ISTORIA FĂRĂ PERDEA - SECURITATEA din ROMÂNIA

 

“Tovarăşi ! Principalul nostru duşman este lipsurile noastre !” Aşa îşi începea cuvîntarea la 1 martie 1950 generalul Pintilie Gheorghe, fost agent NKVD cu misiune în România sub numele de Pantelei Bodnarenko şi ajuns şef al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului.

Sute de mii de români au căzut victime opresiunii din primii ani ai regimului comunist, iar cel mai temut instrumnet al acestuia a fost Direcţia Generală a Securităţii Poporului, înfiinţată în 1948 şi controlată de sovietici.

Direcţia Generală a Securităţii Poporului a fost înfiinţată oficial în 1948, printr-un decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare România. 

Potrivit istoricilor, bazele Securităţii au fost puse încă din 1944, de o divizie a NKVD condusă în România până în 1948 de colonelul NKVD Alexandru Nicolski (pe numele real Boris Grünberg). 

Misiunea ei era înlocuirea serviciilor secrete din ţările ocupate de URSS cu structuri de tip sovietic. Decretul de înfiinţare conferea Securităţii rolul de „a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi".

În timp ce numărul ofiţerilor de miliţie s-a redus la sfârşitul anilor 1940, Securitatea se extindea înrolând în structurile ei tot mai mulţi români, informau note secrete din anii 1950, păstrate în arhiva Agenţiei Centrale de Informaţii a SUA. 

Angajamentul turnătorului la Securitate 

Ofiţerii de securitate erau recrutaţi cel mai adesea din rândul tinerilor din familii de muncitori. Angajamentele pe care românii le semnau la sfârşitul anilor 1940 pentru a deveni colaboratori ai Securităţii arătau astfel: 

„Angajament. Subsemnatul (...), îmi iau următorul angajament faţă de Securitatea Poporului, prin Biroul de Securitate Hunedoara, că: Mă oblig de a aduce la cunoştinţa Securităţii din (...) toate zvonurile ostile asupra actualului regim democratic, care le voi auzi, cu date reale şi concrete. Îmi iau angajamentul că la caz de anumite stări de fapt care s-ar putea întâmpla în comuna de unde locuiesc le voi aduce la cunoştinţa Biroului de Securitate şi voi căuta pe cât posibil de a furniza informaţiuni pentru Securitate, de a o ţine la curent cu toate evenimentele întâmplate, prin orice fel de metode. Toate informaţiunile culese din popor care ar interesa Securitatea Poporului din R. P. R. le voi aduce la timp la cunoştinţa Biroului de Securitate, în scris. Voi căuta să dau la maximum tot felul de informaţii şi îmi iau angajamentul că voi păstra secretul ce mi s-a încredinţat de către Biroul de Securitate, iar în caz că nu voi respecta prezentul angajament, cer să fiu pedepsit de legile scrise şi nescrise, din Republica Populară Română”, arăta un document al Poliţiei Secrete, datat la Hunedoara, în 19 februarie 1949 şi păstrat la Arhivele judeţului Hunedoara. 

80.000 de români, victime ale Securităţii 

Primul director al Securităţii a fost gen-lt. Gheorghe Pintilie, poreclit Pantiuşa (nume real: Panteleimon Bodnarenko), iar adjuncţii săi erau Alexandru Nicolski şi Vladimir Mazuru (nume real: Vladimir Mazurov). 

Cei 3 erau ofiţeri ai serviciilro secrete sovietice. Gheorghe Pinitilie (1902 - 1985) numit şi Pantiuşa, s-a numărat printre personalităţile cele mai controversate din România anilor 1950. 

Potrivit unor rapoarte dezvăluite de fostul şef al spionajului românsc Ion Mihai Pacepa, între 1948 şi 1952 ar fi pierit peste 80.000 de români în închisorile şi lagărele regimului comunist. 

Pantiuşa a aprobat arestarea în 15 mai 1948 a 15.000 de foşti membri ai organizaţiei fasciste Garda de Fier, afirma autorul volumului „Moştenirea Kremlinului”. Câteva zile mai târziu, a decis arestarea a 3.000 de ofiţeri ai Armatei române, consideraţi „burghezi”. Tot atunci au fost trimişi în închisori peste 2.000 de foşti membri ai Partidului Naţional Ţărănist şi Partidului Naţional Liberal, consideraţi simpatizanţi ai Occidentului. 

În 1951, scrie Pacepa, generalul Pantiuşa a ordonat arestarea în secret a peste 400 de preoţi ortodocşi şi romano-catolici, iar la începutul anului 1952 au fost trimişi în lagăre 50.000 de ţărani care se opuneau colectivizării. 

