Nu știu care a găsit pălăria într-un pod. Pur și simplu a găsit-o, așa, printre vechituri. A venit cu ea în stradă, s-a dat mare. Nu e nimic rău în asta. Zilele trecute alergase prin oraș să lipească afișe electorale primite de la liberali. Liberalii i-au dat niște bere, i-au promis niște bani. L-au păcălit, se înțelege. Și pesediștii l-au păcălit.
Acum a venit în stradă cu pălăria. Ne-a zis că, dacă și-o pune pe cap, o să dispară pe loc. Și o să-l găsim tocmai în America. îi plăcea America, voia s-o șteargă acolo. Zis și făcut, și-a pus pălăria pe cap și dus a fost. Nu știu care a luat pălăria la el acasă și ne-am certat zdravăn din pricina asta. Nu era corect dar ce mai e corect astăzi?
Mai nimic. A venit o mașină cu useriști să ne plătească, chipurile, dacă le lipim afișele electorale pe toate gardurile. Nici unul dintre noi nu s-a mișcat. Au venit din nou liberalii. Au venit și pesediștii, toți în păr. Nu ne-am mai dus. Nu știu care și-a pus pălăria pe cap și-a dispărut în Africa, zău că nu mint.
Au venit apoi mai mulți, sătui de politica din țara noastră dragă. Au plecat care-ncotro. Duși au fost. Nu i-a mai găsit nimeni, niciodată. Eu am găsit pălăria pe trotuar alaltăieri. De atunci mă perpelesc. Nu știu ce să fac. Parcă am știut vreodată. Mă învârt în jurul pălăriei. Nu am stare. Mă întreb plin de înfrigurare. Îmi pun o mulțime de întrebări. N-am vreun răspuns. Cred că nici nu-m doresc vreun răspuns.
Era ușor așa să chibițez. Stăteam pe margine, ușor înfiorat, ușor exaltat. Omul răsucea pălăria între degete. Se uita la noi. Zâmbea strâmb. Unii râdeau în hohote de nebuni. Râdeau așa. Râdeam și noi ca niște proști. Pentru că nu ni se întâmpla nouă. Acum mi se întâmplă mie. Sigur că pot să mă duc în stradă și să arunc pălăria pe trotuar în calea altcuiva. O arunc pur și simplu, n-am nevoie de ea. Îmi cumpăr bilet la avion și zbor unde vreau. Dacă îmi pun pălăria pe cap, nu mă mai găsește nimeni niciodată. Dus am fost. Mă uită repede cu toții. Nu mă mai ține minte nimeni. Nu-și mai aduce aminte nimeni de mine. Las în urmă totul. Rămân toate în urmă, se duc la vale. Le ia apa. Le spulberă vântul.
Le acoperă uitarea. Pălăria parcă s-ar mișca, nu se mișcă. Zic eu așa, că s-ar mișca. Aș vrea eu. Nu e vie. Nu e o ființă. E o pălărie. Dacă stau bine și mă uit la ea, e cam ponosită, e cam roasă de vreme. Mare lucru, o pălărie acolo. Ia uită-te la ea! Ce mai pălărie! O iau și o întorc pe toate părțile. Nu are nimic neobișnuit. Din calota ei nu se aude nici un sunet ciudat. Nici miros n-are pălăria asta. Nu miroase a nimic. O pălărie adevărată trebuie să miroase a lavandă, a sudoare, a tutun. Pălăria asta nu miroase a nimic, e de-a dreptul suspect că nu miroase a nimic.
O s-o duc înapoi în stradă. Chiar mă hotărăsc să o duc în stradă. Aștept să treacă mașina cu pesediștii care strigă în megafoane că ce de mai autostrăzi au construit ei. Cine să-i creadă? Uite, vine și mașina cu peneliști. Mă uit la toți golanii ăia și-mi vine o idee nebună, ceva de speriat. Asta era! Trebuia să-mi dau seama de la bun început ce am de făcut. N-o să fie greu să-i conving să încerce pălăria, așa, pe rând, am eu o stratagemă imbatabilă. Zis și făcut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu