale! Vrem să rămânem un partid conservator, care se uită mai degrabă în spate, în trecut ?… sau vrem să ne transformăm într-un partid modern, care se uită în viitor, spre progres ? Societatea românească s-a schimbat. La fel, și așteptările românilor. Vrem să ascultăm dorințele oamenilor și nevoie lor de astăzi… sau vrem să rămânem prizonierii vechilor metode de a face politică? PSD va continua să-i apere pe bunicii noștri, pe cei vulnerabili, pe mame și pe copii, pe tinerii care sunt la început de drum”, afirmă Marcel Ciolacu.

El mai spune că PSD trebuie să se adreseze și clasei de mijloc.

„Suntem puțini în această sală, dar foarte mulți în țară! Sunteți mulți care ați muncit enorm în partid. Ați avut – la fel ca și mine – rezultate bune. Ați construit – la fel ca și mine – organizații puternice. Dar au fost cazuri când munca voastră a fost irosită de cei care au crezut că pot folosi PSD ca pe o cheie la ușile justiției. Nu ei sunt PSD! Ei aparțin trecutului. Și trebuie să ne rupem de acest trecut! Justiția trebuie făcută în sala de judecată. Nu la partid, nu la televizor, nu în palatele Administrației prezidențiale. Reforma justiției trebuie făcută de către profesioniști, de magistrați, de CSM, de asociațiile profesionale. O spun cu toată răspunderea, conștient că poate pierd voturile unora care văd lucrurile altfel. În mandatul meu, PSD va rămâne strict pe agenda românilor, iar justiția acolo unde îi este locul, în sala de judecată”, a adaugat Ciolacu.

PSD s-a bazat de-a lungul timpului pe tătuci, dar vremea tătucilor a apus, a mai spus Marcel Ciolacu.

„Avem oameni extraordinari! Bine pregătiți! Profesioniști care și-au demonstrat competența fiecare în domeniul său! Dar care nu au fost lăsați să vină în față! PSD s-a bazat de-a lungul timpului pe tătuci. Și în mod evident acest lucru nu a făcut bine partidului și nici României. Vremea tătucilor a apus”, afirmă Marcel Ciolacu.

El s-a prezentat ca fiind un om de echipă.

„Eu vreau un PSD condus de o echipă. Și de aceea am adus în prima linie cei mai buni oameni! Oameni care și-au dovedit competența atât în organizațiile, cât și în comunitățile lor. Oameni care se bucură de încrederea românilor”, adaugă Ciolacu.
Din echipa sa fac parte Gabriela Firea, Sorin Grindeanu, Paul Stănescu, Mihai Tudose, Olguța Vasilescu, Gabriel Zetea, Radu Moldovan, Daniel Băluță, Vasile Dâncu, Doina Fedorovici, Victor Negrescu, Decebal Făgădău, Ionuț Pucheanu, Dragoș Benea, Claudiu Manda, Titus Corlățean și Laurențiu Nistor.
„Aceasta este echipa de conducere a noului Partid Social Democrat. Aceasta este construcția nouă și proiectul politic, la care astăzi vă invit să fiți parte. Mă bazez pe voi! Știu că, împreună, vom reuși”, conchide Marcel Ciolacu.

Marcel Ciolacu afirmă că evenimentul social-democraților de sâmbătă, congresul extraordinar, este „un moment de răspântie” atât pentru PSD, cât și pentru scena politică din România.

„Sunt ferm convins că e un moment de răspântie în viața politică, atât internă a partidului, cât și a scenei politice”, afirmă Ciolacu despre congresul extraordinar al PSD.

El precizează că un congres ordinar va avea loc în 2021.

„Anul viitor, cum e și normal, va avea loc un congres ordinar cu alegeri de la bază către vârf, în sistemul piramidal clasic”, adaugă Marcel Ciolacu.

Sâmbătă are loc congresul extraordinar al PSD, care se desfășoară online. Pentru șefia partidului candidează Marcel Ciolacu și Eugen Teodorovici, care contestă ultimele decizii ale conducerii interimare a partidului, inclusiv procedura de alegere a noii conduceri.

sursa:https://www.cotidianul.ro/ciolacu-anunta-un-moment-de-raspantie-in-viata-politica/

”De două milenii se străduiesc să combată creștinismul, iar acesta iese mereu mai puternic”

 s

„Aparținem unei civilizații europene de mare anvergură pe care trebuie s-o cunoaștem și s-o studiem, nu s-o ignorăm și s-o disprețuim” spune Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, într-un interviu pentru Q Magazine.