Din Bucureşti şi din centrele urbane au fost deportaţi peste 200.000 de oameni, acuzaţi de parazitism şi diverse infracţiuni, trimişi în lagărele de muncă în aşteptarea unor procese. 

Fenomenul Piteşti Agentul sovietic Alexandru Nicolski (1915 – 1992) s-a numărat printre cei mai temuţi torţionari din istoria Securităţii regimului comunist. A coordonat, susţin istoricii, „Experimentul Piteşti” care prevedea „reeducarea prin tortură” a deţinuţilor politici, mulţi dintre ei fiind tineri şi studenţi care îşi manifestaseră adversitatea faţă de comunişti. „Şef al Securităţii, un rus pe nume Sergiu Nikolov Nikolski, ia parte personal la torturarea prizonierilor politici, care cțndva  erau persoane importante”, informa o notă secretă a CIA, din 1951.

Eugen Ţurcanu (1925 - 1954), unul dintre cei mai faimoşi torţionari ai anilor 1950, ar fi fost ales să pună în practică, prin tortură, experimentul „reeducării” condus de Nicolski. „Timp de câteva săptămâni, studenţii erau torturaţi zi şi noapte, fără întrerupere, până când, rând pe rând, au căzut. Creierele le-au fost şterse, ei au fost imbecilizaţi şi transformaţi in bestii, în roboţi, care executau ordinele lui Ţurcanu cu o conştiinciozitate şi fidelitate de neimaginat. 

În felul acesta, Ţurcanu şi-a creat o echipă de aproximativ 20-30 de ajutoare cu care a distrus în continuare, în formă de avalanşă, pe toţi studenţii până la ultimul”, scria Octavian Voinea, în volumul „Masacrarea studenţimii române”. 

Mii de oameni au fost victime ale atrocităţilor comise de torţionari la începutul anilro 1950.  „Ţurcanu era folosit de autorităţile închisorii ca o forţă de poliţie internă. Toţi cei care luau parte la procesul de reeducare trebuiau ca suplimentar să scrie declaraţii despre trecutul lor politic şi să dea informaţii despre foştii lor colaboratori. 

Arestările în masă de mai târziu au fost efectuate pe baza acestor denunţuri. Prizonierii care nu aparţineau acestui grup erau adesea spionaţi şi bătuţi”, arăta o notă secretă a CIA, din 30 martie 1953. 

Mai bine hrăniţi ca miliţienii 

Direcţiile regionale ale Securităţii Poporului erau conduse la începutul anului 1950 de: Ludovic Cszeller (Oradea), Tudoriani Sepeanu (Bucureşti), Mihail Patriciu (Cluj), Emil Calushek (Braşov), Ambrus Kelemen (Timişoara), Isac Popioi (Suceava), Vasile Crăciun (Sibiu), Mircea Cândiani (Constanţa) arăta o informare a CIA din 1951. 

În 1951 existau 11 batalioane de Securitate, organizate în: Băneasa, Bucureşti, Timişoara, Ploieşti, Abrud, Oradea, Orăştie, Floreşti-Cluj, Braşov, Iaşi, Constanţa, Craiova, informa o notă secretă din arhivele CIA. 

Trupele de Securitate erau dotate cu arme şi echipamente de cea mai bună calitate. 

Deşi purtau aceleaşi culori, gri-deschis, cu ale Miliţiei, angajaţii Securităţii erau distinşi prin calitatea mai bună a uniformelor. „Soldaţii aveau atât uniforme de vară cât şi de iarnă. În general niciunul nu poate fi văzut cu haine rupte sau peticite”, informa CIA în 1953. Hrana consta în raţii de 4.000 de calorii pe zi, în timp ce în alte unităţi ale Ministerului de Interne era de 3.200 de calorii pe zi, iar programul de antrenamente avea un nivel mai ridicat.   În 1951, potrivit unor note informative ale CIA, în Bucureşti erau circa 17.000 de agenţi ai Securităţii, iar în restul ţarii numărul lor ajungea la 70.000.

sursa:https://adevarul.ro/locale/hunedoara/securitatea-anilor-50-erau-stapanii-temutei-institutii-romani-inrolat-arata-juramantul-turnatorului-1_5c2b74bddf52022f751f37b1/index.html; https://www.mediafax.ro/editorialistii/istoria-fara-perdea-zeii-de-lut-ai-securitatii-romane-19559974?fbclid=IwAR0tx6tceL_xvXGS1bFuEV3N1RUhntko0r1oj4FeWkbj5j1FItjCoRZCwXw