”Când ați dat ultima oară de o carte care să celebreze democrația? Sau de un editorial are să spună că putem să credem în oameni care iau decizii înțelepte pentru viitorul societății? Sau peste un eseu care să ceară extinderea democrației și mai multe șanse pentru vocea cetățenilor în problemele esențiale ale vremurilor noastre? Nu ați găsit așa ceva recent sau chiar deloc”, scrie sociologul Frank Furedi, profesor la University of Kent din Marea Britanie.
”Asta pentru că orice luare de poziție cu privire la democrație vine cu exprimarea unor rezerve. Activiștii de mediu spun că democrația funcționează prea lent pentru a răspunde la ”urgența climatică”. Opozanții Brexitului spun că ”este prea multă democrație”. Alții declară fără rușine, precum Janan Ganesh, în Financial Times, că ”democrația este bună când este mai puțină”.
Economistul american Garrett Jones a fost cel puțin onest când și-a exprimat disprețul față de alegători. În volumul său ”10% mai puțină democrație: de ce ar trebui să credem elitele ceva mai mult și masele ceva mai puțin”, el cere o reducere a răspunderii democratice pentru elite, pentru că astfel experții ar avea mai multă libertate pentru a decide în interesul tuturor.
Elitismul lui Jones este ceva caracteristic acum universitarilor, comentatorilor și clasei conducătoare. În adâncul lor, ei cred că cetățenii obișnuiți le sunt inferiori. Jurnalistul american James Traub a scris despre asta în articolul ”E timpul ca elitele să se ridice împotriva maselor ignorante”. ”Am spus ignorante?”, scrie el. ”Da, așa am spus. Trebuie să spunem că oamenii sunt ușor de indus în eroare, iar sarcina liderilor este să evite asta”.
Disprețul față de oamenii care nu votează așa cum își doresc elitele este una dintre cauzele ostilității elitelor față de democrație în zilele noastre. Acest sentiment este descris în volumul ”Împotriva Democrației”, al filosofului Jason Brennan. ”Cei mai mulți cetățeni nu ne fac nicio favoare votându-ne”, scrie el. ”A le cere tuturor să voteze este ca și cum le-ai cere să facă mizerie”. Când votul este văzut în acest fel, atunci e limpede că modul de viață democratic este în pericol.
Panica democrației
Avem de-a face cu ”panica democrației”. Vedem asta în titlurile unor cărți recente, precum ”Salvarea democrației de la sinucidere” sau ”Democrația în lanțuri” și ”Cum se termină democrația”. Toate aceste povești distopice despre moartea democrației au un lucru în comun: autorii lor cred că democrația nu mai dă rezultate ”corecte”, din cauza comportamentului irațional al cetățenilor.
Panica legată de democarție este o reacție la Brexit și alegerea lui Donald Trump, o reacție la populism. Doi profesori olandezi, Koen Abts și Stefan Rummens, au susținut chiar că populiștii ”nu mai sunt adversari obișnuiți, ci inamici politici” și că, ”dacă este necesar, ei ar trebui ținuți în afara cercurilor puterii”.
Mulți asemenea alarmiști privesc populismul ca pe o boală care afectează corpul politic. ”Cred că avem acum un virus populist”, s-a plâns Alastair Campbell, fost consilier al Tony Blair. Potrivit unui profesor de științe politice, populismul este ”o boală autoimună a democrației”. Dată fiind folosirea acestor metafore, nu este de mirare că The Wall Street Journal s-a întrebat: ”Oare coronavirusul va ucide populismul?”.
Antipopuliștii vor sa pară un soi de scut împotriva amenințării fascismului, a xenofobiei și a discursului urii. Mesajul antipopulist face foarte usor paralele între Germania nazistă și populismul din secolul 21. Dincolo de faptul că fac o comparație greșită, ei mai și condamnă democrația, susținând că democrația a facilitat ascensiunea lui Hitler la putere. Însă naziștii nu au ajuns la putere prin democrație, ci prin distrugerea violentă a practicilor democratice, a libertății de expresie, de întrunire, fără a mai vorbi despre retragerea dreptului de vot pentru cei deținuți sau arestați.