Se vorbește deseori despre „Evul Mediu întunecat” în care Biserica Ortodoxă a rămas ancorată. Ce a însemnat Evul Mediu în Europa și în spațiul românesc, precum și la rolul jucat de Biserică în această perioadă.

Cam de la Renaștere încoace, ne-am obișnuit să tratăm Evul Mediu cu dispreț, dar și cu multă superficialitate. Cine nu a auzit expresii de genul „barbarie medievală”, „întuneric medieval”, „comportament ca-n Evul Mediu”? Disprețul se conține chiar în nume. Cei doi termeni alăturați înseamnă „perioada mijlocie”, în sensul unei paranteze neinteresante, neimportante și chiar jenante, situate între luminoasa Antichitate clasică (greco-romană), care a oferit modelul sau idealul de cultură și civilizație, pe de o parte, și Renaștere, care s-a străduit să reînvie cât mai bine acest model antic, pe de altă parte.

„Reînvierea” a însemnat, de fapt, copiere sau imitație, iar atunci când a fost depășită și abandonată, se trecea treptat spre cultura modernă. Deoarece artiștii, savanții, literații din secolele V-XIV – adică oamenii de cultură sau creatorii medievali –, cu foarte rare excepții, nu au imitat operele clasicismului greco-latin, au fost tratați cu dispreț, cu desconsiderare și au fost ignorați multă vreme, ei și operele lor.

Firește, o biserică gotică nu seamănă cu un templu grecesc, dar nu pentru că oamenii din Evul Mediu nu știau să facă temple, cum s-a crezut o vreme, ci pentru că nu-i interesa acest lucru, pentru că aveau o altă sensibilitate, o altă concepție despre divinitate și despre creație. Ideea că între „lumea veche” și „lumea nouă” – imitație a celei vechi – se interpune una „mijlocie”, fără nicio personalitate, una întunecată, nepotrivită, ca un fel de accident al istoriei, s-a insinuat în unele scrieri, pentru ca apoi să se generalizeze.

Această concepție a acționat în timp ca o sentință, ca un sigiliu aplicat cu forța și imposibil de îndepărtat.

Lumea modernă, mai ales prin Marea Revoluție Franceză, a aruncat un oprobriu greu, apăsător, pe care romantismul a încercat, fără prea mare succes, să-l îndepărteze, poate și fiindcă a alunecat spre o imagine idealizată a Evului Mediu, din care proveneau doar ruine fascinante, cavaleri în turnir, onoare cavalerească, romane galante (l’amour courtois) sau poezii ale trubadurilor.

De aceea, în ciuda lucrărilor foarte serioase ale istoricilor (din ultimul secol, de exemplu), în opinia publică a rămas o imagine superficială și deformată a Evului Mediu, în care ar fi trăit oameni stângaci și neîndemânatici, aspri și ignoranți, animați de barbarie, supuși unei crunte asupriri a feudalilor, perioadă în care o mână de aristocrați (dacă nu doar regele) decideau totul, în care unele femei erau considerate bune numai spre a fi lăudate în poezie, iar altele numai spre perpetuarea speciei, în care Biserica era atotputernică și îi ardea pe rug, prin intermediul Inchiziției, pe cei incomozi etc.

Este, totuși, evident astăzi că unele dintre aceste clișee au fost abolite, dar în prea mică măsură…

Exact. Foarte puțină lume știe, de exemplu, câte inovații a adus omenirii Evul Mediu, de la cartea manuscrisă, numită codice (în antichitate erau rulouri, numite volumina, un fel de suluri), până la notele gamei muzicale și la muzica fondată pe ritm!

Evul Mediu, judecat prin prisma idealurilor moderne de democrație, libertate, egalitate, drepturi ale minorităților etc., nu are nicio relevanță. Orice epocă trebuie apreciată în funcție de propriile realități și principii. Principiile Evului Mediu sunt credința, supunerea, ierarhia, privilegiul, onoarea cavalerească, munca tăcută, anonimatul etc.

Nimic nu poate fi înțeles din Evul Mediu, dacă nu conștientizăm atașamentul nețărmurit al acelor oameni (în Europa) față de credința creștină și față de Biserică. Dacă judec omul medieval prin prisma abilității omului contemporan de a lucra la computer, atunci, firește, medievalul devine un primitiv.

Dar câte abilități aveau oamenii de la anul 1000 (să zicem) pe care noi le-am pierdut?!

SURSE DE ÎNȚELEPCIUNE

Știm că Biserica a avut, în primul rând, un rol moral-religios în viața românilor, dar, în același timp, și unul cultural. Ce aspecte legate de activitatea culturală care a prins viață pe lângă vechile noastre mănăstiri ați evidenția?