Tendința de a-i acuza pe populiști că sunt ”la fel ca Hitler” nu numai că nu respectă adevarul istoric, însă trivializează cel mai tragic eveniment din epoca modernă. Faptul că foarte mulți sunt gata să distorsioneze istoria în acest fel, făcând o legătură între Brexit sau Donald Trump și naziști arată cât de mare este ostilitatea față de cei care nu votează ”corect”. Să mai adăugăm că această panică legată de democrație, ura față de populiști si teama de urna de vot este una dintre cele mai îngrijorătoare evoluții din lumea elitelor occidentale.
Putem conchide că panica legată de democrație are mai puțin de-a face cu grija pentru viitorul democrației și mai mult cu idea că este prea multă democrație.
Democrația îsi pierde fundamentul
Democrația este bună doar atât timp cât duce la rezultatul ”corect”. Democrația nu mai este valorizată în sine. Este văzută mai mult ca un proces de alegere a reprezentanților și este apreciată doar dacă este ales ”cine trebuie”. Dacă nu este ales cine trebuie, atunci democrația își pierde până și această valoare instrumentală.
Problema este că, odată ce este văzută doar ca un sistem de proceduri, o tehnologie a guvernării, este puțin probabil ca democrația să fie apreciată. Ce pot avea atât de special niște sisteme electorale pentru a-i face pe oameni, în special pe tineri, să îmbrățiseze democrația ca mod de viață. De aceea, nu e deloc surprinzător că un raport al Centrului pentru Viitorul Democrației de la Universitatea Cambridge arată ca procentul celor nemulțumiți de democrație este la un nivel record.
Studiul acesta arată că majoritatea tinerilor născuți de la jumătatea anilor 1990 și până la jumătatea anilor 2000 nu sunt deloc atrași de democrație. Autorul studiului asociază această atitudine cu incapacitatea societății din SUA și Marea Britanie de a le oferi beneficii economice acestor tineri și de a combate inegalitatea.
Fără îndoială că factorii economici au jucat un rol în generarea acestei deziluzii legate de democrație. Însă cauzele sunt mai profunde. Cei mai mulți tineri au crescut într-o lume în care democrația a avut o semnificație cel mult simbolică. În școală, democrația le-a fost prezentată ca o procedură de alegere a reprezentanților, nu ca o valoare fundamentală a vieții publice. Or, tinerii nu au fost deloc atrași de această valoare strict instrumentală a democrației.
De fapt, tinerii sunt tentați acum să-și canalizeze idealismul spre lucruri opuse democrației. Să ne gândim doar la activiștii de mediu din grupul ”Extinction Rebellion”. Pe site-ul lor stă scris: ”Istoria arată că avem nevoie de 3,5% din populația britanică pentru a reuși – adică circa două milioane de oameni”. Scopul acestei mișcări nu este de a convinge majoritatea electoratului. Scopul este de a aduce la putere o minoritate presupus luminată, care apoi să producă transformările sociale dorite de cei puțini.
Critica ecologistă la adresa democrației nu nu mai că este acceptată de presă, ba chiar celebrată. Mulți comentatori spun chiar că ar trebui să suspendăm democrația, căci este în interesul planetei. Ideea aceasta a fost promovată de filosoful Hans Jonas, una dintre cele mai influente figuri ale mișcării ecologiste.
În cartea sa ”Imperativul Responsabilității”, din 1979, el susținea că problemele de mediu sunt cu mult prea importante pentru a fi lăsate la mila deciziei democratice. Jonas spunea că oamenii nu ar accepta să renunțe la ambițiile lor și nu ar accepta un regim de austeritate și reducerea nivelului de trai, pentru a salva planeta. În locul democrației, Jonas propunea un regim al elitelor binevoitoare sau, așa cum spunea el, o tiranie ecologistă ”marxistă”. Jonas știa ca marxismul, care era pro-știință și în favoarea dezvoltarii tehnologice, a extinderii producției, nu avea nimic de-a face cu austeritatea ecologistă. Însă Jonas a sperat că elitele s-ar putea folosi de fațada marxismului ca de un paravan care să ascundă un regim dur de austeritate.
Jonas era uneori conștient de aspectele dezumanizante ale viziunii sale mincinoase. Însă era convins că această minciună era necesară pentru supraviețuirea planetei. ”Poate că acest joc periculos al amăgirii este tot ce poate face politica pentru a aplica principiul fricii sub masca principiului speranței”, scria el. ”În circumstanțe deosebite, opinia folositoare ar putea fi una falsă; asta înseamnă că, dacă adevărul este prea greu de îndurat, atunci e nevoie de o minciună bună”.
Cel mai remarcabil lucru la cartea lui Jonas nu ține de conținutul antidemocratic, ci de modul în care a fost primită în societățile occidentale. Acum, Jonas este văzut ca un gânditor profund, ale cărui scrieri au dat avânt mișcării ecologiste din Germania, este văzut ca o personificare a comportamentului etic, responsabil față de planetă. Rareori se vorbește despre etosul său antidemocratic, de disprețul său elitist față de oameni și de susținerea tiraniei.
A trăi democratic
Argumentele lui Jonas sunt folosite acum pentru a susține o mulțime de cauze. Cei care vor granițe deschise consideră că electoratul este o piedică. Filosoful politic Christopher Bertram sugerează că ar trebui să trecem peste opinia electoratului, pentru că problema migrației este prea mare pentru electoratul democratic. ”Nu putem să ne gândim la părțile bune și rele ale migrației din perspectiva a ceea ce este sau nu în interesul electoratului unei anumite țări”, scrie el. Întrebările rămase fără răspuns ar fi: A cui perspectivă ar trebui să fie luată în calcul în problema migrației, dacă nu a electoratului?; Cine decide care sunt aspectele pozitive și cele negative ale migrației? Cu siguranță nu un electorat al cărui vot este comparat cu un gunoi.
Și răspunsul guvernelor la pandemie este văzut ca o chestiune prea complicată pentru a fi lăsată în seama democrației. Mulți alarmiști au susținut că regimurile autoritare au răspuns mult mai eficient la pandemie decât cele democratice. ”Pandemia a subliniat contrastul dintre Vestul democratic și China autoritară (unii ar spune totalitară). Această comparație nu ar trebui să ne surprindă, ci să ne revolte. Ea ne relevă eșecurile sistematice de management al crizelor și de guvernare și este una dintre cauzele pentru care tinerii sunt nemulțumiți de democrație”, se arată într-un articol recent publicat de The Article.
Poate că analogiile cu anii 1930 nu sunt greșite. Până la urmă, criticii de atunci ai democrației spuneau că Benito Mussolini a făcut ca trenurile să sosească la timp. Cu alte cuvinte, regimurile autoritare fac lucrurile să meargă. Anti-democrații de azi împărtășesc multe din convingerile celor din anii 1930. Pentru toți, libertatea stă în calea eficienței.
Atacurile la adresa democrației vin acum din toate părțile, de la ecologiști, de la antipopuliști, de la fanaticii sănătății publice. De aceea este important să apărăm democratia. Nu ca un mijloc, ca o procedură, ci ca o valoare în sine, o expresie a potențialului creator al oamenilor. Este esențial să vedem democrația ca un mod de viață, singurul care le permite oamenilor să aibă o voce. Asta necesită curaj, încredere reciprocă și, înainte de toate, dorința de a ne asuma responsabilitatea pentru viitorul nostru”.