Biserica a fost peste tot în Europa medievală „patroana” culturii. Nicio activitate culturală majoră nu se desfășura în afara Bisericii, fără oblăduirea ei. Chiar universitățile din Occident au fost creația Bisericii și a credinței. La noi, în lumea de tradiție bizantină și bizantino-slavă, în condițiile relației speciale și a simbiozei dintre puterea laică și cea religioasă, în sânul bisericilor și mănăstirilor, s-au născut cartea manuscrisă, miniatura de carte, broderia, școala, educația organizată, arhivele, bibliotecile, scrisul în românește, literatura teologică, juridică, beletristică, filosofică etc. Instruirea copiilor, învățarea buchilor, cititul și scrisul la noi nu au fost „inventate” și susținute de la început de stat, ci de biserică. Viețile sfinților, povestite simplu și pe înțelesul tuturor, au devenit adevărate pilde de viață și surse de înțelepciune, iar icoanele și frescele au ajuns să fie ilustrarea pentru popor a Cărții Sfinte, pe care puțini o puteau citi direct în acele vremuri.

După căderea Bizanțului domnitorii noștri au considerat că e de datoria lor să ducă mai departe spiritualitatea, cultura și tradiția bizantină. Considerați că apartenența românilor la civilizația Bizanțului a fost o catastrofă națională, așa cum sugerează unii istorici?

Apartenența românilor la civilizația bizantină este o realitate și de aici trebuie să plecăm. Istoricii de profesie nu au voie – nu le permite deontologia – să se lanseze în speculații de genul „ce ar fi fost dacă nu ar fi fost…” (despre un fenomen, fapt, proces). Românii sunt, mai întâi, răsăriteni (în cadrul Europei clasice) prin geografie, nu prin istorie, adică prin locul în care sunt așezați de soartă. Trebuie știut că numele de Imperiul Bizantin este o ficțiune, o convenție a istoricilor, stabilită cam din secolul al XVII-lea încoace.

Numele oficial al statului statornicit de împăratul Constantin cel Mare cu centrul la Noua Romă la anul 330 a fost, până la căderea Constantinopolului de la 1453, acela de „Imperiul Roman”. Din punct de vedere legal, statul roman decăzut în vest a continuat să existe în est, chiar și după fondarea Imperiului Carolingian și apoi Ottonian. Ambele nu mai erau sub aspect etnic romane (unul era grec și altul german), dar duceau mai departe ideea romanității. Singurul popor din est care a continuat în chip vizibil tradiția romană și sub aspect etnic a fost poporul român. Acest fapt s-a întâmplat sub oblăduirea Bizanțului și apoi s-a perpetuat prin „Bizanțul după Bizanț”.

Cum să poată fi o astfel de realitate generoasă „catastrofă națională”? Faptul că civilizația aceasta a Imperiului Roman din răsărit nu a reușit să se mențină drept civilizație-model (de succes) a Europei – cum a fost pentru câteva secole atunci când Occidentul era „barbar” și „barbarizat” – este o cu totul altă chestiune.

Noi, însă, locului ne ținem: aparținem unei civilizații europene de mare anvergură pe care trebuie s-o cunoaștem și s-o studiem, nu s-o ignorăm și s-o disprețuim.

Nu știm cum ar fi fost, dacă eram occidentali, dar știm ce soartă ne-a fost hărăzită aici, în sud-estul Europei și nu avem dreptul s-o hulim, ci să-i facem față cu demnitate.

Pe lângă vechile noastre mănăstiri au apărut bolnițele sau micile spitale de întrajutorare a celor bolnavi și neputincioși. Mitropolitul Anastasie Crimca, de exemplu, în anul 1619 a înființat un spital la Suceava, acesta fiind primul spital atestat documentar într-un oraș la noi în țară. Care este rolul pe care l-a avut Biserica în domeniul filantropiei în spațiul românesc? Știm că numai în pandemia Covid-19, Biserica Ortodoxă a făcut donații de peste 4 milioane de euro.

Pentru o biserică creștină tradițională, ajutorarea semenilor aflați în nevoie, bolnavi, bătrâni, neputincioși, sărmani, face parte din esența misiunii sale pe acest pământ.

Biserica, „mireasa lui Iisus”, a ocrotit întotdeauna oamenii. Primul spital „modern” din România l-a făcut tot Biserica, prin mitropolitul Anastasie Crimca, la 1619. Spitalul Colțea din București, fondat la începutul anilor 1700, era în curtea mănăstirii omonime, construite de familia Cantacuzino.

Toate sau aproape toate spitalele de tradiție au nume de sfinți veghetori și patroni, nu numai pentru că sfinții erau protectorii bolnavilor, dar și pentru că Biserica a jucat rolul esențial sau un anumit rol în fondarea și funcționarea lor. Dar, dincolo de spitale, Biserica a vegheat mereu la ajutorarea săracilor, la adăpostirea celor rămași ai nimănui, la ocrotirea și școlarizarea copiilor.

Fondatorul învățământului în limba română de la „Sfântul Sava”,considerat și părintele Politehnicii bucureștene, ardeleanul Gheorghe Lazăr, era arhidiacon și misiunea și-a îndeplinit-o pe un teren al Bisericii Țării Românești.

Evident, Biserica Ortodoxă Română mai are multe de făcut pe tărâmul filantropiei. Cel care neagă cele făcute și cele care se fac sub ochii noștri este pus pe rele, e mânat de ură, nu de iubire.

POPOARELE OCCIDENTALE NU FAC LA FEL

Ați pledat public pentru redeschiderea bisericilor, parte a măsurilor de relaxare în pandemie, fapt pentru care ați fost pus la zid de o parte a opiniei publice din România. Este anacronic să crezi în Dumnezeu și să mergi la biserică în veacul XXI?

Sunt țări – mai ales cele nordice – unde bisericile sunt mai întotdeauna închise, fiindcă nu le trece nimeni pragul.

La recensămintele din aceste țări, dacă 20-30% din populație se declară creștină, este mult.

Chiar în apropierea noastră, Cehia, conform recensământului din 2011, are peste 79% din populație atee, agnostică, fără religie etc. În aceste țări, închiderea bisericilor, din varii motive, nu înseamnă nimic, fiindcă ele sunt oricum ca și inexistente.

România este și ea o țară europeană, moștenitoare a civilizației și culturii greco-latine, face parte din organisme europene și mondiale – ca Norvegia, Suedia sau Cehia – dar nu este întocmai ca ele. Una dintre cele mai izbitoare deosebiri se vede în domeniul religios.

Conform recensământului din 2011, 86,45% din populația României s-a declarat ca fiind de confesiune creștină ortodoxă. Ceilalți cetățeni români s-au declarat creștini de alte confesiuni: romano-catolici, protestanți, penticostali, uniți cu Roma, baptiști etc. Astfel, populația creștină din România reprezintă 99,5% din totalul populației țării.

Trebuie, însă, să fim convinși că nu acesta este adevărul, pentru că, dacă 99% dintre cetățenii români ar fi cu adevărat creștini și ar aplica preceptele creștine, România ar fi o țară edenică. Și nu este cazul!

Românii se declară religioși și creștini, dar nu sunt cu toții practicanți și nu respectă, în aceeași măsură în care declară, canoanele, posturile, sărbătorile etc. Unii români se duc la biserică doar de Crăciun și de Paști. Dar mai sunt și alte chestiuni care-i individualizează pe români față de alții, chiar față de alți creștini.

Să enumerăm câteva: românii se cunună religios, se închină în biserici, își botează copiii, se mărturisesc, practică cultul morților etc. Românii își sfințesc casele, mașinile, alte bunuri și chiar animalele; țin mai multe sărbători de peste an decât alții; își urează de ziua numelui „La mulți ani!”, iar ziua aceasta celebrează câte un sfânt din calendarul creștin; își mai spun, când se întâlnesc și când se despart, „Doamne ajută!”, „Dă-ne, Doamne, bine!”; când află de un deces, spun și scriu „Dumnezeu să-l ierte!” etc.

Se poate obiecta că nu este vorba aici despre chestiuni de esență, dar, indiferent dacă sunt sau nu, ele jalonează viețile oamenilor. Și încă ceva: mulți români – după un obicei de când e lumea – își fac cruce când trec pe lângă biserică, înalță ochii și gândul către Domnul.

Așa au învățat de la părinți și de la moși, ca „să fie primit”, ca să fie sufletul împăcat. Mulți români știu să asculte smeriți o priceasnă, să cânte mai multe colinde decât alții, să spună cu smerenie „Hristos a înviat!”, să facă „veșnica pomenire” a morților, să plângă, seara, la lumina candelei, după morții și viii lor, aflați departe, prea departe. Nu am văzut popoare occidentale să facă la fel.    

Firește, față de cele evocate mai sus, sunt o mulțime de contraargumente și se pot aduce obiecții. Unele vor fi cu bună-credință, altele nu.

Rânduri-rânduri, seculariștii, „progresiștii”, ateii, anticlericalii, agnosticii, neomarxiștii etc. le exhibă mereu – câteodată rațional și cuminte, alteori în mod agresiv, intolerant și jignitor.

Intenționat nu vreau să amintesc acum despre mojicia unor români, despre blestemele și înjurăturile lor legate de Dumnezeu și de sfinți, de credință și de biserică. Nu vreau să dezvolt aici nici aspecte privind formalismul românilor, felul lor de a imita, dorința de a face exact invers decât se cere de către autorități etc.

Se va spune, din nou, că românii sunt înapoiați, că au rămas „în plin Ev Mediu”, că trăiesc prin eresuri și superstiții, că pun ritul înaintea dogmei, că nu și-au raționalizat credința și trăirile religioase etc. Le știu și le văd pe toate acestea, dar cine deține monopolul adevărului? Cine poate să certifice că drumul Occidentului, în privința credinței, este cel infailibil, că numai acest drum laicizant garantează succesul, prosperitatea socială, morală, spirituală?

Mi se va spune și că Biserica Ortodoxă nu are întotdeauna și peste tot cei mai potriviți preoți și ierarhi, că nici ei, clericii, nu știu constant să conducă bine turma, că fac ceremonii prea dese și prea lungi și că numai guvernanții laici decid în timpul stării de urgență.

Este drept! Și ierarhii, și preoții sunt oameni, iar om fără greșeală nu există. Se poate ca nu toți slujitorii bisericii au înțeles cum să se poarte impecabil în aceste timpuri grele. Numai că societatea nu este un mecanism fără suflet și fără sentimente, iar deciziile trebuie pliate după lume, după felul românilor de a percepe viața și moartea, de a înțelege relația cu autoritatea constituită.

Nu sunt oamenii chemați – oricât de grozavi ar fi ei – să decreteze că biserica şi credința sunt rele. Critica Bisericii se poate face în orice societate democratică, dar nu pornind de la principii malefice și nu cu „mânie proletară”, ca pe vremuri.

Astăzi apar anumiți indivizi, cu fețe congestionate și cu voci tunătoare, care nu critică, ci înfierează, condamnă, varsă venin…

Așa este. De două milenii anumite forțe se străduiesc să combată creștinismul, iar acesta iese mereu mai puternic din aceste confruntări. Se poate ca, statistic vorbind, românii să nu mai fie la fel de cucernici ca odinioară, se poate să mai fie unii care opun vehement știința și religia (cum o făcea la noi ateismul comunist), se poate să mai fie indivizi și grupuri care să admire necondiționat civilizația Occidentului laicizat și amenințat de fundamentalism, dar, dincolo de toate acestea, îi contrazice realitatea.

Nu sunt viitorolog și nu știu ce vor aduce deceniile și secolele următoare, dar constat ceea ce se întâmplă azi. Iar astăzi, românii cu preoții și cu praporii în frunte au reușit să scape de dictatură și speră într-un viitor mai bun, prin întărirea lor întru credință și prin încrederea în Biserică.

De aceea, persoanele și instituțiile cu rol de conducere în societate trebuie să pornească de la această premisă când iau decizii care îi privesc pe români și care se referă la România.

sursa:https://www.qmagazine.ro/ioan-aurel-pop-de-doua-milenii-se-straduiesc-sa-combata-crestinismul-iar-acesta-iese-mereu-mai-puternic/

23 august 1944, cel mai controversat moment al istoriei României

 

23 august 1944 rămâne probabil cel mai controversat moment al istoriei noastre contemporane. Deciziile din acea fierbinte zi de miercuri din vara celui de-al cincilea an de război au fost analizate, criticate, răstălmăcite, lăudate, făcând din audienţa mareşalului Antonescu la Regele Mihai „minutul de aur” al istoriei noastre recente.

În fond, discuţiile pro şi contra din jurul actului de la 23 august se axează pe răspunsurile la două întrebări majore:

1) A fost lovitura de palat a Regelui Mihai cauza şi nu doar preludiul instaurării comunismului în România ? 

2) Cât de benefică din punct de vedere moral, politic şi militar a fost pentru ţara noastră, întoarcerea armelor împotriva Germaniei şi alinierea alături de puterile aliate (URSS, Marea Britanie şi SUA) ?   

La aceste întrebări, dar şi la multe altele, vor răspunde istoricii Dan Falcan şi Florin Cristescu, într-o ediţie specială a dezbaterilor „Historia” moderată de Ciprian Stoleru şi transmisă de adevarul.ro,


Puteţi urmări şi comenta emisiunea AICI.

sursa:https://adevarul.ro/cultura/istorie/dezbatere-historia-adevarul-live-ora-1200-23-august-1944-mai-controversat-moment-istoriei-romaniei-1_5f3f67535163ec42712d5bca/index.html